Cristache
Gheorghiu
Trei destine împletite
Editura Betta
2022
Partea a șasea
Ultimul an de liceu
Școala
a început fără Nicolas. El nu a dorit să apară în fața
colegilor până când nu-și va reveni complet. Nu concepea să fie ironizat
pe seama faptului că nu poate vorbi ca înainte. Pentru accelerarea
vindecării a început să meargă la un logoped, dar a renunțat
fiindcă orele de consultații i s-au părut inutile și – mai
ales – foarte scumpe pentru veniturile mamei lui.
Problema
principală era absentarea de la școală. Consiliul profesoral a
acceptat ca Nicolas să absenteze în următoarele trei luni, dar
să participe la teze și la unele discuții, dacă
anumiți profesori o vor cere. Dacă rezultatele vor fi
satisfăcătoarea i se va permite să continue.
Nicolas
este hotărât. El crede că va reuși să-și recapete
vorbirea cursivă până la Crăciun și să-și
convingă profesorii că se poate reintegra în regim normal, și
să termine anul școlar și liceul cu bine. Simte că Maria
este alături de el.
. . . .
Fără
Nicolas, atmosfera din clasă s-a modificat. În lipsa lui, răuvoitorii
grupului se simt mai puternici și atacă. Dacă, inițial, la
baza discordiei dintre grupări era etnia diferită a celor trei,
încă din anul precedent a apărut un motiv în plus. Maria era de
departe cea mai bună la învățătură, nu numai
datorită seriozității și inteligenței, dar și ca
urmare a îndrumării părinților și a informațiilor
suplimentare din domenii culturale. Din grupul advers, Adonis Kontomaris se
remarca la matematică și fizică. Exista astfel un oarecare
echilibru al inteligențelor sau măcar o speranță pentru
Adonis că se află „în cărți”. Asta până într-o zi,
când, profesoara de fizică, explicând un fenomen, a pus o întrebare
retorică. Înainte însă ca ea să continue, Nicolas a dat
răspunsul. Deși rostită încet, ca pentru el, ea a auzit replica
lui, care a surprins-o prin inteligența ei. Nu era chiar soluția
exactă, ci una cu caracter mai general, dar care o conținea și
pe cea cu care ea urma să-și continue explicația. Profesoara era
o domnișoară bătrână nu tocmai reușită din punct
de vedere fizic, dar dedicată profesiunii. Folosea des metoda
socratică a dialogului, făcând astfel prelegerile mult mai atractive.
Întrebările ce și le punea singură rupeau monotonia, trezeau atenția,
iar răspunsul ce venea în continuare deschidea orizontul elevilor.
Imediat, a atras atenția întregii clase asupra inteligenței soluției
lui Nicolas. De atunci, el a devenit favoritul ei, evidențiat ori de câte
ori avea prilejul. Nicolas, la rândul lui, stimulat astfel, s-a
îndrăgostit de fizică și învăța cu asiduitate.
Rezultatele erau deci firești.
În
atmosfera din clasă însă, odată echilibrul deteriorat, ura lui
Adonis s-a accentuat. Maria părea singură. Deși colegii nu cunoșteau
în detaliu evenimentele din excursie, simțeau că între Maria și
Iannis s-a produs o răcire a relațiilor, dacă nu chiar o
ruptură, deoarece aproape că nu-și mai vorbeau. Oricum, Iannis
nu conta prea mult. Prietenia lui cu Nicolas și Maria era datorată
obișnuinței din fragedă copilărie și mai puțin
unor preocupări comune.
Singurul
atu al Mariei rămâne recunoașterea unanimă – nu doar a
profesorilor, ci și a colegilor – că este cea mai bună la
învățătură din clasă și model de corectitudine,
chiar atunci când situația nu o avantajează. Se bucura din acest
motiv de respectul tuturor, dar acum este din ce în ce mai izolată.
. . . .
Independent
de eroii noștri, colegialitatea obișnuită din anii precedenți
este pe cale de dispariție. Deși sunt încă elevi, ei sunt tot mai
conștienți că, după absolvire, vor pleca pe căi
diferite și se comportă ca și cum ar fi concurenți la aceeași
facultate. Iar cei care nu intenționează să facă studii
superioare, din cauza invidiei, sunt chiar mai răi.
*
* *
Dacă
la început prezența ca medic a domnului Brănescu alături de
Nicolas era utilă din punct de vedere psihologic, cu timpul ea a devenit
doar un pretext, care nu mai putea să dureze mult. Îi părea însă
extrem de rău să renunțe la atmosfera de aici și să se
întoarcă la vechile lui obiceiuri. Își repeta aproape în fiecare zi –
uneori cu glas tare, să audă și alții – cât de bine se
simte în clima din Atica. Nu-l mai dor încheieturile și nu a mai
făcut obișnuita lui gripă de toamnă, care în ultimii ani se
multiplica îngrijorător. Se simțea mai tânăr cu câțiva ani,
avea mai multă energie și chef de viață.
Singurul
lui regret era absența lui Mișu, cel mai bun prieten al lui, dar
Mihaela a promis să aibă grijă de el. Mișu era un câine,
acum destul de în vârstă. Nu știau câți ani are. L-ar fi luat cu
el, dar nu-și putea permite să-i deranjeze pe Luigi și Silvia și
cu prezența unui animal în casa lor, care nu suportau nici o pisică.
„Animalele sunt purtătoare de microbi inofensivi pentru ele, dar
dăunătoare pentru om” – obișnuiau ei să spună.
Până să iasă la pensie, el însuși nu ar fi conceput să
aibă un câine în casă. Chiar îi disprețuia pe cei care o fac. Îi
considera oameni lipsiți de preocupări serioase, „cel mai bun prieten
al omului” fiind util celor ce nu pot avea prieteni printre semeni. Excepție
făceau doar cei ce, într-adevăr se aflau în această situație
din motive obiective, spre exemplu unele văduve rămase singure. Iar
conceptul de iubitori de animale era unul cât se poate de fals. „Iubim doar
animalele care nu sunt comestibile” obișnuia el să spună. Doar
cei care, datorită caracterului lor, nu pot fi iubiți, dresează
un câine.
