OPERA OMNIA
ROMANUL DE AZI
Editura Tipo Moldova
Redactor:
Aurel Ştefanachi
Coordonator
serie: Valeriu Stancu
Coperta
şi tehnoredactare: Andrei Ştefanachi
Descrierea
CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CRISTACHE,
GHEORGHIU
Căutări/ Cristache
Gheorghiu, - Iaşi : Tipo Moldova 2015
ISBN:
978-606-676-759-9
821.135.1-31
© Tipo Moldova
Iaşi,
2015
Editura
Tipo Moldova
E-mail:
office@tipomoldova.ro
www.tipomoldova.ro
După câteva zile cu ninsori
abundente, urmate de un ger cum nu mai fusese în toată iarna şi o
ploaie scurtă, acum soarele te-ar fi orbit, dacă nu aveai grijă
să-ţi protejezi ochii. Albul zăpezii, încă imaculată
în munţi, amplifica strălucea lui. Era ultimul concurs de schi al
anului, cu sosire într-una dintre cele mai elegante – şi scumpe –
staţiuni, o adevărată sărbătoare, organizată la
sfârşit de sezon. Învingătorii din concursurile precedente triumfau
printre admiratori, în timp ce ghinioniştii încercau să-şi reabiliteze
imaginea. Era o zi de primăvară excepţional de frumoasă din
toate punctele de vedere. O adevărată sărbătoare.
Din cauza căldurii
neaşteptate, doamnele elegante nu ştiau ce să facă cu
blănurile. Majoritatea erau artificiale (blănurile), dar chiar mai
frumoase decât cele naturale, care deveniseră prohibite în urma valului de
proteste ale activiştilor de la societăţile de protecţie a
animalelor. Din acest motiv, dar şi din altele, doamnele, deşi
naturale, erau artificiale în comportare. Majoritatea spectatorilor erau
bărbaţi amatori de schi, singuri sau împreună cu soţiile
sau prietenele lor. Ei se aflau de-a lungul pârtiei. În tribuna oficială
se aflau oficialităţile.
Puţini granguri erau realmente
iubitori ai schiurilor. Majoritatea se aflau acolo, fie din obligaţie, dar
mai ales pentru că orice astfel de sindrofie era un prilej de
discuţii, aranjamente, poziţionări faţă de evenimente
şi persoane. Ca şi la balurile de odinioară, unde, în timp ce
tinerii dansau sub privirile atente ale mamelor şi mătuşilor,
bărbaţii discutau pe la colţuri sau în încăperi separate,
la o ţigară, cafea, poker sau chiar şi fără asemenea
pretexte. Este unul dintre mecanismele politicii.
Printre ei, în poziţie
centrală, se află senatorul Miron, împreună cu soţia
şi fiica. Din tribună, ei văd doar finalul cursei şi nu
porţiunile cele mai reprezentative, cele mai dificile sau cele unde se
câştigă sau pierd secunde preţioase.
Cei mai buni concurenţi
coboară primii, pentru a beneficia de pârtia perfect pregătită
pentru concurs. Cei de la urmă vor întâmpina denivelările produse de
primii, deci şansele lor sunt şi mai mici, dar acesta este filtrul
afirmării. Pentru cei din tribuna oficială este chiar mai bine.
După primii zece este puţin probabil să se mai întâmple ceva în
vârful clasamentului, deci ei pot să discute liniştiţi
subiectele ce-i preocupă. Să plece nu ar fi politicos şi în nici
un caz recomandabil.
Spectacolul a început cu
deschizătorii de pârtie. Diferenţa dintre ei şi concurenţi
nu este foarte mare. Şi unii şi alţii sunt foarte buni,
admiraţi de către cei ce se străduiesc să schieze cât mai
bine, dar sunt conştienţi că nu vor atinge niciodată
nivelul lor. Iar pentru cei ce admiră schiul doar ca spectacol,
deschizătorii au un plus de eleganţă faţă de
concurenţi. Este firesc! Ei nu trebuie să câştige, nimeni nu-i
cronometrează, totul e să nu cadă. Ar fi penibil! Majoritatea
sunt puţin mai în vârstă decât concurenţii şi, poate, au
concurat şi ei cândva, dar au renunţat din diferite motive. Acum
schiază doar de plăcere şi – desigur – plăcerea se
asociază cu eleganţa mişcărilor. Este proba de coborâre,
cea mai spectaculoasă pentru amatori, deşi cea de slalom este cea mai
apreciată de către specialişti, fiind cea mai tehnică. Asta
nu înseamnă că la coborâre nu este nevoie de tehnică.
Dimpotrivă, este tehnica la proba supremă, tehnica la superlativ, în
timp ce slalomul este asemenea unui exerciţiu de caligrafie.
Dar iată şi primul
concurent. Este chiar Tony, revelaţia sezonului. Era aproape necunoscut
publicului în urmă cu un an, pentru ca acum numele lui să fie pe
buzele tuturor. A fost pe primele locuri la toate concursurile la care a
participat, la unele chiar pe primul loc. Fusese necunoscut publicului, nu
şi specialiştilor, care i-au intuit calităţile şi au
văzut în el viitorul campion.
Oau!!! A căzut! Aproape de
sosire, chiar în zona vizibilă din tribună. Dar ce
căzătură . . . S-a rostogolit peste 20 de metri, după care
s-a fixat ca o săgeată în parapetul din faţa unui perete de
stâncă. Noroc cu parapetul, altfel – la viteza pe care o avea - ar fi
devenit afiş pe acel perete. Ce-i drept, pârtia este foarte
periculoasă chiar în acel loc. După o curbă largă dar
foarte abruptă, urmează o denivelare mică, dar suficientă
să acopere vizibilitatea schiorului asupra următorilor 20 de metri:
un culoar îngust, în care concurentul trebuie să se înscrie cu precizie.
Dificultatea nu se încheie, fiindcă prin culoar – de asemenea înclinat –
nu se poate frâna, iar, după el, un hop îl aruncă într-un viraj scurt
la dreapta. Dacă a scăpat şi nu a rămas aproape blocat în
zăpada cu mult mai moale aici decât era la intrarea în culoar,
urmează coborârea finală, uşoară. Tony n-a scăpat;
tocmai ultima curbă la dreapta nu i-a reuşit.
*
*
*
O cameră de
spital cu un singur pacient şi multe flori. Tony se plimbă nervos
prin cameră, ocolind patul, de parcă ar fi ultimul obiect pe care
vrea să-l vadă. O asistentă deschide doar puţin uşa,
să-l anunţe.
-
Ai un vizitator. De fapt o vizitatoare.
-
Cine e?
-
Ai s-o vezi. E a treia oară când vine. A fost şi în
prima zi, imediat după accident. A venit aproape odată cu salvarea.
Cred că era în spatele ei.
-
Cine zici că e?
-
Iat-o!
Este o adolescentă, cel mult o
domnişoară, între 15 şi 17 ani, îmbrăcată într-un
costum de schi, din care doar faţa i se vede. Este îmbujorată de parcă
acum a coborât de pe pârtie. Trăsăturile feţei –
drăguţă de altfel – nu indică un sportiv cu tenul
înăsprit de soare, vânt, zăpadă, ger şi celelalte.
