Cristache Gheorghiu

Trei destine împletite

Editura Betta

2022

Partea a șaptea

Note pe drum

Am parcat. Sunt prea obosit să mai conduc. Deși am făcut un drum lung prin Peloponez, încă nu pot spune și eu „Et in Arcadia ego[1]”. Voi dormi aici, în acest mic refugiu al șoselei, cu marea în dreapta și muntele împădurit în stânga. După ce am depășit zona stâncoasă, copacii care coboară până jos dau din nou viață peisajului. Curios! Verdele pădurii este o culoare rece. Și totuși, viața pădurii – ideea de viață – mă facă să simt zona mai caldă decât cea prin care am trecut, deși calcarul bej pietrei are pete roșcate. Teoretic, culoarea peretelui de stâncă este una caldă, dar fără viață.

. . . .

Am dormit puțin. M-a trezit răpăitul ploii, ce se auzea amplificat pe capota mașinii. Acum, ploaia a stat și norii încep să se risipească. Pe cer, luna iese de după câte un nor, de parcă se joacă de-a „v-ați ascunselea”. Norii sunt din ce în ce mai rari iar când vreunul mai gros acoperă luna se văd stele. Prin aerul curățat de ploaie, parcă sunt mai multe. În oglinda retrovizoare, acum bine spălată de ploaie, se văd cerul și marea. Pe rama oglinzii, o picătură de apă, ca o oglindă convexă, reflectă și ea stelele. În acest spațiu minuscul, densitatea lor pare chiar mai mare. Interesant cum o picătură poate oglindi cerul, cu mulțimea lui de stele; un întreg univers, în toată profunzimea lui, cu mii de constelații, în care ar putea exista viață la fel ca a noastră – sau diferită – dar cu locuitori, fiecare cu bucuriile și necazurile lui. Și totul într-o picătură de apă, cu condiția să poți citi imaginea oglindită.

* *

*

Nicolas și-a amânat revenirea la școală pentru semestrul al doilea. Tezele sale excepționale au fost un argument hotărâtor pentru Consiliul profesoral de a accepta această situație. În școală nu existau cursuri fără frecvență, dar aceasta era o situație specială. Pentru a avea și note la oral, profesorii au acceptat să-l examineze individual, în cancelarie, în absența colegilor lui de clasă. De fiecare dată, examinarea se transforma într-o discuție în jurul subiectului, ca între profesioniști. Cunoștințele lui Nicolas depășeau cu mult pe cele cerute de manualul școlar.

*

* *

A pledat mult doctorul Mihai Brănescu pe lângă soția lui, s-o convingă să se mute în Atena, dar fără succes. Singurul argument „Sunt prea bătrână pentru asta” era suficient pentru ca să pună punct oricărei discuții pe această temă. Nici că se putea găsi un exemplu mai elocvent pentru a demonstra zicerile despre tinerețe la orice vârstă. A apelat și la citate, fără să-l uite pe Constantin Tsatsos[2], a cărui carte „Aforisme și cugetări”, o are permanent la îndemână, atunci când nu este în Atena. A fost doar Președintele Greciei, printre altele. „Nu este de-ajuns să fii bătrân. Trebuie să fii un bătrân bun. Să-ți uiți interesele, să te lepezi de pasiuni. Să îndrăgești adevărul și frumusețea . . .” Totul a fost în zadar. Mihaela nu vrea să se despartă de București și de casa ei.

Cât despre pasiuni crede că Tsatsos a făcut o greșeală, sau poate traducătorul. Pasiunile nu trebuie abandonate; tabieturile sunt cele pe care ar fi bine nici să nu le deprinzi. Cu unele excepții. Bărbieritul zilnic, spre exemplu. El l-a adoptat din prima zi de serviciu, din convingerea că, în relații cu publicul, orice persoană trebuie să arate decent. Ca student a avut și plete, nu doar barbă, dar nu în același timp, pentru a nu lăsa impresia că este neglijent. De barbă era chiar mândru, pentru că era grizonantă, în contrast cu tinerețea lui. Ca medic însă, nu mai mergea. Bărbieritul zilnic era obligatoriu. A constatat atunci că este mult mai ușor – chiar plăcut – să te bărbierești zilnic, dimineața, imediat ce te-ai sculat și înainte de a se fi trezit pe deplin, când pielea nu a fost încă agresată de vânt, praf etc. În consecință, s-a bărbierit zilnic, în week-end și în concediu, chiar când a fost bolnav. Atunci avea chiar un sentiment înviorător, convingându-l că boala este trecătoare și el va redeveni sănătos în curând. Acest sentiment de sănătate, de vigoare îi este cu atât mai benefic cu cât avansează în vârstă.

În ceea ce privește afecțiunea pentru Mișu, n-a fost necesar să „se lepede” de ea, pentru că bătrânul câine a murit în timp ce el era în Atena. Are o ușoară urmă de regret, reproșându-și că poate a murit de dorul lui, dar ar trebui să fie prea egocentric, pentru ca să dea curs unor astfel de aberații, așa că își scoate din minte asemenea idei imediat ce-i vin. Câinele a murit de bătrânețe. Punct!

Ceva totuși a reușit. A convins-o pe Mihaela să Vină să petreacă Crăciunul și Anul Nou în Atena, împreună la copiii, Silvia și Luigi – care e ca și copilul lor – și nepoata, Maria. Mai demult, obișnuiau ei să vină în București, dar în ultimii ani au preferat să întâmpine noul an printre prieteni și colegi de serviciu.

*

* *

Au petrecut reveionul cu toții, împreună cu Nicolas și Mioara, mama lui. Părinți, copii, bunici, prieteni, s-au bucurat cu toții. Centrul atenției era, bineînțeles, Nicolas. Vorbea perfect, fără vreo urmă că ceva s-ar fi întâmplat. Nici lui nu-i venea să creadă că se descurcă atât de bine, deși era pentru prima dată când purta un dialog cu mai multe persoane. Până atunci, partenerii lui de discuție au fost mama, Maria și profesorii, dar separat, câte unul pentru fiecare examinare. În plus, era pentru prima dată când discuta mai pe îndelete cu părinții Mariei. Discuțiile lor anterioare se limitau la câteva cuvinte, când plecau sau veneau de undeva. Ceva mai mult au discutat înainte de excursia din vară, cu ocazia pregătirilor. Acum însă, subiectele erau cu totul altele, iar vocabularul părinților și mai ales al bunicilor era foarte diferit de cel cu care era obișnuit. Avea senzația că i se citește din cărți iar el, firește, ar fi trebuit să răspundă la fel.

După un pahar de pălincă – nu mai băuse în viața lui așa ceva - și două de vin căpătase o vervă deosebită. Nu era învățat cu băutura și își luase deja prea mult avânt. Practic era pentru prima dată când se amețise. A avut noroc cu ceilalți, care și-au dat seama de pericol și l-au protejat.

Ora 12 i-a găsit sărutându-se, mai întâi câte doi iar apoi, pe rând cu toții. Doar el și Maria au avut la început o dilemă, fiindcă nu știau pe cine se cuvine să sărute mai întâi: ei între ei, sau părinții. Maria a scăpat de această grijă, pentru că Silvia și Luigi s-au grăbit să se sărute între ei. Atunci ea a sărit de gâtul lui Nicolas, scutindu-l pe el de orice dilemă. Amândoi, au năvălit apoi pe Mioara și au sărutat-o unul pe un obraz iar altul pe celălalt. Cu toții s-au bucurat și au început să țopăie prin casă, cu excepția Mioarei care a început să plângă. De bucurie, bineînțeles.