S-a
întâmplat însă ca la doar câteva zile după ce s-a pensionat, în timp
ce se plimba cu soția, un câine să le dea târcoale. Nu avea aspect de
maidanez, părea chiar unul de rasă, neidentificabilă însă
după cunoștințele lor. S-a dovedit ulterior că nici
după ale specialiștilor, care l-au declarat corcitură. Trecea ca
din întâmplare pe lângă picioarele lor, ii depășea cu 4-5 metri,
apoi se făcea că miroase o urmă în rigolă sau alerga
după o vrabie și rămânea în urmă, iar trecea pe lângă
ei și relua procedeul de nenumărate ori. Plimbarea lor fusese
lungă. Se îndepărtaseră destul de mult de casă, dar câinele
nu a renunțat nici o clipă la stratagema lui. Era duminică spre
seară, străzile nu erau aglomerate, așa că evenimente care
să-i distragă atenția erau puține. Cei câțiva
trecători sau mașini nu numai că nu l-au abătut, ci au
accentuat apropiere câinelui față de ei, parcă de teamă de
a nu fi despărțiți. În momentele de acalmie însă, dovedea
chiar fantezie în jocul lui de îndepărtare și apropiere. Lăsa
impresia că vrea să-și dovedească inteligența în
găsirea pretextelor de joacă independentă și revenirea
lângă ei, pentru a-și arăta statornicia atașamentului.
Odată
ajunși acasă, le-a fost greu să intre pe ușă
fără el, fiindcă încerca din toate puterile să se strecoare
printre picioarele lor. După ce – în sfârșit – au reușit să
închidă ușa după ei, el a rămas în față. Din când
în când, scheuna și zgâria ușa cu labele. În cele din urmă s-a
liniștit. Ar fi vrut să anunțe stăpânul, dar nu avea
zgardă cu plăcuță de identificare. Să-l ducă la
un adăpost pentru câini le-a fost milă, știind că acolo nu
se pot bucura de prea bune tratamente.
Dorința câinelui de a avea o companie era evidentă. Își
dorea un stăpân. Probabil avusese unul și l-a pierdut sau cine știe
ce altceva se întâmplase. Toată seara au discutat evenimentul. Cu tendința
lui Mihai de a despica firul în patru, au filosofat asupra evoluției
acestor animale, de la lupul din care se trage și până la câinele de
casă, prietenul omului. Concluzia a fost lipsa noastră de cunoaștere
a filosofiei de viață a lupilor. A doua zi dimineață, când
să deschidă ușa, câinele era acolo, dând bucuros din coadă.
Situația era clară: nu mai aveau nici o șansă să scape
de el. În consecință, l-au botezat Mișu și l-au adoptat.
Așa
s-a ales și Mihai cu un prieten patruped, căruia trebuia să-i
dea de mâncare și să-l scoată zilnic la plimbare, făcându-și
alți prieteni printre „iubitorii de animale”. S-a ales cu un tabiet, dar și
cu sentimentul că este încă folositor cuiva, că are un rol pe
lumea asta, că nu este complet inutil, preocupare ce macină multe
persoane, mai ales după pensionare.
Acum
însă, în Atena, nu-și mai face deloc asemenea probleme. Este activ și
nu-i ajunge timpul să facă tot ceea ce își dorește. Și
totuși a trebuit să se întoarcă la Mihaela lui.
*
* *
Dr.
Mihai Brănescu, consemnări
Astăzi, am găsit pe plajă o
coloană mică din marmură. Dacă aș mai găsi una, aș
putea face un mic templu. S-ar cuveni, bineînțeles, să-l dedic cuiva.
Printre zeii cunoscuți, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile
monoteiste, deși au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au
creat, în schimb, o mulțime de sfinți și sfinte.
Am auzit că Sfânta Caterina este
protectoarea proștilor. I-aș cere favoarea să înlocuiesc stâlpul
de marmură, care-mi lipsește, cu unul din lemn, mai ușor,
să-l pot duce acasă, dar știu că sfinții vor biserici
nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun
loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineață este chiar
acolo, culcat pe plajă. Toată lumea își imaginează că,
odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului.
La mine în balcon, s-ar întreba ce caută
acolo și – știm bine – la întrebările fără
răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea
defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice
că un prieten i-ar fi spus: „Este
scandalos că nu ți s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să
constitui un comitet în acest scop”. La care, înțeleptul ar fi
răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu
există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există
una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură în balcon nu m-aș
simți bine.
Mai bine mă întorc pe plajă și
mă așez lângă ea.
. . . .
Săracii își susțin bogații
Deoarece miniștrii de finanțe din
zona euro urmează să se pronunțe asupra unui nou împrumut pentru
Grecia, Parlamentul Greciei a fost
nevoit să adopte o lege de reducere a pensiilor mari, precum și creșterea
impozitelor pentru cei cu venituri mari și foarte mari. În consecință,
de trei zile, partidele de stânga organizează manifestații în Atena și
Salonic.
Paradoxal, cei săraci susțin
interesele celor bogați. Iată cât de ușor poate fi
manevrată plebea!
. . .
În limba greacă, cranos
(kράνος ) înseamnă coif. Nu întâmplător,
apropiat de el fonetic și nu numai, cranion (κρανίον)
se spune la craniu. Primul cuvânt are forma clasică a unui substantiv
masculin, în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui. Suntem deci
îndreptățiți să credem că, pentru elini, craniul era
doar un suport pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în
luptă, ci – mult mai important – să te scoată în evidență.
Este firesc: funcția de lider exista încă înainte de desprinderea
omului din rândul animalelor și ea avea nevoie de elemente estetice, care
s-o facă vizibilă. O fac și animalele iar, dintre cele cunoscute
nouă, păunul este cel mai elocvent. Preocuparea pentru protecția
capului, în schimb, nu putea să apară decât după inventarea
tehnologiei de confecționare a obiectelor necesare. Despre creier nu are
rost să discutăm aici. Pentru omul primitiv, inima sau ficatul erau
considerate organe vitale; existența creierului au descoperit-o cu mult
mai târziu, el fiind închis în cutia craniană. Cât despre utilitatea lui,
nu cred că și-au pus întrebări, iar adevărul este că
nici nu prea aveau de ce. Oricum, răspunsul nu putea avea
legătură cu inteligența. La unele animale, creierul este foarte
mare, fără nici o justificare, în timp ce alte viețuitoare, cu
un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi deosebit de inteligente.
Organizarea unor insecte ne surprinde și pe noi, cei de azi, cărora
nu ne rămâne decât să deplângem viciile umanității.
Da, cei vechi aveau dreptate: coiful
contează! Mai aproape de zilele noastre, era la modă
pălăria. Dacă privim cu atenție fotografiile luate în prima
jumătate a secolului 20, sau filmele a căror acțiune se petrece
atunci, observăm că, din ținuta obligatorie a bărbaților
europeni și nord-americani, nu lipsea pălăria. Era semnul
distinctiv al omului civilizat, de care nu se despărțea nici în cele
mai toride zile, decât pentru o secundă-două, în fața unei
femei. Cât despre pălăriile femeilor, ele erau mai ceva decât
împăunarea curcanilor; puteau conține ele însele un curcan întreg.
evident, împăiat. Pălăria a dispărut odată cu
răspândirea pe scară largă a automobilelor. Cauza a fost tot
moda, iar motivul mândria: „Am mașină! Sunt cineva! Nu mai am nevoie
de pălărie”. A dispărut și moda paltoanelor.