Îmbujorată este din cauza emoţiei, dar şi de la urcatul în
fugă a scărilor, după ce a aflat că poate să-l
viziteze pe Tony. Mai încercase de două ori în zilele precedente,
fără succes. „Tony este în comă”, i se spusese, chiar dacă
nu era chiar aşa. Când a aflat că poate să-l vadă, n-a mai
aşteptat nici liftul; a urcat cele două etaje de parcă le-ar fi
coborât.
-
Bună ziua.
I-au trebuit câteva secunde lui
Tony să se dezmeticească. Nu cunoştea fata, deşi era sigur
că o mai văzuse undeva.
-
Cum te simţi?
-
Bine. Aş fi vrut să plec, dar medicii vor să
mă mai supravegheze. Spun că, la câte contuzii am, e de mirare că
trăiesc.
-
Ei au văzut doar contuziile, nu şi cum ai căzut.
Nimeni nu mai credea că ai să-ţi revii.
-
Eu nu simt nici o durere, decât dacă îmi pipăi
vânătăile. Parapetul era destul de elastic. Altfel, eram terminat.
Cred că n-am nimic pe dinăuntru. Le-am spus-o şi medicilor, dar
au râs de mine. Unul mic şi gras a fost cel mai ironic. Sugera că nu
sunt gol peste tot, ci numai în anumite locuri şi – curios – tocmai acolo
m-am lovit cel mai tare.
-
Adică la cap.
-
Pe mine însă nu acolo mă doare.
-
După cum vorbeşti, poţi fi sigur că acolo nu
ai nimic, adică nici o leziune gravă. Pe dincolo se pricep ei mai
bine.
-
Să sperăm.
-
Dar, iartă-mă, nici nu m-am prezentat. Mă cheamă
Irina şi . . .
-
Ştiu, Între timp mi-a picat fisa. Eşti fata senatorului.
La început nu te-am recunoscut. Şi ce te-a adus la patul meu?
-
Te-am remarcat demult şi ti-am urmărit evoluţia.
Acum m-a şocat accidentul.
-
Nu m-am gândit până acum că şi accidentele sunt
bune la ceva.
-
Sper să-ţi ajungă acesta.
-
Şi eu. Am fost un dobitoc că am căzut.
-
Ceasul rău!
-
Capul rău! Şi dacă nu mi-ar fi spus nea Ştefy.
El a spus, eu am auzit, dar pe pârtie am uitat. Eram prea încrezător în
mine. Totul mi-a mers din plin în acest sezon. Cursa era pentru mine cum e
turul de onoare al atleţilor pe stadion, mai ales că nu se mai acordau
puncte. Sezonul competiţional oficial era practic încheiat. Era ca
sărbătoarea de la sfârşitul anului şcolar.
-
Înţeleg! Şi cine este acest nea Ştefy?
-
El îmi ceruieşte schiurile. Îl cheamă Ştefan, de
fapt.
-
Nu este antrenorul tău? Lumea spune că ai o mulţime.
Îi schimbi precum cămăşile.
-
Chiar mai des. Eu port tricouri, nu cămăşi.
-
Niciodată?
-
De revelion şi la marile festivităţi, unde abia am
început să fiu invitat. Antrenorii sunt buni doar să-ţi
facă programul de antrenament. Asta au învăţat la şcoala de
antrenori. Eu ştiu să schiez mai bine decât oricare dintre ei. Nea
Ştefy este în primul rând un om de suflet. Îmi este ca un tată. Ba
chiar mai mult, fiindcă tatăl meu adevărat n-a vrut să
mă fac schior. A murit între timp. Dumnezeu să-l odihnească!
-
Domnul Ştefan schiază bine?
-
Nu l-am văzut niciodată schiind de-adevăratelea. Se
lăsase când l-am cunoscut eu. De schi de performanţă; dacă
a făcut vreodată. Nu ştiu. Are însă un secret al
zăpezii, al muntelui. Este un mister acolo. Ştie tot ce ar trebui
să facă un schior pentru a fi în armonie cu zăpada. Expresia îi
aparţine. Comunică cu zăpada.
-
Interesant ce spui.
-
Foarte interesant, dar eu vorbesc despre nea Ştefy şi
presupun că nu pentru asta ai venit.
-
Am venit pentru tine. Vroiam să mă asigur că
eşti bine.
-
Mulţumesc. Sunt măgulit. Mă simt oarecum stânjenit.
Este o surpriză pentru mine. Mare surpriză!. Mă vizitează
fiica senatorului.
-
Nu, nu spune asta. Toată lumea mă consideră doar
fiica senatorului, de parcă eu aş fi un nimeni. Poate de aceea am
şi dorit să vin la tine. Să fac şi eu ceva din proprie
iniţiativă şi nu să mă ducă părinţii de
mânuţă la familia X sau Y, pentru că aşa se cuvine.
Găsesc că am ajuns la vârsta la care se cuvine să fiu eu
însămi şi să fac ce cred eu, nu ce vor ei.
-
Şi ce vârstă ai, dacă nu sunt indiscret.
-
Nu sunt atât de bătrână încât să-mi ascund vârsta.
Am 16 ani.
-
Mulţi înainte! Eu am 18.
-
Mulţi înainte şi ţie. Acum trebuie să plec. Ai
mei vor intra în panică. Mă bucur că eşti
sănătos.
-
Sper să ne mai vedem.
-
Şi eu. Pa!
-
Pa!
*
*
*
Tony s-a recuperat repede şi,
încă din următorul sezon, a devenit unul dintre cei mai
apreciaţi schiori. Cu Irina a devenit prieten, cu îngăduinţa
iniţială a senatorului, care îngăduinţă însă se
micşora odată cu trecerea timpului şi accentuarea gândului
că fetiţa va trebui să devină doamnă într-o zi.
*
*
*
Unul dintre „secretele” lui nea
Ştefy era seriozitatea cu care se pregătea pentru concursuri, de
parcă el ar fi participat. De fapt, participa, dar nu direct. Cu câteva
zile înainte de competiţie, el se ducea şi schia – aşa cum putea
la vârsta lui – pe pârtia de concurs. Cunoştea mentalitatea
organizatorilor şi îşi imaginea modul în care vor marca traseul.
Încerca chiar mai multe variante. Consulta buletinul meteorologic şi
făcea prognoza lui personală privind starea viitoare a zăpezii.
Nu în general, ci detaliat, pe diferitele porţiuni ale pârtiei. Ştia
bine că zăpada nu va fi uniformă: la altitudine, de unde se
dă startul, ea va fi diferită faţă de cea de cea la
finiş; nici pe pantele umbrite nu va fi la fel ca cea de pe cele însorite.
