Articol apărut în săptămânalul
ARGUMENT, de marţi, 17 iulie 2007
Scriitorul şi pictorul
Cristache Gheorghiu
şi-a lansat o carte de
filosofie la Muzeul de Artă
Iulian CǍTǍLUI
Cristache
Gheorghiu precizează, în introducere, că acest nou volum, tot de
eseuri, porneşte de la ideea că între egoismul extrem şi
altruismul de aceeaşi natură, „omul real" îşi găseşte
calea lui proprie, în funcţie de „personalitate, mediu, educaţie şi multe allele". Dintre cele două
extreme, egoismul este unul natural, consideră autorul, astfel, „elanul vital" al lui Henri
Bergson, „voinţa" ca sursă de viaţă
sau „Lumea ca voinţa şi
reprezentare" la Schopenhauer şi alte idei asemănătoare,
reflectă ceea ce natura face în orice moment, începând cu cea mai mică
celulă şi terminând cu cele mai mari şi complexe sisteme
biologice: vrea să se dezvolte pe seama mediului înconjurător.
Altruismul, în schimb, chiar dacă există în mod natural, nu atinge,
după Gheorghiu, „valori îngrijorătoare".
Cartea
„Tradiţie sau liberul arbitru?"
conţine
7 eseuri - autorul pornind, probabil, de la această cifră magică,
cele 7 zile în care Dumnezeu a creat lumea, cele 7 minuni ale lumii etc - dar şi
de la ideea Sfântului Augustin (354-430) despre „liberul arbitru, potrivit căreia
„răul moral" este rezultatul
conceptului menţionat mai sus. Sf. Augustin mai spunea că universul
este bun în totalitate şi că răul reprezintă doar privarea
de ceea ce este bun sau absenţa a ceea ce este bun. Totodată, Creştinismul
ne vorbeşte despre omul bun, care atunci când primeşte o palmă
pe obraz îţi ofera şi pe celalalt pentru înca una, mai puternică,
probabil, mai devastatoare. Cristache Gheorghiu crede că omul real - autorul
braşovean dând, probabil o replică eseistului şi filosofului
H.R. Patapievici, care scria despre „ omul recent" - adoptă o atitudine intermediară, între
egoismul fără scrupule şi altruismul absolut (dacă aşa
ceva există), potrivit personalităţii sale. Capitolele din carte
poartă tituluri incitante, gen: Nu sunt Harper Lee şi nici Ion Creangă, Filozofia sărmana, Epoca post-creştină,
iar
Cristache Gheorghiu trece cu nonşalanţă de la filosofie la
literatură, de la eseistică la politică şi politologie, de
la memorialistică la religie sau de la istorie la futurologie, de altfel,
ultimul capitol se numeşte „Încotro?".
Autorul
se ocupă de invazia sovietică în Romania şi nu numai, de găurile
negre, de Pascal şi Tommaso d'Aquino, de amintiri din copilarie (de pildă,
o ţigancă ce şi-a arătat fundul descoperit unui domn care o
mustrase pentru nu ştiu ce!), de Facerea Lumii, de Biblie, de creştinism
şi evrei, de Marx şi ciracii lui, tot felul de utopii, Eliade şi
„mitul eternei reîntoarceri",
fiziopatologia
prezentului, şi câte şi mai câte. Din punct de vedere filosofic,
Gheorghiu este un sceptic, în aproape toate părerile şi viziunile
sale, el afirmând că operele şi carţile bune sunt puţine şi
sunt citite de şi mai puţini cititori şi că ele nu vor mai fi scrise în limba română,
ci direct în limbi străine, unde şi posibilităţile de răspândire
sunt mai marl. În final, Cristache Gheorghiu consideră că scriitor este doar acela care are ceva de spus,
fiind cu atât mai bun cu cât o face mai bine. $i „Tradiţie sau
liberul arbitru?" este o carte bine scrisă, care se citeşte cu plăcere şi care analizează
probleme fundamentale ale umanităţii noastre pe cale de a fi distrusă
într-o zi rea.