Asa scrie în Biblie, ca la început a fost cuvântul. Asta nu are nici o legatura cu limbajul, pentru ca ar fi absurd sa credem ca Dumnezeu a inventat mai întâi limbajul si apoi pe toate celelalte: lumina, pamânt si apa, plante, animale etc. si la urma de tot pe Adam, dar care nu avea cu cine sa vorbeasca. Prin „Cuvânt” se întelege aici „proiect”. Deci Dumnezeu a avut în minte mai întâi un proiect. De altfel, în unele limbi, termenul „cuvânt” a fost tradus cu echivalentul românesc pentru „verb”. Se sugereaza deci ideea de actiune. Dar înainte de orice actiune, exista o intentie, pe care eu am numit-o aici proiect. Orice proiect, stim bine, are nevoie de îmbunatatiri, pentru ca el nu poate fi perfect, nici macar daca este conceput de Dumnezeu. Dovada o gasim tot în Biblie, unde ni se descriu mai multe momente în care Dumnezeu însusi a constatat, fie ca proiectul poate fi îmbunatatit, fie ca ceva nu este în regula cu el si trebuie operate unele modificari. De altfel, înca de la început, aflam ca: „Dumnezeu a vazut ca lumina era buna; si Dumnezeu a despartit lumina de întuneric.” Fraze ca aceasta se repeta. Chiar si dupa ce l-a facut pe Adam, constatând ca nu i-ar strica sa aiba alaturi si o femeie, a creat-o pe Eva, cu riscul ca a trebuit sa-l strice putin, luându-i o coasta. Potopul, trimiterea pe pamânt a fiului sau, sunt tot atâtea „manevre de corectare a traiectoriei”. Dupa Potop, întreaga umanitate s-a reconstituit într-un nou arbore. Asadar, el a mers cu proiectul sau din aproape în aproape, fara sa fi avut de la început o imagine completa si perfecta asupra produsului finit.
O prima concluzie ce decurge de aici este lipsa unui final. Proiectul initial se îmbunatateste continuu probabil înca si azi.
A doua concluzie este perenitatea unor asemenea revizuiri. Ele se vor întâmpla si în viitor si vor fi cu atât mai radicale cu cât erorile constatate în evolutia lucrarii sunt mai mari.
Iata de ce, Biserica greseste de fiecare data când se cramponeaza de unele idei sau stari de fapt anacronice. Am plecat de la ideea ca la început a fost Cuvântul. Are asta vreo importanta? Are! Nu Cuvântul si nu pentru ca ar fi fost la început, ci pentru ca asa scrie în Biblie, iar Biblia este cartea noastra de capatâi, deci cartea care – indiferent daca suntem sau nu credinciosi – ne-a calauzit în ultimii ani (câteva mii), deci cartea pe care n-o putem neglija, fiindca ar însemna sa ne negam pe noi însine. Noi suntem produsul istoriei noastre si istoria noastra a fost dependenta de religie, fie ca ne place, fie ca nu. Se putea altfel? Cu certitudine, nu! Cu alta Biblie, poate, dar am fi devenit altcineva. De ce? Sa vedem!
Oamenii actioneaza, în mare masura, pe baza unor deprinderi dobândite înca din copilarie, deci dependente de educatie. Prin educatie nu înteleg aici cunostintele despre Shakespeare sau structura atomului, ci acele activitati cu care s-a obisnuit, pentru ca asa a fost învatat, în special de catre parinti. El nu se gândeste de fiecare data cum ar fi întelept sa procedeze, ci actioneaza asa cum s-a obisnuit, iar asta vine din traditie. Pe scurt, el este produsul traditiei, iar în trecut, religia este cea care a avut cel mai important rol în fixarea traditiilor. Marea masa a oamenilor respecta regulile de convietuire, pentru ca asa îi învata religia, pentru ca asa procedeaza orice credincios. Mortii se îngroapa, pentru ca asa este crestineste, va spune un crestin, desi ei se îngroapa pretutindeni, indiferent de religie, din motive de igiena. Nu trebuie sa ne asteptam, deci, ca preotii sa creada în toate dogmele religioase, dar ne asteptam ca ei sa fie buni educatori în ideea pastrarii de catre oamenii simpli a celor mai folositoare traditii, potrivit epocii respective. Am putea spune chiar buni pedagogi, mai ales daca avem în vedere ca primele scoli au luat fiinta pe lânga biserici si manastiri.
Am amintit Potopul. El exista în toate religiile, indiferent daca îl recunosc sau nu pe Dumnezeu. Între ele exista, ce-i drept, mici diferente de interpretare. Ei bine, tocmai aceste „mici” diferente fac deosebirea dintre diferitele filozofii de viata ce stau la baza constructiei sociale a locului si momentului respectiv. Si nu numai între religii, ci si în interiorul aceleiasi religii, iar diferenta poate merge de la sustinerea unei idei pâna la sustinerea ideii contrare, ceea ce este – din pacate – valabil chiar în interiorul Crestinismului. Care au fost principiile initiale ale Crestinismului si care au fost cele practicate de Biserica Catolica în perioada Evului Mediu si chiar si dupa? Pentru a le analiza, ar trebui sa stabilim ce întelegem prin Crestinism, evident dincolo de nivelul povestioarelor. Nu este obiectivul meu în acest moment, asa ca, presupunând ca cititorul avizat întelege la ce ma refer, voi puncta doar câteva idei principale, pentru a putea trece dincolo de aceasta faza.
Întrebarea este: cum de a fost posibil? Putina istorie, fie si foarte putina, este necesara pentru întelegerea evolutiei, dar nu aici. Deocamdata, vom constata ca, pentru a-si realiza obiectivele, biserica s-a folosit de un urias aparat propagandistic. Pentru Evul Mediu, el aproape ca se confunda cu ceea ce astazi numim cultura. Pictura, filozofia, arhitectura, totul avea ca subiect principal religia, iar ca tinta: îndoctrinarea enoriasilor ca oite cuminti în slujba înaltilor prelati. Netinând seama de evolutia societatii, de dezvoltarea cunostintelor, a devenit tot mai evident pentru orice „oita” ca tintele sunt false. Cei puternici si-au luat soarta în propriile lor mâini. Asa s-a nascut cultura faustica europeana. Cei mai slabi, însa, au nevoie de religie. Si pentru unii si pentru altii, un moment de cotitura este pe-aproape. Sa speram ca nu va fi chiar atât de radical precum un potop, desi amploarea schimbarii este în mâinile noastre, fiindca o corectura mica facuta la timp este mai eficienta decât una mare, efectuata fortat, dupa o catastrofa. De fapt, la început de tot a fost haosul, adica ceva fara forma, deci fara limite, ceva în care orice este posibil si în care – tocmai de aceea – nu se întâmpla nimic deosebit. Dar a venit Dumnezeu, care mai întâi a facut cerurile si pamântul, deci a trasat o limita între ele. Pâna aici, el nu a creat, ci a delimitat. Nu se spune nicaieri, nici în Biblie si nici în alta parte, cum ca cineva ar fi creat haosul. (Se pare ca pe acesta suntem pe cale sa-l cream noi.) În toate religiile, haosul a existat dinainte. Pantocratorul este impropriu denumit astfel, pentru ca el n-a creat, ci a separat. Poate ca mai corect am spune ca a organizat, daca acest cuvânt n-ar fi aproape compromis prin prea multe activitati umane gresit organizate. Dar sa revenim!
