Cristache
Gheorghiu
Trei destine împletite
Editura Betta
2022
Partea a opta
După absolvire
Dragă Maria,
Când m-am înscris la arhitectură în Londra, eram convins
că după absolvire mă voi stabili în România. Nu în Grecia, ci în
România. Nu are rost să-ți mai spun acum de ce, fiindcă nu mai e
de actualitate. Intuiești probabil că în Grecia nu aș avea mari șanse,
cel puțin din două motive: (1) majoritatea marilor construcții
sunt proiectate în străinătate și (2) nefiind sută la
sută grec, la orice concurs voi fi scos din cursă de către cei
cu „dosare” mai bune. Xenofobia grecilor este cunoscută și aici, la
Londra, iar eu o cunosc bine de la fața locului. Amintește-ți
disputele noastre cu colegii de clasă, la vremea când nu aveam nimic de
împărțit.
Din anul întâi de facultate și până azi, multe variante
au trecut prin mintea mea. Bineînțeles că toate aveau ca obiectiv
găsirea celei mai bune soluții, care nu putea fi decât un compromis
între posibilități și vise. Ca pentru orice arhitect, visul e
să faci arhitectură mare, ceea ce astăzi înseamnă zgârie
nori mai înalți decât tot ce s-a făcut (cel de un kilometru fiind
deja o realitate) și altele de genul acesta. Posibilitățile
reale au însă în vedere capacitatea de a te ridica la acest nivel, dar și
voința celorlalți de a te accepta în echipa lor. Timp de atâția
ani, aceasta a fost una dintre principalele mele probleme.
De curând am aflat ceva ce – poate – ar fi trebuit să știu
mai demult: Barbu Călinescu, fiul lui Armand Călinescu, a lucrat
ca arhitect angajat la Universitatea din
Cambridge de la absolvire și până la pensionare. Nu este la îndemâna
oricui o asemenea performanță. Iată că englezii, contrar
aparențelor, nu doar că nu sunt xenofobi, dar știu să
recunoască, aprecieze și valorifice calitățile unui
profesionist.
Din nefericire, majoritatea românilor ce studiază azi în
Anglia ca fii de bani gata nu se bucură de multă considerație.
Nu este cazul celor din trecut, și în nici un caz al lui Barbu
Călinescu, care a fost trimis în Anglia la 15 ani, datorită
tulburărilor din România. (Tatăl lui fusese amenințat că
Barbu va fi răpit.) Un an mai târziu, Armand Călinescu a fost ucis de
legionari, așa că Barbu nu a putut beneficia de influența
politică a tatălui său.
Această informație m-a hotărât să rămân
la Londra și să-mi încerc norocul. Până acum, profesorii m-au
lăudat. E un punct de plecare, dar doar un punct. Intenționez să
particip la câteva concursuri și . . . cine știe? Marile proiecte, deși
sunt în final realizate de mari firme, sunt precedate de concursuri deschise
tuturor. Dacă reușesc să-mi impun proiectul, în mod implicit voi
face parte din echipa de proiectanți ai firmei ce-l va executa. Odată
acceptat în echipă, este firesc să rămân ca angajat al firmei și
pentru alte proiecte. So, keep your fingers crossed for me[1].
- - - -
Dragă Nico,
Acum,
că sunt intern în spitalul municipal din Montpellier, am un vag sentiment
de relaxare, aproape de vacanță. Nu regret deloc faptul că nu
sunt în Paris, decât prin lipsa întâlnirilor cu prietenii apropiați. Nu
cred că stagiul de intern într-un spital parizian mi-ar oferi o șansă
mai bună în viitor. Acolo contezi doar prin relația care te-a adus
acolo, astfel că lumea știe exact ce vei deveni după terminarea
stagiaturii. În cazul meu, cum nu am o asemenea relație, rezultă
că viitorul este incert, în afara cazului că cineva din conducerea
spitalului va intui că sunt un geniu și mă va reține ca
medic permanent. Cum probabilitatea acestei descoperiri este prea mică,
rezultă că în Montpellier am șanse mai mari. Nu să
rămân aici, ci să mă afirm prin calitățile mele
personale, - care sper să nu-mi lipsească – și prin găsirea
unor căi mai realiste. Voi reveni probabil tot în Paris, mai ales că
„Unchiul Sam” intenționează să-mi lase mie moștenire
imensul lui apartament, în care deja mă mișc ca acasă la mine.
De când a mai îmbătrânit, el stă în doar două camere, în timp ce
eu circul peste tot. În plus, am și responsabilități în
legătură cu întreținerea și celelalte. Adică aveam. Ce
se va întâmpla, vom vedea. I-am promis să vin cât pot de des, dacă se
poate în fiecare week-end. N-o să se poată, bineînțeles, dar voi
încerca să nu-l dezamăgesc. Între timp, am reușit să-l
conving să aibă încredere în femeia pe care eu i-am recomandat-o în
locul celei care venea de două ori pe săptămână pentru
curățenie. Aceasta este o fostă asistentă medicală,
acum pensionară, care vine în fiecare zi și are capacitatea să-i
asigure și primul ajutor medical calificat, foarte util pentru vârsta lui.
Eu am cunoscut-o la Spitalul Universitar, în timpul stagiilor. În ciuda diferenței
de vârstă, eram aproape prietene. Ea a fost prima care m-a simpatizat și
– trebuie să recunosc – m-a ajutat prin sfaturile ei, mai ales în primii
ani. Este tot semi-imigrantă, dar din tată albanez și mamă
franțuzoaică. I-am spus să-și păstreze secretă
obârșia, fiindcă, știi bine, grecii nu-i suportă pe
albanezi. Poate numai în Grecia, nu și aici, dar e mai bine să nu riște.
Gata
cu Parisul. Aici, în Montpellier, mă simt foarte bine. Francezii din sud
sunt foarte diferiți de cei din Paris, pentru care nici nu au prea
multă considerație. Mulți dintre ei nu l-au vizitat decât foarte
rar, unii deloc și nici nu-și doresc. Fără să-l
cunoască, sunt capabili să-ți spună o mulțime de
lucruri rele despre Paris și parizieni, unele chiar adevărate. Sunt –
sau par – mai prietenoși, mai relaxați și sigur foarte mândri de
istoria lor. „Joie de vivre” pare
să fie crezul lor.
În
week-end-ul ce a trecut am fost împreună cu câțiva colegi pe Coasta
de Azur. Eu mai fusesem cu tata, când eram elevă, nu doar în vizită
de o zi, ci chiar în câteva minivacanțe. Nouă fiind printre ei, n-am
vrut să-i refuz. Mai ciudat mi s-a părut faptul că au ținut
morțiș să-mi arate ruinele unor fortificații, de unde se
spune că au plecat francezii în nu știu care dintre cruciade. Au spus
ei, dar nu am reținut, fiindcă m-a cam iritat insistența. Mi-a
lăsat impresia că acesta a fost, de fapt, scopul principal al
excursiei. Eu nu am reușit să înțeleg de ce se mândresc cu ceva
de care ar trebui să le fie rușine. Au însă credința
că civilizația a început cu ei și de la ei a plecat pe mapamond.
M-am străduit să tac, deși m-am abținut cu foarte
multă greutate. Tu ești primul și, probabil, singurul
căruia îi comunic gândurile mele cele mai intime.
. . . .
Dragă Maria,
Reușita mea la concursul de arhitectură – de care sunt
încă foarte mândru – are și unele dezavantaje, care la început – în
entuziasmul meu – mi s-au părut minore, dar acum constat că sunt mai
neplăcute decât apreciasem inițial.
Între timp am aflat de la un profesor din comisie că nu soluția
constructivă i-a impresionat – asupra cărei s-au formulat unele obiecții
– ci ingeniozitatea și valoare estetică a proiectului. În privința
observațiilor critice, susținătorii
au replicat că micile deficiențe vor putea fi corectate la
proiectarea de detaliu, ceea ce s-a și întâmplat.