După reveion, doctorul Mihai Brănescu s-a întors la București, împreună cu soția lui.

*

* *

Nicolas a revenit la școală ca elev normal. Statutul lui însă nu mai era același. Era eroul clasei. Avea nu doar simpatia colegilor ci și mândria profesorilor că eroul se află printre elevii lor. Au depășit chiar ideea preconcepută, răspândită mai ales printre cei cu realizări submediocre în orice domeniu, că un sportiv nu poate fi și un intelectual. Colegii ce aveau un dinte ascuțit pentru Maria își găseau acum satisfacția că cineva a depășit-o. El însă, Nicolas, știa că ea a fost și este încă autorul succesului său. Fără ea, el ar fi rămas probabil un biet invalid, un handicapat pentru tot restul vieții sau, în cel mai bun caz, valid dar fără valoare.

*

* *

Odată cu reînceperea școlii după Anul Nou, se accentuează nu doar grija bacalaureatului, ci și cea a alegerii carierei.

Nu și pentru Maria. Ea știe demult ce va urma: facultatea de medicină în Franța. Cunoașterea limbii nu este o problemă. În cazul ei, expresia „limba paternă” ar putea fi ridicată la rangul celei materne, fiindcă mama și tata au alintat-o în egală măsură, ea în română și el în franceză. În plus, în anii ce au urmat, s-au străduit cu toții să-și însușească franceza modernă literară, ziaristică, cotidiană. În acest scop au citit cărți, au văzut filme și s-au ținut la curent prin Internet cu informații politice, mondene, sportive și altele, în funcție de preferințe. Vizitele în Franța, în majoritatea concediilor lui Luigi, precum și contactul cu rudele lui din Franța, venite la rândul lor în vizită în Atena, i-au permis Mariei să-și rodeze abilitatea comunicării directe.

Nicolas a ales arhitectura. Nu în Grecia, unde nu ar avea ce învăța. Nici în Franța, fiindcă nu cunoaște limba franceză în aceeași măsură ca Maria. Poate că, dacă nu ar putea face comparația, ar crede că știe suficient de bine. S-a hotărât pentru Anglia, unde abilitățile sportive ale studenților sunt apreciate în mod deosebit. Ar putea fi și un atu la admitere, dat fiind performanțele lui ca tenismen. Înainte de accident avusese ocazia să joace tenis cu câțiva studenți englezi la un concurs pentru tineri și presupunea că este relativ cunoscut în mediul universitar. Nu era chiar așa, dar el nu avea de unde să știe. Oricum, în curriculum vitae a avut grijă să scrie un paragraf despre activitatea lui sportivă.

Un motiv important pentru alegerea Angliei a fost dezvoltarea formidabilă a arhitecturii în ultimele decenii, posibilă numai în țările foarte dezvoltate. Clădiri uriașe, imposibil de imaginat în trecut, răsar astăzi peste tot unde speranța câștigurilor atrage investitorii. Proiectanții lor sunt însă doar cei formați în câteva centre importante. În consecință, arhitectura de clasă înaltă nu mai este posibilă la nivel individual.

Proiectele pentru construcții moderne sunt realizabile numai de către colective de proiectanți. Ideea a reținut-o și dintr-o discuție cu bunicul Mariei, care – la rândul său – și-a însușit-o de la un inginer constructor român, ce studiase în Germania: spre deosebire de România, unde studenții de la universitățile tehnice execută proiecte individuale, nemții realizează proiecte în echipă. Fiecare student execută o parte din proiectul mai mare, al grupei. El trebuie să cunoască și celelalte părți ale lucrării, pentru ca subansamblul lui să se integreze în ansamblul general. Avantajele sunt multiple: studentul trebuie să-și însușească cunoștințe mai largi decât cele strict necesare proiectului său, pentru a se integra în conceptul general al echipei; în caz de delăsare, colegii de proiect îi cer să-și facă datoria, chiar înainte ca profesorului să-l admonesteze; viitorul inginer, arhitect, cetățeanul, se obișnuiește să lucreze în colectiv, învață că, împreună cu alții, progresează mai repede și mai sigur decât singur. Lucrând împreună se formează prieteniile adevărate.

Există însă o foarte mare problemă. Uriașă! Pentru veniturile mamei lui, obținerea unei burse de către Nicolas era condicio sine qua non.

Amândoi, Nicolas și Maria, au depus documentele necesare la mai multe facultăți și așteaptă cu nerăbdare rezultatele.

Studenți

Dragă Maria,

E bine! Îți dau această primă informație, fiindcă presupun că ești curioasă să afli cum m-am instalat și dacă mi-am rezolvat primele probleme. Totul este „All right”.

Pot trece acum mai departe și să-ti relatez câteva impresii. Contrar glumei – conform căreia, la întrebarea „Când e vară la Londra?”, pusă de un nou venit, exasperat de clima nefavorabilă, i se răspunde: „Păi anul acesta a fost într-o miercuri” – eu am prins zile foarte frumoase, deși vara este pe sfârșite. Nici măcar celebra ceață londoneză nu și-a făcut simțită prezența, dar sunt sigur că o va face în curând. Se vede că Sfântul Ilie, cel cu ploile, a ținut la mine, fiindcă am avut mult de umblat și ploaia m-ar fi deranjat. Acum, poate să și ningă – deși nu-mi doresc – fiindcă principalele probleme de început le-am rezolvat.

Voi sta la un cămin studențesc, într-o cameră împreună cu un alt student, tot român, pe care încă nu-l cunosc. Inițial, doamna de la administrație a căutat un grec, dar n-a găsit. Când i-am spus că eu sunt român, s-a bucurat, fiindcă mai avea unul și tocmai căuta un partener pentru el. I-am spus că eu aș fi preferat un englez, care m-ar fi putut ajuta să-mi perfecționez cunoștințele de limbă engleză și să mă sfătuiască în multiplele probleme ale unui străin. Mi-a răspuns însă, destul de sec, că așa ceva nu este posibil. N-am comentat.

Prima impresie despre Londra este, bineînțeles, cea a străzii și a clădirilor văzute de pe stradă. Și o primă constatare: strada spune aproape totul despre istoria orașelor, dar și despre locuitorii lor. Nu mă pot abține să fac comparații. În Londra, clădiri de sute de ani stau azi în picioare și vor mai sta încă mult timp. Oamenii au știut să le păstreze și se mândresc cu ele. În Atena, cele mai reprezentative clădiri au cam o sută de ani vechime. E firesc! La Războiul de Independență avea doar 4000 de locuitori, mai puțin ca un sat mai răsărit. Nefiresc este faptul că ele se degradează pe zi ce trece. Multe dintre ele sunt deja în ruină, deși se află în centrul orașului. Se dă vina pe criza economică, dar de fapt este o criză morală. Cât despre București, cine îl vede azi, găsește un oraș fără istorie. Presupun că cei ca tine, care îl cunosc mai bine, pot face legătura cu trecutul, prin cele câteva monumente rămase din perioada de dinaintea epocii Ceaușescu. Eu, în scurtele mele vizite nu am această șansă. Trag concluzia de aici că oamenii sunt diferiți: românii și grecii, pe de o parte, și englezii, pe de altă parte. De vină nu sunt oamenii, în mod direct, ci etica lor, formată în decursul secolelor, dar afectată de pretențiile democratice din ultimul timp.