Trasând o line de demarcatie între pamânt si cer, divinitatea a creat doua restrictii: pamântul nu mai putea fi cer, iar cerul nu mai putea fi pamânt. Si lucrurile nu s-au oprit aici. În continuare, a separat lumina de întuneric, pamântul de ape etc., impunând limite dupa limite, restrictii peste restrictii. Si nu s-a oprit nici aici: pe spatii din ce în ce mai mici a organizat materia în entitati tot mai ciudate, realizând astfel mici monstri, printre care si pe noi, oamenii, obligati astfel sa ne luptam cu tot ceea ce ne înconjoara, chiar si între noi, pentru ca limitele impuse de „creator” au devenit din ce în ce mai sufocante.
Din haos, Doamne,-am aparut
Si m-as întoarce-n chaos…
Si din repaos m-am nascut.
Mi-e sete de repaos.
Nu este o invitatie la lenevie, ci o lehamite de restrictii. Limitele fac din orice fiinta un luptator, cu conditia sa fie dotat cu vointa de viata. Aspiratia catre haos vine din dorinta de a nu mai exista nimic care sa ne deranjeze, nici macar propriile noastre gânduri, de unde si vocatia pentru un haos interior.
Ceea ce este cel mai ciudat este virusul pe care creatorul ni l-a inoculat: dorinta noastra de haos nu ne îndeamna sa desfiintam hotarul dintre noi si cel de lânga noi. Dimpotriva! Pentru ca hotarul este cel care ne da identitatea, iar noi tinem la identitatea noastra mai mult ca la orice altceva pe lume, dorim s-o largim, sa-i împingem hotarul cât mai departe, peste identitatea vecinului, în dauna lui, înglobându-l si pe „el”, dar ramânând „eu”. „Noi” ar fi o noua entitate, deocamdata abstracta, deci existenta doar ca fictiune în mintile noastre, ori natura nu este abstracta. Desfiintarea hotarului este o idee aproape romantica. Ramâne valabil doar impulsul extinderii hotarului meu, desi aceasta idee i-a venit si vecinului, iar odata cu ea si înfruntarea dintre noi este gata.
Rezulta de aici ca esenta vietii este inegalitatea! Suna ca o maxima. Nu stiu daca mi-a venit mie sau am citit-o undeva si mi-a ramas în subconstient, dar îmi place. În societatile primitive, relatia om–divinitate era de tip mercantil: îti dau, îmi dai. „Fa sa ploua ca fac si eu o jertfa”. Morala nu avea un caracter religios. Ea apartinea oamenilor, ca suma de reguli de comportare dictate în primul rând de convietuirea cu semenii si mai putin de relatia lor cu divinitatea. Pentru facilitarea comunicarii cu divinitatea, au aparut oameni de tipul samanilor. Ei nu apartineau divinitatii, dar „aveau pila la divinitate”. Rezulta de aici ca autoritatea divinitatilor-idoli era destul de mica, asemanatoare probabil cu încrederea cu care omul comun de azi, fie si ateu, spune „Doamne-ajuta” înaintea unui moment important, sau cu încrederea în superstitii. Înaintea unei spargeri, orice hot se roaga sa nu fie prins, rostind în gând acelasi „Doamne-ajuta” ca orice credincios, cu deosebirea ca el o face cu mult mai multa ardoare.
La crestini, divinitatea are initiativa si trimite mesaje oamenilor, mesaje din care acestia afla cum trebuie sa se comporte pentru a fi pe placul divinitatii. Relatia om-divinitate nu mai e la mica întelegere, îmi dai – îti dau, este una autoritara. Legea morala vine de la Dumnezeu, care pretinde, nu se tocmeste si nu primeste. Intermediarul nu mai e samanul, ci preotul.
În religiile orientale, individul se desprinde din universul imuabil, iar dupa un numar mai mare sau mai mic de reîncarnari revine în acest univers. Umanitatea este doar o suma de indivizi izolati, aflati întâmplator împreuna. În Iudaism si Crestinism, umanitatea are o istorie, care începe cu conversatia dintre Eva si diavol, si se va încheia cu Judecata de apoi. Aici nu individul conteaza, ci umanitatea, pentru ca finalul va fi simultan pentru toata lumea.
În ceea ce priveste Crestinismul, constatam ca el nu a aparut chiar atât de brusc si pe neasteptate, precum le-ar place bigotilor sa creada. Majoritatea filozofilor, chiar teologi, începând cu Sf. Augustin, recunosc în Platon un precursor al Crestinismului. M. Louis îl considera pe Platon ca „primul teolog sistematic”. Totusi, el spune: „Teologia lui Platon nu este aceeasi cu teologia zilelor noastre. Platon face doar speculatii dialectice în legatura cu fenomene si maniere de trai ale poporului. Si daca, din vreme în vreme, silogismele sale filosofice afla divinitatea, este doar rezultatul unui sistem de gândire si nu un obiectiv anume. Platon analizeaza ideea de Dumnezeu. De asemenea, se ocupa de relatiile dintre pamântean si Dumnezeu. Dar Platon, când vorbeste de divinitate, ca vârf al ideii, nu se refera întotdeauna la Dumnezeu ca fiinta de cult. Ci îl confunda adeseori cu ideea atotcuprinzatoare a Binelui. Religia lui Platon nu este o credinta, o invitatie la închinaciune... Pentru Platon, era mai mult o invitatie la dialog, o discutie asupra unui subiect de înalta elevatie între grecii culti, o cautare a unui adevar asupra necunoscutului, când mintea are de ales între metafizica si materialism... De aici, probabil, pentru unii cercetatori s-a creat confuzia dupa care Platon se ocupa cu divinitatea.”
Mitologia greaca, plina de idei contradictorii, dovedind astfel placerea de a filozofa a grecilor, contine multe idei crestine, începând cu cea de democratie. Da, democratia este o idee crestina, sau invers: daca toti oamenii sunt copiii lui Dumnezeu si sunt egali în fata lui, atunci ei sunt egali între ei. Daca egalitatea nu poate fi implementata imediat pe pamânt, atunci sa ne multumim cu ideea ca exista macar în Rai si poate ca odata va veni si pe pamânt.