În legătură cu pălăria
există două expresii pentru același gest, care admit
interpretări diferite. A-și „ridica” pălăria și a-și
„scoate” pălăria. Prima poate indica o încercare de subliniere a
măreției celui care vrea să pară mai important, cu un rang
mai înalt. A doua, dimpotrivă, de auto-umilire față de cineva pe
care îl consideră superior, sau de apropiere față de
interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la aparențe; mă
descopăr în fața ta, vreau să mă vezi așa cum sunt cu
adevărat; vreau să-ți fiu prieten”. Cât despre gestul cavaleresc
de a-și ridica pălăria în fața femeilor, el a devenit caduc
odată cu ideea egalității drepturilor. Nu mai are importanță
faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în fața unei
femei, din moment ce nu mai are motiv s-o facă.
Dar, clima nu ține seama de
înfumurările oamenilor. Îmbrăcămintea neadecvată
afectează sănătatea, așa că fiecare se poartă cum
crede de cuviință. Nu știu dacă tot atunci a apărut
expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit”, fiindcă nu
puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima
expresie exista dinainte, semnificația ei putea fi una ironică, aceea
că persoana în cauză nu prea are minte, sau este dintr-o clasă
socială inferioară. Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligați
de protocol să-și arate chiar și pe viscol capul gol, semn
că sănătatea societății este în mare pericol. Pentru
Ziua Națională, conducătorii unor state au ales un anotimp
favorabil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă peste tot. Nu știu
dacă asta are sau nu vreo legătură cu coiful. Are doar cu capul,
dar acesta contează tot mai puțin.
. . . .
Turnirul pisicilor
Din balconul apartamentului de la etajul 2,
unde stau acum și privesc, am zilnic spectacolul pisicilor din curtea
vecină, cărora le dă de mâncare o doamnă în vârstă.
Cel mai distractiv este un motănel; poate e pisicuță, dar prefer
să-i spun astfel, pentru a-l diferenția de celelalte pisici. Este un
animal foarte jucăuș; atunci când nu găsește altceva, se
face că aleargă după o pradă imaginară, o prinde, se
luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde, făcând astfel dovada
unei imaginații rar întâlnită printre copii. Uneori încearcă
să antreneze în jocul lui și două pisici mature. Presupun
că una dintre ele este mama lui. Nu văd cum ar putea avea două
mame, iar despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta fiindu-le
necunoscut. Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat, aterizat
să se înfrupte din hrana pisicilor. Bineînțeles, porumbelul a zburat,
dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă pisică, ce i-a
tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de fapt o labă, dar
scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni.
Azi dimineață însă, spectacolul
a fost deosebit. Eroul nostru se juca cu ceva ce n-am putut să disting,
rotund și ușor, de circa 3 centimetri diametru. Dornic de ceva nou, a
antrenat în joc una dintre cele două pisici mature. A fost un turnir în
toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare
pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul și lancea le lipsea așa
că, la întâlnire, își atingeau doar labele. De pe noile poziții,
disputa se relua. Atrași de spectacol, câțiva porumbei asistau la
„luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate. La început au fost
doar trei-patru, dar cu timpul s-au adunat mai mulți și stăteau
pe crengi, ca și cum ar fi fost în loja oficială. Nu era o
întâmplare. Rareori am văzut acolo atât de mulți, iar interesul
pentru dispută era vizibil după modul în care își mișcau
capetele, urmărind combatanții.
*
* *
Tezele
lui Nicolas au fost nu doar satisfăcătoare, ci uimitoare pentru
profesori. El venea la școală doar pentru orele programate pentru
teză, intra în clasă și se așeza în banca lui,
fără să scoată un cuvânt. Deși toți ochii erau ațintiți
asupra lui și dorința de comunicare a colegilor era mare, reușea
să se abțină. Imediat ce termina de scris, pleca, de cele mai
multe ori înainte ca soneria ce anunța sfârșitul orei să se
audă. Ideile principale din teze erau asemănătoarea cu cele ale
Mariei, dovadă că ei au comunicat, dar ale lui Nicolas erau mai
dezvoltate și mai sistematizate.
Într-adevăr,
în tot acest timp, Maria s-a dovedit un prieten adevărat. După ore,
trecea pe la el și îi aducea notițele ei, luate cu multă conștiinciozitate.
Seara, dacă avea timp, venea din nou să discute, sau se întâlneau în
parc. Între timp, el studia lecțiile din manualele școlare.
De
copiat la teză nu putea fi vorba, deoarece ei stăteau în bănci
diferite, la distanță unul de celălalt. Nota zece pe linie.
Explicația era timpul acordat studiului. Fără drumuri, recreații
și tot felul de alte activități – avea mai mult timp la dispoziție.
Indiferent
de argumente, dovedise că era un tânăr serios, chiar foarte serios.
Îndoielile unora, invidia altora s-au diluat în recunoașterea calităților
lui intelectuale și mai ales morale.
Pentru
probele bacalaureatului deja nu-și mai făcea probleme. Știe
că își va însuși cunoștințele necesare. Maria este
îngerul lui protector.
*
* *
Dr.
Mihai Brănescu, consemnări
Citeam într-o revistă de publicitate
regretul unui ziarist că, din obișnuință, trecem pe
lângă tripleta clădirilor Universitate-Academie-Bibliotecă din
Atena fără să le mai băgăm în seamă. Eu nu pot
spune același lucru. Dimpotrivă, nu încetez să le admir și
nu scap prilejul s-o fac ori de câte ori am ocazia, deși peisajul mi-a
devenit oarecum comun. E drept că, din autobuz sau tramvai, le poți
ignora, mai ales dacă sunt aglomerate și privești prin fereastra
opusă. De multe ori însă, în stația din fața acestui
ansamblu arhitectural – cred că unic în lume – așteptam un mijloc de
transport și doar frumusețea lui îmi făcea așteptarea mai ușor
suportabilă.
Articolul din revista invocată mi-a atras
însă atenția asupra unui detaliu pe care nu-l cunoșteam: fresca
de pe porticul de la intrare îl reprezintă pe Otto – primul rege al
Greciei – înconjurat de artiști și oameni de știință.
Mi-am dat seama atunci că nu știu aproape nimic despre istoricul
acestor clădiri și am început să caut informațiile menite
să-mi ridice sentimentul de ignoranță. Lacunele privind una
dintre cele mai importante perioade din evoluția Atenei moderne trebuiau
umplute măcar cu datele importante.
