Cristache Gheorghiu

Trei destine împletite

Editura Betta

2022

Partea a noua

Roata evoluției

Pornind de la starea de spirit a populației, filosoful emite noi soluții de rezolvare a problemelor curente, schițează o nouă paradigmă. Urmează profetul, care preia ideea și o expune pe înțelesul plebei, iar de la el, poate, o nouă religie, cu profitorii ei. Cu oarece întârziere, necesară înțelegerii lor mai greoaie, politicienii își arogă rolul de reprezentanți ai noii paradigme. Cu sau fără revoluție, societatea se schimbă. Cum nimic bun nu se întâmplă, ba poate chiar numai rele, atât religia cât și noul sistem politic devin apăsătoare, prilej pentru filosofi să emită alte paradigme.

Clasificăm religiile după mituri, deși ar trebui s-o facem după etica indusă oamenilor, după filosofia de viață pe care o inspiră. Confundăm religiile cu legendele, poveștile, parabolele ce au servit ca metafore pentru paradigma filosofică intrinsecă. În realitate, orice religie s-a născut dintr-un motiv și într-o anumită conjunctură etică, politică, economică etc. Înaintea religiei a existat o filosofie, o încercare de modificare a paradigmelor vechi, ce se voiau înlocuite cu unele noi. Înaintea Creștinismului, spre exemplu, a existat o primă versiune a stoicismului. Sensul oricărei religii trebuie căutat în filosofia vieții, pe care înaintașii timpului o preconizau.

Astfel, Catolicismul și Ortodoxismul, deși ambele se consideră creștine, fiindcă pleacă de la Noul Testament, sunt două religii diferite, pentru că au avut interpretări și evoluții diferite. Nirvana, mitul reîncarnărilor succesive până la revenirea în Universul primar și toate celelalte similare, caracteristice Orientului, creează dorința ruperii din societate, a auto-înstrăinării. În Creștinismul primitiv, devenirea este redusă la două etape (viața prezentă și cea de apoi), dar omul rămâne la fel de neimplicat în viața socială. La polul opus, cea catolică impune spiritul de echipă; omul este o parte a mecanismului general, singurul care contează și pe care omul este silit să-l slujească. Viața unui individ este nesemnificativă din punctul de vedere al societății; el poate fi sacrificat, dacă imperative majore o cer.

Consecința este – ca de obicei – alternativa opusă: omul modern luptă pentru interesele sale și nu pentru cele ale societății. Este probabil etica religiei viitoare, încă nescrise. Societatea evoluează ca o rezultantă a luptei contrariilor dintre elementele ei componente. Este ceea ce face natura în toate formele ei de existență.

Și atunci, cum se face că grecii au abandonat frumoasa lor Mitologie și au adoptat religia creștină? Pentru greci, Mitologia este de împrumut. De aceea și-au permis să discute în jurul ei, să comenteze moralitatea și utilitatea legendelor, să facă filosofie. Ea aparținea intelectualilor, celor înclinați să gândească. Omul de rând avea nevoie de o religie, de ceva în care să creadă orbește. Creștinismul este adevărata lor creație și explică adoptarea lui extrem de rapidă. Și nu numai atât. Mitologia, filosofia și, în general, artele și cultura i-au fost inspirate din Orientul apropiat. El, Orientul apropiat a ridicat Atena. Mulți intelectuali valoroși au venit de acolo în Atena sau, chiar de acolo de unde erau, din Milet și alte centre culturale, au influențat gândirea ateniană.

Erudiția vechii Elade s-a fixat și a devenit cunoscută în și prin Atena. Ea nu s-a născut însă în totalitate acolo. Cel mult a fost sintetizată în Atena. A venit însă de peste tot, pe unde au umblat grecii. Pe lângă atenieni, o mare contribuția au avut și cei veniți din Milet, Efes și multe alte zone, unele cu mult mai evoluate cultural decât Atena. Asemenea Parisului de mai târziu, Atena a știut să atragă oameni de valoare.

Într-adevăr, vorbind despre Aspasia din Milet, D. Tudor spune în „Femei vestite din lumea antică”, Ed. Științifică, București, 1972:

„Străina aducea pe solul attic moravurile ioniene, unde situația socială a femeii se găsea mult mai ridicată față de retrograda Grecie continentala. Femeia ioniană era în acea vreme mai cultivată decât cea ateniană, destinată doar treburilor gospodărești.”

*

* *

Încă de la primele discuții mai serioase cu socrul său, Luigi începuse să-și noteze ideile la început într-un carnețel, pentru ca mai târziu să umple un raft din bibliotecă. N-a fost nici jurnal, nici hebdomadar, nici orice alt periodic, fiindcă știa că nu va scrie periodic, ci numai atunci când are timp și chef, dar mai ales ceva ce crede că merită să fie notat. Nu pentru alții, ci doar pentru el, să-și amintească mai târziu.

În trecere prin Brașov, am aflat de existența unui nou mol. Am mers, bineînțeles, să-l vedem, mai ales la insistența fetelor: Mihaela, Silvia și Maria. Se află pe terenul ocupat de fosta întreprindere „Tractorul”. O imensitate, de a cărui utilitate toată lumea se îndoiește. Cu altă ocazie, vizitasem numai eu și Mihaela un mol mai vechi, cu mult mai mic, dar foarte frumos, amplasat în apropierea gării. Acum este pe jumătate abandonat. Acesta nou, nu are nici o poziție avantajoasă și este cu mult prea mare pentru populația Brașovului și posibilitățile ei financiare.

Dar nu molul m-a surprins atât, cât un zid rămas din vechile clădiri ale fostei uzine. Este chiar zidul rămas de la prima uzină construită pe acest teren, înainte de al Doilea Război Mondial: „Industria Aeronautică Română” (I.A.R.), transformată după război în uzină de tractoare.

Pe o parte și de cealaltă, zidul purta încă lozincile „Trăiască în veci prietenia româno-sovietică” și „Să ne însușim temeinic metodele sovietice de muncă, chezășia îndeplinirii și depășirii planului de stat”. Ambele au fost scrise în anii 1948-49, perioada primelor planuri de stat – cele anuale – după care au urmat planurile cincinale, cu alte lozinci. Deși în anii ’60 relația României cu URSS încetase să mai fie una amicală, ba dimpotrivă, aceste lozinci au rămas intacte până azi. Staff-ul întreprinderii, nu le-a șters. Este un indiciu relevant pentru modul în care conducerea acestei uzine s-a străduit să mențină mentalitățile prosovietice ale salariaților din această uzină. Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane cu asemenea concepții.

La polul opus, la biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei au existat în pronaos două picturi ale membrilor familiei regale. Ele există și astăzi, pentru că în timpul regimului comunist au fost acoperite cu pânzele altor tablouri. Bineînțeles că nu numai preoții, dar chiar și securitatea știa, dar tăcea. Iată că au existat patrioți chiar acolo unde nu te așteptai. Faptul că cei din uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor.

*

* *

- Haideți să bem pentru Ziua Națională a României.

- Chiar că numai de băut e bună această zi cu frig și lapoviță. Puteau să aleagă o altă dată, într-un anotimp mai frumos. Ca Franța, spre exemplu. Sau America.