Acum, aproape că mă jenez de importanța care mi se
acordă ca angajat permanent al uneia dintre cele mai importante firme de
proiectări în construcții, când mă prezint pe la șantierele
din diverse colțuri de lume de pe întreg mapamondul. Partea
neplăcută – de care îți scriam la început – tocmai asta este:
sunt aproape tot timpul plecat. Nu pot ignora satisfacția reușitei,
dar ea nu-mi oferă alte avantaje decât sentimentale. Dezavantajele le simt
însă în fiecare zi. Este tributul pe care îl plătesc tinereții și
faptului că sunt încă nou-venit în firmă. Mi-e teamă
însă că, atunci când nu voi mai fi tânăr și nou, voi fi
prea bătrân, pentru a-mi organiza propria mea viață
personală, în afară de cea profesională.
Cuvântul „mapamond”, pe care l-am preluat din considerațiile
tale despre convingerea francezilor că ei ar fi: l’ombelico del mondo”,
mi-au provocat gânduri asemănătoare. Da, într-adevăr, este
aproape revoltător. Noi, românii, suntem uneori acuzați că nu
avem istorie. Cine are? Francezii? Bine spui că se laudă cu ceva de
care ar trebui să se rușineze. Se pare că neobrăzarea este
principala caracteristică a francezilor: să te lauzi cu ceea ce ar
trebui să te rușinezi. Are dreptate Tolstoi, să se revolte
pentru glorificarea de către francezi a lui Napoleon. Un descreierat, ca
toți revoluționarii din epoca lui. Ar fi multe de spus pe
această temă, dar mă enervez numai la gândul lor și nu
vreau să fac asta atunci când îți scriu ție.
*
* *
Prietenie între
generații
Diferența
de vârstă nu i-a împiedicat pe Luigi și pe socrul său să
devină buni prieteni. Amândoi sunt animați de dorința de afla
lucruri noi și de a comenta cele aflate.
La
fel ca prima dragoste, prietenia juvenilă nu durează o viață.
Poate comparația nu este potrivită, dar asemănările dintre
cele două sunt evidente. Iubirea profundă se creează în timp,
după căsătorie, pe măsură ce partenerii depășesc
împreună vicisitudinile vieții. Din două persoane cu obiective
diferite, se formează un cuplu unitar, gata să-și apere
interesele comune, să se ajute reciproc, să înțeleagă și
să accepte necesitățile celuilalt și așa mai departe.
Prietenia juvenilă este și mai efemeră decât prima dragoste.
Odată plecați de pe băncile școlii, viața îi va purta
pe căi diferite și, cum „ochii
care nu se văd se uită”, cu timpul vor uita și numele
multora dintre colegi. Iar dacă activitatea profesională îi va ține
aproape, comunicarea specifică mediului liceal și studențesc se
transformă în opusul ei, îi pune în situația de adversari în lupta
pentru aceleași poziții sociale. Indiferent de distanța dintre
ei, familia, copiii, serviciul, hobbyurile le vor ocupa tot timpul și
energia, ștergând cu buretele – chiar dacă nu în totalitate –
amintirile copilăriei.
Nimic
din toate aceste nu se aplică celor doi, lui Luigi și socrului
său, în afară de hobby, dacă așa poate fi considerată
dorința lor de cunoaștere. Dacă lipsa contactului direct
depășește o săptămână, începe corespondența,
din care s-ar putea scrie cărți. Se văd însă destul de des,
fiindcă domnul Brănescu este pensionar și a făcut o pasiune
pentru valorile Greciei antice, păstrate prin monumentele ei, pe
lângă plăcerea de a sta în preajma fiicei lui, încă de când era
elevă, dar și pentru avantajele climei, mai ales în timpul iernii,
când în București pot fi minus 25 de grade Celsius, în timp ce în Atena nu
coboară sub zero grade. Pe Luigi, serviciul îl ține pe loc, dar
concediul și micile vacanțe de sărbători – grecii au
destule – sunt pentru el tot atâtea ocazii de a fugi din Atena. România a
rămas primul obiectiv, și nu doar pentru București. Acolo mergea
doar pentru a se vedea cu domnul și doamna Brănescu. În plus, vara în
București, datorită salbei de lacuri din nord, atmosfera este chiar
mai greu de suportat, datorită umezelii. Primăvara este anotimpul
ideal pentru vizite aici. Ceea ce își dorește însă Luigi
încă din vremea studenției este să viziteze obiectivele
turistice cărora li se făcea reclamă, dar pe care nu avea timp
să le vadă nici măcar în vacanță, când pleca în Atena.
Acum, recuperează. Odată cu plecarea Mariei la studii, Parisul a
devenit ținta călătoriilor împreună a celor doi. Dorința
de a-și vedea fiica pentru Luigi și cea a doctorului Brănescu,
de a vizita ceea ce, pe timpul regimului comunist, nu i s-a permis.
*
* *
În
nordul Moldovei
Elogiile
lui Luigi referitoare la mânăstirile din Bucovina nu au încetat nici în
zilele următoare excursiei. Originalitatea, armonia și frumusețea
lor erau cuvintele cele mai des folosite. Bisericile grecești, spre
deziluzia lui, sunt originale, unele sunt valoroase ca monumente istorice, dar
nu sunt frumoase. Cele occidentale sunt imense, impresionante pentru amatorii
de grandoare, dar – din punct de vedere estetic – nu sunt prea multe lucruri de
spus despre ele. Aici, în nordul Moldovei, bisericile sunt mici, dar cochete,
armonios concepute, frumoase de îți rămâne inima acolo. S-ar putea
spune că sunt mai umane. Intimitatea lor îl apropie pe om de Dumnezeu, îi
ușurează comunicarea, în timp ce marele catedrale occidentale îl
umilește. Poate că acesta era și scopul. Unul dintre ele! Al
doilea era grandomania potentaților, dar și interesul comercial: o
catedrală mare indica un oraș importat, deci un centru comercial
prosper. Mecenatul își găsește și el justificarea mai puțin
în interesul pentru artă, cât în aceleași interese comerciale și
de impunere a prestanței și puterii, fără a mai vorbi
despre grandomanie.
Încercând
să-l „aducă cu picioarele pe pământ”, doctorul Brănescu
încearcă și o explicație de natură istorică.
-
În afara puterii economice, a existat și
o cerință obiectivă. Bisericile clădite de triburile
germanice, ce încercau să impună forțat Creștinismul, erau
permanent distruse de către localnici, de obicei dând foc acoperișului,
construit din materiale combustibile. Au încercat atunci să înalțe
zidurile și să facă acoperișul dintr-un material rezistent
la foc. Greutatea lui foarte mare i-a obligat să caute soluții pentru
creșterea rezistenței zidurilor. Așa au apărut
contraforturile și arcurile ogivale. Ele au permis realizarea marilor
catedrale.
-
Spre deosebire de meșterii
moldoveni – completează și revine Luigi –, care au găsit soluții
inteligente pentru turnurile destul de înalte, realizate cu singurul material
ce-l aveau la dispoziție: lemnul. Artă în adevăratul sens al
cuvântului.
*
*
*
În
Transilvania
Diferențele
evidente de stil arhitectonic dintre provinciile românești nu puteau
să-i scape lui Luigi. Bisericile fortificate sunt principalele lor
obiective. Pe drum, de la una la alta:
-
Se pare că ardelenii nu sunt prea
credincioși.
-
De ce spui asta?
-
Toate casele au acoperișul din
olane. Arata ca un scut ca și cum s-ar apăra împotriva unui inamic ce
vine din cer.
-
Bună!
-
Am mai observat că toate
localitățile din Transilvania au în centru un ceas, instalat pe cea
mai înaltă clădire, de regulă o biserică.
-
S-au pe Casa Sfatului, ca în Brașov.
-
Apropo, știam că locul se
numește Piața Sfatului și credeam că este o denumire
comunistă, de la sfaturile populare de altă dată. Nu știam
că și clădirea se numește „a sfatului”. Asta mă
nedumerește, fiindcă este una foarte veche și relativ mică,
pentru a fi adăpostit Sfatul Popular Județean sau Municipal al Brașovului.