Zilele de primăvară sunt cele mai dificile, fiindcă zăpada
va fi probabil îngheţată sus şi foarte moale jos. Va pune de
aceea ceara în straturi diferite. Stratul superficial se va îndepărta
primul. Ultimul va fi cel adecvat pentru zăpada de jos. Este o
explicaţie pe care o ştie bine şi Tony, fiindcă Ştefan
i-o spusese de atâtea ori. La fiecare concurs îl sfătuia cum trebuie
să atace traseul pe fiecare porţiune a pârtiei. Avea „nea Ştefy”
şi secrete. Nu vroia să i le fure, fiindcă nu dorea să-i ia
locul. Speră să facă mai mult cu viaţa lui. Chiar îl
preocupă ideea: ce va face după ce îşi va încheia cariera
sportivă? (Speră cu brio.) Ar vrea să se
căsătorească cu Irina, dar nu doreşte să fie doar
ginerele senatorului. Ar vrea ca lumea să-l aprecieze pentru ceea ce este
el însuşi.
*
*
*
Într-o zi, Tony a dat peste câteva
hârtii aruncate în coşul de gunoi din camera unde îşi păstra
echipamentul de schi. Nu era de felul lui indiscret, dar nu era obişnuit
să vadă atât de multe hârtii aruncate. Ştefy, care îşi
petrecea acolo cea mai mare parte a timpului, era un om foarte ordonat.
Încăperea, la demisol, era şi atelierul lui Ştefy, fiindcă
el avea grijă să-i întreţină schiurile. Era locul în care
îl găseai atunci când aveai nevoie de el. Acum, Tony avea prilejul să
constate că omul Ştefy era cu mult mai complex decât îşi
imaginase până atunci. De fapt, nu-şi imaginase nimic. Relaţia
lor, deşi doar profesională, îi furnizase destule elemente să-l
uimească, dar ele se limitau la schi, zăpadă, munte. Era o
enciclopedie în această privinţă, dar nu discutaseră
niciodată alte subiecte.
Şi erau destul de multe hârtii
acolo, în coşul acela de gunoi . . . A fost suficient să-şi
arunce ochii peste una şi curiozitate i-a fost stârnită.
„Mă
sfătuieşti, dragă prietene, să scriu o carte, în care
să-mi povestesc viaţa: motivele care m-au determinat să emigrez,
aventura trecerii ilegale a frontierei, dificultăţile întâmpinate ca
imigrant etc., cu argumentul că experienţa mea ar putea folosi
şi altora. Sugestia ta mă măguleşti, dar am două
motive să nu mă înflăcărez prea tare.
În primul rând, tinerii de azi, ca şi cei din trecut, ignoră experienţa predecesorilor. Este o greşeală, dar ea persistă de când e lumea şi nu avem motive să credem că se va schimba ceva în viitorul apropiat.
În al doilea rând, formaţia mea intelectuală este de inginer, chiar dacă nu sunt, iar tu ştii bine de ce. Şi la fel de bine ştii că, la o astfel de propunere, orice inginer va răspunde că nu are el răbdare să înşire pe hârtie atâtea cuvinte câte sunt necesare pentru o carte. Noi suntem oameni ai exprimării pe cât de exacte, pe atât de concise.”
Alte hârtii conţineau aceeaşi idee, dar în alte formulări, de unde se vede că lui Ştefy nu-i plăcuse nici una, din moment ce le-a aruncat la coş.
- Am fost indiscret şi trebuie să-mi cer scuze, dar mi-ai stârnit curiozitatea.
- Curiozitatea ta e o noutate pentru mine.
- Dacă mă iei peste picior nu-ţi mai spun nimic. Şi nu-mi mai cer nici scuze.
- Promit să nu sufăr prea mult pentru asta, dar acum am devenit eu curios: ce a putut să-ţi stârnească ţie curiozitatea?
- Am găsit în coşul de gunoi nişte hârtii aruncate de tine.
- M-a chemat cineva şi am uitat să arunc gunoiul la container. Îmi pare rău.
- Nu asta era problema. Conţinutul hârtiilor m-a uimit.
- Deci asta ţi-a fost indiscreţia? Chiar nu te ştiam atât de curios. Şi asta nu-i o ironie.
- Nici nu sunt, dar ştiu că tu notezi aproape în fiecare seară câte ceva în caietele alea pe care le ţii în camera ta. În ele nu m-am uitat niciodată, deşi presupun că ai scris şi despre mine. Acum, chiar sunt curios să aflu ce notezi.
- Ti-aş fi spus oricum, dar aşteptam momentul potrivit. Hârtia aia era însă cu totul altceva.
- Era ciorna unei scrisori.
- Era chiar scrisoarea, dar n-am fost în stare s-o termin.
- Vorbeşte-mi mai mult despre tine. Suntem de atâţia ani împreună, dar eu ştiu foarte puţin. De ce ai venit în State, ce ai făcut înainte de asta, de ce eşti atât de retras. Mie îmi pari un om foarte inteligent şi cult. Ba nu îmi pari; chiar eşti. De ce nu ai încercat să te afirmi?
- E foarte lungă povestea şi mai ales greu pentru mine s-o relatez.
- Am citit şi în scrisoare ceva despre un roman sau aşa ceva. Spuneai că ai formaţie de inginer şi de aceea nu ai răbdare să scrii. M-ai uluit.
- În primul rând, în România, inginer este un titlu şi nu un simplu maşinist, sau mecanic. Confuzia există doar în limba engleză, de la engine-engineer, adică un fel de maşinist.
- Noi nu acordăm prea mare importanţă titlurilor. Dacă vrei să spui că ai absolvit un institut de învăţământ superior, trebuie să precizezi care anume, mai ales că ele nu sunt de acelaşi nivel.
- Aşa este şi este foarte bine. Regimurile comuniste sunt egalitariste şi toţi cei care au o diplomă sunt trataţi în mod egal, indiferent de unde şi cum au obţinut acea diplomă.
- Am înţeles. Eu n-am ştiut că eşti inginer.
- Nici nu sunt. Am vrut să fiu, dar nu mi-a ieşit.
- Cum adică?
- Nu mi-a ieşit, fiindcă m-au exmatriculat.
- Hai că m-ai băgat în ceaţă.
- Am intrat la Institutul Politehnic, dar în 1956 a fost o revoltă în Ungaria, ţara vecină României, de unde sunt eu, şi cei care şi-au manifestat simpatia pentru insurgenţi au suferit repercusiunile autorităţilor române. Unii au ajuns chiar la închisoare. Eu am scăpat doar cu exmatricularea. Am intrat câţiva ani mai târziu, la Universitate. Acolo, deşi aveau nevoie de absolvenţi, concurenţa era mai mică, aproape deloc.
- De ce?
- Nu uita că se întâmpla în anii de început ai regimului comunist, cel cu economia planificată centralizat. La absolvirea facultăţii nu te duceai unde vroiai, ci erai repartizat undeva şi obligat să mergi acolo. Ca inginer primeai un post - un job, cum spuneţi voi - într-o întreprindere, deci într-un oraş şi aveai un salariu cu mult mai mare decât un absolvent al universităţii, repartizat ca profesor, într-un sat uitat de lume. De aceea, concurenţa era de zece candidaţi pe un loc la politehnică şi cel mult unu la unu la universitate.
- Deci absolvenţii institutelor politehnice deveneau ingineri; cei de la universităţi ce deveneau?
- Ei nu primeau un titlu. Marea majoritatea deveneau profesori de liceu. Teoretic, asta era profesiunea lor. Dascăl. Aşa era atunci; acum s-au mai amestecat şi găseşti într-o universitate atât facultăţi tehnice cât şi umaniste.
