Aşa cum suna şi invitaţia, astăzi încercăm să vă deschidem pofta de lectură. Va fi o prezentare de carte, în care nu se vând cărţi şi nu se dau autografe, va fi o mini expoziţie de pictură, din care putem cumpăra, dar scopul este frumosul în sine.

Vă invit în numele domnului Cristache Gheorghiu la o călătorie în America şi în Grecia, dar totul văzut prin ochiul şi sufletul unui artist român.

Vă invit, de asemenea, să filozofăm împreună cu un bolovan sau cu un căţel matur. De fapt, o face domnul Gheorghiu pentru noi.

Parcurgând cărţile domniei sale, atât de uşor de citit, pe nerăsuflate, primul gând care vine în minte este: “Păi, bine, dar asta am gândit-o şi eu!”

E drept. Doar că talentul acesta de a prezenta simplu, extrem de clar, de la impresii de călătorie, estetice sau olfactive, până la idei filozofice, proprii sau ale unor titani ai genului, ei bine, talentul acesta e rar. Nu-l are oricine.

Cristache Gheorghiu (n. 02 mai 1937) este scriitor şi pictor, născut în România şi stabilit în Grecia. A absolvit Universitatea Tehnică din Iaşi în 1959. În literatura de specialitate, este cel mai bine cunoscut ca eseist.

Inginer de profesie, este menţionat în "Istoria Ştiinţelor în România", publicat de Academia Română, pentru cercetările sale ştiinţifice, la capitolul "Cibernetica" (pag. 105). De asemenea, în "Studiul contribuţiei româneşti în Dezvoltarea Ciberneticii ", au fost selectate două dintre lucrările sale (Editura Academiei, 1981, paginile 205 şi 220).

În ultima parte a vieţii sale, s-a dedicat literaturii şi artei.

( Aceste ultime idei şi informaţii le-am furat de pe Internet!)

Şi pentru că cel mai bine despre noi putem vorbi doar noi înşine, iată o mini pseudo-biografie a domniei sale, scrisă de el însuşi:

“Asemenea mai tuturor oamenilor celebri, după ce m-am născut, am ţipat, am mâncat şi apoi am făcut pe mine. Mai târziu, drumurile noastre s-au separat într-o oarecare măsură. Unii au studiat filozofia, alţii matematica, fizica, unii chiar ştiinţele politice. Nu poţi şti niciodată ce le trece oamenilor prin minte. Îmi amintesc că am studiat şi eu ceva, dar oamenii sunt mai curioşi să afle ce nu am studiat. În plus, am început să uit. ţin totuşi minte că, atunci când am fost întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare, am răspuns că mi-ar plăcea să fiu birjar, pentru că îmi plăcuse mirosul hamurilor de la trăsura cu care tocmai ne întorsesem de la piaţă. Până să-mi realizez însă idealul, s-au răspândit automobilele, aşa că, cel puţin pentru început, m-am făcut inginer. Ghinion! În România, clasa inginerilor s-a degradat din ce în ce astfel că, în timp, m-am trezit filozof printre ingineri şi pictor printre filozofi. Am totuşi circumstanţe atenuante: nu prea aveam de ales. în acei ani, orice copil deştept mergea la o facultate tehnică. Ceilalţi, pe unde puteau, fără a mai vorbi despre cele care erau de-a dreptul imorale.

Înclinaţia către inginerie a fost evidentă din fragedă copilărie, prin rigurozitatea exprimărilor de tot felul. Spre exemplu, atunci când naşul meu m-a întrebat "ce-mi face burtica", care tocmai suferea de un deranjament, i-am răspuns: "burta face bine, popoul face prost". Mai în glumă, mai în serios, ingineria s-a dovedit totuşi a fi o bună şcoală, pentru că mi-a modelat gândirea, conferindu-i claritate şi rigurozitate.

În general, toţi copii mici plâng. Eu am râs. Se spune că, ori de câte ori cineva intra în cameră la mine, râdeam şi îl arătam cu degetul. Cu cât persoana era mai puţin cunoscută cu atât râdeam mai tare, astfel că începusem să fiu din ce în ce mai puţin vizitat. Se mai spune că aş fi fost un copil drăguţ. Nu cred în asemenea opinii. Cele mai gogonate minciuni pe care le-am auzit au fost în legătură cu copiii: că ar semăna cu mama sau cu bunica, ba poate chiar puţin cu tata. Adevărul este că toţi copiii seamănă între ei.