-
Ai intuit bine. Este vorba de „Sfatul
Breslelor”. Acesta era organismul de administrare la urbei în evul mediu
românesc. Chiar și apărarea orașului era încredințată
breslelor și nu vreunei armate. Zidul de apărare, pe care l-ai
văzut – ruinele lui, de fapt – avea
din loc în loc turnuri și bastioane de apărare. Am mers împreună
pe la poalele Tâmpei și „După ziduri”. Ai văzut „Bastionul Țesătorilor”.
Mai erau „Bastionul Fierarilor”, „Bastionul Postăvarilor” și altele.
-
Da, îmi amintesc. Pe cel al țesătorilor.
Am fost acolo și la un spectacol de muzică veche. Are și o
acustică foarte bună. M-a amuzat că, la un moment dat, au
apărut câteva păsărele, care au început să ciripească.
Nu deranjau. Se integrau perfect în muzică. După ce s-a întunecat – și
asta a fost destul de repede – au plecat. Eu le-am regretat. Nu știu alții.
Probabil că muzicienii profesioniști nu.
-
Fiecare breaslă avea
responsabilitatea administrării unui astfel de punct de apărare, iar
membrii ei deveneau luptători în cazul unui atac.
-
Administrarea orașului de
către sfatul breslelor îmi spune că era vorba despre o guvernare
democratică.
-
Exact. Și nu una formală, ca
în zilele noastre, ci una cu adevărat democrată. Fiecare breaslă
își alegea oamenii care să-i reprezinte interesele; iar prin sfatul
breslelor se urmărea găsirea unui echilibru al intereselor, precum și
adoptarea deciziilor specifice oricărui oraș: economice, edilitare,
politice, de apărare etc.
-
Foarte interesant. Astăzi, prin
votul universal, orice ignorant este chemat să-și aleagă
parlamentarii și pe președintele țării, deși el nu are
nici cea mai vagă idee despre atribuțiile reale ale celor pe care îi
alege.
-
Într-adevăr! Și uite că
n-a fost nevoie de nici o revoluție pentru a o instala. Însăși
stema Brașovului din acele timpuri sugerează această idee. Se
vede și azi pe Casa Sfatului: o coroană așezată pe o
rădăcină, simbol al „demos”-ului.
-
Dar nu m-ați lămurit cu
ceasurile de pe turnuri.
Discuția
pe această temă a fost lungă și plină de ocolișuri.
Interesante, dar prea lungi pentru un text scris. Esența ei a fost cam
următoarea.
Odată
cu dezvoltarea meșteșugurilor, deci în epoca pre-industrială și
apoi industrială, a apărut și diviziunea muncii. Unii
făceau o componentă, alții alte componente, pentru ca
principalul constructor să realizeze asamblarea. Rezultă că
fiecare subansamblu, piesă sau material trebuia să sosească la timp.
Altfel, livrarea la timp a produsului finit nu ar fi fost posibilă, cu
consecințe negative asupra profesionalismului și seriozității
furnizorului. Din acest motiv, strângerea de mână – ca semn al stabilirii
unui angajament reciproc – nu mai era suficientă. Au apărut
contractele, cu date ferme, termen de execuție și penalități
în caz de nerespectare a prevederilor contractuale. Punctualitatea a devenit o
cerință a epocii moderne, a societății industrializate. Ea,
a devenit o cerință a comerțului și, în final, a relațiilor
dintre oamenii de afaceri, iar prin extensie a oricărui european
civilizat. Astăzi, la stabilirea unei întâlniri se precizează nu
numai momentul începerii, ci și durata, pentru că, în funcție de
ea, cei în cauză să poată stabili și respecta
următoarea întâlnire, cu alt partener.
Cum
în trecut nu toți oamenii își puteau permite un ceas de buzunar, a
apărut necesitatea ceasurilor publice, instalate pe clădirile înalte,
vizibile de la distanță din orice punct al localității.
Nimeni nu mai putea invoca scuza „N-am știut cât e ceasul.” Majoritatea
satelor din Europa occidentală au cel puțin o turlă cu ceas.
Punctualitatea
a devenit caracteristica europeanului modern.
Dacă
s-ar rescrie Biblia – și nu ar fi rău ca cineva s-o facă -
punctualitatea ar trebui introdusă printre cele Zece Porunci, fiindcă
ea ține de respectul față de semeni.
-
Nu-mi amintesc să fi văzut
în Grecia vreun ceas public, decât în stațiile de tramvai.
-
Au fost construite de către
italieni, pentru Olimpiada din 2004.
-
Punctualitatea este rara avis la greci.
-
Este jenant de adevărat. Deși
Grecia face parte din Uniunea Europeană, grecii nu sunt deloc europeni.
-
Și totuși, se recunoaște
că civilizația europeană a plecat din Grecia.
-
A plecat cu bagaje cu tot. N-a lăsat
nimic. Sunt peste 2000 de ani de atunci. Nu mai există nici o
legătură între geniile din antichitate și plebea de azi.
-
Păcat!
-
Și totuși, grecii au
inventat democrația.
-
Cuvântul „democrație”.
-
Să nu le minimizăm totuși
meritele.
-
Nici eu nu aș vrea și trebuie
să recunosc că, spre deosebire de noi, modernii, grecii știau
mai bine ce fac. Constituția lui Clistene, din 508 î.Hr., considerată
prima constituție democrată, este o dovadă. Da, să admitem
că grecii au inventat democrația. Dar ce fel de democrație?
-
De fapt, Clistene a reluat ideile inițiate
de Solon, pe care le-a dezvoltat și – important – le-a aplicat. Ce se
întâmplase? În mijlocul unei crize economice, politice, sociale și morale,
Atena avea nevoie de ordine. Areopagul – un consiliu format din aristocrați
– nu putea rezolva problemele, din cauza disputelor politice. A fost ales
atunci Solon, care a inițiat unele reforme. Printre ele, împărțirea
societății în patru clase, în funcție de avere, și
stabilirea drepturilor și obligațiilor cetățenilor din fiecare
clasă. Reformele lui au durat mai puțin de cinci ani, pentru că
luptele politice au reînceput. Cu o gardă personală de 300 de
korunephoroi (purtători de măciuci), intrând triumfal pe un car,
alături de o femeie deosebit de frumoasă și înaltă, care se
da drept zeița Atena, Pisistrate se instalează în Atena. Urmează
o scurtă perioadă de înflorire economică și culturală
(printre altele, începerea construcției sanctuarului lui Zeus, terminat de
împăratul roman Hadrian, 600 de ani mai târziu), urmată de abuzurile
specifice oricărei tiranii și căderea ei. În acest moment,
intervine Cistene, instalând ceea ce se numește azi „democrația
ateniană”.
-
Se cuvin totuși câteva
observații:
1.
Atena era o cetate-stat cu mai
puțin de zece mii de locuitori, de necomparat cu statele moderne de zeci
sau sute de milioane de locuitor.;
2.
Reforma lui Cistene s-a referit la
extinderea alegătorilor de la marea aristocrație la o sferă ceva
mai largă, fără însă a coborî la nivelul celor
fără avere.
3.
Drept de vot aveau numai oamenii înstăriți.
4.
Accesul în agora era permis doar
bărbaților trecuți de 30 de ani, școliți într-o efebie
și remarcați în activitatea militară anterioară.
-
În consecință, conducerea de
către popor, de către tot poporul, este o exagerare a lumii moderne.
Așa ceva nu ar fi posibil, dar înainte de orice este inepție
propagandistică, adresată vulgului.
-
Acestea sunt faptele. Cu experiența
schimbărilor rapide de la tiranie la democrație și invers,
Aristotel emite teoria conform căreia există doar trei sisteme de
guvernare, prin care societatea trece în mod ciclic, deoarece niciuna nu este
perfectă. Guvernanții greșesc, societatea se degradează în
tot atâtea forme degenerate, după care se continuă ciclul. În cartea
sa intitulată „Politica”, cartea III, capitolul V, el identifică cele
trei forme de guvernare, în funcție de numărul persoanelor ce conduc
efectiv statul:
§
singură persoană;
§
un grup de persoane;
§
majoritatea populației.