- Ele și-au ales date cu valoare de simbol.

- Ai noștri ce au ales: unirea cu Transilvania? Este un eveniment major, dar nu un simbol. Prima unire, a Moldovei cu Țara Românească are valoare de simbol mai mare. Dar puteau găsi și alte date. Alegerea Greciei mi-a plăcut: Ziua în care episcopul ăla a ridicat steagul împotriva otomanilor.

- Atunci, cu ce sărbătorim, cu uzo sau cu palincă?

- Hai cu palincă, că doar bem pentru România.

La sfârșit de masă, deși se aflau la început de decembrie, doamna Brănescu a scos numai ea știe de unde cireșe mari, frumoase, aproape negre. Toată lumea s-a repezit la ele, cu excepția soțului.

- El nu mănâncă cireșe – îl trădează soția. Nu pentru că nu-i plac. De altfel, nici nu le cunoaște gustul. Ideea că ar putea avea viermi este cea care îl împiedică. Și-a însușit-o din copilărie și este inutil să-i dovedești că, între timp, situația s-a schimbat și cireșele din comerț nu mai au viermi. Poate tocmai faptul că această realizare aparține unui prieten biolog îl deranjează. El a reținut ideea că din cozile de cireșe se fac ceaiuri recomandate în medicină. S-a dedicat deci acestei teme de cercetare și încearcă încă să obțină o cireașă cu două cozi.

După masă, au reluat subiectul Zilei Naționale. Într-adevăr, Grecii au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a înălțat steagul grecesc, declanșând astfel, în mod simbolic, Războiul de Independență. Alegerea a fost inteligentă. Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoașterea independenței de către celelalte țări a depins de interesele lor, de diplomație și politică externă, în timp ce începutul acțiunii pune în evidență inițiativa grecilor, patriotismul lor. Noi știm de la istorie că, înaintea lui Germanos, a existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care o recunosc și grecii. El a redactat și afișat la Iași chiar o Declarație de Independență a Greciei. Acest Ipsilante însă a făcut și multe greșeli, care ar putea umbri puritatea mișcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de simbol incomparabil mai mare.

25 martie este și sărbătoare religioasă și nu una oarecare; este Bunavestire, astfel că asocierea celor două sărbători capătă o valoare și mai mare.

Iar sfârșitul lunii martie oferă Greciei zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel că se pot organiza manifestații adecvate, ceea ce grecii știu să facă. Între instabilitatea din timpul iernii și canicula verii, au ales cea mai frumoasă perioadă.

*

* *

- Grecii au fost mari comercianți și pretind că mai sunt încă. Chiar dacă nu toți fac comerț de mare anvergură, orice grec și-ar dori un mic butic.

- Da, numai că, pentru ei, comerț înseamnă înșelătorie. Preferă buticul și nu serviciul într-o întreprindere, fiindcă nu a învățat disciplina. Este comportamentul celui care a stat 2000 de ani sub ocupație străină și a învățat doar cum să se strecoare printre exigențele societății. Din cele câteva cuvinte grecești, pe care le-am învățat aici, verbul „a lua” la persoana a doua trecut se pronunță „pirate”, de unde și substantivul „pirați”, în limba celor jefuiți. Grecii nu și-au însușit rostul comerțului onorabil, de a procura la preț angro cele necesare populației sau unei întreprinderi, pentru a vinde cu un beneficiu rezonabil. Comerciantul cinstit nu-ți vinde marfă proastă. Dimpotrivă, el dorește să aibă o clientelă stabilă, căreia trebuie să-i fie fidel.

- În principiu, aveți dreptate. Mi-am adus însă aminte o observați, pe care am citit-o undeva despre „arta comerțului”, pe lângă arta plastică, arta culinară, arta vorbirii (în gol), arta meșterilor cizmari și multe altele. Se dau câteva exemple:

o Olandezii au cumpărat Manhattan-ul de la „piele roșii” cu 24 de dolari, mai exact contravaloarea mărgelelor colorate (60 de guldeni), cât l-a costat pe Peter Minuit, reprezentantul Companii Indiilor Olandeze de Vest, autorul trocului. Se numea Manna Hatta, pe limba lor, a indienilor. Acolo și-au construit olandezii și primul oraș, pe care l-au botezat Noul Amsterdam. N-a durat mult însă, fiindcă următorul uzurpator a fost chiar populația lui, devenită majoritar britanică, care l-au rebotezat New York.

o SUA a cumpărat Louisiana de la francezi în 1803 cu 15 milioane dolari.

- Tot SUA a cumpărat Alaska de la ruși în 1867 cu doar 7.200.000 dolari.

- De la mexicani, SUA a obținut 76.000 kilometri pătrați, între Rio Grande și Colorado cu 10.000. dolari. (Asta după ce Mexicul pierduse jumătate din teritoriu în urma războiului tot de ei declanșat.).

- Astăzi, în schimb, la licitații snoabe, americanii bogați achiziționează cu prețuri astronomice tot felul de obiecte aproape fără valoare.

- Se mai poate spune că nu există o artă a comerțului?

- Deși nu toți americanii locuiesc în Los Angeles, despre mulți dintre ei se poate spune că și-au pierdut îngerii: Lost Angeles.

*

* *

A doua zi

- Bună dimineața, ce faceți?

- Cuget.

- Asta-i din gluma aia ardelenească:

o Ce faci bade? Șezi și cugeți?

o Ba! Numa’ șed.

- No, io numa’ cuget, că m-o trimis nevasta la piață să cumpăr nu știu ce.

- Vă duceți și nu știți ce să cumpărați?

- Nu încă, că tot nevastă-mea mi-o spus că-mi zice înainte de plecare, că altfel uit.

- Drăguț! Dar aveți un accent ardelenesc neaoș.

- Păi, mi-am făcut stagiatura într-un sat din Transilvania. Am stat trei ani acolo, până am găsit ușa ce trebuia deschisă pentru intrarea în București. Nu era deloc ușor. No, amu, spune ce te-aduce de dimineață? Piața poate să mai aștepte, că nevastă-mea se pare că încă nu s-a hotărât ce vrea să-i aduc.

- Discutasem despre singurătate. Încă de ieri îmi venise ideea, dar mi-am zis că mai bine să mă documentez mai întâi.

- Ascult cu maximă atenție.

- Este un citat din Dostoievski:

„Așa, de pildă, mi-aș fi închipuit oare vreodată chinul groaznic, de neîndurat, de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de zece ani? La muncă dus între paznici; în cazarmă, însoțit cu încă două sute de ocnași; niciodată singur, niciodată cu tine însuți.” (Amintiri din casa morților, pagina 30) „Mi-aduc aminte că […], deși aveam în jurul meu sute de alți frați de suferință, mă istoveam într-o singurătate înfiorătoare [. . .] „ (idem, pagina. 372) [. . .] „Revolta ființei nu se naște din dificultatea trudei ocnașului, ci din refuzul libertății, din impunerea silniciei[. . .] Țăranul muncește, fără îndoială, mai mult decât ocnașul, muncește uneori și noaptea, mai cu seamă în timpul verii, se obosește însă spre folosul lui, ținta lui are un rost, astfel încât îndură totul mai ușor decât osânditul.” (idem, pagina. 44)

- Bravo! Iată că și închisoarea a fost bună la ceva. Dacă n-ar fi suferit atât, nu i-ar fi venit ideea.

