Elena Mitru: Desigur că, dv. domnule Cristache Gheorghiu sunteți cunoscut nu numai prin profesia de inginer sau prin cărțile pe care le-ați editat în calitate de scriitor, dar și prin aceea de artist plastic. Vă invit deci, la un dialog pe tema arte plastice. Am înțeles cum ați făcut primii pași în literatură, cât și ce înseamnă pentru dumneavoastră literatura. Vă rog să spuneți acum iubitorilor de artă, mai ales acelora care vă vizitează expozițiile, câteva cuvinte despre cum ați înțeles că puteți face mai mult decât fotografie (deci pasiunea tinereții). Poate că tocmai acesta a fost mobilul care a constituit ideea de a începe un nou drum, acela de a pătrunde și în tainele artelor plastice.

C.G: Nu știu de ce ați menționat cuvântul fotografie, dar se dovedește încă odată că unele persoane au intuiție. Da, primele îndrumări în artă le-am primit de la un artist plastic pasionat de fotografie. Era absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, acum Universitatea Națională de Arte București, dar prefera să-și câștige existența ca desenator tehnic într-o întreprindere de stat, fiind astfel coleg de birou cu mine. Pasiunea pentru fotografie o avea din copilărie, când absolut din întâmplare a făcut un instantaneu excepțional, care a fost și publicat, cu primul aparat de fotografiat, ce-l primise cadou de la tatăl său, când a împlinise15 ani sau cam așa ceva. Pe lângă microbul ce mi l-a inoculat și mie, m-a instruit nu numai cu noțiunile tehnice elementare, dar și cu cele de compoziție, transformarea culorilor în nuanțe de gri, efectele luminii și toate cele necesare pentru realizarea unor fotografii artistice. Se întâmpla între 1960 și 1962, pe când eu aveam între 23 și 25 de ani. Anterior, în clasa a noua de liceu, fusesem coleg de bancă cu State Ioan, care a devenit conferențiar la același institut de artă, dar pe atunci el era un artist în devenire, în timp ce eu nu aveam nici o tangență cu arta și nici nu-mi trecea prin cap să m-aș putea apropia de ea.

E.M:  Un artist al scrisului, așterne pe hârtie ceea ce îi transmite muza literară, la orice moment și oriunde s-ar afla. Dumneavoastră care lucrați cu penelul și culorile, cum răspundeți muzei artistice pentru că ea, nu caută momentul prielnic în care artistul poate să-i asculte liniștit invitația, ea vine de multe ori nechemată.

C.G: Și aici și-a făcut loc intuiția. Deși eram pasionat de fotografia alb negru – singurul mod de a face artă în condițiile tehnice de atunci din România – păstram aceeași distanță respectuoasă față de pictură. Vizitam însă expozițiile de artă, galeriile și muzeele de fiecare dată când aveam ocazia. O făceam din plăcere și fără nici un motiv, pentru că era locul favorit de petrecere a timpului, atunci când trebuia să aștept trenul, spre exemplu. Iar acestea nu erau deloc rare, fiindcă mergeam la București cel puțin odată pe săptămână și, dacă după ce-mi terminam treburile și până la următorul tren mai erau doua-trei ore, intram la Muzeul Național de Artă, care se află în centrul orașului, deci într-o poziție strategică perfectă. Nu cred că cineva din România a vizitat această instituție de mai multe ori ca mine, cu excepția salariaților ei, firește. Cu timpul, am început să colecționez albume de pictură, în special pe cele tipărite în fostul URSS, singurele de bună calitate ce se puteau achiziționa în România pe atunci. În tot acest timp, nu am crezut că eu însumi voi picta vreodată. Muza? A venit mult mai târziu.

E.M: În anii 1980 am deschis în București, expoziții de artă decorativă (vestimentară) de multe ori, împreună cu lucrările unor pictori de la Asociația Artiștilor Plastici Amatori (AAPA) al cărei membru eram și eu. Printre aceștia citez pe Ion Hultoană, Mircea Ionel, Cornel Vulpe, D. Segărceanu, Maria Vâlceanu Brich, și alții. Fiecare exponat pe care l-am prezentat atunci și ori de câte ori am deschis expoziții, a fost însoțit de versuri (o strofă) din poemele marilor clasici români. Am înțeles eu atunci, că legătura dintre literatură și artă, poate continua pașii pe care i-au făcut înaintașii noștri. Acum, în anul 2022, observ că ideea nu a fost numai a mea ci apare odată cu lucrările de artă pe care le prezentați prin email, însoțite de cugetări pe care le semnați în calitate de autor. Acestea sunt deci ideile pe care le sugerați celor care privesc tablourile?