Formele
degenerate sunt:
§
tirania;
§
oligarhia;
§
demagogia sau democrația, ceea ce
pare să fie același lucru, cel puțin din punct de vedere
lingvistic.
În
consecință, societățile evoluează ciclic după
această schemă.
-
Deși teoria lui Aristotel mi
se pare corectă, apreciez că
el a făcut o greșeală. Populația nu poate participa la
actul de guvernare, ci doar un grup de persoane, selectate într-un anumit mod.
De asemenea o singură persoană nu poate nici ea să conducă
întreaga societate. Ea se folosește de o camarilă. Există deci
întotdeauna un grup conducător. Clasificarea lui Arisototel este
corectă, dacă ne referim la aspectul formal al guvernării. Ceea
trebuie analizat este nu modul aparent de guvernare, ci accesul la guvernare.
Distingem astfel doar două modalități: cel ereditar,
caracteristic monarhiilor și – să-i zicem – democratic, prin alegeri.
Alegerile, la rândul lor, pot fi universale, parțiale, selective fiecare
cu nuanțe specifice locului.
-
Dacă în sistemului monarhic,
accesul ereditar permite educarea în mod corespunzător a viitorului
monarh, în cazul sistemului electiv, viitorul conducător este o persoană
abilă în lupta politică, stăpânind bine știința
parvenirii.
-
Minciuna democrației, a ajuns
astăzi pe culmi nebănuite în trecut. Deosebirea dintre democrație
și demagogie este din ce în ce mai neînsemnată. Dacă la început
termenul „demagog” desemna în limba greacă pe șeful unei grupări
democrate, astăzi lumea i-a dat un sens peiorativ, constatând că
demagogia este un atribut firesc al conducătorilor.
-
Aici putem face o observație, și
anume că nu tipul de guvernare contează, ci înțelepciunea conducătorilor,
indiferent câți sunt ei, și că trebuie să existe un
echilibru al forțelor și aspirațiilor, știut fiind că
numai continuitatea permite progresul, în timp ce răsturnările de
situații sunt distrugătoare.
-
Astfel, Europa Occidentală a știut
să păstreze echilibrul și, indiferent de forma de guvernare,
să nu clacheze, cu toată parada de democrație. Aceste țări
sunt asemănătoare din multe puncte de vedere, deși Franța
este republică și Anglia monarhie, ca să luăm doar
două exemple.
-
Cât despre tiraniile adevărate,
ele dispar odată cu tiranul, așa că nici nu pot fi luate în
serios pentru evoluția pe termen lung a unei națiuni.
-
În epoca modernă, Anglia, S.U.A.,
Franța etc. au înlăturat sau diminuat rolul monarhiei și au
introdus guvernării prin parlament prin revoluții și o
lungă perioadă de rodare. Poporul a învățat lecția
„democrației” lor, deși mai are unele lacune.
-
La polul opus s-au aflat țările
din Europa de Est, supuse cizmei sovietice. Aici elita societății a
fost exterminată sau eliminată pe diferite căi, iar poporul a
fost manipulat cu mijloace rudimentare. Aici idealul democrației a
făcut ravagii. Oamenii au vrut să fie egali și „când zeii vor
să te pedepsească, îți împlinesc dorințele”.
-
Și într-unele și
într-altele, la Est și la Vest, o
propagandă deșănțată îi face pe oameni să
creadă că sistemul politic în care trăiesc, indiferent care este
acela, este cel mai aproape de perfecțiune, sau cel puțin tinde
către ea. În realitate, un grup restrâns conduce într-un mod cu atât mai
pervers, cu cât propaganda pe tema democrației este mai abilă și
mai adaptată mentalității populației. Aici, la adaptare, au
greșit liderii din Est: populația n-a suportat o propagandă prea
rudimentară.
-
Democrația
rămâne un ideal, dar pretenția de-a o realiza frizează ignoranța
alegătorilor.
-
Deși Marx nu mă
preocupă decât, poate, ca propagandist politic, l-am luat în seamă,
pentru că și el și-a propus să fie un profet, dar în alt
mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale și a ideilor
democratice, el a apreciat că majoritatea populației va fi în curând
formată din muncitori, aceștia vor forma cel mai numeros partid
politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. Nu ne
mirăm din partea lui: profeția este o specialitate evreiască.
Lenin, mai impulsiv și mai ambițios, a luat-o înainte și a vrut
să fie cel care să conteze ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi
întâmplat. Amândoi au greșit pentru că proletariatul n-a devenit
majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este
din ce în ce mai mic, iar un muncitor calificat poate avea un grad de cunoaștere
mai avansat decât a multor pretinși intelectuali. În plus, ei nu înțeleseseră
cu adevărat esența democrației, limitele și posibilitățile
ei, mecanismele ei de funcționare. Ceea ce vizau ei era tot o societate
dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struțo-cămilă.
Între timp, cămila a murit - se pare că încă de la naștere
– iar din struț, care știm că își ascunde capul în nisip, a
rămas la vedere doar fundul, la care unii nostalgici încă mai fac
mătănii.
-
Astăzi, toate țările
pretind a fi democrate. Coreea de Nord mai este și „populară”.
-
Fapt este că cele care se apropie
de principiile democrației autentice nu reușesc să depășească
starea de subdezvoltare.
-
Neclară a devenit ideea de democrație,
un cuvânt lipsit de conținut, folosit în scop propagandistic.
-
Sunteți cumva monarhist?
-
Nu sunt nici monarhist, dar nici
republican. Fiecare are avantaje și dezavantaje. Deștepte sunt națiunile
care știu să evite dezavantajele sistemului în care se află,
indiferent care este acela și cum au ajuns acolo.
-
Și care sunt, după
dumneavoastră, avantajele monarhiei?
-
Mă așteptam să mă
întrebi care ar fi avantajele democrației. Mi-ar fi fost mult mai greu
să răspund. În primul rând, viitorii monarhi sunt persoane special
educate în acest scop. În al doilea rând, după un rege prost, există șansa
să-l urmeze unul bun. Funcționează legile hazardului. În democrație
însă, după un impostor perfid vine un altul mai perfid sau mai bun de
gură. Nici unul nu este educat să conducă o națiune, iar
selecția nu se face în timpul școlarizării, ci în interiorul
partidelor, după criterii parșive. Platon a apărut pe scena
filosofiei după eșecul democrației. Dar noi nu învățăm
nimic de la Platon, fiindcă era platonic.(Ha-ha!)
-
Deci Statele Unite, Franța și
celelalte puteri occidentale sunt conduse de asemenea jigodii?
-
Eroare! Marile puteri nu sunt
democrate decât cu numele. Democrația este o capcană pentru proști.
Vorba lui Țuțea: „Democrația e ca jigodia la câini; scapă
doar cei puternici”. Anglia, Danemarca sunt monarhii, Franța, Statele
Unite sunt republici. Care este diferența pentru omul de rând? Niciuna.
-
Și care mai este rolul monarhiei
în Anglia sau Danemarca? Un rege dictator nu ar mai accepta nimeni, iar pentru
un rege de paie de ce se mai cheltuiesc bani?
-
Eu zic să-i lăsăm pe ei
să-și stabilească forma de guvernare. Suntem mult prea mici
să le dăm sfaturi. Dar ar fi poate util să notăm un detaliu
mai puțin cunoscut. În Anglia, spre exemplu, există tradiția
audiențelor la rege a demnitarilor și în primul rând a primului
ministru. Monarhul este, bineînțeles, interesat să primească
informații, dar audiențele nu le solicită el, ci ceilalți.
De mai bine de o sută de ani, nu știe nimeni ce s-a discutat cu ușile
închise la asemenea audiențe, deși ele au fost numeroase. Discreția
este totală. Să ne punem însă în situația primului
ministru. Un om cu o responsabilitate imensă, care nu are cu cine se
consulta. Colegii și subalternii lui au diferite interese și
sfaturile lor pot sau nu să fie sincere. Regele, în schimb, nu-și
dorește să-i ia locul primului ministru. Dorința lui este ca țara
să fie prosperă, fiindcă interesul oricărei monarhii
ereditare este stabilitatea. Sfatul lui
va fi unul sincer. Și cine nu-și dorește să afle
opinia altuia, în problemele care-l frământă, să se consulte cu
cineva? Bineînțeles, totul depinde și de afinitățile dintre
cei doi. Ne-o putem imagina pe actuala regină a Marii Britanii, Elisabeta
a II-a, discutând cu plăcere cu David Cameron, care a fost coleg de școală
cu unul dintre fii ei (Prințul Edward) și cu mai puțină
afecțiune, poate, cu Margaret Thatcher, fiica unui băcan din
Grantham.