Toate cele trei clădiri sunt realizate în
stil neoclasic, adică sunt recente, dar imită stilul celor din
antichitate. Cât de recent? Confruntând diferite surse – unele contradictorii –
am aflat că Universitatea a fost înființată în 1837, dar a funcționat
într-o clădire de la poalele Acropolelui. Conform Wikipedia, avea 33 de
profesori, 52 studenți și 75 „auditori” neînmatriculați. Numele
ei a fost Universitatea Othoniană
(Οθώνειον
Πανεπιστήμιον),
după numele primului ei fondator, regele Otto. Grecii nu iubesc ideea de
monarhie și cu atât mai puțin pe cea a unui prinț german, al
cărui nume le aducea aminte de otomani, așa că, imediat ce au
avut ocazia, i-au schimbat numele. Astăzi se numește “Universitatea
Națională și Kapodistriană a Atenei”, în onoarea lui
Ioannis Kapodistias, primul președinte al Greciei, pe care însă tot
ei îl asasinaseră în 1831.
Atena avea în 1833 aproximativ 400 de case, în
jurul Acropolelui. Bineînțeles că se impunea un program masiv de
construcții, necesar unei capitale. Multe dintre clădirile
remarcabile ale Atenei, clădiri care fac și azi faima orașului,
au fost construite atunci, spre lauda regelui Otto și a soției sale,
Amalia.
Construcția actuală a
Universității a început în 1839 de către arhitectul danez
Christian Hansen. Pictura murală de care am amintit aparține
artistului austriac Carl Rahl și a fost continuată după moartea
artistului de către polonezul Eduard Lebiedzki.
Ideea unei biblioteci naționale a
viitorului stat independent, Regatul Greciei, a aparținut germanului
Johann Jakob Mayer și englezului Lord Byron, ambii filo-greci. Ea a fost
implementată în 1829 de către noul guvern grec condus de Ioannis
Kapodistrias, într-o clădire de pe insula Aegina. Informațiile
găsite de mine privind date la care s-a pus piatra de temelie și la
care a fost finalizată construcția actualei clădiri sunt
contradictorii. Se știe doar că ea a fost realizată după
proiectul baronului Theophil von Hansen, construcția fiind
supravegheată de către Ernst Ziller. Lucrarea a fost finanțată
de către trei frați din diaspora, născuți în Kefalonia:
Panagis, Marinos si Andreas Vallianos.
Nici una dintre construcțiile importante
din perioada de început nu ar fi fost construită fără donațiile
generoase venite din afara proaspăt înființatului stat grec. Simon
Sinas este un nume ce apare frecvent, dar nu este locul aici să-l
aglomerez cu prea multe nume proprii. Surprinde la prima vedere faptul că
arhitecții și aproape toți cei ce au jucat un rol important la
realizarea acestor construcții au fost străini și suntem tentați
să punem această alegere pe seama regelui Otto, de naționalitate
germană. Ar fi greșit. Adevărul este că nici nu se putea
altfel. Nou înființatul stat grec nu avea intelectuali pentru lucrări
de asemenea anvergură. Capitala Imperiului Otoman fusese la Istanbul, iar
pe teritoriul de atunci al Greciei nu existase nici o universitate. Ceea ce a
agravat și mai mult situația a fost faptul că grecii de acolo au
fost acuzați de colaboraționism și au fugit majoritatea în
occident. Și astăzi, grecii evită cuvântul Istanbul și
vorbesc despre el spunându-i Constantinopol. Nici măcar Bizanț,
numele vechi al localității peste care împăratul Constantin a
construit a doua capitală a Imperiului Roman. Nu-i vorbă că,
printre grecii ce locuiau în Istanbul nu se aflau arhitecți și
constructori capabili să edifice clădiri demne de o capitală
europeană, așa cum se dorea de către cei ce eliberaseră
teritoriul de sub fostul Imperiu Otoman.
. . . .
Am citit că japonezii au o variantă
asemănătoare celei grecești a lui Orfeu. Zeitățile
primordiale s-au adunat pe Calea Lactee și au decis să
construiască o lume. Cum treaba era dificilă, au creat doi zei, pe
Izanagi și Izanami, cărora le-au trasat această sarcină.
Izanagi era un bărbat bine făcut, în timp ce Izanami a fost
concepută ca o femeie foarte frumoasă. După ce aceștia au
creat mii de ființe umane, au zămislit și câteva divinități,
ultima fiind un zeu al focului. Din cauza temperaturii foarte mari a copilului,
Izanami a murit. Asemenea lui Orfeu, Izanagi a coborât în lumea
subpământeană a întunericului, acolo unde a ajuns soția sa, cu
intenția de a o readuce în lumea luminii. Și tot asemenea lui Orfeu,
el nu a putut să-și țină promisiunea de a nu se uita
înapoi. Din dorința de a se asigura că ea îl urmează, a uitat
că nu trebuie să se uite și a ratat recuperarea.
Nu este singurul caz al legendelor similare,
iar descoperirea nu-mi aparține. Claude Lévi-Strauss[1]
și-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că mitologia
popoarelor se bazează pe un set limitat de legende, făcând din
structuralism o noțiune înțeleasă și acceptată chiar și
de către filosofii zilelor noastre. „Antropologie structurală” este
una dintre lucrările sale fundamentale. Ceea ce nu a făcut el și
îmi place mie să subliniez este faptul că tocmai micile diferențe
dintre legende pot caracteriza popoarele cărora le aparțin. Pentru
amuzament, putem remarca, spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiță
a războiului, pe Sekmet, în timp ce grecii au preferat un bărbat, pe
Ares. E drept că bărbații luptă în război, dar nu ei
le generează. Cred că este vorba despre o infatuare naționalistă.
Tot egiptenii au avut un zeu al adevărului. Ne mai fiind necesar, lumea
modernă l-a abandonat. Se numea Thot, era al doilea ca importanță
după Ra și răspundea de științe, arte, legi și
scrierile sacre. În mod evident, el nu ar fi avut ce căuta în religia
Evului Mediu din Europa occidentală.
Legenda românească a meșterului
Manole nu este nici ea unică. În versiunea chineză, împăratul
i-a cerut meșterului Kouen-yu să construiască un clopot foarte
mare, al cărui sunet să se audă de la foarte mare distanță.
Deși meșterul a folosit cele mai bune metode, amestecând cuprul chiar
și cu aur și argint, rezultatul nu a fost nici pe departe mulțumitor.
Salvarea a venit de la fiica lui, care îl iubea foarte mult. Disperată
că împăratul îl amenințase cu moartea pe tatăl său,
dacă acesta nu reușește să execute comanda, ea a cerut
sfatul unui astrolog. Soluția acestuia a fost sacrificiul unei fecioare.