C.G: Nu-mi amintesc dacă ideea de a picta mi-a venit după înființarea Asociației Artiștilor Plastici Amatori, dar este posibil să fie așa, fiindcă perioada corespunde. Ce știu e că aveam o atracție deosebită pentru portrete și, la un moment dat, am simțit nevoia să realizez câteva ale unor persoane cunoscute. Asta să fi fost muza? De altfel, primele mele expoziții au fost de portrete. Inițial, mă gândisem că portretul este relativ ușor de realizat, deoarece se compune doar din câteva elemente: ochi, nas, gură, păr și bineînțeles piele. Dacă învăț să le realizez pe acestea, portretul e ca și făcut, gândeam eu. Nasul poate fi mai mic sau mai mare, cârn, coroiat sau de alte forme. La fel și cu celelalte componente. M-am descurcat destul de bine, dar aveam probleme atunci când doream ca fondul să fie diferit de unul uni și să încadrez portretul într-un spațiu real. Ca să pictez altceva în jur, însemna să învăț să redau fiecare dintre obiectele ce se aflau în spate, ceea ce presupunea o altă tehnică. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă instruiesc. Nu locuiam în București, aveam serviciu și nu puteam deci să urmez cursurile Institutului de artă. Ca inginer, am încercat mai întâi cu documentația. Am constatat că nu este posibil. Mi-am zis că trebuie să fac și eu ce fac studenții de la arte plastice și am apelat la cei mai buni pictori consacrați pe care îi aveam la îndemână. Am avut noroc. Mergeam împreună cu ei la peisaj. Pictam aceeași scenă, dar eu mă așezam astfel încât să nu văd ce fac ei. Abia când făceam o pauză, vedeam ce ar fi trebuit să fac și eu, dar nu știam cum. Așa m-am instruit în realizarea peisajelor. Pentru că deja mă împrietenisem cu unii, primeam bucuros observațiile lor, dacă nu înainte, în mod sigur la numeroasele expoziții ce le-am realizat ulterior. După 1989 am avut chiar și un atelier propriu cu expoziție permanentă, în centru Brașovului, deasupra restaurantului McDonald’s de pe strada Republicii.

E.M: Vă rog să ne destăinuiți care este una dintre sursele (muza) care vă inspiră să pictați?

C.G: Cum tocmai am spus mai devreme, prima dorință de a picta a fost portretizarea unor cunoștințe. Nu exista riscul să-i jignesc cu vreun kitsch, fiindcă în capul meu exista doar pictura universală, reprodusă în albume sau existentă în muzeele vizitate, iar prietenii îmi cunoșteau pasiunea pentru așa ceva. În cele două excursii pe care le făcusem la Leningrad și Moscova, nu numai că vizitasem renumitele muzee, dar la Ermitaj, unde accesul era mai dificil, am intrat dimineață cu grupul și am rămas până seara, atașându-mă de alte grupuri.

Când pictam portrete și peisaje din natură – on spot, cum spun englezii – nu era nevoie de nici o muză. Problema era de alegere a subiectului, ceea ce nu este tocmai ușor, fiindcă portretului trebuie să-i dai o expresie, ceea ce nu se întâmplă dacă stă mai mult timp în aceeași poziție, iar din peisaj trebuie să elimini unele obiecte și să extragi ceea ce este reprezentativ, eventual cu unele modificări. Acum, că am îmbătrânit și mă mișc mai greu, am început să construiesc imagini abstracte. Mă ajută faptul că, dacă în tinerețe visam foarte rar, acum visez și când sunt treaz. Glumesc, desigur, deși nu sunt foarte departe de adevăr.

E. M: După părerea dumneavoastră, arta plastică poate constitui sau nu o apropiere între oameni?

C.G: Dacă atunci când scriu mă gândesc la cel ce va citi, când pictez nu mă gândesc la nimeni, ci doar ca ceea ce fac să-mi placă mie. Literatura este deci un mijloc de comunicare, în timp ce pictura nu. Comunicarea nu înseamnă neapărat și apropiere în sens larg, ci doar între cei apropiați ca mentalitate, mod de gândire, cultură etc.