Oricum, ideea de democratie este cert ca a apartinut mai întâi grecilor. Ei înca nu creasera o istorie în sensul unui ceva cu început si – inevitabil – sfârsit. La ei mitul vesnicei reîntoarceri a fost în centrul filozofiei lor. Pentru ei materia era finita, iar timpul infinit. Rezulta ca aceleasi forme vor fi reproduse în mod aleator dupa un timp, fie el si foarte îndelungat. Iar ciclurile naturale zi-noapte, iarna-vara etc., aveau sa-i întareasca aceasta filozofie. Nietzsche a realizat si el aceasta idee. Amuzant este ca lui i s-a parut ca descoperirea îi apartine.
Si pentru ca tot am intrat un pic în mitologie, am sa-mi permit o mica comparatie între cele doua variante ale potopului: cea mitologica si cea biblica. În varianta mitologica, supravietuitorul potopului este Deucalion. El este sfatuit de catre zeita Temis ca în drumul lor de coborâre de pe muntele Parnas sa arunce în urma toti bolovanii întâlniti în cale, deoarece ei simbolizeaza oasele strabunicii lor, Gheea, care este însusi pamântul. Din aceste oase apar oameni. Deci, în afara urmasilor naturali – descendentii directi din Deucalion si sotia sa Pira – mai apare o categorie de oameni, cei iviti din bolovani. Acest fapt avanseaza ideea a doua categorii sociale, idee perfect valabila într-o societate sclavagista, care are doua categorii de oameni: liberi si sclavi, democratia vizându-i doar pe primii. Primul lor fiu, Elen, era considerat stramosul grecilor (elini). De altfel, întreaga mitologie greaca, cu zei, semizei, eroi si oameni, reflecta o societate cu structuri sociale bine definite.
În versiunea biblica, potopul nu mai are asemenea consecinte. În schimb, urmasii lui Noe se raspândesc si stapânesc lumea, organizati în clanuri familiale. Ideea de proprietate devine esentiala, ca si cea de familie, si mai ales de descendenta. Monarhia ereditara viitoare este tipul de organizare sociala caracteristica pentru gândirea sociala emanata de consecintele potopului biblic. Ea s-a dezvoltat ulterior în Europa si îi este caracteristica, în special, în Evul Mediu. Evident ca nu potopul a indus teoria, ci invers, teoria a invocat potopul, ca justificare doctrinara. (Peste tot potopul apare ca o solutie pentru renasterea lumii dupa noi principii. Daca azi s-ar invoca un nou potop, oare cum ar fi imaginata noua societate?)
Prometeu, cel atât de elogiat de noi astazi, n-a avut nici pe departe aceeasi rezonanta în lumea grecilor de demult, si mai ales nu era privit ca erou pozitiv, ci doar ca subiect de dezbatere, indisciplina lui fata de Zeus fiindu-i trasatura caracteristica. Iata ce-i spune Zeus lui Prometeu: „Le-ai dat oamenilor betia victoriei si atât. Stiu ei ce sa faca cu focul, pâna nu-i înveti? Unii vor sti, dar acestia sunt cei putini. Si ei vor deveni tiranii celor care nu stiu si care le vor deveni serbi inconstienti. Ai dat focul câtorva, ca sa-i lumineze pe ceilalti. Eu doream sa-l dau tuturora. Desigur ca si tu o doreai, dar firea ta apriga si nepotolita nu te-a lasat sa faci treaba cu masura si sa o faci în asa fel, încât sa fie buna. Si m-ai încurcat”. Zeus era un zeu al progresului, nu al revolutiei. „Oamenii nu primeau de la tine progresul, ci protestul. Ei nu aveau nelinistea zilei de mâine. Mintea le era plina doar de ura pentru stapân”. (Ce bine ar fi daca adeptii comunismului ar fi citit sau ar citi putina mitologie!) Odata cu Prometeu apare un sâmbure de revolta împotriva unor reguli prea rigide si a unui stapân prea despotic: prea multe nelegiuiri îsi permite acest Zeus. Dorinta de schimbare era evidenta, si Dumnezeul cel milostiv si drept era solutia asteptata. Iar el a venit! Ne dam seama acum ca dumnezeul apocaliptic de mai târziu n-a fost decât reactia unor preoti care se simteau mai bine în vechea doctrina a unei divinitati punitive, poate chiar idoli, decât în a uneia plina de întelepciune. De unde atâta întelepciune, si la ce le-ar fi folosit lor, preoti-politicieni, ce voiau doar puterea?
Si apoi, sa nu uitam ca însusi Crestinismul a debutat ca religie a oamenilor sarmani. Ca el a fost deturnat mai târziu de catre oamenii politici în asociere cu preotii, este limpede astazi pentru suficient de multa lume.
Oamenii îsi vor religia înapoi. Dar pentru aceasta ea trebuie curatata de impuritatile cu care a fost poluata. Nu pledez pentru revenirea la preceptele biblice, si nici macar pentru o religie anume, ci pentru o etica rezonabila, si nu pledez, ci doar intuiesc ca ea va veni de la sine.
Vorbind despre Biblie, ea este un amestec de istorie a poporului evreu, idei filozofice, etice, morale, recomandari de comportament si igiena si multe altele, cele mai multe învesmântate într-o haina metaforica, uneori chiar cu valente literare. Omul inteligent extrage ce trebuie. Celalalt, ce poate! Oricum, ea ramâne o carte de capatâi pentru toata lumea. Vechiul Testament, scris în mare parte în timpul Exilului babilonian, într-o vreme când evreii se întrebau daca vor mai continua sa fiinteze, reflecta dorinta lor de a-si face cunoscuta istoria. Asa se explica esenta nationalista a Iudaismului. Istoricii si arheologii descopera ca tot mai multe din întâmplarile relatate în Biblie au fost reale.
Un lucru pare, totusi, curios. Civilizatia sumeriana, despre care noi am aflat relativ recent, le era bine cunoscuta evreilor. Nu se putea sa nu le fi fost cunoscuta! De ce nu este pomenita în Biblie deloc? Ba este pomenita, dar într-o forma metaforica, iar încercarea de a o transforma într-o cosmogonie a fost o naivitate. Sa aruncam o privire în Geneza 2: 10, 14. „Un râu iesea din Eden... si se faceau patru brate”. „Numele celui de al 3-lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”. Pozitionare mai exacta a Sumerului nici ca se putea gasi. Edenul poate fi deci identificat cu Sumerul. Iar mai departe, în paragraful 15, aflam ca „Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat în gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca.” Omul nu statea degeaba acolo. El muncea! Identificam, astfel, în Dumnezeu un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul sau un trib al evreilor, în schimbul efectuarii unor lucrari. Cum ei nu si-au respectat „contractul de munca” si au gustat din pomul cunoasterii, adica au tintit mai sus decât le era permis, au fost expulzati. Mai mult, în Geneza 3,22, dupa ce Dumnezeu constata pacatul savârsit de Adam si Eva, el spune: „Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci Dumnezeu nu era singur. El vorbea în numele conducerii Sumerului si îi acuza pe evrei ca si-au depasit drepturile de angajati, infiltrându-se printre angajatori si, probabil, erijându-se în sefi. Iar daca mergem putin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Si Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarâna pamântului....”. Nu din pamânt umed, care sa poata fi modelat, ci din tarâna. Iar traducerea engleza este mai directa. Ei spun „dust”, adica praf. Interpretarea poate fi una singura: evreii erau ca praful: purtati de vânt, fara nici o noima, în mod evident cu un grad de civilizatie mult inferior sumerienilor, lucru, de altfel, dovedit. Dumnezeu, adica regele sumerian, i-a facut oameni în sens figurat, acceptându-i în tara lui. Iar de când au fost alungati din cauza incorectitudinii lor, evreii spera ca Dumnezeu sa-i ierte si sa fie acceptati din nou în împaratia sa. Aceasta relatare metaforica a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformata în cosmogonie, atunci când preotii si-au propus sa transforme Biblia în document al religiei lor.