- Am înţeles. Deci modul tău de gândire s-a format ca inginer şi asta explică de ce nu poţi să scrii. Tu mi-ai spus odată gluma aia cu asemănarea dintre un câine şi un inginer; amândoi au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima.
- Da, eu ţi-am spus-o, fiindcă mi-a plăcut.
- Mie logica îmi spune că un inginer, dacă se poate exprima în domenii complexe, ar trebui să se poată exprima şi în cele mai simple.
- Da, dar nu are răbdare s-o facă. N-ai să vezi mulţi ingineri citind romane uşoare, iar să le scrie nici atât.
- Bine. Am înţeles; nu eşti inginer. Şi ai ajuns profesor la ţară.
- Exact.
- Încep să intuiesc şi de ce ai emigrat. Tu, născut şi crescut în mediu urban, ai ajuns brusc în rural. Totuşi, acolo, în satul acela, erai o personalitate, în timp ce la oraş erai un oarecare.
- A fost cu mult mai grav decât îţi imaginezi. Directorul şcolii era un fost coleg de liceu. Ne cunoşteam bine încă de atunci. El era o nulitate recunoscută, în timp ce eu, chiar dacă nu eram în top, eram oricum în jumătatea superioară. Acum însă, el era profesor de limba română, scria discursurile primarului şi în foarte scurt timp a devenit director. Şi tot în scurt timp, criteriile de apreciere au încetat să mai fie cele profesionale, ci politice. Conta cât de activ erai cu copiii la activităţi extraşcolare, în special cele politice. O activitate prioritară atunci devenise munca pe câmp, în special toamna, la culesul recoltei. Nu se conta pe eficienţa muncii copiilor, ci pe faptul că ei trebuiau scoşi de sub influenţa părinţilor şi îndoctrinaţi de către activiştii partidului unic. Cât despre director, el ar fi fost bucuros să scape de mine, care-i cunoşteam trecutul şi evoluţia. Aş fi vrut şi eu să scap de el, dar în învăţământ nu te puteai duce unde vrei, iar ca să te transferi undeva trebuia să cunoşti pe cineva la forurile superioare, să mergi cu un plocon şi aşa mai departe.
- Şi atunci te-ai hotărât se emigrezi.
- Nu imediat. A fost o întâmplare. Am cunoscut pe cineva, care avea deja această intenţie şi m-a convins. Tot el m-a asigurat că ştie şi cum s-o facă. „Totul este aranjat” – spunea el – „eu trebuie doar să-l însoţesc”.
- Şi uite aşa ai devenit american.
- Ehehe! Dacă ar fi fost atât de simplu . . . A fost o naivitate din partea mea să cred că va fi uşor. Putea să mă coste viaţa, aşa că am fost bucuros că am scăpat întreg şi nevătămat, cel puţin din punct de vedere fizic.
- Cu psihicul se vede de la distanţă că nu te-ai descurcat la fel de bine.
- Vai de binele ăsta.
- Chiar, cum a fost?
- Tipul a avut într-adevăr o relaţie cu un individ care ne-a pus în legătură cu alt individ, care ne-a trecut graniţa în Iugoslavia. Bineînţeles că trebuia plătit pentru asta. Aşa am aflat şi de ce m-a cooptat şi pe mine: individul nu se ostenea pentru o singură persoană, ci pentru un grup, de la care încasa bani mai mulţi. Cu mine se completa numărul necesar. Ne-a trecut pe uscat, nu peste Dunăre. Despre traversarea Dunării auzisem că este mai periculos. Dacă nu te prind grănicerii înainte, dar te dibuie pe apă, vin cu o şalupă şi te împuşcă, dacă nu te taie pur şi simplu cu şalupa.
- Ce înseamnă să te prindă înainte?
- Era supravegheată o zonă foarte largă, de zeci de kilometri, în care nu aveai voie să pătrunzi, dacă nu erai localnic sau nu aveai un permis special.
- Grănicerii voştri vă păzeau pe voi să nu plecaţi, în loc să vă apere de invadatori.
- Cine să ne invadeze? Ruşii erau oricum în ţară, iar cei din occident n-ar fi făcut-o nici dacă ar fi fost nebuni, dar ai sesizat bine. Multe instituţii aveau roluri inversate în comunism. Ţara era ca o puşcărie şi grănicerii vegheau să nu evadeze nimeni, poliţia secretă – securitatea, cum îi spunem noi – în loc să se ocupe de siguranţa naţională, este o . . .
- Ştiu asta. Bine. Ai trecut în Iugoslavia. Şi după aia, care era problema?
- Pentru mine, pentru psihicul meu, tragedia abia a început. Cât timp eram tânăr eram optimist. După ce mi s-au închis toate uşile în faţă, m-am deprimat. Din Iugoslavia am trecut uşor în Austria. Am avut noroc cu un camionagiu. Mai târziu am aflat că sârbii, poliţiştii lor, nu erau întotdeauna binevoitori şi te pot trimite înapoi în România, unde intri direct la închisoare. Unii erau înţelegători, dar nu toţi. Dar, cum spun, am avut noroc. Poate şi pentru că, în grupul nostru era şi o fată. Element de atracţie pentru şofer, deşi era mai solidă decât el. Tragedia începe în Austria. Acolo, conform sfaturilor, ne-am predat autorităţilor şi am intrat într-un lagăr special organizat pentru refugiaţi. În lagăr am stat doar două luni, timp în care am fost chestionaţi în mai multe rânduri, nu atât pentru a verifica cine suntem, cât pentru a încerca să ne folosească din punct de vedere politic. Eu nu am dorit să mă implic. Am declarat doar de ce vreau să părăsesc România şi că vreau să mă stabilesc în Canada. Ţi se cere să precizezi ţara în care vrei să mergi. După două luni am primit o legitimaţie de refugiat şi m-au trimis la Podesdorf, o mică localitate din apropierea Vienei, pe malul Lacului Neusiedler. Am avut noroc. Alţii au fost trimişi mult mai departe, chiar la cabane prin munţi. Buletinul de identitate, mi l-au luat din prima zi. Acolo, la Podesdorf aveam asigurate cazarea şi masa şi, în plus, câţiva şilingi pe lună pentru ţigări, dar care nu-ţi ajungeau dacă erai un fumător pasionat. Eram ca într-o staţiune de odihnă.
- Excelent!
- Excelent pe naiba. Doi ani am stat acolo. Doi ani de aşteptare, de incertitudini. Nu-ţi poţi da seama ce înseamnă asta din punct de vedere psihologic. În tot acest timp aştepţi cu emoţie să fii chemat la interviu. Atunci ţi se va hotărî soarta. Eu ştiam că ţările occidentale racolează intelectuali, specialişti, oameni calificaţi şi mă consideram unul dintre ei.
- Chiar erai. Erai profesor, absolvent al unui institut de învăţământ superior.