Fără a ezita, fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tatăl
ei încerca o nouă compoziție, cu cuvintele „Fiindcă te iubesc,
tată!” Personal, deși nu-mi plac sacrificiile de nici un fel,
apreciez totuși că sacrificiul personal este un gest nobil, în timp
ce sacrificarea altei persoane – oricât de iubită ar fi ea – rămâne o
crimă.
Și dacă tot am pornit de la mitologia
japoneză, să mai amintim un detaliu despre aceiași Izanagi și
Izanami. Se spune că primii lor copii au fost doi monștri. Disperați,
au cerut sfatul unor divinități cu ceva mai multă experiență.
Li s-a spus că ei au fost vinovați, deoarece Izanami a fost cea care
i-a propus lui Izanagi să se căsătorească, deși tradiția
cerea că băiatul s-o ceară pe ea în căsătorie. Rușinați,
s-au retras pe insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon. Mai
timid, lui Izanagi i-a trebuit ceva timp, până când și-a luat inima
în dinți și să-i ceară mâna lui Izanami, dar în cele din
urmă a făcut-o. Rezultatul a fost patru mii de copii frumoși și
sănătoși.
Acum. mă întreb, nu fără
îngrijorare, unde va ajunge societatea modernă, azi fiind la modă ca
fetele să curteze băieții.
. . . .
Grecia este plină de mânăstiri. Noi
am fost la mânăstirea Sfântul Ephrem.
La est de Atena, puțin mai sus de Rafina,
dar mai jos de Maraton, se află localitatea Nea Macri. Nu este vorba
despre nenea Macri, ci noua Macri, ceea ce presupune că există – sau
a existat – o localitate mai veche (palio) cu același nume, deși eu
nu am găsit-o pe hartă. Asta însă nu înseamnă că nu
există. „Macriá” înseamnă „departe”, dar nu știu dacă
numele vine de aici, adică o localitate ceva mai departe de Atena – deși
nu este chiar foarte departe -, ci mai repede de la un nume propriu. Cine ar fi
fost acest Macri nu știu. Rafina este stațiune și port, unul
important, se pare. N-am fost încă acolo. Maraton este un cuvânt cunoscut
pe tot mapamondul. Aici este chiar locul unde s-au luptat grecii cu perșii
și legenda spune că un soldat a alergat 42 de kilometri pentru a anunța
atenienilor victoria, după care a murit datorită efortului depus. În
localitatea Maraton sunt depuse oasele celor care au murit în timpul luptei,
într-o movilă funerară. Oasele grecilor; cu cele ale perșilor nu
se știe ce s-a întâmplat. Nici la Maraton n-am fost.
Din Macria, noi am cotit la stânga și am
urcat un deal, până la mânăstirea Sfântul Ephrem, pe limba
noastră, românească, Ifrim.
Primul lucru care te frapează este
arhitectura: o combinație foarte reușită între antic, bizantin,
venețian și modern. Se vede că este o mănăstire veche,
căreia i s-au adăugat noi construcții, acordând însă
stilului atenția cuvenită.
Nu chiar antice, dar mai vechi, sunt câteva
clădiri albe și mici, probabil foste chilii, adăpostind acum un
magazin de suveniruri. În dreapta lor se păstrează un mic paraclis.
Este opinia mea. Nu am găsit nici un ghid despre edificiu. Toate informațiile
sunt despre sfânt. Unde sunt chiliile actualei mânăstiri? O enigmă
care se pare că nu preocupă pe nimeni. Îți amintești atunci
că, încă înainte de a intra în incinta mânăstirii, deci înainte
de a-i observa construcțiile, ceea ce îți atrage atenția este
mulțimea vizitatorilor, în special femei. Cum nu arhitectura este cea care
poate să atragă atât de mulți oameni (majoritatea greci), începi
să te gândești la alte motive. Într-adevăr, încă de la
primii pași, dilema capătă răspuns: sfântul. Lumea vine
pentru sfânt, în speranța că acesta va face o minune doar pentru ei,
ignorându-i pe cei din jur. Prima construcție, care îți stă în
cale, dar în care nu poți intra, adăpostește copacul de care a
fost legat călugărul Ephrem de către turci, înainte de a-l
omorî. La fel ca ceilalți vizitatori, m-am uitat și eu pe geamul ușii,
dar nu am văzut nimic.
În interiorul bisericii, în schimb, se
află o foarte frumoasă raclă cu corpul martirului, alături
de o și mai frumoasă icoană. Vizitatorii le sărută pe
amândouă și își trec un obiect personal peste sticla de deasupra
raclei, în speranța că sfântul îi va ajuta. Puțin probabil. Mulți
vin acolo în speranța că sfântul îi va ajuta să se vindece de o
boală gravă. Le-o doresc din inimă. Sigur însă, vor reuși
cu bunăcredința lor milostivă să transmită boala
drept-credincioșilor, ce-și vor lipi buzele pe aceeași
icoană făcătoare de minuni și bună conducătoare
de boli. Lipitul buzelor în același loc de către mii de persoane,
unele bolnave, îi va ajuta să contacteze o boală de care sigur nu
aveau nevoie. Bisericile ortodoxe au prea puține noțiuni de
igienă.
Într-adevăr, acesta este scopul venirii
aici a majorității persoanelor, atrase de minunile săvârșite
de sfânt, bogat redate în publicații de diferite forme și dimensiuni.
Cele mai frumoase sunt tocmai cele în limba română, adevărate
cărți cu fotografii color. Nu cred că este cazul să ne
facem iluzii; probabil că sunt singurele care nu s-au vândut. Costă
10 euro.
Stilul modern nu se amestecă cu cel
anterior. Dacă treci prin portalul din dreapta bisericii și reușești
să deschizi o poartă, ai posibilitatea să dezlegi și enigma
chiliilor actuale. Eu am reușit pentru câteva secunde, înainte ca o
vajnică apărătoare să mă izgonească într-un mod
prea puțin pios. Nu mai conta. Văzusem! Era mai mult decât frumos.
Era raiul pe pământ al celor cu vocea mieroasă și cu punga
groasă.
. . . .
În vizită la Muzeul Național de
Istorie a Greciei
Poimâine, 28 Octombrie, este a doua zi națională
a Greciei, cu manifestațiile de rigoare, inclusiv defilarea elevilor în
marile cartiere și – bineînțeles - în Syntagma, piața
centrală a capitalei. Probabil că toată lumea se întreabă:
de ce există o a doua zi națională, când toate țările
au doar una? Ei bine, se pare că unele popoare se iubesc pe ele însele mai
mult decât altele. Prima zi națională este una simbolică: pe 25
martie 1821, la mânăstirea Agia Lavra, arhiepiscopul de Patra, Germanos
(se pronunță „ghermanós”, cu accentul pe o) a ridicat steagul cu
lozinca „Ελευθερία ή
θάνατος[2]”,
marcând astfel începutul revoltei grecilor împotriva turcilor și a
Războiului de Independență ce a urmat. Revoltele începuseră
mai demult, dar – trebuie să recunoaștem – alegerea acestui eveniment
cu valoare de simbol a fost o decizie inteligentă.