Despre tata se spune că avea o fire veselă. Nu ştiu de ce a vrut să devină erou. A reuşit, dar a greşit locul şi momentul. A murit în 1941 pe frontul anti-sovietic. Dosarul meu de cadre ar fi fost oricum unul de "mic burghez", dar aşa... ce să mai vorbim!

Mai eroină a fost mama, care a trebuit să se lupte cu mine, fără a mai vorbi de lupta ce a trebuit s-o ducă cu alţii pentru mine. Război de uzură...

O fotografie de mai târziu, 4-5 ani, mă arată ca pe un puşti aproape drăguţ. Ce timpuri... Păcat că frumuseţea nu foloseşte. Lumea nu vrea să accepte că cineva poate avea mai multe calităţi. Una e deja prea mult. Urmează deci ca, în continuare, să scriu despre defectele mele şi despre cum s-au agravat ele în timp, ajungând să cred că ar putea fi demne de semnalat. Asta pentru că nu numai exemplele bune sunt de reţinut. Dimpotrivă, cele rele sunt mult mai instructive. îmi amintesc de bunica mea, o mare admiratoare a morcovilor, recomandându-mi să mănânc mulţi morcovi pentru ca să am obrajii roşii. în caz contrar, ar fi urmat să semăn cu X, ceea ce într-adevăr nu era recomandabil. Cu X n-am semănat, dar nici morcovi n-am prea mâncat, pentru că, de mic copil, am evitat extremismele.

Undeva Însă, pentru a fi pe deplin sincer, licăreşte în mine speranţa că nu am fost foarte drăguţ, poate că n-am fost deloc şi, în consecinţă, aş avea dreptul la unele calităţi, ce-i drept deocamdată neconfirmate de istorie. Sunt însă optimist: istoriile se rescriu des.

În primul paragraf al acestui studiu autobiografic am afirmat că a doua activitate importantă, după ce m-am născut, a fost să mănânc. Pentru a respecta adevărul istoric, n-am mâncat ci am băut. şi nu era prima minciună, ci a doua, fiindcă nu m-am născut, ci am fost născut. De unde se vede ca minciuna ne este inoculată din fragedă pruncie. La început a fost ce-i drept cuvântul, dar nu întotdeauna cel care trebuia. În ceea ce mă priveşte, se pare că nimeni nu m-a înţeles atunci când am ţipat pentru prima data. Mai târziu, deşi am insistat, oamenii au perseverat în lipsa lor de interes pentru concepţiile filosofice esenţiale. Cât despre băutură, aceasta a rămas o problemă pe care încă o mai studiez. Într-adevăr, unele lucruri sunt pe cât de înălţătoare, pe atât de adânci.

Mai târziu am aflat că sunt născut în zodia Taurului (2 Mai 1937), asemenea altor oameni de bine ca Lenin şi Marx. De curând am aflat că Saddam Hussein este şi el doar cu 4 zile mai în vârstă decât mine. Hitler însuşi a aspirat la aceeaşi zodie dar i-a lipsit o zi. Poate că tocmai acest sentiment de neîmplinire l-a făcut să fie atât de ambiţios. Ar mai fi şi Machiavelli, dar ăsta a fost un tip deştept, în ciuda celor mai machiavelici decât el, care l-au defăimat.

Anul cel mai fericit al zodiei mele este 2037. Vom trăi şi vom vedea, deşi vederea mă cam lasă.

La început am fost foarte dezamăgit de zodia mea pentru că asociam taurul cu boul şi caracteristicile lui: prost şi încornorat. De aceea m-am căsătorit mai târziu. Am fost însă asigurat că zodia este bună. în fond, în antichitate, taurul era considerat simbolul forţei şi inteligenţei masculine tocmai datorită coarnelor. Însuşi Zeus, în zilele lui bune, obişnuia să se travestească în taur. Se pare că eu am greşit epoca. Cred totuşi că zodiacul a fost inventat de femei pentru că numai ele ar putea idealiza boul în asemenea măsură. Am auzit că, după zodiacul chinezesc, aş scăpa de această obsesie, dar nu-l cunosc şi nici nu sunt prea curios. Dacă-mi descopăr alte defecte? Nu-mi ajung cele pe care deja le cunosc?

