Inginer de profesie, menţionat în „Istoria ştiinţelor în România”, capitolul „Cibernetica”, lucrare elaborată de Academia Română, Cristache Gheorghiu face, după pensionare, o schimbare radicală în viaţa sa, stabilindu-se în Grecia, la Atena, dedicându-se literaturii şi picturii. Ca scriitor publică volume de eseuri, note de călătorie şi romane, iar activitatea sa de pictor se materializează în numeroase expoziţii personale, în lucrări care decorează spaţii publice ori şi-au găsit locul în colecţii particulare.
Cristache Gheorghiu pare a se fi întrebat: cum devii liber? Luptând constant pentru a învinge rutina şi stresul zilelor care se scurg una după alta, una aproape la fel cu cealaltă, sau să te rupi de trecut şi să o iei de la început? Ori să te reinventezi pe tine însuţi şi o lume proprie, dincolo de orice inhibiţie? Se poate face această eliberare prin intermediul artei, al creaţiei? Să fi găsit Cristache Gheorghiu răspunsul?
Cerinţele picturii sale par a fi, în primul rând, realitatea şi abia în al doilea rând subiectul. Gheorghiu adânceşte o pagină a patrimoniului de impresionism: orice ne înconjoară este rareori în alb-negru, dimpotrivă, este compus dintr-o varietate de tonuri de culoare. Pictura lui Cristache Gheorghiu este un exemplu excelent al celebrei teze a lui Maurice Denis (1890), care spunea că o pictură „este în esenţă o suprafaţă plană acoperită de culori puse împreună într-o anumită ordine.”
Cristache Gheorghiu este, de fapt, un pictor tradiţional, serios şi complet, fără clipiri ironice. În mare majoritate motivele picturilor sale sunt luate din natură.
Încrederea lui Gheorghiu în resursele de expresie a culorilor este totală. El deconstruieşte oarecum formele prin dizolvarea, înmuierea contururilor („Caravana” şi „La mal”). Picturile sale nu sunt ferestre transparente spre lumea exterioară (şi nici nu este nevoie să fie!), ele au mai mult un caracter de ecrane opace, care şterg impresia de adâncime în favoarea suprafeţelor acoperite de un ţesut de o complexitate coloristică vibrantă.
Fără să fi fost în locurile unde trăieşte Cristache Gheorghiu, poţi să-ţi imaginezi că a „prins” peisajele acelea. Când treci cu privirea peste pânze, nu este greu să auzi sunetele unei plimbări prin pădure: foşnetele iscate atunci când piciorul întâlneşte pământul, iarba, frunze ori ramuri („Margine de pădure”), susurul apelor Oltului („Vara la Olt”) ori să simţi zăpuşeala unei zile la Atena în care urci dealul spre „oraşul de sus” („Spre Acropole”).
„Cel care cântă nu este întotdeauna fericit” spunea Pierre Bonnard. Deşi picturile lui Cristache Gheorghiu nu rareori portretizează o Arcadie fericită, există acolo nuanţe de umbră şi melancolie („Fetiţa la pârâu” şi „Strada sforii”).
Poate starea de fericire să fie o problemă? În „The End of the Affair” (Sfârşitul istoriei), Graham Greene scrie: „Ideea de suferinţă este mult mai uşor de comunicat decât cea a fericirii.” Cel care descrie o Arcadie însorită se poate aştepta să nu fie luat în serios, ca şi cel care descrie durerea şi suferinţa.
Din această perspectivă, pictorul Cristache Gheorghiu pare a face lucrurile dificile pentru el însuşi.