Ca student, am cunoscut deja câțiva români. Din nefericire, nu prea mă pot atașa de ei, deși am încercat. După ce află că veniturile mele se limitează la bursă, îmi întorc spatele. Greci încă nu am întâlnit, deși știu că mulți tineri studiază în străinătate. Dacă există, aici sunt foarte puțini; probabil preferă alte țări.

. . .

Scrisoarea continuă cu informații personale: cazare, colegi, profesori etc.

. . .

P.S. Aici, la Londra, mi-am amintit o observație a cuiva, care vizitase Anglia și povestea sau scria prietenilor (nu-mi amintesc cine): „Cele mai frumoase femei erau niște băieți”. Îi dau dreptate. Nu-ți scriu asta ca să te flatez. Pentru mine tu, oricum, ești unică.

. . . .

Dragă Nico,

Așteptam cu nerăbdare prima ta scrisoare de la Londra, să aflu cum te-ai instalat și că ți-ai rezolvat toate problemele. Am primit-o și îți mulțumesc. Foarte frumoasă și interesantă prin observațiile pe care le-ai făcut. Îți știam așteptările, dar știu din proprie experiență că ceea ce constați la fața locului este foarte diferit de ceea ce îți imaginaseși.

Poate că normal ar fi fost să-ți fi scris eu prima, dar am fost ocupată cu vizitele. Tata nu mi-a lăsat nici o clipă liberă. Vroia să se asigure că voi păstra legătura cu toate rudele, urmând ca eu să le vizitez prin rotație cel puțin odată pe lună. Ar trebui să lipsesc la mare parte din cursurile de la facultate, iar dacă e să le iau în seamă și pe cele din provincie (mi-a lăsat o agendă specială cu nume, adrese și numere de telefon), ar însemna să renunț complet la studii. Abia ieri a plecat (tata) și în această dimineață am început să-ți scriu, până nu intervine altceva.

Parisul nu are deocamdată noutăți pentru mine. L-am vizitat de mai multe ori cu tata și v-am povestit și vouă, ție și lui Iannis, observațiile mele de atunci. Ba, la solicitarea lui Hazy, profesorul nostru de Elină, a trebuit să fac mai multe compuneri pe această temă.

Afirmația ta referitoare la clădirile vechi, pe care londonezii au știut să le păstreze, m-a făcut să mă gândesc la Franța. Aici, în Paris, în afara Bastiliei, care nici nu era un monument arhitectonic, nu s-a distrus aproape nimic, sau nu se văd distrugerile, în ipoteza că au fost și s-au remediat. În țară însă, cel puțin pe Valea Loarei, pe care am vizitat-o cu tata în urmă cu câțiva ani, jaful a fost incredibil. În avântul lor stupid, revoluționarii au distrus tot ce le-a stat în cale. Bunicul ar spune că și în România post-decembristă s-a întâmplat la fel, dar nu din cauza revoluționarilor, care – dimpotrivă – s-au comportat civilizat, ci în perioada următoare, de către țărani ignoranți și din ură, de către foștii beneficiari ai regimului comunist. În București, marile distrugeri le-a făcut Ceaușescu, încă înainte de revoluție, prin programul lui de megaloman.

Acum, singura noutate pentru tine este, poate, modul în care m-am cazat sau, mai exact, în care am fost cazată. Eu aș fi preferat o garsonieră doar pentru mine, dar cu tata nu a fost posibil. Mi-a spus că toate rudele ar fi lezate că nu le-am onorat serviciile lor. Problema era doar cea a alegerii; deși pe oricare le-am fi ales, s-ar fi supărat celelalte. Culmea este că „Unchiul Sam”[3], preferatul, este cel de a cărui existență nici nu știam. Nu îmi este unchi, ci doar o rudă mai îndepărtată, și nici nu se numește Sam, ci Alphonse Papanicolaou. Porecla i se trage de la faptul că a stat câțiva ani în Statele Unite ale Americii. Argumentele alegerii lui drept gazdă a mea pe timpul studiilor sunt două: este singur într-un apartament imens și este văduv, în căutarea unei persoane mai tinere, pe care s-o aibă prin preajmă. Nu te îngrijora, are peste 80 de ani. Zilnic vine un bucătar să-i facă de mâncare (zice că doar bărbații se pricep la arta culinară) și de două ori pe săptămână o femeie pentru curățenie. Ei nu îi sunt rude și nu dorește ca vreunul dintre ei să-și depășească atribuțiile. Va fi de aceea liniștit la gândul că o rudă – fie și mai îndepărtată, dar cu origini grecești (25 % în cazul meu) – se află în apropierea lui. În acest scop, a instalat și un interfon, prin care mă poate apela atunci când are nevoie de mine.

Când i-am spus că prietenul meu este student la arhitectură, s-a bucurat ca un copil și m-a spus că toată viața și-a dorit să cunoască un artist adevărat. În Statele Unite, în marea majoritate a caselor nu există nici un tablou, cu excepția celor care au moștenit câteva de la o rudă, dar la care ți-e jenă să te uiți. În instituții, în schimb, peste tot vezi aceleași copii după Monet și alții ca el, ce-i drept, frumos înrămate. Ramele sunt americane. Copiile sunt chinezești. Nu se știe unde sunt și ce fac artiștii - dacă există – pentru că americanii preferă importurile. Știa de Brâncuși. I-am răspuns și eu: Bine-bine, așa o fi în America. Dar aici, în Paris, vezi tablouri excelente la tot pasul. Parisul este capitala pictorilor. Este adevărat, - mi-a replicat - dar eu nu vorbeam despre tablouri. Eu spuneam că vreau să cunosc un artist. Pe cel care le face. Sunt cu sutele în Montmartre. Acolo toți vor să-ți vândă tablouri. Pentru asta îți spun tot felul de gogoși. Ei nu vor să stea de vorbă cu tine.

Credea că a doua zi voi veni cu tine de mână. S-a dezumflat când i-am spus că tu ești student la Londra.

În apartament, care – cum spuneam – este imens, eu am la dispoziție ceva ce aș putea numi un mini-apartament, adică două camere și dependințele necesare. Dorința mea de a avea o garsonieră este deci îndeplinită cu prisosință. Tata îmi spunea – în glumă, bineînțeles – că eu, fiind fată, nu pot locui într-o garsonieră, care este destinată băieților (garçon = băiat, în franceză).

Acum închei; am întâlnire cu o verișoară adevărată, care ține neapărat să fim prietene. Nu am nimic împotrivă. Este drăguță cu mine, adică amabilă, și este studentă la medicină în anul doi, deci îmi poate fi de mare ajutor prin sfaturile ei. Pa!

Cu drag,

Maria

. . . .

Dragă Maria,

Nu am informații deosebite despre mine, dar vreau să-ti scriu ceva ce am citit și m-a amuzat. Se spune că amiralului Nelson era foarte iubit de subalterni. După ce a murit în bătălia de la Trafalgar, trupul lui a fost transportat la Londra într-un butoi cu rom, pentru a nu se degrada.