Cam la fel stau lucrurile şi cu horoscopul. Dacă aflu că voi avea o zi bună sunt capabil să fac greşeli din prea multă încredere în posibilităţile mele. Dacă însă aflu că voi avea o zi proastă, voi fi timorat şi voi greşi tocmai din lipsa elanului meu taurin. Cel mai bine ar fi să aflu horoscopul la sfârşitul zilelor proaste, pentru a-mi explica astfel eşecurile. Cel puţin ar fi un tonic pentru a doua zi când, cu siguranţă, horoscopul va fi favorabil, cel puţin în virtutea legilor statistice: după ploaie vine vreme rea. (Cred că era altfel, dar nu contează.)

Am încercat şi cu bioritmul. Pare mai ştiinţific, dar îmi creează senzaţia de maşină. Am sentimentul că sunt acţionat de un mecanism bielă-manivelă ce se mişcă obsedant, în acelaşi ritm, fără încetare. Sau, vai, odată şi odată se va opri, spre dezamăgirea cititorilor biografiei mele. (Toate lucrurile bune au un sfârşit.) Dar să nu ne precipităm; abia am început să scriu.

Cum nici zodiacul, nici horoscopul şi nici chiar bioritmul nu m-au ajutat, am învăţat să iau lucrurile aşa cum sunt. Din onestitate însă, în zilele de 13, obişnuiesc să-mi informez cunoştinţele că s-ar putea să aibă o zi proastă.

Acum, ce să zic? Despre unele lucruri am început să scriu, deşi sunt tare ocupat şi e păcat. Până să mă pensionez, aveam mai mult timp disponibil. Cum, ne-cum, am câteva cărţi şi material pentru mult mai multe. Nu ştiu cum se face că, atunci când mănânc, îmi trec prin minte o mulţime de idei. Din păcate, nu pot să le notez pentru că mâinile îmi sunt ocupate şi nici reportofonul nu este de folos, pentru că – culmea – şi gura îmi este ocupată. Mare păcat, pentru că habar n-aveţi câte idei geniale îmi trec prin minte în asemenea momente. Din nefericire, le uit imediat după ce mănânc. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul de vin asociat? Aş putea să renunţ la ele. Dar atunci cum îmi mai vin ideile?

Din 2008 am apărut în „Who Is Who – Verlag – Enciclopedia personalităţilor din România”. Cred că şi-au dat seama că mă lasă memoria şi s-au gândit să rămână totuşi o urmă.

Pentru siguranţă, eu am scris şi o autobiografie mai lungă, chiar şi cu poze, pe care am plasat-o pe Internet. Încercaţi o căutare cu numele meu complet. (Căutările doar după nume sau prenume afişează şi alte celebrităţi, unele cu ghilimele.) Sunt multe site-uri cu sau despre mine acolo. Bineînţeles că pe cele mai multe le-am făcut chiar eu. S-ar putea să aveţi surprize. Nu disperaţi!

Despre unele lucruri va trebui totuşi să scriu cândva, dar acum sunt tare ocupat. Până să mă pensionez aveam mai mult timp disponibil. Mai vorbim noi... S′auzim de bine! şi nu uitaţi, anul meu de glorie va fi 2037.

Byyeee!”

Nu vreau sa închei scurta mea prezentare fără sa amintesc aici de aforismele domnului Cristache Gheorghiu

Copy rights

Unii oameni au scris pe hârtie

şi au multiplicat hârtiile.

Alţii au scris în mine.

Din nefericire,

au probleme cu multiplicarea.

Sau, poate,

din fericire.

Alertă la coastă

La Facerea Lumii,

tocmai atunci când

Doamne-Doamne

se străduia

să-şi perfecţioneze proiectul

şi să-i aducă lui Adam un ajutor,

            Paza de Coastă

            n-a fost la datorie.

Accident

O maşină, numită România,

            a părăsit şoseaua,

                        plonjând în abis.

                                    Era 23 august 1944.

Doamne, ce frumos era:

şi munţi şi văi treceau pe lângă noi……

Şi ce plăcut pluteam……

De-odată, zborul nostru lin s-a frânt.

Un hurducăit teribil a urmat,

                        iar la sfârşit, chiar şi maşina

                        s-a dezintegrat.

Prăpastia avea un fund.

Ce tragedie!!!

Cine s-ar fi gândit?!

Şi acum voi da cuvântul celorlalte doamne care au o sarcina mai grea decât mine: să prezinte aspecte din creaţia domnului Gheorghiu, invitându-vă la lecturare proprie:

- Cătălina Ştefăniţă – „Singuri printre americani”, şi „Tradiţie sau liber arbitru”

- Carmen Irimia - „Filosofia unui bolovan”

-Irina Corduneanu - „Scrisori din Atena, note de călătorie”.