Pe 28 octombrie, se împlinesc 76 de ani de
când primul ministru al Greciei nu a fost de acord cu solicitarea lui Mussolini
de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. Decizia a avut
urmări dezastruoase pentru Grecia, deoarece – după câteva victorii
minore împotriva italienilor (mai înclinați către muzică, decât
pentru război), a intervenit armata germană. „Ohi”, adică NU,
este însă pentru greci aniversarea momentului în care guvernul lor au avut
curajul să se opună unei țări mult mai puternice și
care le amintea de Imperiul Roman, care mai ocupaseră odată
teritoriul actual al Greciei cu 2500 de ani în urmă.
Nu știu dacă evenimentele istorice
sau întâmplarea a făcut să merg ieri la Muzeul Național de
Istorie a Greciei. Fapt e că am făcut-o. Chemarea de a-l vizita o
realizează nu clădirea, ci statuia din față. Ea atrage atenția
și induce ideea că, în spatele ei, s-ar putea afla ceva interesant.
Acel ceva este o clădire cu fațada către nicăieri și
care expune la stradă un zid anost, ce face un unghi de aproximativ 30 de
grade față de axul străzii. Explicația este simplă:
clădirea a fost fondată în 1858 de către regina Amalia, soția
primului rege al Greciei moderne, Otto, ca sediu al Senatului și
Parlamentului. Se întâmpla deci la doar 26 de ani de la dobândirea independenței
prin Tratatul de la Constantinopol (31 iulie 1832) și 25 de la instalarea
pe tron a regelui Otto (6 februarie 1833), ceea ce explică inițiativa
reginei (de origine bavareză), într-un stat prea sărac pentru o
asemenea investiție. Pentru Atena acelor timpuri se potrivesc spusele lui
Strabo: „… o stâncă așezată
pe un șes și locuită de jur împrejur”. Nu este chiar șes,
ba are un relief chiar foarte agitat, stâncos, cu pante foarte abrupte, ca cele
caracteristice muntelui și nu șesului, dar avea doar patru mii de
locuitori în 1833, cam tot atâta cât un sat mai de doamne-ajută din
România de azi. Cele trei bulevarde, care fac legătura dintre Syntagma și
Omonia – Akademias, Panepistimiou (Universității) și Stadiou (pe
care se află Muzeul) – au fost create mai târziu, ceea ce explică
lipsa paralelismului dintre stradă și fațada principală a
clădirii.
Proiectată de arhitectul francez François
Boulanger în stil neoclasic, clădirea actualului muzeu este
într-adevăr frumoasă, dacă părăsești strada și
te poziționezi în fața ei. Statuia ecvestră, pe care trebuie s-o
depășești, este și ea frumoasă. Deși îl
reprezintă pe Theodoros Kolokotronis, unul dintre conducătorii revoluționarilor
eleni în Războiul de Independență din 1821, eroul este înfățișat
precum un general roman sau împărat german din secolele 18-19, ceea ce
pare ridicol. Este concepția sculptorului Lazaros Sochos, educat la Paris.
Surpriza cea mare a venit în clipa în care am
citit în broșura oferită la intrare, conform căreia Muzeul Național
de Istorie nu aparține statului, ci unei entități particulare:
Societatea de Istorie și Etnologie a Greciei, „fondată în 1882 de un grup de oameni de știință și
cultură, cu scopul de a colecta și salva patrimoniul istoric al națiunii,
de la căderea Constantinopolului din 1453 până în zilele noastre”.
Într-adevăr, istoria antică și cei 2000 de ani de ocupație
lipsesc, ca și cea din „zilele noastre”, adică după dispariția
inițiatorilor: Timoleon Filimon (jurnalist), Nikolaos Politis
(folclorist), Spyridon Lambros (istoric), Dimitrios Kambouroglou (scriitor),
Babis Anninos (jurnalist), Antonios Miliarakis (istoric și geograf),
Georgios Drossinis (poet) și alții. Universitatea Tehnică din
Atena a fost cea care a găzduit inițial Societatea și Muzeul.
După mutarea Parlamentului în actuala clădire, în 1935, vechiul sediu
a devenit disponibil. A mai durat însă până în 1960, când primul
ministru de atunci, Eleftherios Venizelos, a oferit clădirea Societății
de Istorie.
În sfârșit, am intrat. În primele
săli, marea majoritate a exponatelor sunt săbii, pumnale și
pistoale – expuse în casete la un metru înălțime – și tablouri,
pe unul sau două rânduri, între zece și douăzeci în fiecare
încăpere. Toate sălile înconjoară fostul amfiteatru al parlamentului.
În privința tablourilor, două lucruri se cuvin menționate, pe
lângă mulțimea lor (peste o sută, poate două sute).
1. Este probabil ca unele să fi fost
comandate de cel portretizat, cum ar cel al lui Theodoros Kolokotronis, același
cu statuia din față. O dovedește coiful expus într-o
vitrină, ca dovadă că el a existat în realitate și nu doar
în imaginația sculptorului. Marea majoritate a celorlalte însă, sunt
portrete ale unor oameni simpli, ce nu aveau bani și nici preocuparea de a
fi portretizați, asemenea regilor din țările Europei
occidentale. Însemnă că tablourile au fost realizate în mod gratuit
de pictori patrioți. Cu toții, cei portretizați, sunt
îmbrăcați somptuos, cu haine ce probabil nu și le puteau permite
și nici nu aveau unde și când să le poarte. (Ca să mă
contrazică, am găsit și un tablou de luptător modest, ce
parcă a fost inspirat din țăranul de la 1907 a lui Octav
Băncilă, cu deosebirea că cel al ieșeanului este mai
expresiv: are privirea hotărâtă, iar cămașa albă pe un
fond întunecat scoate în evidență personajul. În tabloul grecului,
fundalul distrage atenția privitorului, iar privirea și poziția
mâinilor par a cuiva care se pregătește să sară în
apă.)
2. Asociația fondatoare a colectat
obiectele expuse de la posesorii lor, care le-au oferit muzeului din același
sentiment patriotic.