Și încă una, cu aceeași aromă alcoolică: învinuit de trădare, ducele de Clarence, fratele regelui Eduard al II-lea la Angliei, a fost condamnat la moarte. I s-a acordat privilegiul de a-și alege modul în care să moară. A ales să fie înecat într-un butoi cu vin. S-a întâmplat în 1478.

Ar trebui acum să-ți scriu despre colegul meu de cameră, pe care – în sfârșit – l-am cunoscut, dar nu-mi place să bârfesc. Este un băiat de bani gata. Nu stă permanent în cămin, vine doar din când în când. Nu am idee pe unde umblă. Nu știu nici măcar ce facultate urmează. Aici este și foarte dificil de aflat, fiindcă fiecare student își alege profilul în care vrea să se specializeze, care poate fi unul combinat, între materii ce se predau la diferite facultăți, cu condiția să fie de la aceeași Universitate. Sunt bucuros că, atunci când vine în cameră, nu mă deranjează. Este curat și liniștit. Ce face cu timpul lui îl privește.

. . . .

Dragă Nico,

Dar unde-i neaua de mai-an? Îți mai amintești probabil versul „Mais ou sont les neiges d’antan?” al lui François Villon. A nins la Paris. Se mai întâmplă. Nu știu cât de des. Voi afla. Ce am aflat deja din cronici este că, în iarna 1438, lupii înfometați au năvălit în Paris. Înseamnă că ninsese foarte mult și ei nu-și mai găseau hrana în locurile obișnuite. François Villon avea șapte ani și toate motivele să se bucure. Mai târziu, după o viață de vagabondaj, finalizată la ocna din Mehun, unde a fost torturat și pe cale de a fi spânzurat (Je suis François, dont il me poise, / Né de Paris emprés Pontoise, / Et de la corde d'une toise / Saura mon col que mon cul poise.[4]), se relaxează în casa mamei sale, grație amnistiei oferită de regele Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării. (Încoronarea regelui. Villon n-a purtat coroană, dar i-o punem noi, astăzi.) Acolo și atunci, în 1461, nostalgic, își amintește de plăcerile oferite de „doamnele din alte vremuri”, dar și de copilărie. Dovada este poezia menționată.

Eu mi-am amintit de zăpada din România, când mergeam la bunici. De obicei, mergeam vara, când părinții erau în concediu, dar am fost și iarna, pentru petrecerile de Crăciun și Anul Nou. La început, am fost îngrijorată, fiindcă mă întrebam „cum voi suporta vicisitudinile iernii?”. Mama, și mai îngrijorată, nu-mi spusese cât e de frumos. Nu în București. Acolo era urât. Pe munte. Acolo m-a dus bunicul. Nici în Paris nu e frumos. În plus, zăpada nu face decât să creeze probleme șoferilor, așa că frumoase sunt doar amintirile.

Îmi amintesc de o excursie . . .

. . .

Scrisoarea continuă cu amintiri.

. . .

. . . François Villon n-a avut nici măcar această șansă și nu știm dacă el era conștient sau nu că va intra în istoria literaturii franceze. Concursul „Mort de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprès de la fontaine[5]), inițiat de ducele Charles d’Orléans, pe care l-a câștigat fără probleme, i-a fost premonitoriu. Licențiat la Universitatea din Paris, având cunoștințe în sferele înalte ale societății, ar fi putut fi un personaj important în epocă. A renunțat la toate acestea, pentru o viață ușoară, mai exact ușuratică. Deși poeți erau mai puțini ca în zilele noastre, cei câțiva menestreli – care erau și poeți – se bucurau de o largă audiență nu doar în spațiul public, dar chiar și la cele mai înalte curți domnești, ceea ce presupune că talentul lor era real. Prin ce se deosebea François Villon de ceilalți? Evident, prin educație! Limba franceză uzuală era cea vulgară. Renașterea era abia în fașă. Succesul lui postum a constat din îmbinarea celor două: talent și educație. Intuia că poate deveni celebru? Puțin probabil. Și-a risipit oportunitățile ca nimeni altul. Neșansa lui a fost însă șansa literaturii franceze.

. . .

Pa,

Maria

. . . .

Dragă Maria,

Mare lucru și zăpada asta . . . La noi e ceață. Va veni oare un timp când nostalgicii vor spune „Unde’s cețurile de-altă dată?”. Παναγήα μου![6] Eu sper să nu se întâmple, dar . . . God knows![7]

Au fost câteva zile neobișnuit de călduroase pentru clima de aici – spun localnicii - dar acum a revenit la normal, adică cu ceață în fiecare zi. Nici vorbă de admirat frumusețea peisajului. Când pe un coleg l-am întrebat la telefon care este situația în cartierul lui, mi-a răspuns că ceața este atât de densă încât nu vede ce bea.

În timpul liber, am început să studiez legendele englezilor. Istoria am învățat-o înainte, dar o voi aprofunda. Și una și alta îmi sunt necesare pentru a cunoaște semnificația artei autohtone și sensibilitățile englezilor. Ce ar putea să înțeleagă cel care privește un tablou sau o sculptură reprezentând o scenă sau un personaj biblic, dacă nu cunoaște subiectul? Arhitectura este și ea o artă – fie și numai pe jumătate, cum spun răuvoitorii – dar face și ea uneori referiri la trecut (istorie, legende, basme etc.). Și-apoi, nu se știe dacă voi reuși să mă integrez în arhitectura mare (Dă Doamne să reușesc!) sau voi fi obligat să cobor la cea mică, chiar de interior, mult mai legată de viața omului, în care cultura joacă un rol important.

. . . .

Dragă Nico,

Francezii nu au o istorie antică și nici vorbă de mitologie. Legendele lor sunt din vremea formării regatului, adică după anul 1000, dedicate cavalerismului și fidelității cavalerului față de suveran. Chiar și în dragoste sunt cam prostănaci. Și nu numai francezii. Vorbesc despre dragostea din legende. O găsim pe Crimhilda, spre exemplu, o fată frumoasă și iubitoare, dar care se dovedește a fi proastă și, în loc să-și recunoască greșelile, are ca unică dorință răzbunarea. Bine, știu, asta a fost nemțoaică. Nici Isolda englezilor nu e mai răsărită. Mai toate legendele occidentale au final trist. Tema principală este iubirea, dar ea se sfârșește prost. Uite că acum am un lapsus și nici nu-mi amintesc de vreo legendă franceză de dragoste. Poate nici nu există.

Cei de azi, din lumea reală și nu din legende, sunt preocupați doar de sex. Adulterul pare să fie sportul național. (Așa am auzit. Nu am verificat.) Nici pe departe de a fi condamnat. Este aproape la fel ca în Biblie, unde tatăl trebuia să aibă mulți copii, care nu puteau fi realizați cu o singură soție, iar bărbați erau mai puțini, fiindcă mureau în lupte, sau se omorau între ei, dacă nu puteau face rost de vreun război.