- Aveam chiar şi diploma la mine şi mă aşteptam să fiu solicitat imediat sau măcar foarte repede. Atunci am aflat că Austria nu era o ţară chiar occidentală. După al doilea război mondial, ea şi-a recăpătat suveranitatea abia în 1955 şi a devenit un stat considerat neutru. Asta explică şi revolta ungurilor din 1956: au crezut că pot obţine şi ei acelaşi statut. O naivitate să crezi că sovieticii ar fi acceptat. Atât ruşii, cât şi aliaţii occidentali, şi-au retras armatele şi au convenit ca Austria să devină ţară neutră. Cetăţenii care doreau să treacă dintr-o zonă într-alta o puteau face prin Austria. Acesta este motivul pentru care acolo s-au organizat lagăre pentru refugiaţi şi pentru care Austria primea bani. Nu erau ei, austriecii, cei foarte amabili să cheltuiască pentru emigranţi. Dimpotrivă, ei câştigau de aici. Casa în care am stat era de fapt un mini-hotel, care avea bineînţeles un proprietar şi care primea aceşti bani, ca şi cum ar fi închiriat-o turiştilor. În mod normal, turişti ar fi avut din când în când, doar în timpul verii şi în unele week-end-uri; prin noi avea hotelul plin în tot timpul anului. Cu toate acestea, în îngâmfarea lor, austriecii erau refractari faţă de emigranţi.
- Am înţeles. Şi de ce erai stresat?
- N-ai înţeles. Aşteptarea în condiţii de incertitudine te poate omorî. Acolo ne aflam laolaltă oameni de condiţii sociale foarte diferite. Aveam printre noi chiar şi un fost puşcăriaş. Din întâmplare, acesta era cel mai cu-picioarele-pe-pământ, deştept şi chiar simpatic. Era liderul locatarilor. Din cauza stresului, certurile erau frecvente, deşi nu aveam nimic de împărţit. La toate, el era arbitru şi judecător. Toţi îi respectau hotărârile, fiindcă îşi dădeau seama că erau corecte. Încă din prima zi, când am ajuns eu acolo, el era aşteptat să vină de nu-ştiu-unde să facă dreptate într-o dispută. Acceptarea la interviu nu avea nici o legătură cu persoana ta. Fiecare ţară avea planificat un număr de imigranţi ce urmau să fie acceptaţi în acel an. Solicitanţii erau trecuţi pe o listă. Intrai deci la interviu atunci când îţi venea rândul pe acea listă, indiferent de calificarea ta. Mai mult decât atât: odată ajuns în ţara solicitată, nu ţi se asigura un loc de muncă, un job. Primeai doar ceva bani de întreţinere pentru câteva luni (depinde cât de econom erai), timp în care trebuia să-ţi găseşti singur de lucru. Îţi dai seama că nu te poţi duce la o instituţie serioasă, să baţi la poartă şi să spui „Eu sunt Săndel din România. Am venit să mă angajaţi.” Şi ei să te ia în serios.
- Puteai fi considerat cel puţin nebun.
- Mai sigur îţi dădeau un picior în fund. Eu mi-am găsit un job ca sparring partner la terenul de tenis al unui club de pensionari.
- Ştii şi box?
- Ei, nu ca boxer. Ca jucător de tenis. Eu eram cel care returnam mingea din cealaltă parte a fileului, având grijă să le-o dau la mână, chiar atunci când ei mă alergau dintr-un colţ într-altul al terenului.
- Nu pentru că aşa ar fi vrut ci, probabil, pentru că doar atâta puteau.
- Bineînţeles. Deşi, pentru vârsta lor, unii jucau chiar bine. Cei care jucau foarte bine nu apelau la mine. Ei aveau ambiţia să se întreacă între ei şi nu cu un venetic. Când a venit iarna, tot prin ei – fiindcă le devenisem simpatic – am lucrat ca instructor de schi. Oricum, eu căscam gura la toate competiţiile şi, încet-încet, am devenit cunoscut. M-am născut şi am crescut la poalele muntelui, aşa că am muntele în sânge.
- Da, de acum încolo îţi cunosc viaţa. Acolo te-am cunoscut eu.
- După mulţi ani.
- O precizare: clubul de care vorbeşti nu este unul de pensionari, ci de oameni de afaceri destul de bogaţi. Eu îl cunosc bine.
- Ştiu, dar aşa îmi place mie să le spun, fiindcă cei pe care i-am cunoscut eu erau oameni în vârstă.
- Sunt mulţi români în State. Toţi au procedat la fel, sau asemănător?
- Nici vorbă. Noi spunem despre cei ca mine că „au fugit”. Asta nu înseamnă că au alergat, ci că au trecut graniţa ilegal. În afară de evrei şi de saşi, care au plecat legal, majoritatea celorlalţi au rămas în Occident, plecând însă cu forme legale.
- Ei cum au reuşit?
- Au profitat de un prilej oarecare: o delegaţie, o participare la un congres, meci de fotbal sau orice altceva. În general era nevoie de o cunoştinţă bine plasată, pentru ca să obţii paşaportul şi viza de ieşire din ţară. Nu mai vorbesc de cei trimişi sub acoperire în alte scopuri.
*
*
*
Anii au trecut. Irina este
studentă. În privinţa studiilor, părinţii şi fiica au
fost într-un acord deplin şi în dezacord cu restul familiei, ai căror
membri aveau convingerea că o doamnă adevărată nu trebuie
să se coboare atât de jos încât să înveţe altceva decât bunele
maniere în saloane şi – eventual – cum să-şi strunească
servitorii. Senatorul Miron, în schimb, pornit de jos, avea simţul
devenirii. El ştia bine că lumea este dinamică şi nu
statică, că nimic nu este bătut în cuie şi chiar pentru
menţinerea celor mai înalte poziţii sociale, cineva trebuie să
muncească, chiar să lupte. Iar pentru a ieşi victorios în
luptă, ai nevoie de armament şi ştiinţa mânuirii lui. De
armament intelectual în cazul lor.
Prietenia dintre Irina şi Tony
a evoluat şi ea. Impulsul adolescentin al Irinei se transformase în
admiraţie profundă, nu numai pentru calităţile lui
sportive, ci şi pentru caracterul lui, radical diferit de cel al băieţilor
din „lumea bună”. Muncea mult să-şi
îmbunătăţească tehnica, era serios, tenace, curajos. În
sport, era un luptător. În societate era bun, corect, prietenos chiar
şi cu adversarii – pe care îi considera colegi – motiv pentru care
toată lumea îl stima. Era omul perfect, cel puţin în comparaţie
cu toţi ceilalţi băieţi din anturajul familiei Irinei.
La început, lui Tony i-a venit greu
să creadă că fiica senatorului s-ar coborî să stea de
vorbă cu el. Cu timpul însă a constatat că Irina este şi ea
un om ca toţi oamenii şi sentimentele ei sunt dintre cele mai
fireşti. Începuse să se obişnuiască cu ideea că ea îl
priveşte atunci când concurează şi – cu timpul –
căpătase sentimentul că ea este singurul spectator important,
dacă nu chiar motivul pentru care el se luptă cu zăpada. Irina
se informa asupra pârtiei unde avea loc concursul şi se poziţiona de
fiecare dată în locurile de unde putea să vadă cel mai bine
zonele cele mai dificile. Tony ştia că ea este acolo şi-i
ţine pumnii. Acolo se făcea diferenţa dintre el şi
ceilalţi concurenţi. El ataca cu certitudinea că va reuşi.