*

* *

An aniversar

- ... și vă doresc sănătate, că-i mai bună decât toate. Vă spun eu, din experiență, că sunt cel mai bătrân din această sală. – A fost Hazy, fostul lor profesor de limba și literatura elină, acum pensionar, la banchetul organizat cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la absolvirea liceului.

Decanul de vârstă al profesorilor era cel de sport, dar el era netransportabil și, oricum, nu ar fi putut vorbi. Înaintea lui Hazy a vorbit directorul școlii, nimeni altul decât Vasile Elefteriou, fostul lor coleg, acum profesor la catedra ocupată înainte de Hazy. Înainte de a rosti primul cuvânt, o voce a strigat: „S-a întors Tezeu acasă”. Toată lumea a aplaudat. Alte voci se puteau auzi: „Arată-ne calea, Tezeu!”.

Din partea elevilor, a vorbit Nicolas. Maria nu a putut veni de la Paris. Deși trecuse de 40 de ani era pentru prima dată mamă. Se măritase cu un francez cu rădăcini românești, la fel ca tatăl ei, doar că schimbase rădăcina greacă cu una românească.

De la banchet, Hazy a plecat imediat după ce și-a mâncat friptura. Avea experiența banchetelor anterioare, de la alte generații, când s-a simțit foarte stânjenit, fiindcă nimeni nu-i acorda atenție, foștii elevi arătându-i astfel disprețul lor. Întreaga simpatie se îndrepta – culmea – către alți profesori, colegii lui, pe care el însuși nu-i agrea. Dacă invidia nu ar fi fost inventată, el avea toate condițiile s-o descopere la aceste banchete, unde primea răsplata comportării lui.

Cu câte un pahar de vin în față, foștii copii, unii cu părul alb, alții fără – dar cu burtă – discutau acum în grupuri, care se formau și se desfăceau, în funcție de subiecte și simpatii. Cele mai dinamice erau cele din jurul profesorilor, pe care – din politețe sau simpatie – nu-i lăsau nici o clipă singuri. Când numărul celor din jurul unui profesor risca să scadă sub trei, imediat veneau alții.

Treptat, profesorii s-au retras, astfel că foștii elevi își relatau succesele și mai puțin insuccesele profesionale și sentimentale celor ce voiau să-i asculte, de regulă aceeași care îi ascultau și pe când erau elevi. Câteva cazuri aparte erau cei care au obținut poziții sociale importante în Atena. În jurul lor, roiau cei ce sperau să-și creeze o relație avantajoasa cu acest prilej.

În toiul discuțiilor, în sală își face apariția Iannis. Gras, roșu la față și mai ales la nas, îmbrăcat sportiv, deși toți ceilalți erau îmbrăcați adecvat momentului: băieții în costum iar fetele în cele mai elegante rochii ce și le-au putut permite. După a deschis larg ușa, cu gura mare, adresându-se tuturor, deși nu-l solicitase nimeni, și-a cerut scuze pentru întârziere, perorând despre un incident „nemaipomenit”, ce avusese loc pe drumul din Peloponez, de unde tocmai sosise cu mașina. Ici-acolo, cei ce știau câte ceva din evoluția lui dădeau explicații colegilor: s-a implicat în fotbal, dar nu a reușit decât posturi de antrenor adjunct, pentru perioade scurte, la echipe din liga a doua sau chiar a treia, prin diverse orășele din provincie. În consecință, cea mai mare parte a timpului și-a consumat-o căutându-și un nou job. Și-a umplut singur un pahar cu vin și a încercat, pe rând, să se atașeze mai multor grupuri. Fără prea mare succes, fiindcă peste tot întrerupea subiectele aflate în discuție și care nu aveau vreo tangență cu el, dacă nu cumva erau chiar intime.

- Nu-i purta lui de grijă. – remarcă unul dintre colegi, dintr-un grup mai retras. Nu uita că viciile te ajută să fii sociabil într-o măsură cu mult mai mare decât calitățile.

o Ai dreptate în principiu, dar cred că ai nimerit un exemplu nepotrivit.

§ Există o măsură în toate, și asta e valabil și aici. Da, viciile te pot face simpatic sau provoca mila, dar numai între anumite limite și în nici un caz atunci când individul este agresiv, obraznic, nepoliticos, ca în cazul lui Iannis.

Simțind că se vorbește despre el, se atașează grupului și încearcă să le spună că vrea să devină politician. Când i se atrage atenția că vorbește stricat grecește, răspunde că va avea priză la imigranți, destul de numeroși. Când însă realizează că nu este apreciat și nici măcar stimat, replică:

- Voi, intelectualii, vă pricepeți la vorbe, dar nu vă implicați în politică.

- Avem exemplul lui Seneca.

- Adică?

- După ce a fost mentorul lui Nero, la ordinul lui a fost obligat să se sinucidă.

- Nero era un nebun.

- El este prototipul politicienilor din zilele noastre.

- A tuturor?

- Excepțiile întăresc regula. Sigur a celor mai mult dintre români.

Un coleg mai puțin binevoitor, intuindu-i sau poate cunoscându-i meteahna, i-a umplut paharul de vin ce încă nu era pe deplin gol. Bănuia că la al doilea pahar își va „da în petic”, cum se spune. Iannis a sesizat pericolul și, discret, a părăsit sala, explicându-le celor din jur că a doua zi are o întâlnire de afaceri importantă și trebuie să fie în formă. Avusese deja probleme cu ficatul. Știa că are rezistența scăzută la băutură și că două pahare de vin sunt prea multe pentru el.

Deși mic, singurul grup indestructibil era cel din jurul lui Kontomaris. Leitmotif-ul discuției lor era și el de nezdruncinat: de ce la întâlnirea oficială a trebuit să vorbească Nicolas din partea clasei și nu el? Bineînțeles că, în afara bârfelor, nu aveau nici un argument. Ca elev, el, Kontomaris, ar fi vrut să devină mare astronom, să colaboreze cu cei care programează lansările în spațiu ale cosmonauților. A reușit chiar să absolve facultatea de astronomie. Acolo se preda însă multă matematică și deloc astrologie, așa că, în final, a devenit profesor de astronomie la un liceu din Atena. Ar fi vrut chiar la liceul unde a fost elev, dar directorul de atunci nu a dorit să aibă subalterni doi foști colegi, el și Elefteriou Vasili, care s-ar fi putut uni împotriva lui. Dintre cei doi, l-a preferat pe Vasile, cunoscut ca fiind total lipsit de incisivitate. Adevărul este că, deși, ca elev conta a doua inteligență a clasei, după Maria, în viață a reușit mai puțin chiar decât unii dintre proprii lui susținători.

În cele din urmă, oricât de atrăgător era banchetul, oboseala și-a spus cuvântul și – indiferent de simpatii și antipatii – au plecat cu toții de unde au venit.

Cercul amicilor doctorului Brănescu

- Îmi place aici că au o cafea bună.