Cât despre adulter, se spune – și unii chiar cred – că bărbații adulteri ar fi mai numeroși decât femeile adultere, deși nimeni nu a demonstrat această alegație. Dacă este așa, trebuie să oferim o cauză. O găsim în gelozia femeilor, care îi poate face pe bărbați să creadă că ar fi ceva de capul lor, chiar dacă au depășit vârsta potențialului lor maxim și chiar pe cel minim admisibil. În consecință, nu le rămâne decât să spere și să încerce. Această cauză explică doar comportarea unor bărbați, nu și raportul numeric dintre ei și femei.

În lipsa unei statistici serioase, încercăm cu logica. Ea ne spune că, pentru un adulter, este nevoie de două persoane. Dacă ambele sunt căsătorite, înseamnă că numărul bărbaților este egal cu cel al femeilor. Rămâne deci să analizăm cuplurile mixte, compuse dintr-un partener căsătorit și unul liber. În ipoteza că dorința de adulter este egală, să vedem ce gândește partenerul potențial.

Femeile necăsătorite vor să se mărite și, din acest motiv, nu se vor încurca cu bărbați deja căsătoriți. Exemplele contrare – ale celor ce își propun să distrugă o familie, să „fure” bărbatul alteia – deși abundă în literatură, sunt foarte puține cele care reușesc în viața reală.

Bărbații necăsătoriți, în schimb, mai ales cei tineri, preferă femeile căsătorite, cel puțin din două motive:

- tinerii au o înclinație naturală către femei mai „coapte”;

- relația cu o parteneră nemăritată ridică multe probleme, începând cu riscul unei căsătorii nedorite și terminând cu cel al contactării unor boli venerice. În schimb, o femeie măritată, va fi discretă, așa că – pentru moment – este de preferat.

Este deci limpede că femeile adultere sunt cu mult mai numeroase decât bărbații. Restul este literatură pentru suflete sensibile.

Cum rămâne cu gelozia? Ar trebui ca ea să fie mai frecventă la bărbați, dar o găsim din abundență la femei. Dat fiind lipsa ei de logică, nu ne rămâne decât s-o catalogăm ca maladie ereditară incurabilă. Ele nu au nici o vină. Sau, poate, un anacronism: sunt mii de ani de când bărbații întrețineau în mod oficial amante.

București

Familia Panagiotis în vacanță în România

Bunica își invită oaspeții la masă:

- Astăzi veți mânca piciorușe de pește.

- Ce soi de pește este acesta? Eu nu știu să existe pește cu picioare. Ce să facă cu ele în apă? Peștele înoată, nu merge.

- Ai să vezi, Luigi, și sper să-ți placă.

- Sunt curios. Aici în România am mai auzit o expresie: lapte de pasăre. Când am auzit-o pentru prima dată, doream să văd pasărea. Mi-ar fi plăcut să mulg o păsărică, fiindcă mie îmi plac alimentele proaspete, dacă se poate de la sursă. Ne-au dat însă la cantină, când eram student, atât de multă că mi-a pierit cheful. Nici acum nu știu cum și din ce se prepară, dar nici nu-mi mai doresc.

- Nu te impacienta – intervine tata-socru. Nici eu nu am înțeles ce-i cu denumirea asta de lapte de pasăre. Cu piciorușele de pui este altceva. Este o denumire locală, chiar foarte locală. Îi aparține soției mele. Este doar pește pané. Ea folosește mult diminutivele, iar termenul picioruș i-a fost sugerat de forma lor. Eu le-aș fi spus „degete”, fiindcă seamănă mai mult cu degetele decât cu picioarele.

- Așa mai merge. Chiar am început să-mi imaginez un pește care dactilografiază. Și câte degete are acest pește?

- Cu 30 s-ar descurca mai bine decât noi, care avem doar 10, dar ideal ar fi 100, pentru o tastatură extinsă.

- Hai, nu vă mai bateți joc de munca mea, zise bunica, venind cu un platou imens, plin cu „piciorușe”. După ea, Maria aduce un castron, de asemenea imens, cu cartofi fierți, peste care verdele pătrunjelului îl face să pară un tablou în maniera lui Douanier Rousseau - vameșul. – Mâncați și o să vă lingeți pe degete. Cel puțin așa o să vorbiți mai puțin.

*

* *

Bunicul, ironizând-o pe Maria:

- Am observat că voi, tinerii, purtați glugă în loc de căciulă, dar tu ai două glugi: una de la bluză, alta de la giacă. Blugi jos; glugi sus.

- Rima asta merge în limba română – îi răspunde Luigi, oarecum în apărarea fiicei lui. Nimeni, din altă țară, nu ar recunoaște prin „blugi” o pereche de pantaloni. Cuvântul vine din engleză: termenul este blue-gins și înseamnă pantaloni albaștri. Poți spune „gins” - și oricine înțelege că este vorba despre pantaloni – dar nu poți spune „blue”, adică albastru, fiindcă n-ar înțelege nimic.

- Merci! Atâta engleză știam și eu, așa că puteai să te abții.

- Iertare! Dar de ce totuși folosiți expresia?

- Pentru că eu vorbesc în limba română și cuvântul a intrat în uzanță sub această formă.

- Am observat că poporul român are acest obicei, să modifice cuvintele străine după cum îi convine. În general să le simplifice.

- Nu numai românii. Englezii pronunță maicălǽngelo în loc de Michelangelo și multe altele. Eu am observat altceva: că, dimpotrivă, românii preiau cuvintele străine – fie și ușor modificate – și nu fabrică un nou cuvânt, mai apropiat limbii lor, așa cum fac grecii.

- Adică? Dați-mi un exemplu.

- În loc de fotbal, grecii spun podosfero (ποδόσφαιρο), adică picior + sferă, în loc de balon. Au tradus cuvântul din engleză.

- Da, aveți dreptate; sunt multe asemenea cazuri. Cred că ține de mentalitate.

- Poți să fii sigur. Deși românii au preluat multe de la greci, există azi o mare diferență de mentalitate, datorată evoluției diferite din ultimele două secole.

- Mie mi se par evoluțiile lor foarte asemănătoare: amândouă au stat sub turci, au devenit independente aproximativ în aceeași perioadă, în plus, România a avut și perioada fanariotă. Doar acum, în ultimele decenii, Grecia a intrat mai repede în Uniunea Europeană.

- Ai făcut două greșeli majore, ba trei, dacă nu chiar patru.

- Aoleu! Vreți să fiți mai explicit?

Domnul Brănescu nu dorea să fie prea explicit, pentru a nu-și jigni prietenul. În sinea lui însă, știa prea bine ce anume explică diferența. S-a străduit de aceea să fie cât mai succint și delicat, punctând însă principalele elemente istorice.

- România nu stat sub ocupație turcească, ci doar sub suzeranitate (nici măcar suveranitatea) Imperiului Otoman. Pentru aceasta a plătit dar s-a și războit. Grecia, în schimb a fost ocupată mai întâi de romani și apoi de turci. Ea nici n-a existat ca stat.

- Și Imperiul Bizantin? El n-a fost grecesc.