-
Două femei rareori se înțeleg
în probleme spinoase. Marile puteri știu să se administreze
inteligent. De aceea sunt mari puteri. În spatele politicienilor vizibili stau
oameni care gândesc.
-
Marile clanuri financiare.
-
Altă lozincă
propagandistică. Desigur, există și interese financiare. În
cazul Rusiei există și serviciile secrete, motiv pentru care politica
externă a rușilor a funcționat neabătut de la Petru cel
Mare și până azi, chiar și pe vremea URSS-ului.
-
Haideți s-o luăm de la
început. Care a fost primul stat democrat?
-
Grecia antică.
-
Eu mă gândeam la statele moderne,
nu la cele din antichitate. Dar, fie și așa. În primul rând, Grecia
antică n-a existat ca stat. Au existat orașe-stat, o denumire
născocită de apărătorii de azi ai democrației.
-
Care rareori s-au unit și mai des
s-au războit.
-
Corect. Deci entități foarte
mici, ușor de administrat, radical diferite țările moderne,
unele de dimensiuni uriașe. Dar, ce-i mai important, ideea conducerii de
către popor (demo) a acestor orașe-stat este foarte relativă și
în nici un caz nu are nici o legătură cu votul universal. Meritul lor
este acela că au avansat ideea de democrație, dar au aplicat-o cu
măsură. În realitate, extrem de puține persoane participau la
actul de conducere. Cei mai mulți nici nu aveau acces în agora, iar dintre
cei care intrau doar puțini aveau drept de vot și mult mai puțini
erau cei ale căror discursuri erau cu adevărat luate în seamă.
În primul rând, selecția era foarte dură. Prima condiție era
să fi absolvit o școală militară de elita, să
aibă un stagiu militar destul de lung și să se fi remarcat în
timpul acelui stagiu. Toate acestea nu i se puteau întâmpla mai devreme de 35
de ani. Notorietatea era singura care îl făcea ascultat. De asemenea,
averea nu putea fi nici ea ignorată.
-
Ideea de democrație la elini nu
era altceva decât opusul dictaturii, nicidecum votul universal, mai ales într-o
societate sclavagistă. Clistene a lărgit, ce-i drept accesibilitatea
la forul decizional la cei cu mai puțină avere, dar nu au sărit
calul, precum francezii la 1789.
-
Și mai e ceva extrem de
important.
-
Ce?
-
Responsabilitatea. E ușor să
vorbești. Vorbind foarte bine, era posibil să fii ales. Funcțiile
publice presupuneau asumarea responsabilității incumbate, iar greșelile
erau sancționate în Grecia antică, pedeapsa cu moartea fiind una
destul de frecventă. Nu cunosc nici un român dispus să accepte
responsabilitatea vreunei funcții publice, decât declarativ, în campaniile
electorale.
-
România a trecut de la minciuna
socialismului la minciuna democrației. Încotro se îndreaptă acum?
-
Din păcate, așa zisa tranziție de după 1989 nu a fost un Risorgimento
românesc, fiindcă nu l-am avut printre noi pe Garibaldi și nici
măcar pe Mihail Kogălniceanu. Defectul liderilor comuniști – iar
acum ne conduc urmașii lor – constă în faptul că dispun de mari
puteri și, în egală măsură, de incapacitatea de a le folosi
în scopuri benefice. Un minimum de bun simț le-ar fi spus că este
riscant să-și folosească toate posibilitățile, dar
tocmai acesta le-a lipsit, ca și inteligența de a nu declanșa acțiuni
cu consecințe necontrolabile. Efectul? Până la urmă li se
întâmplă.
Observație:
Se
spune că orice paradigmă – socială, religioasă,
politică – conține sâmburele ideii opuse, care – prin dezvoltare – o
va înlătura. În realitate, societatea se autodistruge prin exagerări
de tot felul și – odată cu ea, distruge și paradigma în baza
căreia s-a construit. Biserica a distrus creștinismul în forma lui
inițială, provocând pierderea încrederii oamenilor. Franța a
distrus ideea de monarhie, deși Anglia demonstrase că poate exista și
armonie: Magna Charta a fost primul semnal. Nu toată lumea a înțeles
însă mesajul. În consecință, au existat revolte, chiar
război. În final, cea care a învins a fost ideea. Parlamentul și
monarhia pot conviețui, dacă există inteligența
necesară. Dacă nu, schimbările ce se impun în ultimă instanță
sunt cu atât mai dramatice, cu cât întârzierea aplicării lor a fost mai
lungă. Revoluțiile sunt cea mai proastă soluție, și nu
atât prin tulburările de moment, cât prin efectele ulterioare. Revoluția
franceză este un bun exemplu în acest sens. A durat peste o sută de
ani, până să se stabilizeze. Iar dacă ultimii reprezentanți
sunt îndărătnici, precum Ceaușescu, atunci . . . .
Sunt
acuzați uneori intelectualii pentru că nu se implică în
politică. Este parțial adevărat. Pe lângă o mică lașitate
– reală la unii – trebuie să recunoaștem că, pe de
altă parte, cei care se implică devin politicieni și atunci se
dovedesc chiar mai parșivi decât politicienii profesioniști. Au
existat totuși câteva încercări timide, de a se pronunța de pe margine:
Clubul de la Roma, spre exemplu. Obiectivul era ca, asemenea Parlamentului
European, să se pronunțe asupra problemelor importante ale omenirii,
fără pretenția că opiniile lor să devină decizii.
Spre deosebire de Parlamentul European, format din „aleși ai poporului”,
cu Gigi Becali printre ei, Clubul de la Roma era format din intelectuali. A
funcționat prin deceniul opt al secolului trecut. A fost marginalizat.
Cât
despre democrația adevărată, un exemplu mai evident este modul
de organizare cetățenească al Brașovului medieval, prin
Sfatul Breslelor. O soluție cu adevărat democratică, care a funcționat.
Putea să continue, dacă democrația era cu adevărat ceea ce
își doreau. Politicienii nu-și doresc însă democrația, ci
puterea.
Da,
democrația poate fi o soluție, cu condiția ca alegerile să
fie selective. Delegații fiecărei bresle, aleși liber,
reprezentau cu adevărat interesele membrilor, ale alegătorilor, ale
breslei. Deciziile luate la întâlnirile din Sfatul Breslelor sintetizau în mod
armonios interesele tuturor. În zilele noastre, breslele ar putea fi înlocuite
cu entități similare, existente în societatea modernă.
Familia
Panagiotis în concediu în România
Silvia și Maria tocmai s-au întors dintr-o
plimbare prin oraș.
-
Ce vi s-a
întâmplat? Arătați cam dărâmate.
-
Maria a vrut
să vadă tot Bucureștiul într-o singură zi.
-
Vrei să
spui „toate magazinele”?
-
Nu-nu, am
avut o zi culturală. Am dedicat-o în întregime arhitecturii.
-
Vechi sau
noi?
-
Și
vechi și noi, dar mai mult celei vechi.
-
Era să
te întreb ce ți-a plăcut mai mult, dar tu, Maria, cunoșteai
Bucureștiul foarte bine. L-ai vizitat de atâtea ori. Cred că . . .
-
A fost o
vizită de rememorare. Colegii francezi țin cu tot dinadinsul
să-mi arate clădirile lor vechi și noi, imaginându-și
că România este o țară din „lumea a treia”. N-o spun, dar se
simte. Vreau să le arăt că nu este chiar așa. Am făcut
și foarte multe fotografii.
-
Și cu
ce vrei să-i impresionezi?