Şi reuşea aproape de fiecare dată. Chiar şi atunci când
concura în Europa şi Irina nu era de faţă, el o avea în gând
şi şi-o imagina că este acolo.
Între cei doi era o prietenie
adevărată, dar niciodată mai mult de-atât. Nu şi-au permis,
ceea ce era liniştitor pentru tatăl Irinei; era o fată
serioasă. Marea problemă – cea a căsătoriei – era însă
foarte departe de a avea o rezolvare, iar Tony era totuşi un obstacol. Din
cauza lui, nici un alt băiat nu intra în vederile fetei. Gravitatea
situaţiei nu consta în măritişul fetei ca atare, ci în viitorul
situaţiei financiare a familiei. Familia întreagă avea nevoie de un
şef, de cineva care să conducă afacerile, un urmaş al
tatălui. Nemăritată sau căsătorită cu Tony ar fi
cam acelaşi lucru. Familia avea nevoie de o personalitate puternică,
recunoscută în mediu politic şi de afaceri, cu o bună
cunoaştere a mecanismelor financiare şi nu numai. Tony, deşi
băiat bun, chiar foarte bun, era departe de aşa ceva. Discuţii
avusese multe cu Irina, dar toate se terminaseră fără efect.
Chiar dacă Irina era de acord cu principiile lui – deşi nu
întotdeauna – candidatul potrivit lipsea din peisaj. Ca urmare, discuţiile
dintre tată şi fiică pe această temă erau din ce în ce
mai dese:
-
Contrariile se atrag. Este adevărat. Cei care formează
un cuplu însă trebuie să fie de aceeaşi condiţie:
materială, intelectuală şi de orice alt fel. Viaţa nu este
o fericire nesfârşită.
-
Dar noi nu suntem nemuritori.
-
Am greşit; nu nesfârşită. Vreau să spun
fără pauze, fără întreruperi. Momente neplăcute, chiar
dificile, unele foarte grave, pot să apară la tot pasul. Nu ţi
le doresc, bineînţeles, dar trebuie să fii pregătită pentru
orice. Dacă între cei doi soţi există diferenţe, în
momentele dificile apare tendinţa de învinovăţire a celuilalt,
tocmai datorită diferenţelor.
-
Ştiu teoria asta a ta, mi-ai mai spus-o, nu odată.
-
Şi o voi repeta, fiindcă văd, constat, că nu
ţi-ai însuşit-o.
-
Te contrazici; tu şi cu mama sunteţi chiar mai
nepotriviţi decât noi. Şi totuşi aţi format un cuplu
stabil. În ciuda bârfelor, voi vă înţelegeţi perfect.
-
Ţi-am spus odată, şi nu-mi place că trebuie
să repet: mariajul nostru nu este subiect de discuţie.
Căsătoria noastră este într-adevăr reuşită, dar
este o excepţie. Nu poţi miza permanent pe excepţii.
-
Da, ştiu: voi sunteţi deştepţi. Ceilalţi
nu au asemenea drepturi.
-
Nu este vorba de drepturi. Tu semeni cu mine, dar prietenul
tău nu. La voi raportul ar putea fi invers, deşi el nu
seamănă nici cu mama ta.
-
Din fericire. Bine, şi cu dragostea cum rămâne?
-
Nu confunda dragostea cu atracţia juvenilă.
-
Juvenilă la 20 de ani. Eu ştiu altceva. „Ce-i în
mână nu-i minciună”. De ce să renunţ la ceea ce am acum, în
speranţa că mă voi îndrăgosti mai bine la
bătrâneţe?
-
În mod sigur ai s-o faci. Eu ţi-o doresc din tot sufletul.
-
Cum poţi fi atât de sigur?
-
Pentru că adevărata dragoste se formează şi se
consolidează în timp, tocmai prin depăşirea obstacolelor pe care
viaţa ţi le scoate în cale. De obstacole să n-ai grijă. Se
vor ivi mai multe decât îţi doreşti. Modul cum le rezolvi
contează. Pentru un cuplu cu vederi diferite, orice necaz poate fi un
motiv de ceartă. Un cuplu unit va fi şi mai unit după ce vor
depăşi împreună momentul. Repet: împreună! Şi îl vor
depăşi fiindcă au înţelegere unul pentru celălalt.
-
Şi de ce crezi că eu şi Tony nu vom putea forma un
cuplu?
-
Nu aveţi aproape nimic comun. Nimic serios.
-
Îmi ceri să renunţ la el, dar să ştii că
nu pot. Îl iubesc şi gata. Îl iubesc aşa cum e. Mie mi se pare un
băiat bun. Cel puţin cu mine.
-
Ai spus bine: e băiat bun cu tine. Nu uita că este un
sportiv. Un sportiv trebuie să fie un luptător, deci nu poate fi
blând şi cu adversarii lui.
-
El este schior, nu boxer. Se luptă cu el însuşi, pentru
a fi cât mai bun. Are chiar prieteni printre schiori. Dar, ai dreptate, nu sunt
sigură ce e bun chiar cu toată lumea. Nici eu nu sunt.
-
Şi încă ceva: nu-ţi cer să-l abandonezi.
Dimpotrivă, puteţi fi prieteni. Este chiar foarte bine să ai
prieteni din orice domeniu. Dacă se poate chiar din toate. Căsătoria
este însă altceva.
-
Acum a vorbit politicianul din tine.
-
De politică nu scapi.
În cele din urmă,
raţiunea a învins. Raţiunea tatălui. Era un om căruia
viaţa îi oferise informaţii din diferite zone ale
societăţii şi chiar geografice şi era suficient de
inteligent pentru ca să le compare, să judece efectele pe baza
cauzelor, să intuiască evoluţii viitoare. Era bogat, dar nu se
născuse aşa. Era senator, dar nu moştenise această
funcţie şi nici nu fusese instruit din copilărie în această
direcţie. Obţinuse totul prin muncă şi
inteligenţă.
Veniturile sale proveneau din afaceri pe care le conducea personal. Într-o oarecare măsură, era adeptul unui stil mai vechi de administrare a unei societăţi comerciale, dar nu din conservatorism. Comparaţia evoluţiei societăţilor, pe care avusese posibilitatea să le analizeze, l-a învăţat care sunt căile cele mai bune de administrare. Principiul fundamental rămâne acela că proprietatea este baza prosperităţii. În ultimul timp însă, s-au dezvoltat societăţi comerciale cu foarte mulţi acţionari. Nici unul dintre ei nu se mai poate considera proprietar, iar administrarea revine altor persoane, cu alte interese. Teoretic, adunarea acţionarilor veghează ca administratorii să lucreze în interesul lor. Atunci însă când numărul acţionarilor este de ordinul miilor - fiindcă între timp societăţile au căpătat dimensiuni uriaşe - teoria nu mai este aplicabilă. În lipsa interesului pentru proprietate, administratorii vor acorda prioritate interesului personal. Consecinţele se văd: acceptarea mitei, angajarea rudelor etc. În scurt timp, ca în orice societate fără stăpân, impostorii se unesc împotriva profesioniştilor adevăraţi, criteriile corecte de evaluare sunt înlocuite cu altele false, după care nu poate urma decât dezastrul. Este viciul clasic al fostelor societăţi socialiste, este utopia comunismului, către care americanii nici nu-şi dau seama că se îndreaptă. Nu prin adoptarea lui - Doamne fereşte! – ci prin dispariţia proprietăţii reale.
