Cristache Gheorghiu – Filosofia unui bolovan

cronică de Nicolae Stoie

O carte absolut remarcabilă. Inginer de profesie ( bibliografia sa numără şi câteva titluri de specialitate), dar cunoscut, în primul rând, ca pictor, Cristache Gheorghiu s-a făcut remarcat, de o vreme, şi ca un prolific autor de carte: Singur printre Americani (1999); Între două idealuri (2005); Tradiţie sau Liberul Arbitru? (2007); Memoriile unui căţel adult (2008); AsFORisme (2009) etc., diversitate tematică, varietatea genurilor abordate, nefiind (totuşi) în măsură să impună o identitate auctorială. Excepţie, din acest punct de vedere, pare a fi recentul volum de eseuri Filosofia unui bolovan (Braşov, Editura Pastel, 2010), care asemenea cărţii din 2008 (Memoriile unui căţel adult), receptată favorabil chiar în momentul lansării, când a beneficiat de aprecierile unei autorităţi critice incontestabile (poetul, criticul şi universitarul Caius Dobrescu), scoate, mai pregnant la vedere, disponibilităţile scriitoriceşti ale lui Cristache Gheorghiu. Dealtfel, cartea în sine nu se lasă uşor integrată unei anume specii literare (autorul mărturiseşte că a oscilat între a scrie un „roman” sau un „eseu”, p. 202), cele aproape 389 de pagini fiind în măsură să ofere cititorului spectacolul alternării seducătoare a fragmentelor de jurnal şi memorialistică evocatoare cu tehnici specifice prozei narative, genului epistolar, dar şi publicisticii de atitudine, cu aforismul, dar şi cu reproducerea unor „conspecte” sau citate din autori celebri.

Judicios elaborată, structura volumului face, însă, apel la ficţiune, modalitate anticipată de titlu (filosofia este a unui bolovan şi nu se apasă pe sensul peiorativ al cuvântului), astfel că „personajele”, care susţin refenţialitatea textului sunt: Bolovanul (cu care autorul se identifică cel mai adesea: „Am ajuns să vorbesc cu pereţii. Nu are aceeaşi semnificaţie cu expresia a vorbi în pustiu . . . A vorbi cu pereţii înseamnă că cei cărora le vorbeşti nu-ţi răspuns.”), Zidul, Piatra, Ţânţarul Anofel, precum şi Prietenul şi Ne-prietenul. Acestea se confesează, intră în „Dialog” (pg. 24-27), ascultă (Ochii şi urechile zidului pg. 52, 202, 210 ş.a.m.d.) şi, mai ales, povestesc, nuanţează interogarea permanentă a sinelui de către autor. Ceea ce rezultă pare a fi, cel puţin în opinia scriitorului Doru Munteanu, care adnotează pe coperta a IV-a „Filosofia, . . . un fel de tratat de morală, o carte de învăţătură din propria-i experienţă”. Miza pusă în joc pare a fi observarea critică a lumii din jur (participarea la un vernisaj îi prilejuieşte lui Cristache Gheorghiu apelarea pamfletului pentru a-l portretiza persiflant pe organizatorul numit – în mod evident tendenţios – profesoraş de desen – pg. 100) şi preocuparea pentru a releva acea adversa res (la lansarea romanului Alabama Song de Gilles Leroy are ocazia să cunoască „o fostă profesoară, care are acum o societate sau agenţie din alea cu scop umanitar. Distribuie cadouri la săraci. Are, în schimb, sediul în centrul oraşului şi îşi petrece vacanţele în străinătate” – pg. 115) şi altele sunt paginile ce fac din Filosofia unui bolovan o carte şi de interes literar. Căci, atunci, când nu se lansează în consideraţii pe diverse teme (unele destul de aride), altele chiar plătind tribut generalizărilor discutabile: vezi opiniile despre postmodernism de la pagina 143), Cristache Gheorghiu face figura unui scriitor capabil să observe amănuntele relevante ale realităţii (secvenţa cu bătrânica, venită prin 1987, la o conferinţă doar pentru a scăpa de frigul de-acasă şi pentru a-şi molfăi bucăţica de pâine şi restul de zacuscă rămas pe fundul unui borcan mizer – pagina 368) să creioneze, în doar câteva cuvinte, destine: cazul fostului coleg Sepi, ajuns actor de renume la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu – pagina 209.

(În „Gând românesc”, anul IV, nr. 6.26, octombrie 2012, pg. 50-52)