-
În nici un
caz cu Parlamentul cel nou. Mi-ar răspunde că seamănă cu
cele din Coreea de Nord. Există două categorii de clădiri, cu
care sper să-i fac praf: cele care sunt asemănătoare cu unele
din Paris.
-
Desigur!
Unele sunt chiar copii, că nu degeaba i se spunea Bucureștiului
„Micul Paris”.
-
Și
altele, care îmi plac mie foarte mult, adevărate bijuterii arhitecturale,
deși sunt mai mici.
-
Ca de
exemplu.
-
Pe locul
întâi Muzeul Național „George Enescu”.
-
Aaa, da,
Palatul Cantacuzino. Dăruit de Maruca statului român pentru a-l transforma
în Muzeul Național al Muzicii.
-
Cine-i
Maruca?
-
Maria Rosetti-Tescani,
căsătorită cu un -Cantacuzino și
recăsătorită cu George Enescu.
-
A, da, desigur. Iartă-mă! Știam,
dar acum sunt foarte obosită. Așa, să nu uit. Mamă, ai
pomenit la un moment dat de palatul Trubețcoi sau așa ceva. Am vrut
să te întreb ce-i cu el, dar ne-am luat cu altceva. Numele îmi sună
rusește. S-au apucat rușii să facă palate în România?
-
Îți spune bunicul. Eu mă duc
să mă odihnesc puțin. Oricum, el știe mai bine decât mine.
-
Te ascult, bunicule.
-
De Dimitrie Cantemir îți amintești,
nu-i așa?
-
Ei, nu mă lua chiar așa. Am
făcut eu școala în Grecia, dar n-am uitat nici o clipă că
sunt și româncă. Știu: domn al Moldovei, mare cărturar,
refugiat în Rusia după bătălia pierdută cu turcii de la
Stănilești, tatăl lui Antioh Cantemir, primul mare poet rus,
ambasador al Rusiei în Marea Britanie și Paris, prieten cu Voltaire și
Montesquieu, vorbea șapte limbi. . .
-
Bravo!
Antioh Cantemir, „tatăl poeziei ruse”, fiul lui Dimitrie Cantemir și
Casandra Cantacuzino, fiica lui Șerban Cantacuzino. După moartea
Casandrei, Dimitrie Cantemir s-a recăsătorit cu Anastasia Trubețcaia,
prințesă dintr-una dintre cele mai vechi familii rusești. Mai
mult nu știu. Presupun că vreunul dintre urmașii lor au construit
în București palatul cu pricina.
-
Știam
eu că apelez la o enciclopedie ambulantă.
-
Unele cunoștințe
enciclopedice mi le mai amintesc. Atributul „ambulantă” mi se potrivește
tot mai puțin. Am devenit tot mai staționar. Mă tem să nu
am nevoie de o ambulanță.
-
Lasă
că te ții încă bine.
-
Știu eu
mai bine cum mă țin. Când amețesc, mă țin de ce-apuc.
Tu însă nu uita să le dai peste nas franțujilor tăi cu
mânăstirile din nordul Moldovei și chiar cu cele din nordul Olteniei,
cu Castelul Peleș . . .
-
Nici o grijă,
pe astea le am deja pe casete video.
*
* *
Doamna Brănescu, către soțul ei,
după glumele acestuia, uneori cam libere:
-
Ți-ai
pierdut uzul rațiunii.
-
Poate vrei
să spui că am dat în mintea copiilor. Bătrânii nu gândesc mai puțin
ca tinerii, decât dacă sunt atinși de vreo boală. Expresia cu
uzul rațiunii este din Caragiale.
-
Acum facem
teorie. Fie, dacă asta vrei! Când spunem că cineva a dat în mintea
copiilor, nu înseamnă că nu gândește. Copiii gândesc și
încă foarte intens. Ei nu au încă formate criterii de evaluare.
Acestea se dobândesc în timp, prin experiență. Ei gândesc doar cu ce
au la dispoziție, dar asta nu înseamnă că logica lor ar fi în
suferință. Eu m-am referit la altceva și anume la aiurelile pe
care le proliferezi în ultimul timp.
-
Și ce
legătură are asta cu rațiunea sau cu lipsa ei?
-
Are, pentru
că între gând și vorbă există un filtru al rațiunii,
care îți spune dacă e bine sau nu să dai glas gândului. El se
formează în timp, prin educație. Copilului îi lipsește, dar
adultul îl are foarte bine format și îl folosește nu doar pentru a
face plăcere altora, dar și pentru a se bucura de aprecierea
societății în care trăiește, din interese și dintr-o
mulțime de alte motive, pe care nu mai este necesar să le invoc.
Filtrul este deci un element al rațiunii. Cel care renunță la
el, renunță de fapt la a-și mai folosi rațiunea.
Finalmente, copilul și bătrânul au comportamente similare, dar din
cauze diferite.
*
* *
-
Soțul
meu se culcă odată cu găinile.
-
Se
scoală odată cu cocoșii?
-
Cândva,
demult, când era cocoș.
-
Luigi, deși ai început și tu
să îmbătrânești, văd că te miști încă foarte
vioi. Poate de aceea nu ai făcut nici burtă. Ai făcut ceva sport
în tinerețe?
-
Eu nu. Tata a jucat baschet într-o
echipă din prima ligă. La început ca junior și apoi, în echipa
mare. Îmi spunea că, atunci când juca la școală, cu colegii,
unii spuneau: „Nu-i mai pasa lui ăsta – adică lui – că bagă
mingea în coș și ne strică faza.” Avea o foarte bună
precizie la loviturile de la semi-distanță, iar greșeli la loviturile de pedeapsă
din punct fix nu erau de conceput la un jucător serios. În plus, era
foarte iute și se strecura printre jucătorii din echipa adversă
ca argintul viu. Asta spuneau verii și prietenii lui, care asistau la
meciuri. S-a lăsat după terminarea facultății; nu mai avea
nici timp, dar i-a displăcut evoluția jocului. La vremea lui – spunea
– jocul era frumos: dinamic, cu faze interesante și jucători abili de
ți-era mai mare dragul să-i privești. Cu timpul, jocul s-a
stricat. Mai întâi a apărut ideea unui pivot central, mai înalt ca ceilalți.
El se așeza în apropierea coșului și toate mingile se îndreptau
către el, în speranța că le va introduce în coș. Jocul s-a
simplificat până la banalitate. N-a durat mult și toți
jucătorii au fost recrutați dintre giganți. Acum, numai la cele
mai bune echipe americane mai poți vedea un joc frumos. În rest, niște
păpălăi la care ți-e jenă să te uiți când
aleargă și te miri când nimeresc coșul. Își târăsc
picioare, nu aleargă. Iar când îi vezi la televizor cum se agață
ca maimuțele de coș – bucuroși
că, în sfârșit, au înscris – atunci schimbi canalul. Tata, neam de grec, nu era înalt.
-
I-ai moștenit vivacitatea.
-
E adevărat. Chiar printre greci
eram iute. Îmi amintesc că eram bun la trântă, deși nu eram
puternic. Se întâmpla în cursul primar. Eu n-aș fi îndrăznit să
particip, dar un coleg, care tocmai trântise pe un altul, m-a provocat: „Tu ce
stai?” și m-a apucat de mijloc. Când să mă doboare însă, în
disperare, eu m-am răsucit, el s-a dezechilibrat și a căzut. Eu
m-am ținut de mijlocul lui, astfel că, în final, am căzut
amândoi, eu peste el. Toți au admirat „tehnica”, spre deosebire de mine,
care, pentru moment, eram uluit. Prinsesem însă „șpilul”, cu care am
mai câștigat câteva asemenea „partide”. Fără să știu,
aplicasem tehnica asiaticilor, care mai întâi provoacă dezechilibrarea
adversarului și apoi îi aplică lovitura. Cum ați remarcat, eram
iute. După un mic efort inițial, mai mult simulat cu micile mele forțe,
în momentul în care urma să fiu „pus la podea” îmi modificam poziția
picioarelor pentru o mai bună stabilitate și mă răsuceam.