Viciul este vechi. Îl regăsim chiar şi în tradiţiile pe baza cărora se reglementează moştenirile. Este doar un exemplu. În unele basme, dar şi în legislaţia unor ţări mai puţin dezvoltate, averea se împarte în mod egal moştenitorilor. Eroare! Averea nu trebuie fărâmiţată, ci dimpotrivă. Pretenţiile de egalitate a drepturilor (nu şi a obligaţiilor) nu dau şi cheia succesului, dacă nu sunt aplicate cu un minimum de raţiune.
Mentalitatea opusă preconizează ca fiul cel mai mare să moştenească totul, iar dacă acesta se dovedeşte a fi incapabil, atunci unul dintre următorii. Alături de tatăl său, el va învăţa mai întâi să administreze averea familiei. Când tatăl va muri sau nu va mai fi în depline facultăţi, el, se va ocupa în continuare de prosperitatea familiei. Dacă nici unul dintre moştenitorii potenţiali nu este capabil să conducă, va fi ales un administrator, a cărui activitate va fi controlată de către consiliul de familie. Aşa a apărut ideea societăţilor pe acţiuni. De aici şi până la marile concernuri de azi a fost doar o chestiune de timp.
Basmele, deşi se adresează copiilor, sunt create de către adulţi, tocmai pentru a transmite generaţiei viitoare tradiţiile etice şi de orice altă natură. Ideal ar fi ca aceşti autori să fie foarte inteligenţi. Uneori chiar sunt, dar nu întotdeauna. Atunci când imaginaţia lor se grefează pe tradiţia poporului căruia îi aparţin, basmele nu fac decât s-o întărească, fie ea bună sau rea. Dacă însă autorul este un avangardist, basmul creat de el poate fi un început de modificare a mentalităţilor. Unele basme sunt inteligente. Mai este nevoie însă şi ca cititorul să poată discerne între bine şi rău.
Efectul îl putem verifica observând diferenţa dintre paradigmele basmelor diferitelor popoare şi legătura lor cu nivelul de dezvoltare a ţărilor respective. Astfel, legendele Europei occidentale sunt centrate pe ideile de loialitate şi de atingere a unui vis înalt, mergând până la sacrificiul suprem. Cavalerii Mesei Rotunde sunt legende reprezentative. Lancelot, iniţial adept al vieţii fără obiectiv (carpe diem) şi fără scrupule, devine adeptul îndeplinirii visului.
În
altă categorie de basme, o găsim pe Crimhilda: o fată frumoasă şi
iubitoare, dar care se dovedeşte a fi proastă şi, în loc
să-şi recunoască greşelile, are ca unică
dorinţă răzbunarea. Mai toate legendele europene au final trist. Tema
principală este iubirea, dar ea se sfârşeşte prost.
La polul opus
sunt legendele orientale, în care eroul principal – de regulă un om simplu
- după ce este înălţat în rang şi ajunge la curtea
împăratului, găseşte o fată frumoasă, împreună cu
care se căsătoreşte şi se retrage într-un loc
liniştit, unde trăieşte fericit până la adânci
bătrâneţi, departe de intrigile de la curte.
Şi nu numai basmele. Filosofia este supusă aceleaşi evoluţii. Doctrina lui Confucius – integrarea individului în familie, în stat şi în morală – opusă Buddhismului şi Jainismului, ignorată la timpul ei, a avut nevoie de câteva sute de ani pentru a fi acceptată.
Tatăl
Irinei ştia bine lecţia istoriei. Acesta era motivul pentru care
îşi dorea pentru fiica lui un soţ capabil să conducă
afacerile după el.
*
*
*
A fost un zbor lung şi
obositor pentru Anca şi Irina. Lungimea se referă la durată, dar
şi la distanţă; între New York şi Atena sunt câteva mii
bune de kilometri. Pentru ele însă călătoria părea că
nu se mai sfârşeşte. De vină era oboseala, care avea cauze mai
îndepărtate. Irina era cea care nu putea să doarmă, deşi
zborul era unul de noapte. Privită din avion, frumuseţea jocului de
lumini, oferit de apusul de soare în asociere cu milioanele de luminiţe
ale oraşului, i-ar fi rămas în memorie pentru mult timp. Ea însă
a uitat-o aproape imediat. Anca doar a picotit, fiindcă zbuciumul Irinei
îl simţea şi ea, atât la propriu, cât şi la figurat. Apropierea
scaunelor de avion, destul de strâmte, făcea ca orice mişcare a unui
călător să fie simţită şi de vecinul lui. Iar
Irina se mişca des. Avea şi de ce: se simţea surghiunită
într-o vacanţă ce nu şi-o dorea. Şi nu oricând, ci în plin
sezon de iarnă, când prietenul ei urma să participe la cele mai
importante competiţii ale anului. Măcar de-ar fi fost în Italia sau
Franţa, unde ar fi venit şi el peste câteva luni la unele dintre cele
mai importante confruntări internaţionale. Dar Grecia? Şi de-ar
fi fost numai atât. După Grecia urmează România. Excursia lor nu avea
un termen limită şi nu avea cum să fie scurtă. Semăna
mai mult cu o expediţie decât cu e excursie. Grecia era doar uvertura.
România era ţinta finală şi scopul principal. Acolo ar trebui
să-şi găsească rădăcinile, pierdute de
predecesori. Străbunicul ei emigrase de acolo.
Anca era mătuşa Irinei. O
iubea, o stima, dar acum era doar îngerul ei păzitor. Adevărul e
că îşi dorea un înger păzitor, iar mătuşa Anca era
exact ce îi trebuia. Era singurul lucru bun în viaţa ei de câteva zile, de
când tatăl i-a spus că va pleca în Grecia. Fără comentarii!
Deşi până atunci avusese foarte puţine discuţii cu
mătuşa Anca, avea în ea o încredere şi dragoste
inexplicabilă. Era singura – în afară de tatăl ei – în care avea
încredere deplină. Tatăl era un om raţional. Pe Anca simţea
că o iubeşte, deşi nu ştia clar de ce.
Îşi dorea şi Irina
să-şi cunoască rădăcinile mai îndepărtate, dar nu
tocmai acum, mai ales că era conştientă că plecarea ei va
avea un efect negativ asupra psihicului prietenului ei, iar el tocmai de o
asemenea cădere phihologică nu avea nevoie în plin sezon
competiţional. Argumente? Grecia este bine s-o vizitezi în afara sezonului
estival. Eviţi astfel aglomeraţia şi căldura excesivă.
Pe răcoare şi în linişte este cu mult mai bine. Anca era sora
tatălui Irinei. Îi cunoştea sentimentele. O iubea, o înţelegea,
dar ştia şi motivaţia tatălui ei. Irina trebuia
îndepărtată de Tony, în speranţa că relaţia lor se va
răci. Planurile senatorului pentru Irina erau mai mari şi ele nu-l
cuprindeau şi pe Tony.