- Sintagma „Imperiul Bizantin” a fost inventată în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf. Numele original era Imperiul Roman de Răsărit. Ce-i drept, în timp, pe măsură ce el se degrada, devenea din ce în ce mai puțin roman și mai mult grec, astfel încât cei din Occident începuseră să-l poreclească în derâdere „grecesc”. Marea Schismă de la 1054 n-a fost una doar religioasă, ci în primul rând una politică, generată de decalajul economic. Occidentul se dezvolta, în timp ce orientul se degrada. Grecii nu au reușit să creeze un stat unitar, dar au reușit să dinamiteze pe dinăuntru Imperiul Roman de Răsărit și nu au întârziat s-o facă și cu cel Otoman. Apoi, perioada fanariotă, deși este etichetată negativ în România, ea a avut și un rol pozitiv. Fanarioții erau intelectuali. Datorită lor, boierii români – mulți dintre ei analfabeți – și-au trimis copii să studieze în străinătate. Așa se și explică tendința ușor cosmopolită a românilor. Grecia în schimb, după dobândirea independenței, i-a acuzat pe singurii intelectuali pe care-i avea, pe cei din Istanbul și împrejurimi, de colaboraționism cu dușmanul și le-a interzis accesul în administrație, ne-mai vorbind de politică.

- Mi se pare firesc. Ei au luptat pentru eliberare și nu doreau ca alții să profite.

- Fals! Se spune: „Cine nu are bătrâni să-și cumpere”. Cine nu are intelectuali să-și cumpere! Eu admir preocuparea guvernanților greci de a-și educa tineretul în spiritul patriotismului, spre deosebire de stupiditatea celor români, experți în auto-denigrare. Adevărul este însă altul. Interesul țărilor occidentale, în special al Angliei, de eliminare a Imperiului Otoman de pe lista marilor puteri a creat Grecia modernă. Grecii doar pândeau luptele de după tufișuri. Mai mult decât în război s-au remarcat prin furtișaguri din ajutoarele primite, în scopul comercializării. În teritoriul eliberat trebuia pus ceva și – în opinia occidentalilor - cel mai firesc a fost o Grecie în amintirea civilizației antice. Cineva le-a spus ciobanilor din munți și pescarilor din insule, care au invadat noua capitală, că ei sunt urmașii unor oameni celebri, iar proștii și-au luat-o în cap. Între timp, unii dintre ei au învățat carte, dar au interpretat-o după gustul lor. Tot din interese politice, Grecia a intrat în NATO și Uniunea Europeană. Erau interese strategice ale aceluiași Occident. Grecia, nu și grecii, a intrat în NATO împreună cu Turcia, pentru a îngrădi expansiunea fostului URSS. De aceea românii sunt deschiși către Occident, în timp ce grecii se cred l’ombelico del mondo. Cei mai mari dușmani al Greciei sunt grecii înșiși. Sper să nu te superi pe mine, fiindcă ți-am spus toate acestea.

- Ați fost foarte aspru cu grecii, dar eu nu pot să mă supăr pe dumneavoastră din două motive: pe de o parte, vă apreciez în mod deosebit, motiv pentru care vă iau în seamă opiniile și, pe de altă parte, știu prea puțin despre istoria reală a Greciei. Îmi dau seama acum, odată în plus, că ar trebui să mă documentez mai serios.

- Și mai e ceva. Ca la tribunal, trebuie să consulți ambele părți implicate în proces. Manualele de istorie sunt scrise în spiritul patriotismului, în scop educativ pentru tinerii fiecărei țări. Ca adult însă, pentru o informare corectă, trebuie să citești nu numai lucrările celor din țara respectivă, ci și pe ale unor străini. Citește ce scriu francezii despre istoria Angliei și ce scriu englezii despre istoria Franței. Într-o astfel de carte a unui francez despre istoria țării sale, spre exemplu, există doar câteva pagini despre ocupația romană, cea care le-a dat limba latină, printre altele, iar despre urmașii șefilor militari ai triburilor germanice ale francilor, care i-a invadat după retragerea romanilor, vorbește ca și cum ar fi gali. Este firesc, ei au devenit mari feudali și, ulterior, unii dintre ei, regi ai Franței.

- Foarte interesant ce spuneți.

- Despre greci am citit de curând o carte a unui francez, care a vizitat Grecia puțin după Războiul de Independență. Eu am găsit-o pe Internet, tradusă în limba română, dar poate găsești originalul în franceză. Ce scrie acolo despre moravurile și năravurile lor, despre comportamentul lor, te uimește.

- Cum se numește cartea?

- Stai să-mi amintesc. Am undeva notat. Un minut. Așa! „Grecia de azi”, de Edmond About. „La Grece contemporaine” este titlul original, în franceză. Poate o găsești.

A doua zi, dimineața

- Uite că, după discuția de ieri, m-am sculat cu noaptea’n cap și am început să scriu ceva, deși, când eram mai tânăr și îmi plăcea să dorm mai mult și le spuneam colegilor că cine se scoală cu noaptea în cap rămâne toată ziua așa.

- Cu noaptea în cap, adică . . .

- Da, adică nu tocmai luminat.

- Sunt curios ce ați scris . . . cu noaptea în cap.

- Iată textul! Mie-mi tremură vocea, dacă-l citesc.

- Nu vă cred, dar chiar prefer să-l citesc. În felul acesta, pot să-l înțeleg mai bine.

Ia hârtia și începe să citească, în timp ce bătrânul îl urmărea cu curiozitate. Mișcările buzelor îi trădau impresiile din timpul lecturii.

„Acum, că am depășit 80 de ani, pot să fac o mărturisire. Eu sunt născut în zodia taurului. Ca vițel, aveam o mică șansă să devin ceea ce natura mi-a hărăzit, dar – în zilele noastre – puține lucruri se mai întâmplă așa cum ar trebui. Drept urmare, am intrat și eu în rândul lumii. Sunt deci un . . . om obișnuit. Zodia e totuși bună, se spune. Oameni corecți, harnici etc. În ultimul timp, chiar soția mea îmi spune că sunt harnic. Mă bucură, bineînțeles, deși în tinerețe eram convins că lenea este caracteristica mea principală și sunt convins că nu mă înșelam. Ce-i drept, dacă mă hotăram să fac ceva – ceea ce mi se întâmpla foarte rar – aveam ambiția să termin cu bine ce începusem. Știam că nu am răbdare și, de aceea, nu mă avântam într-o activitate care bănuiam că mă va plictisi. Cum de știam asta? Inițial din intuiție, dar mai târziu am avut și dovezi. Iată un exemplu: făceam alpinism și, în drumul spre traseele de cățărare, vedeam oameni întinși pe iarbă, stând la soare în câte o poiană și mă întrebam: oare ce-o fi în capul meu de mă ostenesc să urc, să-mi zgârii pielea pe stânci, când aș putea să stau ca ei și să nu fac nimic? Hotărât lucru, duminica viitoare așa voi face! Am și încercat de câteva ori. Ași! Nu am avut niciodată răbdare să stau mai mult de 5 minute. Mi-am solicitat voința și am depășit limita celor 5 minute, dar nu am reușit mai mult de 10. Trebuia să fac ceva.

De aceea, când mă interesează o persoană, întrebarea mea este: ce face în timpul liber. Un muncitor poate că citește o carte. De ce nu? Am cunoscut muncitori care citiseră mai mult decât mine. Sau ascultă muzică. Muzică bună, firește! N-am auzit pe nimeni să declare că ascultă cu pasiune muzică de proastă calitate. Un critic literar nu poate spune că citește în timpul liber, fiindcă aceasta îi este profesiunea. Ce face când nu citește? Probabil se plimbă sau taie lemne.