- Nici n-ar rezista In zona asta cu o cafea oarecare. Sunt peste cinci cafenele la mai puțin de 100 de metri.

- E bună fiindcă e proaspăt râșnită.

- Te vei obișnui cu ea. Noi venim aici pentru că relativă liniște și putem discuta în voie.

- Și nu plouă.

- Prognoza la Meteo începe întotdeauna cu temperatura, ca și cum ar fi cea mai importantă.

- Și nu e?

- Păi nu prea. Dacă e senin și nu bate vântul, temperatura contează mai puțin.

- Cum așa? Pentru tine plus treizeci de grade e totuna cu minus 20?

- Nu mi s-a întâmplat încă să confund vara cu iarna.

- Ah, m-am prins! Ți-ai însușit filosofia țiganilor: fie cât de frig, numai vântul să nu bată.

- Întâmplător, au dreptate. Am făcut plajă a minus douăzeci de grade. Am și o fotografie. Pe schiurile sprijinite pe bețe, dezbrăcat până la brâu, fac plajă.

- Asta știu. Am făcut și eu. Totul e să găsește un loc adăpostit. Zăpadă reflectă și concentrează rasele soarelui și, în acel microclimat, poate fi chiar foarte cald.

- Vezi că știi? Vântul e prima caracteristică. Dacă e frig, te îmbraci mai gros.

- Neamțul spune că nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte necorespunzătoare.

- Și dacă plouă îți iei umbrela, deși e mai bine să stai în casă, ca să nu-ți strici hainele, că acum sunt scumpe.

- Când ai vorbit despre plajă pe munte, mi s-a făcut poftă de costiță afumată cu fasole boabe.

- Mie de ciorbă de burtă.

- Nu l-ai înțeles. El se gândește la conservele de costiță cu fasole, pe care le purta permanent în rucsac și le mânca la nevoie.

- Le știu. Apăreau când armata își reînnoia stocul de alimente.

- Se vede că nu ești om de munte. Probabil că armata făcea acest lucru în fiecare an, fiindcă asemenea conserve se găseau permanent în magazinele alimentare. Dar nu asta contează. Important e că erau foarte bune.

- Mai târziu s-au stricat. Nu au mai respectat rețeta.

- Acum și-au revenit. Chiar zilele trecute am mâncat una și a fost foarte bună. Ca pe vremuri.

- Foamea e cel mai bun bucătar.

- E adevărat ce spui, dar – repet – erau realmente foarte gustoase.

- Ca să vă împac pe amândoi, am încă în memorie o întâmplare. Ne cumpărasem mașină și, în primul concediu, am renunțat la alpinism și am făcut o excursie prin țară. Deși nu aveam nevoie de rucsac, printre bagaje nu am renunțat la el și la sacul de dormit. În rucsac se aflau obiectele uzuale pentru weekend, pe care nu le scoteam niciodată.

- Inclusiv conserva de fasole.

- Exact!

- Pentru că timpul trebuia valorificat la maximum, am revenit acasă din concediu după 12 noaptea, obosiți, flămânzi și fără pic de mâncare. Nu aveam nici măcar pâine. Din nou, conserva a fost salvatoare. Frumusețea a fost însă alta. Nu aveam nimic de băut și în apa de la robinet nu aveam încredere. Scotocind însă prin cămară, am descoperit o sticlă de șampanie, rămasă nu-mi amintesc acum după ce ocazie festivă. Precizez că mie nu-mi place șampania. Prefer un vin dulce. Ei bine, în noaptea aceea, șampania mi s-a părut cea mai potrivită anexă la conserva de costiță cu fasole.

- Deci, la foame, e bună și șampania.

- Nu merge! După ce mâncasem nu ne mai era foame.

* *

*

- Unde ai găsit geanta asta?

- La Taraba Mol.

- Unde?

- La talcioc.

- Ăsta-i un adevărat oximoron.

- A vorbit filologul

- Oximoron este un . . .

- Lasă că știm și noi ce-i ăla.

- Denumirea este absolut corectă și nu e deloc un oximoron, doar că e româno-americană adaptată.

- A vorbit inginerul. El e cu explicațiile.

- Mol vine de la mall înseamnă și promenadă, adică o stradă sau alee pentru plimbare. Celebru este National Mall din Washington, în fața Casei Albe, între Memorialul Lincoln și Capitol. Acolo, când se organizează anumite evenimente, se instalează tonete cu răcoritoare și altele, cântă muzica și au loc tot felul de activități adecvate momentului. Termenul se folosește azi la clădiri mari, care adăpostesc mai multe magazine, printre care vizitatorii se plimbă ca la promenadă. Noi l-am ridicat la rang de magazine de lux, dar nu este obligator. Taraba mall este perfect.

* *

*

- Ceva se întâmplă cu mine, dar nu știu ce. Dacă plec la cumpărături sau la plimbare înainte de masă, îmi epuizez toată energia și, după masă, trebuie să mă culc, ceea ce nu făceam nici în copilărie. Nu dormeam niciodată după masa de prânz, oricât s-au străduit alții să mă convingă s-o fac.

- Ca și mine. Nici eu nu obișnuiam să dorm după masă.

- Ei bine, eu dorm, dacă iau „la bord” un pahar de vin.

- Asta e!

- Nu te grăbi! E doar un pahar. Niciodată două. Mai mult de un pahar se cheamă chef și nu zic că aș fi străin de așa ceva, dar nu le confund. Revin la idee. O simplă plimbare mă obosește.

- Cred că se întâmplă altceva: obișnuința. Ai fost învățat să pleci la serviciu dimineața devreme și să te întorci relativ târziu, după care nu mai erai în stare de nimic. Acum, încerci să intri în program normal, dar nu ești acomodat.

- Ceva dreptate ai tu.

- Are dreptate mai mult decât crezi. Tu te gândești la regimul trecut, care ți-a impus acel program. Da, el este de vină, dar nu șefii sunt vinovați, ci noi înșine.

- Ai devenit ciudat. Fă-mă să înțeleg.

- Ei bine, și eu credeam la fel. Era un chin pentru mine să mă scol la șase dimineața, pentru a fi la serviciu la șapte, de unde ieșeam la trei jumate. Acasă ajungeam la patru, la cinci mâncam și – firesc – nu mai eram în stare să fac nimic după aceea. Le-am spus întotdeauna directorilor (am avut mai mulți) că aș fi cu mult mai eficient, dacă m-ar lăsa să dorm o oră în plus. Să mă scol la șapte, nu la șase. Acesta este ritmul meu biologic, care nu ține seama de indicațiile de partid.

- Exact la fel ca și mine.

