Elena Mitru: Stimate domnule inginer Cristache Gheorghiu vă mulțumesc mai întâi pentru participarea la acest dialog la care v-am invitat, din dorința de a vă cunoaște mai bine activitatea literar-artistică pe care o desfășurați. Totodată cred că cititorii dv. printre care mă aflu și eu, vor fi bucuroși să "converseze" și în acest fel cu dv. Pentru început vă rog să ne destăinuiți câteva date biografice, deci, de unde veniți și cine sunteți?

E.M.: Ce ne puteți spune despre perioada copilăriei pe care mulți o consideră a fi cea mai frumoasă din viață. Aveți o amintire pe care doriți să o povestiți?

C.G.: Mai demult, am scris un mic eseu cu acest subiect, intitulat Universul „fericit” al copilăriei, pe care l-am publicat într-o revistă (nu-mi amintesc acum care), dar l-am reprodus și în volumul trei al cărții „Filosofia unui bolovan”. (Îl anexez la sfârșitul acestui interviu.) Este o minciună, caracteristică celor ce își edulcorează biografia și uită când au căzut și s-au lovit la genunchi.

E.M.: Despre primii pași pe drumul școlii. Când și cum a fost acest început?

C.G.: E o poveste mai lungă, din care am primele amintiri serioase. S-a întâmplat la Caracal, unde se spune că s-a răsturnat carul cu proști, Eu am plecat după un an. S-a întâmplat așa, fiindcă tatăl meu fusese ofițer și, în 1944, pentru că frontul se apropia de granițele României, statul a organizat refugierea familiile lor în zone mai îndepărtate. Așa am ajuns noi din Roman în Oltenia, unde am urmat prima clasă primară. Despre școală nu-mi amintesc prea multe, dar evenimentele extrașcolare m-au marcat profund, astfel că și azi le folosesc ca suport pentru unele considerații mai mult sau mai puțin „filosofice”.

E.M.: Anii de liceu, anii tinereții, anii împlinirilor. De ce ați ales să urmați cursurile acestui liceu? Aveți în amintire pe unul dintre profesorii pe care l-ați iubit -apreciat cel mai mult și care a constituit a fi pentru dv. un exemplu demn de urmat?

C.G.: N-a fost nici o alegere, fiindcă în Roman existau doar două licee: „Roman Vodă”, pentru băieți, și „Lucia Sturza-Cantacuzino” pentru fete. Denumirile erau, bineînțeles, adaptate momentului. O alegere totuși a existat, dar nu a mea, ci a adulților, care s-au sfătuit în numeroase consultări pentru a stabili dacă liceele teoretice mai sunt de actualitate, sau ar fi mai indicate cele industriale, recent înființate și recomandate politic, de unde absolvenții ieșeau cu o meserie. În final, alegerea a fost dictată de preferințele părinților: intelectualii și-au dorit urmași intelectuali, ceilalți conform pregătirii lor. Am o considerație deosebită pentru profesoara de fizică, (Popa cred că se numea) o domnișoară bătrână (și nu prea arătoasă), dedicată carierei de dascăl, și pentru profesorul de educație fizică, Cojocaru, care mi-a recomandat să nu îmbrățișez aceeași carieră, deși eu făceam mult sport la vremea aceea. L-am înțeles, fiindcă îmi imaginam situația lui în consiliile profesorale, printre cei de la materiile „serioase”, deși el era mai deștept decât mulți dintre ei.

E.M.: Desigur că gândul de a urma cursurile unui Institut de învățământ superior nu v-a părăsit în toată această perioadă. Ce v-a determinat să alegeți a vă perfecționa în acest  domeniu?

C. G.: „Dosarul de cadre” nu îmi permitea o ascensiune ușoară, așa că singura posibilitate era profesionalismul. Singurele satisfacții ca inginer mecanic într-o întreprindere socialistă au fost personale, de cele mai multe ori necunoscute conducerii, chiar și în perioada când am fost șef al serviciului. Apariția informaticii a fost de aceea o rază de speranță, căreia m-am dedicat cu toată ființa. Mă pot lăuda că am fost unul dintre pionieri.