Ce declară fiecare că face în timpul liber poate fi o întrebare interesantă. Mulți dintre cei încă în activitate, declară că le-ar place să facă ceva, dar nu au timp; poate că vor face după pensionare. Afirmația este greșită. Se vor comporta la fel cum au făcut-o dintotdeauna. Mie mi-a plăcut întotdeauna să spăl vasele, dar nu m-a lăsat soția; se vede că îi place și ei. Este într-adevăr fascinant să vezi cum poți să îndepărtezi mizeria cu apă și un burete și să gândești: ce bine ar fi să poți face la fel și în afara bucătăriei, în societate.

Născut în zodia taurului, dar deturnat în . . . nu spun ce. Ca om civilizat mă oblig să fiu mai puțin vulcanic, motiv pentru care încerc să mă dedic unor activități mai pașnice: pictura, literatura, muzica . . . Nu vă înspăimântați! Nu am intenția să cânt și nici să compun ceva. Mă limitez la a asculta muzica altora. În special cea veche. Pe ea o pot asculta și atunci când lucrez, iar armonia ei îmi creează sentimentul că ceea ce fac eu este la fel de reușit. Uneori mă înșel, și atunci schimb muzica. Pe cea modernă încă n-o înțeleg, dar insist. În privința muzicii ușoare sunt cam prin anii ’70 ai secolului trecut. Cu muzica clasică sunt cam prin secolul 19, deși mai am încă reminiscențe de la preclasici. Par un învechit, dar eu nu cred; sunt doar mai pretențios. Pentru ca să apreciez ceva trebuie ca acel ceva să-mi placă. Nu neapărat de prima dată; este necesar mai întâi să mă obișnuiesc, să înțeleg. Acesta este motivul pentru care insist. Îmi trebuie, spre exemplu, puțin timp să constat cu ce fel de compozitor am de-a face: unul cu adevărat talentat, un experimentalist sau un șarlatan, care a devenit artist pentru că l-au trimis părinții la o școală de artă și încearcă să pară ceva ce el însuși știe că nu este, dar poate îi face pe alții să creadă că ar fi. Iar naivi se găsesc. Chiar ieri după masă, ațipisem și m-a trezit din somn bubuiturile emise dintr-o mașină care trecea pe stradă. Era cică muzică. Despre șofer prefer să nu mă pronunț. Îi plâng de milă, fiindcă nu știe ce face.”

- Frumos! Și foarte interesant. Exact așa cum sunteți: jucăuș.

- Nu este ceva închegat, cu cap și coadă. Este doar . . .

- Așa cum este, cât este, sună bine. Mie îmi place și bine ar fi să continuați.

- Bine! Hai să mergem la masă acum, că ne așteaptă fetele cu micul dejun. Să nu le spui lor nimic despre text. Rămâne între noi.

- S-a făcut.

- Ah! Mai am o idee. Mi-ai recomandat să scriu. Eu nu am prea multe evenimente de relatat, mai ales dintre cele ce ar putea interesa tineretul. Informațiile mele sunt din cărți, deci fără să vreau aș face doar compilații.

- Nu spuneți asta. Sunteți un fin observator, poate puțin prea critic . . .

- Zi mai bine cârcotaș.

- Dacă vă face plăcere . . .

- Tu însă ai informații culese pe viu, mai ales că aparții atât Franței cât și Greciei și – uite acum – cunoști și România. Observi, poți face comparații. Ar putea fi interesant. Încearcă tu să scrii, că după aceea te critic eu. Critică pozitivă, bineînțeles!

- Vă mărturisesc că m-am gândit la asta, dar nu am curaj s-o fac. Cine sunt eu? Din Franța am venit cu studiile neterminate, iar în Grecia vreau să finalizez ceea ce n-am început. Orice critic literar mă face praf înainte de a mă fi citit.

- Lasă-i pe critici. Pleacă de la ideea opusă: ai valoare abia atunci când ești criticat. Nimeni nu bate pomul fără roade – este un proverb românesc.

*

* *

După o excursie în nordul Oltenei, în care – bineînțeles – nu a lipsit complexul de la Târgu Jiu.

- Teoretic – spune Luigi – eram documentat, dar una e să vezi un album sau chiar un film și alta e să fii acolo, să te afli în ambianța locului, să „miroși” atmosfera. Am scris un mic text, pe care vreau să vi-l arăt. Nu trebuie să-l citiți acum. Vi-l las.

- Mulțumesc, Luigi – îi răspunde socrul său. Îl voi citi chiar acum. Văd că nu e lung.

„Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”. Știu că, în decursul timpului, complexul de la Târgul Jiu a primit mai multe denumiri și interpretări. Nu-mi propun să le comentez. Important din punctul meu de vedere este faptul că opera lui Brâncuși nu numai că merită, ci ar trebui analizată și reanalizată mereu, fiindcă nu vom fi niciodată siguri că l-am înțeles pe deplin. Prin asta nu facem decât să confirmăm ideea că acesta este rolul artei – să ne facă să gândim - iar Brâncuși este unul dintre marii ei creatori.

Gândul mi-a fugit la „Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur și cavalerii lui nu sunt doar un rapel la trecut; ele însele fac acest lucru, invocând origini imemoriale sau simboluri, cum ar fi căutarea sfântului Graal. Am fi poate tentați să ne așezăm și noi la masa lui Brâncuși, dar n-o facem. Simțim că ar fi o impietate. De ce? Pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest fel nu prea se regăsește în firea noastră. Și totuși, despre respect este vorba, dar despre respectul pentru Brâncuși. Și de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alții? Pentru barba lui albă? Nu, barbă au și alții. La el regăsim sufletele noastre înălțate la nivelul artei. El a reușit să păstreze în opera lui simbolurile primordiale, făcând însă artă modernă. A știut, ce-i drept, să facă un simbol și din el însuși, în care barba albă are și ea un rol.

Deși piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mișcare în timp. Doar scaunele au această formă. Masa nu! Să fie o întâmplare? Brâncuși n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se așază la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veșnicia, motiv pentru care ea are o formă simplă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la întreținerea universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu este absolut veșnic, imuabil, nici măcar piatra. Totul este devenire. Chiar și stagnarea se menține prin întreținere. Șezătorii pe scaunele-clepsidră sunt trecători, dar ei sunt cei care întrețin lumea, așa cum este ea. Noi nu ne așezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol și ne simțim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne macină pe noi, lucrători umili sau mai puțin umili, pentru ca veșnicia să nu se stingă.

Ca să te poți așeza la Masa Tăcerii, fie și doar cu privirea, trebuie mai întâi să treci prin Poarta Sărutului. Să primești sărutul pietrei, sărutul de piatră. Și după ce ți s-a scurs timpul pe scaunul-clepsidră, îți poți afla rostul în Coloana Infinitului, ca un infinit mic, într-un șir de clepsidre fără sfârșit.

* *

*

- Am citit „Romanul adolescentului miop” – spune cu mândrie Luigi, dar și cu un ușor semn de întrebare. Aștepta, bineînțeles, opinia socrului său. Pare să fie cel mai bun roman al lui Mircea Eliade.