- De aceea te înțeleg perfect. S-a întâmplat însă că, prin 1974 sau 75, am fost în prima mea excursie în fostul URSS. Prima oprire a fost la Kiev. Înainte de culcare, ghidul ne-a anunțat că micul dejun va avea loc a doua zi la ora nouă. Deși eram foarte obosiți după o călătorie lungă și obositoare, ne-am gândit că timpul trebuie valorificat și, obișnuiți să ne sculăm devreme, nu era momentul potrivit să lâncezim în pat tocmai în concediu și cu bani – nu puțini – plătiți pentru excursie. Am hotărât să ne sculăm ca de obicei și, de la șase treizeci până la nouă să facem prima vizită pe cont propriu prin oraș. Ei bine, după ce am ieșit din hotel, sub privirile curioase ale recepționerei și a celor doi securiști – ușor de remarcat după hainele de piele și căciulile clasice cu urechi – care moțăiau pe hol, am ieșit în stradă. Aici, nimic! Străzile erau pustii și magazinele închise, cu excepția unor alimentare. Abia pe la ora șapte au început să apară câțiva bărbați în treninguri, care făceau jogging. Agitația celor ce urmau să plece la servicii începea pe la opt și jumătate. Am aflat imediat ce magazinele au început să se deschidă că serviciul începe în instituțiile din URSS la ora nouă. Au o pauză pentru masa de prânz – evident la cantină – și termină programul la ora patru treizeci, cinci sau chiar mai târziu.

- Le distruge toată ziua?

- Dimpotrivă! Este ora perfectă pentru a merge la o întâlnire, un spectacol, o seară distractivă sau de orice fel.

- Interesant !

- Odată întors acasă, am încercat să creez o opinie pentru un program elastic în instituția în care lucram.

- Și?

- Dezastru! Cu excepția câtorva colegi, care încercau să adere la idee, deși nu erau perfect convinși, majoritatea celorlalți au fost categoric împotrivă. Femeile în special m-ar fi linșat, dacă li s-ar fi oferit această posibilitate. „Cum? Să ajungă acasă la ora cinci sau chiar șase? Când să se mai joace cu copilul? Când să mai . . .” – nu intru în amănunte.

- Deci nu statul era de vină, ci salariații.

- Ambii! Statul îi învățaseră astfel. Omul de tip nou era deja creat. Deveniseră mici rotițe în angrenajul social care nici nu dorea ca ei să fie altceva.

- Doar să crească copii.

- Doar să se reproducă, fiindcă copiii astfel creați trebuiau să devină alte rotițe ale angrenajului. Nimic mai mult.

* *

*

- Politicienii sunt proști.

o Nu sunt proști, ci nepricepuți în ale guvernării.

§ Firesc, pentru că ei sunt abili în relațiile din interiorul partidului din care fac parte. Au știut să „dea din coate” ca să ajungă la vârf, dar nu au habar să guverneze.

o Nu cunosc fișa postului. Nu sunt buni administratori.

- Cred că nici nu-i preocupă. Nu au timp pentru așa ceva. Politica le răpește tot timpul.

o Ca în gluma aia: „Eu sunt ardelean și asta îmi ia tot timpul”.

§ Democrația este cauza principalelor rele și acesta este principalul motiv: au acces la conducere cei mai abili în relații sociale și sunt proști administratori.

o Nici un om nu poate fi și înalt și scund, slab și gras, în același timp. Un șmecheraș nu va fi niciodată un om serios, pe care te poți baza. Sunt calități diferite.

- Ești adeptul monarhiei?

o Nu există formă de organizare perfectă. Monarhia are avantajul că viitorul rege este educat să devină șeful statului. Ca om, el poate fi deștept sau prost, conștiincios sau superficial etcetera. Depinde de firea lui. Avantajul monarhiei ereditare este educația și faptul că, după un monarh prost, poate veni unul deștept, ceea ce în democrație nu se poate întâmpla. Aici, criteriul de selecție este același: șmecheria.

§ Discutați despre șeful statului. Păcatul cel mare este nu doar la vârf. Întreaga structură socială este afectată de modul de selecție a șefilor și șefuleților.

- Corect!

o Și atunci?

- Atunci rămâne cum a fost.

§ Adică depinde de educația alegătorilor.

o Nu numai. Atunci când omului simplu i se cere să-l voteze pe președintele statului, deși el nu are habar cu ce anume trebuie să se ocupe șeful statului, se creează iluzia falsă că orice alegător se pricepe la toate, inclusiv la politica externă.

- Așa se creează un om needucat.

§ Nu ne-educat, ci prost-educat.

o Tu ai fost delicat și, în loc să spui „omul prost”, ai spus „omul simplu”. Nu știu dacă știi că, în limba rusă, la simplu se spune prosto (просто).

- Și la prost?

o Nu știu. Din rusă știu doar câteva cuvinte.

- Cele care îți folosesc.

o Ar fi bine.

§ Discutăm despre politicieni. Eu am însă o observație. În jurul nostru se întâmplă lucruri asemănătoare. Gândiți-vă la instituțiile și întreprinderile în care ați lucrat voi. Au existat cu siguranță situații în care lucrurile nu au mers așa cum ar fi trebuit, deși deciziile nu erau luate de către politicieni. De ce?

- Fiindcă regimul era unul care impusese politica în întreaga structură socială.

o Încă din perioada stalinistă exista directiva creierii „omului de tip nou”.

§ Se pare că ăsta e unul dintre puținele deziderate care le-a ieșit.

* *

*

- Sunt de acord cu tine că oamenii sunt liberi să se vaccineze sau nu, dar nu sunt de acord să facă publicitate pe tema asta. Fac ce vor cu trupul lor, dar nu să-și impună opinia și altora.

o Nu e vorba de a impune, ci de a-și exprima opinia. Este o formă de libertate.

- Ai uitat o vorbă veche: libertatea mea încetează acolo unde se ciocnește de libertatea altuia. Iar aici este vorba de sănătate. Da, faci ce vrei cu trupul tău, dar nu ești liber să-i îmbolnăvești pe cei din jur. Ce pretinzi tu denotă o lipsă de civilizație. A fi civilizat înseamnă în primul rând să-ți respecți semenii, nu să-i îmbolnăvești.

§ Civilizația îl privește pe cetățean, locuitor al cetății, care, pentru armonia relațiilor cu ceilalți, trebuie să aibă o atitudine civică. Este similar cu a fi politicos, care vine din greacă, de la poly (πόλη) și înseamnă oraș, adică tot cetate.

o Știam că poli înseamnă „foarte”.

§ Foarte se pronunță polί, cu accentul pe i și se scrie cu ipsilon (πολύ), în timp ce oraș se pronunță póli, cu accentul pe o și se scrie cu ita (πόλη), ita.

- Și ce-i cu asta?

§ Cu asta e că acești indivizi sunt necivilizat, dar – ceea ce este mai grav, faptul că sunt răi.

- De ce?

§ Fiindcă ei pleacă de la premisa că ei sunt imuni și nu le pasă de ceilalți

o Se știe că după orice epidemie rămân cei care au imunitate naturală. Ciuma din Evul Mediu a redus populația din Europa la mai puțin de jumătate.

- Asta a fost demult.

§ Mai recent, la sfârșitul primului război mondial, gripa spaniolă a răpus peste 20 % di populația Terrei în doar câteva săptămâni. Cum s-ar fi descurcat Brașovul cu peste cinci mii de morți în două săptămâni, cum s-a întâmplat în Madrid? Ar fi zăcut pe străzi.

o E limpede! E vorba de ignoranță și răutate. Să moară cât mai mulți, ca să rămânem doar noi, cei imuni.

§ Și mai e ceva.

- Ce mai e?