E.M.: Cum ați devenit scriitor? Cum se numește primul volum pe care l-ați scris și în ce împrejurări a avut loc debutul (lansarea lui)? Enumerați vă rog câteva dintre volumele pe care le-ați publicat.

C.G.: Obișnuiam demult să-mi notes ideile ce-mi treceau prin minte, indiferent de domeniu. Am făcut-o și în timpul celor două excursii în Statele Unite ale Americii din 1995 și 1998, în special în timpul călătoriilor lungi cu autobuzul. La întoarcere, m-am gândit că ar merita să fie publicate, mai ales că erau printre primele după eliberarea de comunism. Prima carte s-a numit Singur printre americani. Au urmat multe altele, ca: Tradiție sau liberul arbitru, Remanențe informatice, Între două idealuri, Filosofia unui bolovan, Maieutica de buzunar etc. Unele le-am scris în paralel, în română și engleză. Chiar dacă engleza mea nu era perfectă, scrierea în ambele limbi m-a ajutat dă găsesc formulări mai clare și concise în limba română.

E.M.: A fi scriitor este o pasiune dar și o profesie care poate aduce atât satisfacții cât și nemulțumiri. Cum  ați primit nemulțumirile și cum a fost modul în care le-ați înlăturat?

C.G.: Orice carte se adresează unei anumite categorii de cititori. Nu există carte pentru toată lumea. De regulă, cititorii sunt de aceeași factură intelectuală cu scriitorii. De aceea, m-am bucurat când cineva a găsit ceva ce remarcabil în scrierile mele. În consecință, nu pot avea nemulțumiri în această privință. Îmi amintesc că după apariția volumului Singur printre americani, cineva care doar a văzut titlul și sunt sigur că nu a citit-o, mi-a trimis următorul mesaj pe Internet: „Da ce vroiai bă, să te ducă cineva de mână?”. Nu puteam să mă supăr; doar m-am amuzat. Un scriitor este cineva care are ceva de spus. De aceea, cine doar se află în treabă nu-și merită titlul. În consecință, profesiunea de scriitor este un oximoron.

E.M.:  O altă pasiune a dv. a fost și a rămas pictura.

Cum v-ați descoperit acest talent? Unde și când a avut loc vernisajul primei expoziții?  

C.G.: Nu m-a descoperit nimeni. Eu am avut din tinerețe pasiunea pentru fotografie și pictură ca privitor. și, când am simțit nevoia să mă exprim, mi-am încercat puterile, evident fără succes de prima dată. Am constatat atunci că trebuie să mă instruiesc și am făcut-o cu ajutorul unor pictori consacrați, unii devenindu-mi și prieteni. Vernisajul primei expoziții personale a avut loc în Brașov, în 1987. Înainte de asta însă, am avut mai multe participări la expoziții colective, la care am primit și câteva premii.

E.M.: Pentru toată această activitate - de o viață aș putea spune - ați fost onorat cu premii, diplome etc. drept recunoștință a efortului pe care l-ați depus pentru promovarea artei și culturii românești. Enumerați vă rog câteva dintre acestea.

C.G: Nu cred că merită să mă laud cu premiile oferite de oficialități. De altfel, nici nu sunt prea multe.

E.M.: Volumul "Artificii critice" apărut la Editura "Detectiv literar"-București 2000 sub semnătura d-lui critic literar Marian Nencescu, semnalează la capitolul "Cordovanii s-au întors acasă" (pag.121-125) prezența expoziției de lingogravură cu lucrări executate de artistul plastic Iulian T. Olariu- la Centrul de Cultură "Augustin Doinaș" din Alba Iulia (2015).  Specificul lucrărilor prezentate este deosebit de important și totodată interesant, și prin faptul că pentru realizarea lor, artistul plastic s-a inspirat din opera scriitorului Ion Lăncrănjan, romanul "Cordovanii". Așa cum spune autorul volumului..." Iulian T. Olariu autor apropiat sufletește de Ion Lăncrănjan, care a înțeles profund universul românesc al mai tânărului său prieten"... înțelegem  că literatura poate fi un mod de inspirație pentru artiștii plastici și totodată cele două arte se pot întrepătrunde și constitui un mediu propice pentru creație. În acest context, care este părerea dv.? Considerați că un scriitor se poate inspira din lucrările unui artist plastic pentru a da viață prin mânuirea condeiului la ceea ce acesta a exprimat în culori, lumini și umbre?