Asta nu înseamna deloc ca Biblia n-ar fi decât o colectie de povestioare. Dimpotriva, ea este prima carte de filozofie care merita sa fie luata în seama, dar trebuie interpretata inteligent, si mai ales adaptata timpului. Probabil ca pentru multa lume n-am spus nimic nou, dar trebuia s-o spun, ca sa ne întelegem limpede. Daca Iudaismul este o religie nationala, a fost rândul Apostolului Pavel, ideologul Crestinismului, sa ridice aceasta limita si sa fondeze o religie universala. S-a nascut astfel credinta într-un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, o credinta a oamenilor sarmani, pentru care viata de apoi era singura mângâiere. Le-a trebuit aproape 400 de ani politicienilor sa realizeze ca toleranta propovaduita de doctrina crestina poate fi folosita pentru a manevra mai bine oamenii. N-a fost greu deloc, deoarece chiar Biblia este plina de contradictii firesti, fiind o carte scrisa în perioade de timp diferite si de catre mai multi autori, fie ei si inspirati. Alaturi de un Dumnezeu iertator, aflam si reminiscente ale unuia razbunator, iar Apocalipsa distruge tot ce se cladise pâna atunci. Este evident ca asemenea capitole nu mai sunt de inspiratie divina, ci de una foarte lumeasca, mai exact, preoteasca. Fapt e ca, dupa 1000 de ani, Biserica catolica si monarhia erau asemanatoare cu statul sovietic si marxismul de mai târziu, iar Inchizitia, precum NKVD-ul. Sensul doctrinei crestine fusese inversat, iar Dumnezeu se transformase într-un zbir, al carui reprezentant pe pamânt era însusi regele, caruia oamenii îi datorau supunere. De aici si ideea imnurilor de slava si a rugaciunilor. În Biserica catolica accentul cade pe patimile lui Iisus. Înaltarea, cea care încheie ciclul periplului Mântuitorului pe pamânt si îi da sens, trece aproape neobservata, ca dovada ca preotii catolici nu vor sa înteleaga nimic din mesajul christic si ca totul este pentru ei doar un pretext propagandistic. Omul simplu trebuie doar sa patimeasca, asemenea lui Iisus, si sa înalte imnuri de slava lui Dumnezeu si regelui, trimisul sau pe pamânt.
Cum s-a ajuns aici? În prima faza, barbarii – franci, goti, vizigoti, ostrogoti etc. – au ocupat teritorii din fostul Imperiu Roman de Apus. Au facut-o însa cu crucea în mâna, pentru ca episcopul Wulfila tradusese Biblia în alfabetul pe care tocmai îl inventase. În consecinta, în Europa Occidentala Crestinismul a fost impus cu sabia unei populatii fara aparare, de catre armatele navalitorilor. E lesne de imaginat câta putere de convingere puteau sa aiba. Efectele retetei le putem vedea si azi în America de Sud, unde aproape întreaga populatie este în mod oficial catolica datorita conchistadorilor spanioli, dar indigenii îsi pastreaza înca vechile credinte. Acelasi lucru se poate observa si la indienii din Statele Unite. Ne explicam astfel de ce era nevoie de Inchizitie pentru a convinge lumea sa nu se abata de la religie. Marii inchizitori nici macar nu erau preoti, ci juristi, functia de inchizitor fiind o pozitie în structura aparatului de justitie, si nu în ierarhia bisericii.
A avut si momente de cumpana acest cler. Din pacate, n-a încercat sa-si revizuiasca atitudinea, ci doar sa si-o justifice mai bine pe cea existenta. Iar pentru ca Occidentul, pe masura ce devenea tot mai puternic, voia sa se detaseze tot mai mult de partea orientala a Europei, si-a cautat si doctrinari proprii. Catolicismul se comporta si astazi ca si cum Iisus însusi ar fi fost catolic. Daca Iisus ar fi banuit ca efectul predicilor sale va fi o noua religie, n-ar mai fi predicat nici o zi. El a vrut doar sa îmbunatateasca practica religioasa a Iudeilor. Apostolul Pavel a fost cel care a pus bazele doctrinare ale Crestinismului. Daca bisericile crestine de mai târziu, fie ele catolice, ortodoxe, protestante sau de alt fel, au urmat sau nu învatatura parintilor Crestinismului, asta se poate discuta. Bineînteles, nu de catre preoti, pentru ca ei îsi vor sustine fiecare pozitia partizana. Ca toti cei ce, dupa ce ating puterea si bogatia, încearca sa-si construiasca un trecut cât mai glorios, Biserica catolica n-a scapat nici ea de acest viciu. Cum si puterea si bogatia ei erau mari, viciul a fost si el pe masura. Mai întâi, a pretins, nici mai mult nici mai putin, ca ea este mostenitoarea pe linie directa a apostolului Petru si, prin el, a lui Iisus Hristos însusi, care îl proclamase pe acesta vicarul sau pe pamânt, dându-i „cheile împaratiei” (Matei 16-19). Biserica catolica trebuia, însa, sa umple golul întregii perioade barbare, pentru care avea nevoie de câteva personaje cu care sa populeze acest vid. Unul dintre ele a fost Sfântul Augustin (354-430). Am toata consideratia pentru el, dar acesta a fost înainte de toate un filozof, adept al lui Platon si mare admirator al lui Cicero. La 19 ani, a fost atras de maniheism, religie cu iz oriental, bazata pe ideea reîncarnarii. Atât filozofia platoniciana, cât si maniheismul, îl vor marca pentru toata viata, chiar si dupa trecerea lui la crestinism în 386, dupa moartea fiului sau, eveniment ce se pare ca l-a marcat profund din punct de vedere psihologic. Convertirea nu a fost un act formal, ci unul profund, de constiinta, pe care l-a redat în „Confesiuni”. Dupa cum era de asteptat, el a abordat Crestinismul prin prisma filozofului, fiind mai curând un adept al stoicismului cu multe influente diverse, decât un teolog dogmatic. Diversitatea curentelor ce se întâlnesc în formatia sa intelectuala a permis teologilor de mai târziu sa-l citeze în situatiile cele mai diferite, în conformitate cu scopurile lor. A fost contemporan cu mari teologi ai mileniului I, ca Vasile cel Mare (330-379), Grigore din Nysa (335-395), Ioan Hrisostom (Gura de Aur) (344-407) si altii, teologi