Dezechilibrat fiind, cădea. Întrecerile nu au mai continuat în
următoarele zile, de vină fiind „podeaua”. Curtea școlii era
betonată și căderile adversarilor mei erau cam dure, datorită
stilului „aruncat în jos”.
-
Înseamnă că aveai un simț
al echilibrului foarte bun.
-
Așa este. Aveți dreptate.
Mi-am adus acum aminte de o altă ispravă. Era mai târziu, pe la 13-14
ani cred. Colegii inventaseră un joc. Se juca perechi. Unul stătea
„cal” și celălalt se urca în spatele lui. Bineînțeles, calul era
un băiat puternic, iar călărețul unul ușor, așa
cum eram eu pe vremea aceea. Perechile se ciocneau, cu scopul doborârii
„atelajului” advers. Eu și calul meu am fost neînvinși chiar de
către perechi din anii mai mari. Meritul nu era însă al meu, ci al
calului. Era nu numai foarte bine fixat pe picioare; dar avea și un simț
aparte al mișcării. Deși el era aproape permanent cu privirea în
pământ, simțea perfect ce intenționez eu să fac. Tehnica
era, bineînțeles, tot cea a dezechilibrării. Simulam o mișcare,
prin care provocam atacul adversarilor, pe care îl eschivam, după care
atacam decisiv. Eu făceam spectacolul, dar lovitura o efectua calul.
Pentru a reuși, sincronizarea noastră trebuia să fie
perfectă. Și era. Meritul însă – repet – era al lui.
*
* *
-
Mamă, bucureștenii se plâng
că Ceaușescu, în megalomania lui, a distrus orașul, pentru ca
să facă loc Casei Poporului, cum i s-a spus, unde este Parlamentul
acum. Ba mai spun că ar fi și foarte urâtă, deși eu nu o
văd chiar așa. Nu este o frumusețe, dar nu e nici hidoasă.
-
Și bulevardele alea cu toate
blocurile la fel?
-
E drept că trebuie să te uiți
la numele străzii și numărul casei, fiindcă altfel nu știi
niciodată unde te afli, dar nici ele nu îmi produc repulsie. Întrebarea
mea e alta. Cum se face că parizienii nu se lamentează la fel ca
bucureștenii, deși Parisul a fost și el sistematizat și
încă mai radical. Nu pot să cred că bulevardul acela imens, de
la Place de la Concorde și
până la Place Charles de Gaulle a fost așa de la început.
-
Nu, s-a făcut sub Napoleon al
III-lea, de către un arhitect cu nume de neamț.
-
Haussmann. Era totuși francez:
Georges-Eugčne. Știu, am citit și l-am văzut împreună cu
tata. Bulevardul, nu pe Haussmann. A fost primul lucru pe care mi l-a
arătat și era foarte mândru. Obosise tata mai tare ca mine dar tot
insista să mergem să-mi arate minunățiile Parisului deși
mult-lăudatul Turn Eiffel se potrivește acolo ca nuca’n perete. Dar
nu mi-ai răspuns: de ce bucureștenii se plâng și parizienii nu?
-
S-au plâns și ei, dar sunt peste
două sute de ani de atunci și le-a trecut.
-
Eu văd puțin altfel
lucrurile. Ce s-a construit se vede. Ce s-a distrus nu se vede, dar ar trebui
să știm, fiindcă numai așa se poate face o comparație.
-
În Paris, presupun că nu s-au
distrus construcții foarte valoroase, fiindcă principalele palate
sunt în picioare și azi.
-
Doar Bastilia a fost
dărâmată încă la Revoluție, dar ea nu era un monument ce
merita păstrat. Era însă un simbol al opresiunii și cred că
revoluționarii erau și mai furioși, când au constatat că
înăuntru se aflau doar șapte deținuți și nici un om al
muncii printre ei.
-
Ia uite ce știe fata mea! N-ai
fost degeaba la Paris.
-
Sigur că n-am fost degeaba, dar
asta n-am aflat-o de la Paris, ci din cărțile bunicului, pe care le
citesc când vă duceți voi la culcare, dar de fapt stați de
vorbă în bucătărie, că în camera de zi nu se cade, că
doar e noapte.
-
Și ce-ai mai aflat din cărți?
-
Am mai aflat că în Place de la
Concorde au fost ghilotinați regele Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta și
alți 2.500 de nedoriți. Asta da concordie!
-
Asta-i piața cu obeliscul acela
mare, nu?
-
Da, obeliscul pe care l-au primit
cadou de la un turc ce guverna Egiptul. Obeliscul avea peste 3000 de ani și
l-a luat din Templul lui Ramses din Theba, ca să se pună bine cu Franța.
Dar de ce mă derutezi cu alte întrebări și nu-mi răspunzi
la întrebare. În București ce s-a distrus?
-
Asta cel mai bine ar putea să-ți
spună bunicul. Eu n-am prins Bucureștiul de altă dată. Sunt
prea tânără, vezi bine.
-
Văz! Ajută-ne, bunicule!
Când suntem numai noi doi, îmi spui povești, de parcă aș fi
încă un copil. Când e și mama, taci ca peștele. Dacă e și
tata, atunci vorbiți numai voi doi, mai ales în franceză, să-ți
amintești ce ar fi trebuit să fi învățat la școală.
-
Nu fi obraznică. Ce știi tu
ce și cum am învățat eu? Voi tineretul nu mai sunteți
interesați de trecut. Vi se pare că lumea începe cu voi,
părerile bătrânilor sunt perimate, ei înșiși sunt „expirați”,
cum am auzit pe cineva spunând.
-
Am glumit. N-o lua chiar așa
abrupt. Și-apoi, eu nu sunt „tineretul”. Eu sunt Maria și vreau
să aflu. Hai spune cum era Bucureștiul? Ce anume s-a pierdut?
-
Era Micul Paris. Așa a fost
poreclit.
-
Chiar așa?
-
Ei nu era chiar așa. Este o
exagerare. Centrul orașului avea câteva clădiri construite după
modelul celor din Paris. De aici i s-a tras porecla, iar Calea Victoriei și
prelungirea ei către Arcul de Triumf și Bulevardul Kiseleff imita
tocmai Bulevardul Champs-Élysées despre care ați vorbit voi.
-
Actuala Magistrala Nord-Sud a Bucureștiului.
-
Da, doar că deschiderea de
după Piața Unirii s-a făcut mai târziu. Înainte, boierii mergeau
duminica „la șosea” și se simțeau de parcă erau pe
Champs-Élysées. Oricum, orașul era în plină modernizare și,
înainte de Al Doilea Război Mondial, arăta frumos. Centrul. În rest,
era cam prăpădit. Câteva clădiri – monumente istorice – trebuiau
păstrate.
-
Centrul există și azi, chiar
dacă nu mai e exact ca atunci. Întrebarea e „ce anume s-a pierdut și
justifică regretele voastre?”
-
Cel mai mult se vorbește despre
mânăstirea Văcărești. A fost un monument de
arhitectură caracteristic pentru Evul Mediu românesc. Acum nu mai știm
aproape nimic despre ce a fost Bucureștiul în trecut. Au existat apoi mai
multe biserici mici, care – dacă nu au fost distruse – au fost mutate și
aliniate printre blocuri înalte, astfel că s-a pierdut cu totul atmosfera
în care se aflau. La fel din mânăstirea Antim, mare și impozantă
cândva, a rămas doar biserica și câteva anexe, înghesuite printre
blocuri. Ușile bisericii au fost sculptate chiar de Antim Ivireanu, autor,
redactor, editor, creator de limbaj bisericesc, tipograf, gravor, teolog,
episcop și mitropolit, cu un rol major în cultura română. Au fost
demolate 20 de biserici, iar 8 au fost mutate pe alte amplasamente. Din punctul
meu de vedere, ca simplu doctor . . .
-
Doctor, scriitor în devenire, om de
cultură, lasă că știm noi. Nu te mai da modest.
