Comentariul Silviei Caloianu în blogul personal:

"În tinereţe, regretam că m-am născut într-o epocă stupidă, în care nu se întâmplă nimic remarcabil"         

 Azi, întâmplarea a făcut ca să descopăr pagina web Cristache Gheorghiu, aşa încât să mă pierd pentru câteva ore bune într-o lume antrenantă, într-o lume care - în mod sigur! - mai are ceva de spus şi care poate rămâne pentru milenii la dispoziţia navigatorilor, aici, în spaţiul virtual. O lume, jurnalul căreia - după cum aflăm şi suntem tentaţi să credem - abia începe să se scrie (generoasă în dezvăluiri, perspicace, autoironică şi, în general, cu mult umor): 

 

„Asemenea mai tuturor oamenilor celebri, dupa ce m-am nascut, am tipat, am mancat si apoi am facut pe mine.

[…]

La inceput a fost ce-i drept cuvantul, dar nu intotdeauna cel care trebuia. In ceea ce ma priveste, se pare ca nimeni nu m-a inteles atunci cand am tipat pentru prima data.

[…]

Mai tarziu am aflat ca sunt nascut in zodia Taurului (2 Mai 1937), impreuna cu alti oameni de bine ca Lenin si Marx. De curand am aflat ca Saddam Hussein este si el doar cu 4 zile mai in varsta decat mine. Hitler insusi a aspirat la aceeasi zodie dar i-a lipsit o zi. Poate ca tocmai acest sentiment de neimplinire l-a facut sa fie atat de ambitios. Ar mai fi si Machiavelli dar asta a fost un tip destept, in ciuda celor mai machiavelici decat el care l-au defaimat.

Anul cel mai fericit al zodiei mele este 2057. Vom trai si vom vedea, desi vederea ma cam lasa.

[…]

Toate lucrurile bune au un sfarsit...

Dar sa nu ne precipitam, abea am inceput sa scriu.”

Nu pot spune care manifestare a personalităţii respective îmi pare mai incitantă: cea care ţine de arta plastică sau cea care ţine de cea a cuvântului, sau...(recunosc: în informatică pricep şi mai puţin!)
După cum sesizăm (surse din presa scrisă), Cristache Gheorghiu e tratat cu atenţie, în general, în ce priveşte eticheta de om al artei (oare nu de aceea că întâi şi întâi este un bun informatician?):

„Ineditul acestei lucrări („Singur printre americani”, n.n.) este faptul că domnul Cristache Gheorghiu este informatician şi pictor amator, iar toate contactele cu prietenii ameicani au fost facilitate de Internet”.

Din sumarul prezentat în pragul paginii sale web - „Artă, Cărţi, Internet” - , bine se vede că însuşi Gheorghe Gheorghiu nu  are pretenţia de a-şi considera scrisul valoros din punct de vedere literar. În acelaşi timp, o altă sursă relatează:

„Criticul şi eseistul Aurel Ion Brumaru a remarcat verva scriitoricească, plăcerea autorulu de a transcrie în paginile cărţii faptele de viaţă şi replicile cotidiene, precum şi umorul de care acesta dă dovadă vis-a-vis de mecanismul vieţii americane – un umor împăcat cu ironia blândă. […]  La rândul său, scriitorul Ion Popescu-Topolog […]  a pus în evidenţă mobilitatea intelectuală şi erudiţia de care Cristache Ghoerghiu dă dovadă în momentul în care reuşeşte să pună în relaţie diverse fnomene şi să le explice. Dar cel mai fascinant element al cărţii este, în opinia lui Ion Popescu-Topolog, descrierea multitudinii de tipuri umane pe care Cristache Gheorghiu le întâlneşte în peregrinările sale, descriere care trădează într-un fel vocaţia de pictor a autorului”.

 

Din anumite considerente, cu un aparte interes, din romanul „Singur printre americani”, eu, mai întâi am citit notiţele cu titlul „Las Vegas”:

 „Aici, de-a lungul străzii Fremont, se află hotelurile şi, mai ales, cazinourile care i-au adus renumele […] Interesanta este politica comercială practicată aici. În România, într-un asemenea loc, o cafea ar costa de câteva zeci de ori mai mult decât într-un loc oarecare. Aici însă mâncarea este extrem de ieftină. Chiar în interiorul celor mai mari săli de jocuri, se poate mânca foarte bine la jumătate de preţ decât în cele mai modeste restaurante de aiurea. […] Nu m-ar mira dacă celor mai pasionaţi le-ar oferi mâncare gratis. Dar nu numai mâncarea este ieftină. Aproape totul, inclusiv hotelul, este ieftin tocmai pentru că strategia generală este atragerea turiştilor în oraş şi la mesele de joc.”

Am zâmbit şi mi-am zis „Eheeeeeeeeeeee!”, ajunsă cu lectura pe aici:

 „Deşi nu lipsesc, jucătorii pasionaţi nu sunt mulţi. Cu feţele trase de nesomn, cu privirea aţintită către nicăieri, preocupaţi doar de propriul lor gând (dacă au vreunul) şi complect absenţi la ceea ce se întâmplă în jur, acum, dimineaţa, când toată lumea este odihnită şi proaspătă, cele câteva păsări de noapte se remarcă uşor. Majoritatea vizitatorilor sunt însă turişti veniţi din curiozitate, să se distreze. În mod neaşteptat, printre jucători sunt foarte multe femei, aşi îndrăzni chiar să afirm că sunt majoritare. Nu-mi este clar ce semnificaţie poate să aibă prezenţa lor masivă aici, şi nu ştiu dacă fenomenul este general, sau numai în Statele Unite. […] Majoritatea vor "să dea lovitura". Ceea ce nu le-a reuşit o viaţă speră să li se întâmple acum. Oricum n-au mare lucru de pierdut pentru că aproape toate sunt trecute de prima tinereţe. Ar fi interesant un studiu psihologic pe această idee.”

Apropo, în ce priveşte galeria plasticianului Cristache Gheorghiu: lucrarea la care nu mă satur să mă uit şi pe care mi-aş dori-o în dormitor - să deschid ochii pe ea -, se numeşte "America" şi, constat că se vinde la preţul de 2000 dolari!, ceea ce înseamnă, deocamdată, că trebuie să mă bucur de ocazia de a o contempla gratis:

 

 

 

Nu, nu îmi permit să cumpăr tabloul respectiv. Dar, dacă ajung, cumva, cândva, la Braşov...

Şi, da: îmi las deschise în pagină uşile spre lumea Cristache Gheorghiu.

 

16.04.07