- Înclin să-ți dau dreptate, deși el nu l-a publicat niciodată în întregime. Desigur, majoritatea exegeților autorului se vor grăbi să ne contrazică. Asta ca să nu mai vorbesc despre cei ce nu au citit nimic sau prea puțin din opera lui, dar au opinii. Poate că, până la urmă, am să mă răzgândesc și eu, dar, pentru moment, așa cred.

- Veți presupune că sunt sub influența unei lecturi recente. Da și nu, pentru că, între timp, am recitit primul volum Autobiography, traducerea în limba engleză a Memoriilor-mansarda. Asta pentru că nu am în casă varianta românească, dar s-a nimerit să am această carte, trimisă de un prieten din SUA. Cum engleza nu este prima mea limbă și nici nu pot să mă laud cu performanțe deosebite în această privință, lectura mi-a luat ceva timp, așa că influența despre care vorbeam nu mai este chiar atât de recentă. Cu această ocazie însă, mi-am amintit de ceea ce citisem în trecut și, vrând-nevrând, făceam comparații. Trebuie să mai precizez că nu sunt un specialist în Eliade.

- Trebuie să recunosc că nici eu. Lecturile mele din opera lui sunt destul de limitate și datează din anii ’70, când guvernanții de atunci ai României, datorită prestigiului tot mai mare în Occident al lui Mircea Eliade, au fost obligați să-și reconsidere atitudinea și au început să-i tipărească opera. Atunci, am citit câteva nuvele (La țigănci și altele) cu subiecte fantastice, romanul Maitreyi și Memorii. Subiectele fantastice nu sunt pasiunea vieții mele, iar Memorii mi-au dezvăluit un tânăr cu serioase probleme psihice. Istoria ideilor și credințelor religioase am abordat-o de câteva ori, dar mulțimea detaliilor și puținătatea ideilor m-au dezarmat, așa că nu am terminat-o niciodată. Evident, nu este vina lui, ci lipsa mea de interes pentru subiect, deși varietatea credințelor religioase mă interesează în cel mai înalt grad, dar nu în detalii, ci în concepții. Cu timpul însă, mi-am mai ameliorat opinia despre Eliade, ba chiar eram pe cale să mi-o schimb, atunci când am citit un articol-replică la acuza lui Zaharia Stancu, cum că generația tânără de atunci ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. Uite că, acum, mă contrazic, fiindcă mi-am adus aminte că am mai citit ceva și mai târziu. Articolul se afla printre „Scrisori către un provincial”, cred, redactate de pe aceeași poziție arogantă ca toate scrierile sale din tinerețe. Pe aceasta însă o țin minte pentru că, în apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţițeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl și foarte mulți alți aparținători ai aceleași generații. De existența acestora și a lucrărilor lor, el avea cunoștință, deși profesau în alte domenii, ceea ce face dovada unui om de cultură autentică, ancorat în realitățile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, așa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc astăzi „oameni de cultură”, dar le lipsesc cunoștințele de bază.

- Și dacă tot suntem la aduceri aminte, când ați spus cuvântul generații, în contrast cu epigonii de azi, ce își caută identitatea în sintagme de tipul „generația optzeciștilor / nouăzeciștilor etc” el a inventat „Generația ’27”. Diferența dintre ei este însă uriașă. Acei tineri intelectuali de după Primul Război Mondial erau convinși de necesitatea ca România să profite de scurtul răgaz dintre două conflagrații politice majore – pentru că o intuiau pe următoarea – și să intre cât mai deplin în constelația țărilor europene, iar această misiune le revenea lor.

- Alte vremuri! Revenons à nos moutons, adică la Mircea Eliade, în lucrările cu caracter religios, el este un om de știință. În scrierile literare, și-a propus să facă literatură. În Romanul adolescentului miop însă este sincer. Se dovedește încă odată că sinceritatea nu poate fi compensată cu nimic. Iar ficțiunea, mult lăudată de unii, nu este decât un eșec în fața neputinței de a fi tu însuți. De aceea, deviza lui este: „Nu trebuie să mă gândesc, ci să scriu.”

- Nu întâmplător, pe tot parcursul vieții sale, el s-a referit de nenumărate ori la această încercare a lui de a scrie romanul. Nu l-a tipărit pentru că, probabil, nu a fost pe deplin mulțumit, dar acesta a fost visul său din totdeauna și, ca orice vis, a rămas așa. Inițial, și l-a propus ca pe ceva cu care urma să impresioneze lumea. Nu numai pe cei din jur, care-l interesau mai puțin, ci întreg mapamondul.

- Recunoaștem aici ambiții adolescentine, la el mai exacerbate decât la alții. Cu timpul însă s-a convins tot mai mult că relatările fruste ale unui adolescent, reflectând trăirile și problematica acestei vârste, constituie un subiect de mare interes, neabordat încă decât, într-o oarecare măsură, de Giovanni Papini, care, cu Un uomo finito, i-a fost model. Iar ceea ce îl caracterizează pe el și urma să fie și trăsătura caracteristică a romanului este sinceritatea. Dacă în scrierile literare de mai târziu și-a propus diferite teme, tratate mai mult sau mai puțin clasic, unde trebuie să existe un subiect și, eventual, o idilă, în Romanul adolescentului miop nu poate exista un subiect, eroul este el însuși, iar el nu este îndrăgostit. Singura temă este cunoașterea sinelui. Dar acest demers este foarte dificil și, tocmai de aceea, merită. Analizele sale psihologice sunt demne de cei mai mari autori și nu au fost depășite nici măcar de el însuși în lucrările de mai târziu.

- Faptul că Romanul adolescentului miop se referă la problematica unui adolescent nu le face cu nimic mai puțin importante. Dimpotrivă, este vârsta la care se formează personalitatea și, în consecință, sunt chiar mai importante decât cele ale adulților. Numai egocentrismul nostru ne face să credem că doar problemele noastre merită atenție, iar cele ale tinerilor sunt copilării. Mă tem că este invers. Ale noastre sunt personale, ocazionale și meschine, în timp ce ale lor sunt fundamentale și permanente pentru umanitate.

- E nevoie de multă înțelepciune pentru a-ți acorda corzile firii cu muzica naturii și să-ți înțelegi rolul ce-l joci în societate, ca parte a naturii.

- E un citat?

- Nu, acum mi-a venit, sub influența lui Eliade.

- E mai frumos decât ar fi spus-o Eliade însuși,

Sfârșitul părții a șaptea

---

[1] „Și eu am fost în Arcadia” – expresie desemnând o viață pastorală, într-un peisaj idilic. Arcadia, fiind o zonă din interiorul Peloponezului, era în antichitate un ideal pentru grecii de pe litoralul arid.

[2] Profesor de drept, diplomat, academician, președinte al Greciei între 1975 și 1980

[3] Inițialele United States. Se spune că expresia a fost lansată de către soldați, în timpul războiului din 1812, datorită etichetelor cu numele lui Samuel Wilson, furnizor ce carne pentru armată. Expresia este folosită azi în sens patriotic de către americani și ironic de către europeni.

[4] Eu sunt Francois - și de-aia-s breaz! -

făt din Paris lângă Pontoise

În ștreang va ști bietu-mi grumaz

cât trage curul la necaz.

[5] Sunt mort de sete lângă fântână

[6] Prea sfântă fecioară! – In limba greacă

[7] Dumnezeu știe!