Memoriile unui căţel adult

de
Cristache Gheorghiu

Recenzie de Dr. Virgil Borcan, Universitatea „Transilvania”, Braşov

De–ar fi trăit astăzi Titu Maiorescu s–ar fi înspăimântat (i s–ar fi “spăriat gândul”) nu de mania diminutivelor (deşi la tot pasul ţi se oferă o “facturică” însoţită de urarea “o zi bună!”) şi nici de beţia de cuvinte deversată nonşalant pe micul ecran sau pe blog–uri, ci de grafomanie. Exortaţia eliadescă a devenit blestem: băieţii scriu, tot scriu, publică şi lansează op–uri, jurnale, memorii … de tinereţe, prepusuri şi presupuneri. De la prima la ultima octavă, pe poliţele librăriilor convieţuiesc literatura carcerală, elucubraţiile new–age–iste, metodele infailibile de a obţine fericirea, banii, succesul, mântuirea, postul de director. Senzualitatea inefabilă de secol XIX (care era să–i vâre după gratii pe Baudelaire sau Balzac) a devenit porno–literatura grupusculelor zecisto–miiste însetate de faimă.

Zic, totuşi, că nu–i cazul – cel puţin, nu deocamdată – să intrăm în panică. Mai găsim şi poieniţe însorite în pădurea bătrână a maculaturii contemporane. Una dintre ele, cred, este ultima carte a d–lui Cristache Gheorghiu, ’’Memoriile unui căţel adult ’’.

Oximoronic sau voit ambiguu, pactul de lectură din titlu (un căţel nu are încă memorii, decât dacă e … un câine de talie mică) dă tonul care face muzica întregului text: lumea (omenetul, am putea spune) văzută şi judecată prin ochii unui căţel. Spirituală în sensul clasic (adică, fără supărare, franţuzesc) al termenului şi funciar ironică dar fără a fi sardonică, scriitura d–lui Gheorghiu are o veche tradiţie (de la Apuleius la Swift şi literatura Luminilor), şi e totuşi nouă pe teren românesc. Exceptându–i poate pe Topârceanu, Emil Gîrleanu şi fabulişti, „focalizarea animalieră” (ierte–ni–se găselniţa!) e proaspătă, incitantă până la provocare, dulce–amară. Cartea se citeşte uşor, dar nu e facilă. Deseori apoftegmatic („Proştii nu gândesc. Inteligenţa nu este cumulativă”. –p. 81; „Invidia este cel mai uman argument”. – p.50; „Trecutul este cel care ne proiectează în viitor” – p.98.), autorul nu ne dăscăleşte, nu are solemnitatea tâmpă a unui guru, nu vrea să schimbe lumea din temelii – el doar o urneşte puţin, cât să întrezărim „mizeria de sub covor”. De la „Canibalii” lui Montaigne ori „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu, trucul narativ al situării altundeva sau în altceva (s.n.) s–a dovedit productiv, şi Cristache Gheorghiu îl foloseşte dezinvolt, aplicat, fără inhibiţii. Căţelul emigrant nu se teme nici de racilele româneşti, nici de (uneori) găunoasa trufie americană, întrucât „Nu se va şti niciodată cu cât au contribuit câinii, prin credinţa şi devotamentul lor, la domesticirea oamenilor” – p 100.

Logica aproape iezuită şi vederea (ar zice Caragiale) „monstruoasă” nu duc la infatuare sau emfază umflată cu pompa, întrucât autorul este şi (poate mai ales şi) autoironic. I s–ar putea reproşa, cu oarecare îndreptăţire, atitudinea uşor blasfematorie la adresa Bisericii (ca instituţie, nu ca trăire în comuniune); miza e însă în altă parte. Ni se arată „goliciunea împăratului”, într–un demers cvasi–pedagogic al cărui ultim efect este, paradoxal, smerenia.

Agreabilă? Instructivă? Spirituală? Cartea lui Cristache Gheorghiu (inclasabilă generic) este toate acestea, plus încă ceva. În aceste vremi de „dureroasă literatură”, a spune lucrurilor pe nume (fie şi în descendenţa lui Murphy) presupune curaj. Pentru că „o prostie nu dispare decât după ce îşi epuizează toate posibilităţile, uneori inepuizabile”( p. 58).

Deşi scrisă în răspăr, cartea merită lectura. Sau poate tocmai de aceea.