C.G.: Bineînțeles că da. Toate se întrepătrund.

E.M.: După cum ați descris până acum preocupările dv. cât și modul lor de rezolvare, rezultă că sunteți o persoană foarte dinamică. Ce puteți spune în legătură cu aceasta?

 C.G.: Da, sunt dinamic, în sensul că trebuie să fac ceva în orice clipă. Uneori, ca să mă amuz, dar și ca să cunosc mai bine interlocutorul, îl întreb cum își petrece timpul liber. Unii răspund că citesc o carte, ascultă muzică bună etc. Nu am auzit pe nimeni să spună că ascultă muzică proastă, deși constat că cei mai mulți chiar asta fac. Evident, un critic literar nu poate răspunde că citește cărți, fiindcă aceasta este activitatea lui de bază. Poate taie lemne sau se plimbă prin pădure. Nu știu! Mie îmi place să spăl vasele, fiindcă mă bucur să văd cât de ușor se poate îndepărta mizeria cu apă și puțin detergent. Refuz să fac comparația cu mizeria socială, fiindcă m-ar indispune.

E.M.: Până la urmă, care dintre pasiunile dv. v-a adus mulțumirea sufletească raportat și la dăruirea cu care ați acționat de-a lungul timpului pentru a realiza ceea ce v-ați propus?

C.G.: Folosirea eficientă a timpului.

E.M.: Iată, ne aflăm la sfârșitul acestei interesante convorbiri. Doriți să transmiteți pe această cale un mesaj cititorilor și prietenilor dv.? Dacă da, vă rog să-l formulați.

C.G.: Le recomand și le urez ca, în viață, să facă doar ce le place. După aceea, să facă alții ce vor cu el.

E.M: Stimate domnule inginer, vă mulțumesc pentru participare și vă doresc succes în toate proiectele de viitor pe care vi le-ați propus.

Vă trimit aici întrebările pentru interviu așa precum v-am promis.  Dacă este posibil v-aș ruga să returnați răspunsurile până la 20 martie a.c. 

Vă doresc o duminică plăcută

Anexe

Universul „fericit” al copilăriei

Se vorbește mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă privește, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des – durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulții nu se lovesc. Poate că alți copii se lovesc mai puțin, dar nu cred că sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egoism a adulților, preocupați doar problemele lor, față de care cele ale altora nu există, sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilăriei, machierea ei, decurge din dorința de maximizare a importantei persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei de viață a fiecăruia, chiar dacă e greșită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viața noastră, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne doream cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eșecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulților cât și copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acțiunile reușite și cele nereușite este favorabil adulților, pentru că ei știu deja – sau ar trebui să știe – ce este posibil și ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă și numai după aceea constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, bucuria satisfacției este cu atât mai scurtă. Și cum, din păcate, nu toate dorințele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacția este o stare cvasi-permanentă întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vreo reușită întâmplătoare.

În plus, adulții mai au satisfacția de a constata că, privind în trecut, au poate o viață împlinită în condițiile ce le-au fost oferite, deci se pot consola, ceea ce copiilor le lipsește. Ei au doar stresul nesiguranței viitorului lor.

Dorințele copiilor sunt infinite. În orice secundă un copil își dorește ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulții, în schimb, își fac griji din diferite motive și atunci se gândesc la copii pe care îi etichetează ca fiind lipsiți de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luam în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea și sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale adulților sunt generate de propriile lor ambiții, adesea neroade, copiii sunt stresați chiar de către adulți prin amenințări diferite. Încă înainte de a ști să meargă, ei învață prin încercări. Iar după ce a învățat să meargă – la propriu și la figurat - învață să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învățând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reușite. Majoritatea sunt eșuate, deci sunt tot atâtea insatisfacții. Copilul își află limitele din nereușite.

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura și cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiți cei care știu să se bucure, indiferent de vârstă. Când nu reușim, devenim invidioși chiar și pe copii.