§ De când am renunțat la mașină, merg mai mult pe jos și, când e musai, folosesc taxiul. Ei bine, majoritatea taximetriștilor se lansează neîntrebați la o propagandă acerbă împotriva vaccinării, ca să nu mai vorbesc de politică, fiindcă nu am voie. Culmea e că folosesc aceeași motivație, chiar și aceleași expresii, de parcă ar fi cu toții membrii aceluiași partid.

o Nu cred că fac parte din același partid, dar au aceeași sursă de îndoctrinare. Nu uita un principiu politic vechi: ca să diminuezi forța dușmanului, fă astfel încât să slăbești încrederea poporului în propriei săi guvernanți. În caz de necesitate, nimeni nu-și va risca pielea pentru obiective majore.

§ Și avem vecini care știu foarte bine să facă asta.

- Au, într-adevăr, o vastă experiență. Sunt de acord cu voi. Am vrut doar să văd ce părere aveți.

o Cu alte cuvinte, ne-ai provocat.

* *

*

- Eu ți-am recomandat să-ți iei o vacanță de o săptămână sau două, să-ți lingi rănile, să uiți ultimele evenimente, pentru ca să abordezi cele ce vor urma într-o nouă perspectivă. Am insistat ca, în acest timp, să fii singur, pentru a-ți limpezi gândurile. Tu însă nu ai făcut-o. Și nu pentru că alte treburi te-ar fi reținut. Ai plecat în schimb la mare, unde nu numai că nu ai fost singur, dar, în loc să meditezi, să-ți identifici erorile, pentru a nu le mai repeta, ți-ai obosit trupul și mintea, astfel încât numai la viitor nu te-ai gândit, iar acum ești mai dezorientat ca oricând.

- Eu am reținut ce m-ai sfătuit tu, dar nu am avut voința necesară s-o fac. Nu era în firea mea.

- În firea și în educația ta. Nu că nu ai fi educat. Ești, dar în alt fel.

- Ei, ce să-i faci, nu suntem cu toții la fel.

- Bineînțeles. Uite, să-ți dau un exemplu. Tu știi să scrii și să citești.

- Mai bine decât unii pretinși intelectuali.

- Așa este. Bravo ție! Gândește-te însă ce efort trebuie să depui ca să citești un text: literă după literă, cuvânt după cuvânt, ca să afli înțelesul unei fraze, din care – uneori – nu înțelegi mare lucru, dacă nu parcurgi întreg textul.

- Nu mă deranjează.

- Asta pentru că te-ai obișnuit. În decursul anilor, ai dobândit antrenamentul necesar. Ei bine, asta este diferența dintre un om educat într-un anumit domeniu și unul needucat.

- Ne-antrenat.

- Corect. La fel este și cu unele obiceiuri. Noi mâncăm cu furculița, asiaticii cu bețișoarele.

- Noi stăm la masă pe scaune, arabii pe jos.

- Asta pentru că noi avem lemne. Ei, mai puțin. Zona noastră geografică a creat o cultură a lemnului, altele una a pietrei. Nu e deci nimic jignitor sau de laudă în asemenea diferențe.

- Sunt în totalitate de acord cu tine, dar nu înțeleg ce legătură are cu vacanța mea la mare.

- Dacă vrei să dobândești anumite aptitudini, obișnuințe, comportamente, un anumit fel de a fi, trebuie să te antrenezi în acest sens. Tu știi să scrii și să citești, pentru că cineva te-a învățat asta pe când erai copil și erai obligat să faci ce ți s-a spus. Ca om matur însă, îți iei libertatea să nu urmezi sfaturile altora. Aici e diferența. Când au apărut PC-urile (calculatoarele personale), eu mi-am propus să învăț dactilografierea cu zece degete, ceea ce îmi permite azi să scriu cu viteza cu care vorbesc și fără să privesc tastatura. Este un avantaj enorm, de care cei mai mulți nici nu-și dau seama. Da, firea este un dat al naturii, dar abilitățile necesare vieții trebuie să la înveți. Într-o oarecare măsură, te înțeleg. Ai fost un executant și ai rămas cu deprinderile însușite din vremea când erai doar angajat într-o întreprindere de stat. Îndeplineai cu promptitudine sarcinile ce ți se încredințau, fără să te preocupe însărcinările următoare, fiindcă nici șefii nu te informau asupra lor. Nu ești obișnuit să ai un plan de perspectivă. Să-ți notezi ce ai de făcut în următoarele zile nu-ți este în obișnuință. Punctualitatea îți este și ea străină.

* *

*

- Tinerii ce se străduiesc să-și valorifice aptitudinile individuale și să se lanseze astfel în societate, în timp ce bătrânii încearcă cu ultimele resurse să se facă utili societății.

- Pare un paradox dar, într-adevăr, așa este.

- Nicidecum! Este în firea oamenilor să fie așa.

- Formele însă sunt diferite. La bătrâni, ele încep cu preocuparea pentru evoluția nepoților și sfârșesc prin publicarea ideilor lor mai mult sau mai puțin filosofice, trecând, bineînțeles, prin cele autentic științifice.

- Ei încearcă să lase în viitor o urmă a trecerii lor pe pământ, în timp ce tinerii sunt preocupați de prezent.

- Și asta mi se pare că este firesc.

- Deci nu e un paradox.

- Ba, tocmai că este, si se pare că paradoxul stă la baza construcției umanității.

- Și nu numai a umanității. Fiindcă nu degeaba punea cineva accentul pe dialectică, care...

- Știm asta, așa că s-o lăsăm baltă...

- Dacă are și pește, fie cum zici tu.

* *

*

- În majoritatea cazurilor laudele formale le sesizez înainte ca ele să fie rostite. Ele arată că privitorul nu ai nici o opinie, dar se află în treabă, sau are una, dar nu vrea s-o exprime și spune altceva.

- Înțeleg că nu te interesează opinia publicului?

- Cum să nu mă intereseze. Mă interesează în cel mai înalt grad. Este feedbackul pe care îl aștept, pentru a fi sigur că nu am luat-o razna și sunt încă ancorat în realitate.

- Și atunci, de ce ai afirmat că laudele...

- Am spus laudele formale. Eu pe cele autentice le caut.

- Scuză-mă, nu am fost foarte atent.

- Cu mine e bine să fii atent când vorbești. Altfel...

- Știu, altfel intru în categoria celor cu laude formale.

- Exact. Mă interesează cel mai mult modul în care vizitatorii se uită la tablouri fără să știe că sunt și eu acolo, și îi privesc.

- Cum așa?

- Spre exemplu, ei nu mă cunosc și presupun că sunt un angajat, care păzește sala, sau mă cunosc, dar consideră că îmi sunt superiori și nu simt nevoia să comunice cu mine. Bineînțeles că evaluez în mod diferit opinia specialiștilor cu cea a publicului eterogen.

- Și cum îți dai seama?

- În primul rând, după viteza cu care trec prin fața unui tablou. Atunci când staționează mai mult și, eventual, comentează dacă sunt doi sau trei, înseamnă că acel tablou le spune ceva.

- Interesant.

* *

*

- Cică Goethe credea că mirosul de măr putrezit îi stimula creativitatea, motiv pentru care ținea unul pe birou. Eu rămân la mirosul unui coniac bun.

- Cu condiția să nu-l bei.