Asta îmi amintește de British Museum. În
1753, colecționarul Hans Sloan, în vârstă de 93 de ani, a lăsat
muzeului prin testament toată agoniseala lui de peste opt-zeci-de-mii de
exponate. Bineînțeles, națiunea îi este recunoscătoare. Bustul
lui se află la loc vizibil, ca și elogiul adus pentru donația
sa, astfel că până ce și eu, care n-am fost niciodată în
Anglia, am aflat de ea. Și nu a fost singurul. S-a întâmplat și în
România, demult. Majoritatea exponatelor Muzeului nostru național au fost
mai întâi colecții particulare, oferite statului de către colecționari.
Astăzi, în schimb, procesul este invers: dispar lucrări din muzee.
Dispar și clădiri întregi, ce ar trebui să fie în patrimoniul
statului, dar nu sunt, fiindcă la cererea unor urmași ai vechilor
proprietari (nu neapărat chiar primii), intră ei în posesia
clădirilor, cărora le dau o destinație prea puțin
onorabilă.
Revin la muzeul din Atena. Încă de la
primele tablouri mă întrebam dacă există un tablou al lui
Alexandru Ipsilanti. Există! Deși el a fost primul care a lansat
strigătul de independență al grecilor, la 20 februarie 1812,
deci înainte ca arhiepiscopul Germanós să ridice în mod simbolic steagul,
istoria scurtă a grecilor nu-l menționează și bine face. De
altfel, în Patras era o situație oarecum specială: datorită
cetății fortificate, turcii bogați și-au adăpostit
averile tocmai acolo, în ideea că vor putea fi păzite mai bine. Ca de
obicei, s-a întâmplat invers. O mică paranteză poate ar caracteriza
mai bine atmosfera din Peloponez. În provinciile mai îndepărtate de Istanbul,
autoritatea turcilor era mai slabă, astfel că proliferau „klefții”,
un fel de haiduci. Cuvântul poate fi tradus prin „hoți”, de unde și
românescul „cleptoman”. Pentru a-i prinde, otomanii au autorizat formarea unor
miliții populare. Pentru că, uneori, klefții și armatoloii
(membrii milițiilor) treceau dintr-o tabără într-alta, nu se știa
niciodată cine conduce într-o localitate oarecare. În 1821 însă
cadrul istoric general era unul deosebit. Imperiul Otoman era în decădere
rapidă. Bineînțeles că celelalte țări, în special
marile puteri ale timpului, nu puteau lăsa șansa să le scape.
Războiul de Independență al Greciei a fost mai puțin o
realizare a grecilor, cât una îndreptată împotriva turcilor, în special
din partea Angliei și a Rusiei. Așa se face că, încă din
1814, simțind momentul favorabil, un grup de tineri patrioți au
înființat la Odesa asociația „Filiki Etheria” (Societatea
Prietenilor). Grecul Ioannis Kapodistria devenise ministrul de externe al țarului
Alexandru I, așa că aveau relații în sferele înalte ale
politicii. În 1820, după ce a fost numit șef al Eteriei, Ipsilanti a
trecut imediat la măsuri concrete, astfel că pe 6 martie 1821 a
trecut Prutul și, la Iași, a emis o declarație de independență
a Greciei. Gestul era, evident, unul de bravadă. Grecia era departe și
se afla încă sub otomani. Din păcate, comportarea lui în Țările
Române a fost lamentabilă, astfel că țarul și-a retras susținerea.
Învins de turci, a încercat să se refugieze în Austria, unde însă a
fost arestat. A murit în închisoare, nebun. Acesta este motivul pentru care
grecii nu vorbesc despre el și consideră gestul lui Germanós ca fiind
actul de naștere la revoluției. Trebuie să remarc că, în
unele decizii majore, guvernanții greci au dovedit multă înțelepciune.
Din nefericire, numai în unele. Pentru noi, românii, Ipsilanti a fost o
catastrofă, Tudor Vladimirescu fiind victima lui.
În continuare, Rusia, cea care s-a luptat
îndelung cu Imperiul Otoman pentru dispute teritoriale, era implicată
într-un război cu Persia, astfel că nu a mai avut un rol major în
timpul Războiului de Independență a Greciei. A avut în schimb
Anglia, mai ales că principalele dispute s-au desfășurat pe
mare, bătălia de la Navarino fiind decisivă în evoluția
raportului de forțe. A fost momentul din care Imperiul Otoman a intrat în
cădere liberă. Este probabil o coincidență, dar în al
Doilea Război Mondial, comportarea rușilor a fost identică. Nu
au avut nici un rol în timpul conflictului (doar Anglia a susținut
grupurile de partizani împotriva nemților), dar a intervenit puternic
după, instigând pe unii lideri locali împotriva altora și
inoculându-le ideile lor comuniste, astfel că azi există în Grecia
mai mulți adepți ai acestui sinistru flagel decât în Rusia, unde s-au
vindecat în mare măsură de asemenea inepții.
Pe lângă arme și portrete, în Muzeul
de Istorie există și steaguri. În funcție de zonă,
simbolurile de pe steaguri sunt ușor diferite. Crucea este prezentă
la toate, ca simbol al Creștinătății, în luptă
împotriva stăpânirii musulmane. Ea se sprijină pe o semilună cu
concavitatea în jos, ca semn că puterea otomană va fi înfrântă.
Pe cele mai multe există o ancoră reprezentând abilitatea de navigatori
a grecilor, dezvoltată din timpuri ancestrale. Deasupra ancorei se
află o pasăre, iar pe ancoră un șarpe, cu capul îndreptat
către pasăre. Asocierea șarpe-pasăre sugerează lupta
grecilor pentru libertate. Noi românii, avem o opinie puțin diferită
față de șarpe, dar trebuie să ținem seama că
simbolistică animalieră este diferită de la un popor la altul.
Deși nu are legătură cu
istoria, sunt expuse câteva sculpturi din lemn, așezate la prora vaselor
grecești, reprezentând de obicei figuri umane. Unele piese sunt
interesante. Ele reprezintă celebrități din Mitologie sau
istoria antică, cum ar fi Epaminonda, Ares sau Temistocle, ce nu au
legătură cu Războiul de Independență, dar și una
autentică: este vorba despre Bubulina Lascarina, eroină reală.
Ea are un bust și în șirul monumentelor similare de pe aleea
principală din parcul Pedion Areos. Aici, o realizare mai puțin reușită,
a decorat nava Agamemnon, al cărui comandant a fost fiul ei.
Ca orice serie, si aceasta, a camerelor
muzeului, trebuie să se încheie frumos: fotoliile regale și sala
tronului lui Otto. Poate chiar prea frumos pentru un regat foarte mic la vremea
lui!
Deși se numește Muzeul Național
de Istorie, în ultimele săli se pot admira costume grecești
autentice, unele foarte frumoase. Să nu uităm că el este o
realizare a Societății de Istorie și Etnologie a Greciei.