Era pentru prima dată când
cele două stăteau împreună, singure, pentru mai mult timp.
Acasă, Anca le vizita rar, doar în ocazii festive. Vorbea puţin,
aproape deloc. Spunea doar ceea ce trebuia spus şi pleca imediat ce
prezenţa ei nu mai era obligatorie. Cu tatăl Irinei discuta mai des,
dar nu în prezenţa celorlalţi. Cu toate acestea, între ea şi
Irina exista o comunicare tacită. Se înţelegeau din priviri, se
iubeau fără să-şi vorbească. Pentru Anca era dragostea
pentru fiica fratelui ei, pe care îl iubea ca pe un fiu. Pentru Irina era
dragostea şi stima ce o purta tatălui, reflectată asupra surorii
lui mai mari. Nu cu mult mai mare; numai cu doi ani. Relaţiile dintre ei
erau însă de o altă natură decât a unor fraţi ce doar s-au
jucat împreună.
Exista foarte multă maturitate
în atitudinea mătuşii. Uneori părea aproape bătrână, deşi
nu era. Era însă veşnic tristă. Se vedea că muncise mult la
viaţa ei şi probabil asta o făcea să evite contactul prea
strâns cu ceilalţi membri ai familiei senatorului, persoane ce au
trăit în umbra altora, şi
cărora modestia nu le era cunoscută. Ar fi tratat-o cu
aroganţă. Irina n-a auzit niciodată vreun comentariu la adresa
mătuşii sale, dar se simţea în atmosferă că –
dacă ar fi fost – ar fi fost negativ. Avea şi un accent uşor
străin, ba chiar şi unele mici greşeli de exprimare. Poate
că aceasta era şi cauza: originea ei. Provenea dintr-o familie de
imigranţi. Tatăl Irinei fusese acceptat, mai exact impus de
către bunicul ei - un om inteligent, cu picioarele pe pământ – cu
scopul de a deveni urmaşul lui, şeful „tribului”, singurul capabil
să se ocupe de treburile serioase ale familiei, în special cele financiare
şi politice. Alegerea a fost inspirată; altfel, totul s-ar fi
prăbuşit. Vrând-nevrând, tânărul Victor Miron a fost acceptat
şi de către ceilalţi. Orice protest ar fi fost inutil, aşa
că nimeni nu a crâcnit.
Imperfecţiunile limbii engleze
în cazul mătuşii aveau drept cauză educaţia
părinţilor. Încercând să se adapteze cât mai bine şi
să-şi însuşească limba engleză, ei vorbeau şi în
casă amestecat: limba maternă şi engleza ori, se ştie,
vorbesc corect ambele limbi doar copii cărora fiecare dintre acestea li
s-a vorbit separat numai de către persoane care le stăpâneau la
perfecţie şi în nici un caz amestecat. Deşi născuţi în
Statele Unite, prima lor limbă, limba maternă, era doar una
domestică. Acum, Anca nu-şi mai aminteşte nici limba
maternă, fiindcă a doua greşeală a multor emigranţi
este să-şi neglijeze rădăcinile. Îşi imaginează
că, după ce vor deveni americani perfecţi, nimeni nu-i va întreba
despre origini. Din nefericire pentru ei, este invers: americanii sunt mândri
să-şi etaleze provenienţa, tocmai pentru a nu fi suspectaţi
că sunt amerindieni sau provin din cine-ştie-ce soi de infractori. În
lipsa unor precizări, orice suspiciune este posibilă, iar
supoziţiile în asemenea cazuri stârnesc imaginaţia celor ce nu duc
lipsă de ea.
Tatăl Irinei se şcolise
şi, cu ambiţie, reuşise să-şi însuşească
engleza literară cum puţini americani o ştiau. Putea, de
asemenea, să vorbească şi în dialect, pentru a fi pe placul
celor ce nu agreează stilul „British”. Adevărul este că era
un orator remarcabil, ceea ce – pe lângă averea socrului - l-a ajutat
să se impună ca senator. Anca nu a avut şansa lui. Şansa
lui, construită de ea!
Deocamdată pleacă în
Grecia. Este doar o vacanţă. Una de liniştire a spiritelor.
Urmează România, unde speră să afle unele informaţii despre
rădăcinile familiei lor.
*
*
*
- Nu mă certa, că nu ştiu ce-am avut azi. Nu mi-a mers. Aproape eram să cad. Mă mir chiar că n-am căzut.
- Ai mers atât de precaut că nici un începător n-ar fi căzut.
- Ţi-am zis să nu mă cerţi. Vorbim mâine.
- Nu te cert. Nu fiindcă îmi ceri să nu te cert, ci fiindcă ştiu că ar fi inutil să-ţi explic acum. N-ai vrea să auzi motivul.
- Bine că ştii tu ce nu ştiu eu.
- N-ar fi pentru prima dată.
- Asta-i adevărat, că nu degeaba eşti tu antrenorul meu.
- Antrenor nu-ţi sunt. Sunt doar ceruitorul schiurilor tale. Ca antrenori îi plăteşti pe alţii.
- Asta în mod oficial. Ştii prea bine de ce. Bine, nu eşti antrenorul meu, eşti înţeleptul din spatele meu.
- Acum mă flatezi, ca să nu te cert? Ţi-am spus că nu te cert azi. De fapt, nici nu am intenţia să te cert, fiindcă ştiu de ce n-ai fost azi cel care eşti de obicei şi mai ştiu că şi tu ştii. Problema e ce facem în viitor, ca să-ţi revii.
- Bine! Te gândeşti şi mă informezi mai târziu. Acum trebuie să mă duc la festivitatea de premiere, să nu se spună că sunt arogant şi vin doar când sunt eu cel premiat.
- Acum îmi place cum ai gândit.
- Bine! Mă bucur că am găsit ceva cu care să fii de acord cu mine. Salut! Nu mă aştepta diseară. Vorbim mâine.
Într-adevăr, n-a fost cazul să fie aşteptat, fiindcă nici n-a venit în aceeaşi seară. Pentru prima dată în viaţa lui de sportiv a sosit pe două cărări abia a doua zi dimineaţă. L-au „ajutat” şi „prietenii”, care au profitat de momentul dificil prin care trecea şi se amuzau la fiecare pahar, pe care Tony accepta să-l bea. Motivul eşecului îl ştia şi nu era nevoie ca Ştefy să i-l spună. Ba chiar asta îl irita: faptul că Ştefy îl intuia şi el, deşi el ar fi vrut să rămână o taină a lui. Plecarea aproape neanunţată a Irinei l-a marcat. Şi tocmai la începutul sezonului. Bănuia că era mâna senatorului şi îşi dădea seama că relaţia lor nu putea să continue la infinit în aceeaşi formă, dar spera întotdeauna că nu se va întâmpla chiar în acel moment. Acum, momentul venise şi încă nu putea să-l depăşească. Irina se va întoarce cândva, dar relaţia lor – dacă va mai fi – va fi diferită.
. . . . . . .
Pentru continuare, solicitaţi varianta
tipărită de la editură, sau prin contactarea autorului.