- Atâta lucru am învățat și eu.

- Că doar ești om de cultură, nu?

- Apropo de cultură, că tot mă întrebai de Grecia. Cultura e ca o floare. Țâșnește din pământ te-miri-unde, crește, înflorește, își răspândește mirosul prin împrejurimi, polenul îi este împrăștiat departe de către insecte și păsări, iar ea se veștejește.

- Și ce-i cu Grecia?

- Custura europeană își are obârșia pe teritoriul Greciei de astăzi, de unde a fost preluată de către romani prin sclavii greci, angajați ca profesori particulari la elevii patronilor, și, din Imperiul Roman, s-a răspândit în toată Europa, în timp ce în Grecia s-a vestejit.

* *

*

- Oamenii sunt răi. Desigur, nu toți, dar unii sunt de-a dreptul criminali.

- Te gândești la războiul recent.

- Da. Majoritatea sunt tineri, unii adolescenți și ucid fără motiv bătrâni, femei, copii cu o cruzime de neimaginat. Ăsta nu mai este război. Este ură, sadism, cruzime simplă.

- Ai dreptate. Nici animalele din aceeași specie nu se ucid unele pe altele, precum o fac oamenii. Pentru ură aș avea o explicație, dar pentru această cruzime nu am explicație.

- Și, mă rog, pentru ură ce explicație ai?

- Este mai întâi efectul îndoctrinării. Ei au fost convinși că luptă pentru o cauză dreaptă și că cei răi sunt în tabăra adversă. Unii s-au convins că au fost înșelați, dar nu toți. Ulterior, și unora și altora le este ciudă că victoria ușoară, care li s-a promis, nu a venit și sunt obligați să se retragă.

- Înfrângerea este întotdeauna dureroasă.

- Chiar și ție nu-ți place când te contrazic.

- Dar nu te omor pentru asta.

- Nu, pentru că suntem prieteni. Contrazicându-ne câștigăm amândoi. Mie – și probabil și ție – ne place să avem prieteni inteligenți. Informându-ne reciproc, devenim amândoi mai deștepți. Contrazicerea este primul pas către informare.

* *

*

- Serviciile secrete sunt cele care conduc societatea.

- Hm! Da și nu. Tu ai invocat de multe ori rolul lor în România, dar nu poți să generalizezi.

- De ce crezi că, în altă parte, ar fi altfel.

- E drept că ele au existat sub diverse forme peste tot încă din antichitate și există și astăzi în formele cele mai organizate. Problema este „Qui prodest?” Mai întâi, gândește-te că, la început, ele nu au apărut din proprie inițiativă, ci au fost înființate de către cei care aveau nevoie să fie informați. Din păcate, așa cum birocrația apare în cele mai prăpădite instituții, serviciile secrete ale statului au devenit la fel de puternice ca armata. Iar dacă șeful statului este slab, atunci, în loc să primească informații utile, este manipulat prin informații care să-i facă plăcere, dar – de fapt – să folosească celor ce îl manipulează în acest fel.

- Cunoaștem cazul.

- Iar când statul se află într-o asemenea situație, . . .

- Asta știm prea bine.

- Recunoaște însă că asta nu se întâmplă peste tot. Există și șefi deștepți.

- Ai dreptate. Chiar și cele mai gustoase mâncăruri se strică, dacă nu sunt preparate corespunzător sau ținute la rece.

- Ca să nu mai vorbim de o putină cu brânză stricată.

* *

*

- Ai citit cartea?

- Am citit ceva, dar nu ți-am adus-o încă, fiindcă vreau să mai cuget un pic.

- Caracteristic pentru tine. Nu te grăbesc să mi-o restitui. Ești om serios și știu că o vei face. Eram însă curios să aflu ce părere ai.

- Este o istorie a evreilor, scrisă de un evreu.

- Păi, cine altcineva s-o scrie mai bine?

- Mie mi-a plăcut întotdeauna să mă informez din cel puțin două surse. După ce am citit istoria Franței scrisă de un francez, am citit una scrisă de un englez și invers: o carte de istoria Angliei scrisă de un englez și o alta scrisă de un francez. E aproape distractiv să constați diferențele. În privința evreilor însă, nu cred că altcineva ar fi întocmit o istorie atât de amplă. Istorii mai scurte însă se găsesc. Și, apropo de dimensiuni, pentru mine este un dezavantaj. Nu am răbdare să citesc atât de multe detalii despre un subiect pe care îl cunosc suficient pentru cât mă interesează.

- Pe mine m-a interesat puterea credinței evreilor. Ea i-a ajutat să reziste vicisitudinilor atâtea veacuri. Este singurul popor care a reușit această performanță.

- Îmi dau seama că ești sub influența cărții și nu vreau să te rănesc în amorul propriu, dar îți scapă din vedere mai există și alte etnii încă prezente în România cu performanțe asemănătoare din acest punct de vedere. Nu credința i-a ajutat pe evrei să reziste persecuțiilor, ci invers: persecuțiile le-au întărit credința, i-a îndârjit, le-a dat motivația de care aveau nevoie. Imaginează-ți situația lor în ghetouri.

- Ce să facă acolo? Nici să muncească nu puteau, nu că și-ar fi dorit.

- Exact. Și atunci, cei mai deștepți dintre ei le-a dat un crez, le-a ridicat moralul.

- Și în felul acesta, s-au unit.

- Dar care a fost motivul persecuțiilor?

- În Evul Mediu, predomina organizarea feudală. Franța, spre exemplu, după retragerea romanilor, fusese ocupată de către triburile germanice ale francilor. Ei erau feudalii, bine instalați în cetăți, care deveniseră castele, vecini fiind tot de-i lor, unii chiar rude. Nu aveau dușmani. Invazia maurilor, care cuceriseră deja Spania, este cea care i-a determinat să se unească și să lupte împotriva unui dușman comun. Așa a apărut ideea unui stat mai mare și mai puternic și, implicit cea de regat. Odată cu ea însă, s-a născut concurența. Cine să fie șeful, viitorul rege. Evident, cel mai puternic. Cel mai puternic era cel care avea bani mai mulți. De unde? De la cămătari, care erau evrei. Și ce poate fi mai neplăcut, decât să-ți plătești datoriile, mai ales dacă nu ai cu ce.

- Am înțeles, dar împotriva evreilor au fost mișcări de mase, nu doar dispute individuale între creditori și debitori.

- Este efectul clasic al propagandei. La așa ceva se pricep cel mai bine politicienii și cele mai puerile argumente sunt și cele mai eficiente pentru îndoctrinarea plebei.

- Da, într-adevăr, dar ce legătură are asta cu credința?

- În Europa occidentală, religia creștină era în plină ascensiune. Să nu uităm de lupta spaniolilor împotriva maurilor. Creștinii se doreau unici și cine era împotrivă trebuia să dispară. Inchiziția, prin care erau îndepărtați proprii conaționali este cel mai clar exemplu. Evreii au fost obligați să emigreze sau să se creștineze. Cei care s-au creștinat au fost acuzați că au făcut-o formal și că, de fapt, își păstrează vechea credință iudaică și, în consecință, erau în continuare persecutați. Morala pentru cei ce emigraseră a fost tocmai păstrarea credinței. Obligativitatea de a trăi în ghetouri le-a adus aminte de exodul babilonian și speranța că vor depăși situația actuală dacă vor rămâne uniți.