pastrati de Biserica ortodoxa, dar aproape uitati de cea catolica, mai interesata sa-si construiasca o patristica proprie, decât sa caute caile întelepciunii. Greseala apartine ambelor biserici: celei ortodoxe pentru exces de traditionalism, iar celei catolice pentru dorinta de separare cu orice pret. Sfântul Augustin apartine ambelor biserici, deoarece a trait cu mult înainte de Marea Schisma din 1054. El este, însa, mai putin invocat de Biserica ortodoxa, tocmai pentru acea parte a filozofiei lui ce nu este tocmai Crestina, dar este frecvent invocat de cea catolica, fiind considerat inspiratorul lui Tomas d’Aquino, dar gasindu-si chiar si mai târziu sustinatori prin jansenistii de la Port Royal, pe care însusi Pascal i-a slujit pâna la o limita. Printre preceptele propovaduite de Sfântul Augustin, acceptate de Biserica catolica, dar respinse de cea ortodoxa, este si cea a predestinarii si – ca o consecinta a ei – cea a harului. Iata un citat din „Epistula ad Sixtum”: „Cum Deus coronat merita nostra, nihil aliud coronat quam numera sua. Omne bonum meritum nostrum in nobis faciat nisi gratia.” („Când Dumnezeu încununeaza meritele noastre, el nu încununeaza nimic altceva decât darurile sale. Nu meritul nostru înfaptuieste în noi binele, ci numai harul.”) Desi toti oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, Sfântul Augustin sustine ca unii sunt predestinati la fericire vesnica, în timp ce cei mai multi (massa damnationis) sunt sortiti condamnarii. Mai mult, Dumnezeu nu este obligat sa se justifice în fata nimanui. Evident, aceasta idee nu mai are nimic comun cu Crestinismul, cu un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, în fata caruia toti sunt egali. Nu pot sa nu remarc ca aceasta teorie este profund non-crestina. Iisus ne îndeamna sa-l cautam pe Dumnezeu pe drumul trasat de el, ceea ce n-ar avea nici un rost, daca totul este predestinat, asa cum considera Sfântul Augustin.
Daca la Sfântul Augustin aceasta lipsa de logica se explica prin diversitatea formatiei sale intelectuale (filozof pagân, adept al maniheismului si convertit târziu la Crestinism), la Biserica catolica de mai târziu explicatia o gasim în interesele ei politice. Ea dorea stabilitatea unei societati deja ierarhizate, în care pozitia celor din vârf nu trebuia amenintata, pentru ca – nu-i asa? – ea era obtinuta prin „harul primit de la Dumnezeu”. Aceasta tendinta este vizibila si în arta bisericeasca catolica, arta orientata pe înfatisarea cu precadere a patimilor lui Iisus, în timp ce, în cea ortodoxa, mai optimista, accentul este pus pe Înviere si ÎnaItare, act final ce da logica lucrarii lui Iisus pe pamânt si un sens vietii oamenilor. În timp ce Catolicismul îsi doreste un om dator sa sufere si sa implore mila, Ortodoxismul vede în Crestinism o speranta întarita tocmai de Învierea si Înaltarea lui Iisus, deci în revenirea la normal. Se vede aici influenta orientala a Universului imuabil, în care Crestinismul apare doar ca un intermezzo între Geneza si Judecata de apoi. Daca pentru Iisus normalul înseamna revenirea alaturi de tatal sau, pentru omenire este de asteptat sa existe o stare, daca nu ca în rai, cel putin mai buna decât cea actuala, stare la care se poate ajunge prin stradanii proprii si nu exclusiv prin gratia lui Dumnezeu (la recomandarea reprezentantilor sai de pe pamânt). Din punct de vedere moral, ideea predestinarii este de-a dreptul dezastruoasa, pentru ca ea rapeste omului orice speranta, din moment ce eforturile lui nu conteaza, iar Dumnezeu, asemenea idolilor din preistorie, este capricios si rauvoitor cu marea majoritate a oamenilor. (Ceea ce mi se pare un anacronism este faptul ca teoria predestinarii a fost însusita si de catre J. Calvin si repusa în circuitul de idei religioase europene în bisericile reformate mai recente.)
Ceea ce a valorificat – mai exact a speculat – Biserica Catolica din opera Sfântului Augustin a fost disputa dintre el si Pelagius, si ea tine de dorinta bisericii de a reconcilia credinta cu ratiunea, dupa ce tocmai abandonase ratiunea. Dar abia dupa ce si-a îngenuncheat adversarul, Sfântul Augustin a realizat ca acesta avea dreptatea lui, iar subiectul a ramas la fel de deschis ca înainte.
Un alt principiu pentru care se contrazic bisericile crestine este acela al Sfântului Duh, si anume daca el purcede numai de la Dumnezeu Tatal sau si de la Dumnezeu Fiul. Multa vreme n-am înteles de ce ar fi acest lucru atât de important si de ce se înversuneaza preotii atât de tare în jurul lui. Am înteles doar atunci când am realizat implicatiile politice ale acestui principiu. În Biserica ortodoxa, sub influenta filozofiei grecesti, exista conceptia ca Sfântul Duh poate pogorî si asupra unei comuniuni de credinciosi, nu numai asupra unui singur individ. Initial, Biserica crestina nu era ierarhizata atât de riguros precum a devenit Biserica catolica mai târziu, care are în vârf o singura persoana, pe Papa. Odata cu Carol cel Mare, „uns” împarat de catre Papa în anul 800, adica din clipa în care Papa, si numai Papa, a dobândit dreptul de a „unge” împarati si regi, pentru ca el era singura persoana de pe pamânt ce putea comunica direct cu Dumnezeu, ei bine, din acel moment, Biserica catolica a capatat o rigiditate nu numai ierarhica, ci si doctrinara. Firul de la Dumnezeu si pâna la cele mai marunte fapturi lumesti trebuia sa fie cât mai precis, pentru ca biserica sa tina cu mâna forte întreaga societate. Asa cum numai Dumnezeu transmite Sfântul Duh cui vrea el, numai Papa îsi transmite vointa cui vrea el. Biserica sprijina monarhia, iar monarhia se sprijina pe biserica. Cea mai mica slabiciune ar fi însemnat în conceptia lor o slabire a întregului angrenaj. Explicatia este, deci, politica si economica.