În general, în ceea ce privește arta, dacă o persoană are unele înclinații artistice – chiar fără să fie practicant – atunci ea se va apropia de toți ceilalți cu afinități comune în această privință. Fac excepție artiștii consacrați marcați de concurență sau, mai rău, de invidie.

E.M: Când se poate considera un artist plastic împlinit?

C.G: Niciodată. El întotdeauna se va strădui să fie mai bun. Un artist împlinit = un artist terminat. În Grecia antică, un artist adevărat nu dorea să inoveze, ci să facă mai bine ce se făcuse până atunci.

E.M: Ce părere aveți despre pictura murală? Oricare dintre artiștii plastici poate executa o astfel de lucrare?

C.G: Nu am încercat niciodată și, în consecință, nu pot să mă pronunț.

E.M: Arta în general, cuprinde mai multe forme de exprimare. Dece ați ales această formă?

C.G: Asta m-a atras. Nu am ales.

E.M: Umblând la capitolul "amintiri frumoase" vă rog să ne spuneți când și unde a avut loc minunatul eveniment - acela al vernisajului primei expoziții în care ați prezentat primele lucrări?

C.G: Înainte de primul vernisaj a fost constatarea că pot picta, deși eram conștient că ceea ce făcusem nu era prea bun, dar exista loc pentru perfecționare. Desigur, la vernisaje mi-au plăcut elogierile celor pe care eu însumi îi apreciam, dacă eram sigur că sunt sincere. În timpul expozițiilor, stăteam undeva retras și studiam reacțiile vizitatorilor ce treceau prin fața tablourilor. Unii dintre ei nu știau că eu sunt autorul și puteau presupune că sunt doar un angajat al muzeului sau galeriei. În felul acesta, ei îmi spuneau fără să se exprime în ce măsură și care dintre tablourile mele le-au plăcut s-ar nu.

E.M:  În Grecia, unde v-ați stabilit, desigur că se află o comunitate românească unde oamenii de cultură și artă activează în cadrul unor cenacluri literare, de artă etc, acolo unde presupun că și dv. sunteți prezent și prin expozițiile pe care le-ați deschis. Cum au apreciat grecii arta plastică românească?

C. G: În Grecia, mai exact în Atena, am stat doar șapte ani. Din nefericire, manifestările culturale organizate de comunitățile românești (sunt mai multe) nu sunt vizitate de greci, iar eu nu am expus decât acolo.

E.M: V-ați gândit vreodată să organizați o expoziție retrospectivă? Dacă da, unde și când a avut loc evenimentul?

C.G: Da. În 1997, cu ocazia împlinirii a 60 de ani, la sediul Asociației Artiștilor Plastici Amatori, în 2007, la împlinirea vârstei de 70 de ani, la Muzeul de artă Brașov și în 2017, în Atena, la sediul Asociației Femeilor Românce din Grecia.

E.M: Cred că în acest moment, ar fi interesant să ne spuneți dacă în afară de profesie, literatură și artă ați mai avut și alte pasiuni?

C.G: Informatica. Ca pionier în România al acestei activități am avut naivitatea să cred că ea ne va schimba viitorul, iar ca profesionist am fost pasionat pentru unele lucrări de cercetare, pe care le-am inițiat și pentru care am realizat programele de calculator necesare.

E.M: Cărțile se lansează în cadrul Cenaclurilor literare,  se prezintă în librării, se depozitează un număr de exemplare la Biblioteca Națională, în biblioteci personale de către iubitorii de literatură. Care este drumul lucrărilor de Artă?

C.G: Fiecare artist face ce poate pe cont propriu.

E.M: Vi s-au acordat multe distincții drept recunoaștere a activităților pe care le desfășurați neobosit pentru promovarea artei românești. Vă rog să enumerați câteva dintre ele. Vă încurajează acest lucru pentru a continua?

C.G: Nu sunt înregimentat în organizații oficiale și alte coterii, așa că nu mă interesează subiectul.

E.M: Stimate maestre Cristache Gheorghiu, am ajuns la sfârșitul dialogului nostru. Vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați participat. Vă urez multă sănătate și putere de muncă pentru a continua această minunată activitate, pentru care un artist nu are vârstă.