- Da, are logică ceea ce spui.

* *

*

- Ai început să citești din cartea aia? Am văzut că ai cumpărat-o.

- Sedus și abandonat.

- Ăsta a fost titlul unui film italian: Sedusă și abandonată. Știu că eu te-am sedus, recomandându-ți cartea, dar nu știu să te fi abandonat.

- Nu tu m-ai abandonat. Eu am abandonat cartea.

- De ce? Nu ți-a plăcut?

- Noi ne înțelegem în multe privințe, dar aici nu mai nimerit deloc. Chiar deloc.

- Mă surprinde! De ce?

- În primul rând, autorul este o hahaleră, un panglicar specializat în a-și face publicitate păcălind eventualii cititori cu subiecte interesante, din acelea din care cu toții am vrea să știm câte ceva, dar nivelul cunoștințelor ne depășește.

- Și el încearcă să ne lumineze.

- De parcă ar fi mai doct decât noi.

- Și nu este?

- Savant să fi fost și ar cunoaște doar unul dintre domeniile pe care le abordează în carte. El însă se amestecă în toate cu entuziasmul nepriceputului. Eu am fost prost să cumpăr cartea, fiindcă ar fi trebuit să renunț încă de le titlu: Haosul, Nașterea unei noi științe. Evident, o știință a haosului ar fi o absurditate, dar mi-a stârnit curiozitatea. Nici vorba despre vreo știință nouă. Diferitele capitole ale cărții tratează diferite științe existente, în care noile descoperiri generează teorii, validate sau invalidate de alte descoperiri. Ca orice ziarist, autorul relatează întâmplările – reale dar și imaginare, ca în orice biografie romanțată - a unora dintre aceste descoperiri.

- Și nu e atractivă?

- Asta îmi amintește de un ziarist de prin anii 70 ai secolului trecut, pe care partidul unic de pe atunci l-a destituit din funcție și l-a repartizat la institutul nostru, unde nu a înțeles niciodată detaliile profesiunii noastre. Și-a propus totuși să fie util și să facă publicitate lucrărilor noastre. În acest scop, mi-a cerut să-i furnizez câteva cuvinte de specialitate, pe care să le însereze în frazeologia lui, pentru a-și impresiona ascultătorii, că cititori nu mai avea. La încercarea mea de a-l informa asupra înțelesului acelor cuvinte, mi-a răspuns că nu merită să mă ostenesc, fiindcă, oricum, directorii întreprinderilor pe care le va vizita nu le vor înțelege, ca și el, de altfel. Ele sunt doar pentru impresie.

* *

*

- Nu poți să spui că ai origini rusești, fie și îndepărtate. De 400 de ani rușii s-au amestecat că nu mai știu nici ei ce sunt.

- Eu vorbesc de rușii adevărați, nu de popoarele pe care le-au cucerit după Petru cel Mare.

- Și care sunt ăia? Spune-mi, spre exemplu, de unde le vine numele de ruși. Cunoști originea cuvântului?

- Nu.

- Dacă renunțăm la îndoctrinarea stalinistă – ceea ce ar fi recomandabil – avem la dispoziție istoria. Înainte de încheierea primului mileniu, a existat Rusia Kieviană, creație a varegilor (o ramură a vikingilor din zona scandinavă). Printre conducătorii lor au existat și câțiva cu numele Rus, de unde și denumirea statului.

- Așa deci!

- Așa. Căpeteniile militare ale vikingilor și urmașii lor au fost solicitați secole la rând pentru a organiza armatele unor state, printre care și Imperiul Bizantin, datorită calităților și priceperii lor. (Așa se explică asemănarea cu limba slavă, originală de pe teritoriul Poloniei de azi, a limbilor le la sud de Dunăre, unde conducerea Imperiului Bizantin a adus ofițeri de origine nordică, pentru a înăbuși numeroasele răzvrătiri ale populației. Ideea emigrației slave, ca și a emiterii ipotezei unor slavi de vest și slavi de est face parte din setul de minciuni sovietice, născocite la inițiativa lui Stalin, în cadrul apologeticii lui naționaliste. Nu ne spune nimeni ce limbă vorbeau în antichitate cei de pe malul Volgăi.)

- Eu vorbeam de Rusia, nu de Peninsula Balcanică.

- Are legătură, fiindcă Rusia Kieviană a dispărut în urma extinderii imperiului „Hoarda de Aur” al tătarilor, un stat puternic și foarte bine organizat, în ciuda interpretării peiorative din limba română. Ulterior, teritoriul Ucrainei de azi a aparținut Poloniei, cel mai mare și civilizat stat din Europa de Est la acea vreme, cu una dintre primele universități (la Cracovia), care l-a dat printre alții și pe Nicolaus Copernic. Rusia despre vorbim astăzi a apărut după 1300, prin unirea unor cnezate din jurul Moscovei, pentru a lupta împotriva tătarilor, marele lor imperiu fiind în decădere la acea vreme. Fiul Marelui cneaz al Moscovei Vasili este încoronat Tar în 1547, cunoscut de noi cu numele de Ivan cel Groaznic. El a învins Hanatul Kazanului și a extins proaspătul stat de-a lungul Volgăi și chiar peste Munții Urali, dobândind astfel teritorii cu însemnate resurse economice naturale. Petru cel Mare ar fi fost foarte mic fără acele resurse, dobândite de Ivan. El a avut în plus calitatea de a orienta Rusia către vest, folosindu-se ce cultura celor din țări mai avansate și profesioniștii lor. Și nu doar militari și tehnicieni, ci și artiști, arhitecți și chiar soții, înrudindu-se astfel cu protipendada apuseană. Dezvoltându-se tot mai mult, Rusia a ajuns la granițele Poloniei, care – repet – ocupa și teritoriul Ucrainei de azi. Răscoala lui Bogdan Hmelnițki (cca. 1650) a marcat dur această parte a Poloniei (teritoriul Ucrainei), deoarece fiind aproape învins, a cerut ajutorul Rusiei, care a venit și, ca de obicei, n-a mai plecat.

- Înseamnă că Rusia actuală este un alt stat, fără nici o legătură cu Rusia Kieviană.

- Exact.

- Așa deci!

- Numai propaganda inițiată de Stalin ar putea susține legătura dintre ele.

Observația nerostită a doctorului Brăescu

Știrile false încep cu istoria falsă. Credeam că am mai evoluat, dar reapare propaganda de stil stalinist, care mi-a marcat anii de liceu. Am avut norocul că, pe atunci, propagandiștii de partid erau începători și textele lor ne provocau zâmbetul și uimirea la credința lor că ne-ar putea prosti. Cu timpul însă, ei s-au perfecționat și constat că există chiar și azi persoane mature dispuse să-i ia în serios. Ce m-a enervat au fost unele opinii ce le-am auzit în ultimul timp. Problema zilei este, bineînțeles, Ucraina. Necunoscând istoria, se emit tot felul de inepții, cărora simt nevoia să le răspund.

Sfârșitul părții a noua