-
Acum vrei s-o dregi, după ce m-ai
jignit adineauri. Voiam să spun că eu regret cel mai mult dispariția
mânăstirii Mihai Vodă. Într-un oraș de câmpie, ca Bucureștiul,
dealul Mihai Vodă, pe care era amplasată mânăstirea era un
Acropole mai mic. Era înconjurată de un zid de apărare și
arăta splendid, privită de la distanță. În interior era
chiar valoroasă, nu numai ca arhitectură, dar existase și un sit
arheologic geto-dacic, vechi de peste 3000 de ani.
-
Nu e vorba despre biserica Mihai
Vodă din apropierea podului Izvor?
-
Ba da, dar mutată aproape 300 de
metri și coborâtă, fiindcă dealul trebuia ras, pentru a deschide
perspectiva asupra Casei Poporului.
-
Imbecilă decizie!
-
N-a fost singura. Mă mir că
au lăsat dealul Patriarhiei.
-
M-au îndrăznit probabil să
meargă până acolo.
-
Poate că ar fi făcut-o. Și
cred că le-a trecut prin cap și de atunci le-a venit ideea să
construiască o nouă biserică patriarhală. Dealul este
însă mult mai mic și deranjează mai puțin. Înainte, în
lipsa clădirilor actuale, el părea mai impunător și merita
să rămână așa. Cu un parc în jur ar fi fost o oază
excepțională a orașului.
*
* *
Luigi
și socrul său ar fi stat la povești toată viața.
Dornici să cunoască, animați de curiozitate și venind din
zone culturale diferite, aveau ce să-și spună, dar mai ales
să comenteze. Nu de dragul de a vorbi, ci pentru a afla și a-și
nuanța, a-și rafina propriile opinii. La Atena, unde bătrânul
venea mai rar și dorea să viziteze iar Luigi trebuia să
meargă la spital, aveau mai puțin timp la dispoziție. În România
însă, își petreceau aproape tot timpul împreună, mai ales
după amiezile, în jurul unui pahar cu vin, dar și în plimbări
sau excursii mai mici sau mai mari, fiindcă și oferta românească
era bogată din punct de vedere turistic. Totul era ca sănătatea
domnului . . . să-i permită asemenea deplasări. Acum sunt
acasă, în București.
-
Alors, « Goűtons voir si le vin
est bon ».
-
Sigur e bun. L-am verificat eu la
toate mesele: rotunde, pătrate, chiar și la cea pliantă, din
grădină.
-
În Franța, se plânge Luigi,
mă enervau mereu cu aroganța lor incultă.
-
Incultă?
-
Da, da, incultă. Nu vorbesc
despre oamenii instruiți, dar chiar și aceștia au ideea
fixă că Franța este buricul pământului. Chiar și
despre Creștinism ei cred că s-a născut în Franța.
-
Asta ar fi chiar amuzant.
-
Nu exagerez cu nimic. Afirmația
am auzit-o cu urechile mele, spusă de un profesor pensionar, care tocmai
se întorsese dintr-o excursie din Armenia. A spus: „Interesant cât de departe
s-a răspândit Catolicismul”.
-
Păi, Armenia este ortodoxă.
Una dintre primele țări creștine. Aproape de Ierusalim, de
Grecia . . .
-
Exact.
-
Cred că eroarea lui provine de la
faptul că din sudul Franței au pornit unele cruciade, iar ei cred
că prin ele, s-a răspândit Creștinismul. Culmea este că se
mândresc cu această rușine.
-
Și n-am dreptate să-i
consider inculți?
-
Asta îmi amintește de
Chateaubriand. Pe
când hălăduia prin Italia, se mira de ce aveau romanii atât de multe
băi publice, A scris-o el însuși în Călătorii.
-
În
timp ce în Paris nu puteai să intri din cauza mirosurilor pestilențiale.
-
Tot acolo, în sud, la Toulon
pare-mi-se, a avut loc un masacru al evreilor, uitând că Iudaismul a
precedat Creștinismul.
-
Aici am eu o observație: faptul
că Iisus a fost evreu nu înseamnă că doctrina creștină
derivă din cea iudaică. Oricum, alegația conform căreia Creștinismul ar deriva din
Iudaism nu se justifică. Dimpotrivă, el are unele elemente noi față
de credințele anterioare – le am în vedere pe cele extrem-orientale – spre
deosebire de Iudaism, care este mai mult o doctrină politică naționalistă
decât o religie, nediferențiată prea mult de idolatrie, Dumnezeu
fiind în concepția evreilor doar un idol ce pretinde să fie unicul la
care poporul să se închine. Creștinismul se află într-o relație
mai strâns cu religiile orientale, cu marea deosebire că introduce o
istorie, transformând religia într-o poveste de adormit copii. Dacă budiștii,
șintoiștii si ceilalți sunt adepții „veșnicei
reîntoarceri”, Creștinismul a imaginat o naștere – geneza – care, ca
orice început, trebuie să aibă un sfârșit. Pentru om, sfârșitul
însemnă Raiul sau Iadul. Dar focul – inclusiv cel al Iadului, are ca scop
purificarea, făcând astfel posibilă nașterea unei noi generații,
fără păcat.
-
Numai Raiul
este etern; Infernul este efemer. Trăiește puțin, dar renaște
zilnic. Raiul există doar în imaginația noastră, în speranțele
noastre. Este motivul vieții, ținta aspirațiilor noastre, cea
care dă sens efortului de zi cu zi.
-
Ai menționat
budismul și șintoismul. Dar ce părere ai despre confucianism?
-
Confucianismul,
ca și taoismul nu sunt religii ci doctrine filosofice. Ele încearcă
să răspundă la întrebarea „Cum să rămână în viață?”
într-o perioadă când China trecea printr-o perioadă foarte
agitată.
-
Și care
e diferența dintre ele?
-
Confucius
este omul disciplinei și recomandă integrarea în mecanismele sociale
existente, în timp ce Lao-Tse consideră că retragerea în natură,
departe de agitația și intrigile de la marile curți este soluția
optimă.
-
Da, îmi
amintesc poveștile în care eroul principal, după ce este remarcat
pentru faptele sale și acceptat în societatea înaltă, la sfârșit
își găsește perechea și se retrage într-un loc izolat, unde
trăiesc amândoi fericiți până la adânci bătrâneți.
-
Așa
este. Ai sesizat bine. Dar să revenim la Europa. Constatăm deci
că, între timp, ideea creștină a pierdut din vedere esența,
pe care trebuia s-o rafineze și – ceea ce este mai grav – a eliminat prin
intermediul bisericii orice posibilitate de edificare a unei etici folositoare
umanității și nici vorbă despre rațiune – cu care a
fost în permanent conflict - ca să nu mai vorbim despre vreo filosofie, în
adevăratul sens al cuvântului.
-
Și asta-i adevărat. Pentru
mine, mai interesantă este adoptarea de către greci a Creștinismului,
din moment ce aveau Mitologia, cu mult mai plină de substanță
ideatică.
-
M-am gândit și eu la asta, dar nu
am o explicație. Gândind prin
prisma creștină, ai crede că religia este mai actuală decât
Mitologia greacă, superioară ei. Grecii înșiși au
înlocuit-o.
-
Ceva considerații am făcut
eu, dar ele nu sunt chiar explicații. Doar opinii.
-
Sunt curios.
-
Ai spus
că religia creștină ar fi superioară Mitologiei. De fapt,
este invers. A nu se confunda însă mitologia greacă cu idolatria. Sub
diferite forme, religia, religiile în general, au apărut odată cu homo sapiens. Idolatria este tot
religie. Religia și idolatria au la bază credința în idoli, în
timp ce mitologia conține mituri, adică povești. Ea este un
subiect de discuție și nu o doctrină. Mitologia este deci
superioară, o încercare de a stimula gândirea, de a-i oferi elasticitate.
Era o apropiere de ceea ce, mai târziu putea deveni filosofie, psihologie,
poate chiar știință. Dar, așa cum spuneai, Creștinismul
actual, spre deosebire de cel inițial, este o revenire la religiile
primitive.
-
Și totuși,
rezistă de atâta timp, și încă în epoca modernă.
-
Superstițiile,
cu cât sunt mai primitive, cu atât rezistă mai mult.
Sfârșitul părții a opta