Catre sfârsitul primului mileniu, în Europa occidentala, au început sa ia amploare monarhiile ereditare. Cu alte cuvinte, un grup de familii feudale, majoritatea de origine germanica, si-au propus sa stapâneasca Europa. Mostenitor al fostului Imperiu Roman, unde împaratul era, de regula, impus de catre armata, Imperiul Bizantin a ramas deoparte, mai întâi din cauza mândriei bizantinilor, apoi din cea a occidentalilor. Si astazi istoriografii occidentali trateaza înca cu dispret tot ceea ce este legat de Imperiul Bizantin, denigrându-l. Procesul de închegare a monarhiilor occidentale a început dinspre Franta si s-a dezvoltat, din aproape în aproape, catre est. Tarile române au intrat sub influenta turceasca înainte de a se integra în viitoarea comunitate europeana; domnitorii nostri nu au apucat sa se înrudeasca cu regii occidentului. Mai târziu, prin casatorii aranjate dupa criterii politice, chiar si Rusia a intrat în acest grup elitist. Prima integrare recunoscuta a României în Europa a avut loc prin numirea regelui Carol I, desi în momentul acela cuvântul de ordine devenise deja democratia, si nu monarhia.
Ca biserica si politica au fost frati siamezi este deja un adevar ultracunoscut. Sa-l amintim doar pe Leon X, papa al Romei (1513-1521), membru al faimoasei familii florentine a Medicilor care, gratie puterii ei economice, joaca în secolele XII–XVIII un rol esential în politica Florentei si chiar a întregii Italii.
Urmatorul pe lista doctrinarilor catolici a fost Tomas D’Aquino. Acesta are cel putin calitatea de a fi fost un teolog autentic. Constient ca religia devine tot mai rupta de cursul gândirii filozofice, traind în secolul XIII (1225-1274), a încercat o racordare a filozofiei catolice la cea a lui Aristotel, deci a ratiunii cu religia, cu alte cuvinte, a vrut sa amestece apa cu focul (acquam igni miscere). Canonizat, ridicat la rang de fondator de filozofie, reluat de contemporaneitate sub forma neotomismului, n-a reusit sa construiasca imposibilul, desi a scris enorm de mult. Ca sa fiu putin rautacios, pot spune ca Tomas D'Aquino, numit si „Doctor angelicus”, a devenit din doct în îngeri, doctor al îngerilor, care, într-adevar, au din ce în ce mai multa nevoie sa fie tratati. Papa Leon al XIII-lea, în enciclica Aeterni Patris (Parintelui vesnic) din 4 august 1789, îl adopta ca filozof oficial al Bisericii Catolice. Este sanctificat în 1323, sub papa Ioan al XXII-lea. Si-a expus doctrina în câteva opusuri de referinta, cel mai reprezentativ fiind Summa Theologica. O încercare disperata de mai târziu de a raspunde dezvoltarii din ce în ce mai accentuate a Rationalismului a fost atragerea lui Pascal pe post de vârf de lance. Doar ca Pascal, matematician, fizician si abia la urma filozof, si-a dat seama ca nu poti apela la ratiune pentru a lupta împotriva ratiunii. Ceea ce ar fi trebuit sa fie cartea sa de capatâi, pentru scrierea careia fusese cooptat, „Apologia Crestinismului”, n-a scris-o niciodata. „Pensées”, singura pe care o avem, a fost publicata postum si este o culegere periata si trunchiata de cei de la Port Royal, conform intereselor lor. De ce se angajase atunci sa lucreze pentru ei? Framântarile interioare ale lui Pascal, complexitatea gândurilor lui, sunt egale cu întreaga problematica crestina. Ar trebui o carte numai despre asta. Pascal, din om de stiinta, s-a dedicat bisericii. Asta nu înseamna ca s-a stricat la cap, cum le place materialistilor sa creada, dar nici ca ar fi avut o minte slaba în tinerete si s-a desteptat brusc, asa cum le-ar place preotilor sa creada, pentru ca realizarile lui stiintifice dovedesc un intelect superior majoritatii teologilor cunoscuti de la Hristos încoace. În plus, el n-a fost niciodata strain de religie. A crescut într-un mediu religios si a fost preocupat de religie toata viata sa. N-a fost nici o convertire, ci doar o schimbare a „jobului”, bazata pe aprecierea ca, laolalta cu jansenistii de la Port Royal, poate fi mai eficient, cel putin în privinta comunicarii cu lumea. Nu trebuie sa uitam declaratia sa: „Am petrecut multe zile studiind stiintele abstracte, dar numarul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul stiintific m-a dezgustat”. Problema lui era una de comunicare. În final, Pascal ne lasa în plina dilema: daca nu te supui ratiunii, esti un prost; în schimb, daca nu te supui lui Dumnezeu, esti nefericit. Fericit si prost, sau destept si nefericit! Iata alternativele oferite, primul de catre religie, al doilea de catre ratiune. Oare chiar sa nu existe alta varianta?
Interpretarile deformate ale catolicismului nu l-au lasat indiferent nici pe Luther. Între timp, preotii catolici, în frunte cu papa, devenisera un fel de samani mai evoluati, iar mesajul lui Hristos îl uitasera cu totul. Întrebarea lui a zguduit lumea crestina: De unde îi vine omului mântuirea? Si tot el se întreaba retoric: „Sa-l crezi milos pe cel care salveaza atât de putine suflete si care condamna atât de multe; sa-l crezi drept pe cel care prin vointa sa ne face cu necesitate condamnabili, astfel încât pare sa se bucure de chinurile nefericitilor... este mai degraba demn de ura decât de iubire. Or, daca as putea întelege pe cale rationala cum poate fi milos si drept acest Dumnezeu, ce dovedeste atâta mânie si nedreptate, n-ar mai fi nevoie de credinta”. Teoretic, Pelagius fusese anihilat de mai bine de o mie de ani, în timp ce Sfântul Augustin era socotit unul dintre parintii Bisericii Catolice. Si totusi, lumea nu se împaca cu acest gând. De ce? Pentru ca Pelagius avea dreptate. „Ceea ce probeaza ratiunea nu poate fi revendicat de divinitate (credinta)”. Si totusi omul are nevoie de mântuire, iar mântuirea nu poate veni decât de la Dumnezeu. Care Dumnezeu? Cel bun sau cel rau? Cel care ne promite raiul sau cel ce ne ameninta cu Apocalipsa? Cel drept, care ne judeca cu dreptate faptele, sau cel capricios, care iarta pe cine nu te astepti si chinuieste pe cel credincios? Si daca el este atât de capricios, cum ar trebui sa ne comportam noi, ca sa-i fim pe plac? Aceasta ultima întrebare – evident retorica – este suficienta pentru a constata ca biserica a adoptat un drum gresit, nefiind capabila sa indice o cale, o morala. Din clipa în care ea nu mai are o directie clara, care sa ofere oamenilor un minimum de etica, ea si-a încetat rolul, si-a pierdut creditul. Simplul îndemn la imnuri de slava si implorarea ajutorului lui Dumnezeu este o revenire la credintele primitive în idoli, iar preotii sunt asemenea samanilor.
Lipsa respectului pentru adevarul istoric nu i-a parasit nici azi pe occidentali. Au început totusi sa recunoasca un adevar mai mult decât evident, si anume, rolul jucat de greci în aparitia Renasterii, rol amplificat de masiva emigrare a acestora din Constantinopole, amenintat de expansiunea turceasca. În exprimare apuseana însa, aceasta afirmatie suna cam asa: „Italia a beneficiat de cartile aduse de imigrantii greci, carti prin care au redescoperit valorile antichitatii”. Ca si cum grecii erau niste imbecili pe post de carausi ai unor obiecte despre care ei nu aveau nici o idee. Invidia celor din teritoriile barbare pe ceea ce reprezenta partea civilizata a Europei primului mileniu crestin, Imperiul Bizantin, înca mai dainuie. Ca, în final, a avut câstig de cauza ratiunea, ne dovedeste caderea în dizgratie a bisericii catolice împreuna cu monarhia. Astazi, vorbesc despre religie mai mult politicienii, care însa sunt la fel de interesati de cele sfinte, pe cât sunt de interesati de democratie, societate etc., dupa cum le indica numele partidului în care, întâmplator, si-au gasit un loc: democrat-crestin, social-democrat de ziua 7-a, sau orice alta combinatie posibila.
Orice societate are înteleptii ei, sau daca nu sunt tocmai întelepti, cel putin filozofeaza (philo+sophos), adica sunt iubitori de întelepciune. Poate ca toti oamenii filozofeaza, sau aproape toti (am oarece îndoieli asupra politicienilor), cu exceptia bigotilor. Unii o fac mai bine, altii mai putin bine, unii accidental, altii mai perseverent, dar o fac. Se naste astfel un curent filozofic, de regula, în opozitie cu cel oficial. Apar, bineînteles, si filozofi autentici, cu putere de patrundere si o larga cunoastere carturareasca, dar si empirica. Ei construiesc o noua paradigma. Din pacate, asemenea oameni nu au si abilitati de comunicare. Pentru plebe, ei par a fi niste ciudati.
Apar atunci profetii: oameni ce, dimpotriva, sunt deosebit de înzestrati tocmai în privinta comunicarii si care sunt, în acelasi timp, si suficient de inteligenti pentru a-i întelege pe filozofi. Dupa parerea mea, majoritatea creatorilor de mari religii au fost din aceasta categorie. Interesant de observat ca, în viata lor, a existat aproape întotdeauna o perioada de meditatie în care este de presupus ca profetul si-a stabilit strategia prin care sa convinga multimea de ideile filozofice pe care si le însusise. Oamenilor trebuie sa li se vorbeasca pe întelesul lor si nu în limbaj filozofic. Ei au nevoie de minuni, parabole si, mai ales, de povesti.
Asa apare o noua religie, menita sa implementeze în mase paradigma filozofica. Prin intermediul unor metafore, recomandari, sfaturi etc., se fixeaza traditii. Omul simplu respecta traditia. El nu actioneaza din motive rationale, ci pentru ca asa a fost învatat. Chiar si cei mai întelepti nu gândesc fiecare pas, ci merg din obisnuinta. Doar pasii importanti trebuie gânditi, daca se poate.
Pâna aici totul este perfect. Atât filozofii, cât si profetii, au cele mai bune intentii. Odata cu religia, apar însa preotii. Acestia sunt oameni obisnuiti, care vad în biserica un job. Nu fara motiv, Octavian Paler observa: „Iezuitii au facut din credinta o afacere”. Uneori, e chiar mai rau: „ucid în zile de lucru, iar duminica se spovedesc cu modestie” (Sartre). Ideea originala se dilueaza, interesele particulare o polueaza tot mai mult, astfel încât se ajunge pâna la opusul ei. Si astfel, „Les aveugles nous apprennent à voir (Jules Renard).
Nu trece mult si politicienii gasesc caile prin care noua religie poate fi folosita în interesul lor. Ea serveste drept baza pentru propaganda politica. În acest moment nu mai e nimic de facut, decât poate de inventat o noua religie. Ceea ce nu înseamna ca aceasta va fi mai buna decât precedenta. Istoria ne dovedeste ca nu. Ideile cele mai generoase, prin deformare, nasc politici dintre cele mai dezastruoase. Sa urmarim succint evolutia principalelor religii.
- Credintele vechi orientale sunt cu totul pasnice. Prea pasnice! Atât de pasnice, încât au ca efect inhibitia oamenilor.
- În mitologia greaca, razboiul apare în mod aleator, din pricini marunte, si se limiteaza la mici lupte, mai mult dispute locale. Oricum, el nu este cautat.
- Odata cu evreii, apare ideea de natiune, iar razboiul devine un instrument indispensabil pentru atingerea scopului divin: natiunea aleasa, adica natiunea destinata sa le domine pe celelalte. Dominatia nu poate fi realizata decât prin forta, deci razboiul este pe cât de divin, pe atât de iminent. Iar pentru ca razboiul se duce cu oameni, acestia trebuie educati corespunzator. Vechiul Testament ne spune: „Dar, daca se întâmpla o nenorocire, vei da viata pentru viata, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mâna pentru mâna, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, lovitura pentru lovitura.” (Exodul 21;23-25);
„Daca cineva raneste pe aproapele lui, sa i se faca asa cum a facut si el: frântura pentru frântura, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; sa i se faca aceeasi rana pe care a facut-o el aproapelui sau.” (Leviticul 24;20);
„Ochiul tau sa fie fara crutare: viata pentru viata, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mâna pentru mâna, picior pentru picior.” (Deuteronomul 19;21).

- Crestinismul pleaca de la o idee cu mult mai nobila. Din Noul Testament, aflam ca: Ati auzit ca s-a zis: „Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”. Dar eu va spun: Sa nu va împotriviti celui care va face rau; ci oricui te loveste peste obrazul drept, întoarce-i si pe celalalt. Orisicui vrea sa se judece cu tine si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa. Daca te sileste cineva sa mergi cu el o mila, mergi cu el doua. Celui care îti cere, da-i; si nu te întoarce de la cel care doreste sa se împrumute de la tine” (Matei 5.38-42);
Ati auzit ca s-a zis: „Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau.” Dar eu va spun: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei care va blestema, faceti bine celor care va urasc si rugati-va pentru cei care va insulta si va prigonesc. (Matei 5,43-44).

Europa Occidentala a eliminat ideea de „natiune aleasa”, dar au retinut ideea de natiune si razboiul ca mijloc de impunere a vointei politice a oricarei natiuni în fata tuturor celorlalte. Ideea cu obrazul era, oricum, desueta. Dumnezeul blând pleaca în cruciade, de fapt, expeditii de jaf. Si n-au fost numai cruciadele. În secolul al XVI-lea, Eramus din Rotterdam (1466-1536) scrie: „Nenorocirile îi unesc pâna si pe cei rai – spune un proverb. Numai pe crestini nu-i uneste nici binele, nici raul. Si, ce rusine! Crestinii se lupta mai fara crutare decât iudeii, decât pagânii si decât fiarele. Iudeii aveau diferende aproape numai cu strainii, pe când crestinii sunt în alianta cu turcii, dar se razboiesc între ei.” Sau, tot el: „Ce mârsava este limba preotilor care îndeamna la razboi, care atâta la rele, care îndeamna la dezastre! În Anglia, ei atâta împotriva francezilor, în Franta, atâta împotriva englezilor.” Si asta în numele aceluiasi Dumnezeu. S-ar crede ca Erasmus ar fi fost necredincios. Dimpotriva! Tocmai din cauza credintei el se revolta împotriva preotilor tradatori ai credintei. Din pacate, solutia lui este naiva, dovedind înca o data ca ramâne încarcerat în aceeasi dogma: „La voi fac apel, fruntasi si dregatori, ca bunavointa voastra sa vina în ajutorul întelepciunii regilor si al pietatii papilor”. Pe greci i-am scos din ecuatie; au fost prea destepti, chiar si pentru noi, ca sa nu mai vorbim pentru epoca în care au produs valori de referinta, înca actuale. Prin mitul Vesnicei Reîntoarceri, caracteristic lor, vedem legatura cu religiile orientale. („Omul nu e nimic mai mult decât umbra unui fum” – Eschil, „Omul nu este decât întâmplare”, „Lumea nu moare niciodata, pentru ca începutul se uneste cu sfârsitul, ca un sarpe care îsi musca coada”, „Omul este un Dumnezeu cazut care îsi aminteste de cer” etc.). Dar „Omul este o jucarie facuta de zei” ne aduce în plina Geneza biblica. Prin Platon întrezarim Crestinismul. Cât despre Democrit si Leucip, aflam în ei creatorii teoriei atomiste a Universului. Aproape pentru orice descoperire, chiar dintre cele mai moderne, aflam ca a existat macar un embrion în gândirea greaca. Entuziasmul grecilor era pentru bucuria de a trai si nu pentru înfrângerea vre-unui inamic imaginar (entuziasm = en-theon-siasmos = starea în care zeul salasluieste în tine). Dar cu masura! Chiar si stoicismul îsi are radacinile tot în morala greaca, care este, în esenta, o morala ascetica si purificatoare, care nu creeaza binele în noi, ci curata binele care, prin natura noastra, se afla în noi (credeau ei) de raul care s-a asternut peste el din afara. De unde se vede ca si grecii au mai gresit. „Zeii grecilor îsi pierdeau subit simtul divinitatii când dadeau cu ochii de o femeie frumoasa” (Paler). Asta pentru ca asa sunt grecii: iubesc viata, iar religiile sunt scrise de oameni, potrivit aspiratiilor lor.
Absenta unei clase sacerdotale ierarhizate a împiedicat formarea unei teologii, atât la orientali, cât si la greci, si tocmai lipsa acestei clase i-a facut mai întelepti. Altfel, ar trebui sa tragem concluzia ca, în timp, omenirea a devenit tot mai putin rationala, în ciuda Rationalismului de care facem astazi atâta caz.
Religia face parte din istoria civilizatiilor, cu bunele si relele ei. Prin religie se fixeaza traditiile si ritualul. Întreaga filozofie a unei epoci o gasim concretizata în comportarea oamenilor din acea epoca, iar aceasta se gaseste cel mai bine materializata în traditiile poporului si – important – în legendele si basmele pentru copii. Este firesc sa fie asa, fiindca oamenii doresc sa-si educe copiii asa cum cred ei mai bine, sa le transmita întreaga lor întelepciune. De aceea, analiza inteligenta a basmelor poate fi mai bogata în sensuri decât se pare. Scrierile filozofilor din epoca vor intra în constiinta oamenilor cu încetul, în perioada urmatoare, în timp ce mentalitatea unei epoci este data de gândirea filozofica anterioara, care a avut nevoie de timp pentru ca sa formeze mentalitati la nivelul populatiei. Vorbind despre basme, în basmele extrem orientale, de exemplu – dar si în unele românesti – eroul popular, devenit erou în urma unui act vitejesc, dupa un ocol prin curtile împaratesti, îsi gaseste o sotie cu care se retrage într-un loc izolat, unde traieste linistit pâna la adânci batrâneti. Ideea esentiala este izolarea de înalta societate, cu luptele si intrigile ei. O astfel de comportare se potriveste conceptiei orientale, conform careia omul este o parte a universului unic în care va reveni cândva. De aceea, el prezinta interes numai ca individ. Omenirea este doar o multime întâmplatoare de indivizi ce nu prezinta nici un interes în ansamblu. În legendele franceze, în schimb, gasim eroul care îsi da viata pentru tara sa, asemenea lui Roland, pentru ca francezii tocmai se pregateau sa devina un popor nationalist. Legendele regelui Arthur, pe de alta parte, formeaza caracterul cavalerului care lupta toata viata pentru un ideal (Sf. Graal). Cât despre mitologia greaca, ea este poate cea mai ampla reflectare a mentalitatii unui popor. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calitati si mai ales defecte, pentru ca, daca ceva le este permis zeilor, de ce nu le-ar fi permis si oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adica eroul pozitiv. El a fost, în egala masura, eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a actionat fara sa cunoasca scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere folositoare ca exercitiu de discernere între doua obiective opuse unul altuia. Mitologia a fost cea mai realista religie din câte au existat.
Toate acestea, însa, depind de calitatea celor ce le transmit de la o generatie la alta. Iar daca ne referim la trecut, ele au depins cel mai mult de preoti, deoarece ei au avut cea mai mare influenta, cu bunele si cu relele lor. Sa nu uitam ca pâna ce si scoala a existat datorita bisericii. Ne este greu sa stabilim cât de credincios este un preot. Cei mai multi dintre ei aleg preotia ca pe o profesiune ca oricare alta, din motive practice si nu dintr-o chemare anume. În cel mai bun caz, preotul este un pedagog, un confesor care ofera oamenilor suportul moral si îndrumarile considerate necesare pentru o viata decenta. De cele mai multe ori, el este doar un slujbas care oficiaza un ritual.
Pentru ca suntem europeni, când spunem religie, ne gândim la Crestinism, pe care îl privim, daca nu în mod necesar ca pe singura religie adevarata, dar cel putin ca fiind cea mai recenta. Trecem cu vederea faptul ca Islamismul este cu 500 de ani mai tânar, ca doctrina lui este foarte asemanatoare cu cea crestina, mai ales cu cea catolica (centrata pe raspândirea cu ajutorul sabiei), ca o dovada în plus de cât de diferite pot fi efectele aceleasi idei. Ar trebui însa sa privim religia într-un context mai larg, si, asa cum judecam civilizatiile umane prin prisma evolutiei lor, sa privim si religiile în devenirea lor istorica.

De la Crestinism la Comunism si înapoi