La ieșirea din muzeu, vrei-nu-vrei te frapează o imagine
a centrului Atenei moderne: o clădire dezafectată. Se află
vizavi de Muzeu, la circa 100 de metri de Piața Syntagma, deci de
Parlament.
. . . .
„Informații” turistice
Citesc într-un ghid turistic al Greciei,
intitulat „Grecia & Corfu”, pe care l-am luat cu mine din București,
următoarea frază: „După
doar 25 de minute de navigare, vom găsi peștera Mourtos, locul unde
s-a ascuns flota grecească în timpul celui de-al 2-lea război
mondial” (pagina 18). N-am fost acolo, dar îmi este greu să-mi
imaginez o peșteră în care să încapă o întreagă
flotă militară modernă și care să mai fie și
secretă. Și încă într-o zonă turistică bine-cunoscută
încă de pe vremea când Veneția era o mare putere maritimă.
Însăși împărăteasa Sisi, soția lui Franz Joseph I al
Austriei, și-a construit în insula Corfu un castel, în care și-a
petrecut ultimii 10 ani din viață. Cum nu pot să neg afirmația
din ghid - preluată probabil dintr-o sursă serioasă – nu-mi
rămâne decât să-mi imaginez dimensiunile flotei grecești. Ce știu
este faptul că, pentru conservare, vasul amiral, „George Averof”, a fost
ascuns ceva mai departe, mai exact în zona Bombay. Pe acesta l-am vizitat
(vasul). Se află expus la Muzeul Marinei din Atena, lângă Parco
Flisvo. (De acolo am și informația.) În interiorul vasului, cu
adevărat impresionante sunt apartamentele amiralului și ale ofițerilor
superiori. Sala de consiliu – cu mobilierul și vesela din dotare - este o
bijuterie. Bineînțeles că luxul scade odată cu gradele
militarilor, ajungând la minimul necesar pentru supraviețuirea soldaților
simpli, probabil puțini marinari și mulți bucătari și
servitori. Surprinzător este spațiul prea mic pentru a adăposti
marinarii necesari pentru deservirea celor câtorva tunuri mari, motiv pentru
care presupun că n-au fost folosite niciodată.
Insula Corfu însă ar merita
vizitată, fie și numai pentru a înțelege rostul lui ‚&’ din
titlul broșurii.
. . . .
Despre sufletul grecilor
În urmă cu două zile, am avut șansa
să asist la un spectacol folcloric, pe o scenă în aer liber. Plecasem
să mă plimb pe litoral, am văzut pregătirile și am
rămas. Palaio Faliro, locul desfășurării, are - pe
lângă avantajul unei faleze ce atrage zilnic sute de amatori de
plimbări pe malul mării, jogging etc. - și pe acela al unei
scene foarte mari, căutate de către artiști de tot felul.
Spectacole de teatru, muzică, dans ce se succed în tot timpul anului, dar
mai ales în sezonul estival. Între mare și faleză, în mijlocul unei
plaje, o platformă de beton atrage lumea datorită scenei, construite
cu spatele la mare. Uneori, organizatorii aduc scaune. Este de fapt un teatru
în aer liber, cu intrarea liberă, fiindcă nu există nici o
împrejmuire, care i-ar putea stânjeni pe vizitatori, majoritatea
trecători, care vin și pleacă după cum doresc.
A fost o manifestare impresionantă,
amplă, realizată de șapte formații din diferite regiuni ale
țării, dintre care am descifrat: Naxos, Rodos, Thessalia, Thesalonic.
Fiecare echipă era compusă din cel puțin douăzeci de
dansatori. Muzica populară grecească nu este pe gustul meu.
Spectacolul a fost însă unul de dans și etalare a costumelor.
Dansurile, în general lente - nu diferă prea mult între ele. Costumele
însă, DA, sunt foarte diferite, exagerat de bogat ornamentate cu tot felul
de zorzoane inutile, fără valoare estetică, menite doar să
impresioneze prin culoare și originalitate, dusă până la
ciudățenie. Unele costume, mai modeste, seamănă cu cele
bulgărești; altele, în schimb, au mult în comun cu cele turcești
de pe vremea otomanilor.
Cu adevărat impresionantă a fost
însă participarea publicului, nu doar numeroasă, dar și
afectivă, atât la melodii, cât și – mai ales – la dans. Cei de pe
scaune își mișcau brațele și capul, eventual băteau
ritmul cu palmele, iar unii dintre cei de pe margine dansau în toată
legea.
Nu am rezistat până la sfârșit, dar
am cules o informație: a doua zi, adică ieri, va fi un spectacol de
muzică ușoară. Musai să vin.
Și am venit. Din nefericire, nu era ceva
ce aș putea suporta. Nu era muzică grecească, ci muzică
(dacă poate fi numită astfel) internațională, de cea mai
proastă calitate. Îmi place muzica ușoară grecească, chiar
foarte mult, dar nu toată. Așa cum este de așteptat, în decursul
istoriei, poporul grec a fost influențat, atât de către vecini, cât și
de ocupanți. Accentele turcești și italiene sunt cele mai
puternice. Inutil probabil să spun că mie îmi plac cele cu ritmuri
italiene. Pe străzi, în cafenele și chioșcurile de pe litoral se
aud chiar melodii italiene, cu textul tradus în greacă și,
alături de o chitară, nelipsitul buzuchi. Destul de des se pot
întâlni greci cântând, în timp ce merg singuri pe stradă. Pasiunea
grecilor pentru muzică și ritmurile specifice este impresionantă,
motiv pentru care spiritul grec rezistă în timp.
Am plecat, și bine am făcut. Pentru
că am fost răsplătit cu un spectacol ad-hoc două sute de
metri mai departe, pe aceeași faleză. De data aceasta era muzică
adevărată: și bună și grecească. Mai mult: l-am
întâlnit pe Homer. Da, da, Homer cel real, pentru că acest nume celebru nu
mai desemnează o persoană anume, ci mulțimea trubadurilor din
trecut, care culegeau și produceau cultura timpului: cântece, poezie,
mituri . . . și le transmiteau mai departe. Poate că Homer a fost
unul dintre ei, cel mai talentat, dar - înainte de orice – el îi
reprezintă pe toți. Și dacă așa a fost în trecut, de
ce n-ar continua? Spre deosebire de alte nații, grecii chiar o fac.
Dacă nu este singura, este sigur cea mai mare calitate a lor.
Cele trei spectacole, la care am asistat în
decurs de două zile, indică trei categorii foarte diferite, cu
interpreți și spectatori diferiți. Toate însă sunt
realizate cu pasiune grecească.
Homer al nostru a cântat într-un chioșc. Același
în care, toată vara, un grup de amatori cântă muzică
frumoasă, pe gustul meu, cu influențe italiene, dar cu puternice
sentimente grecești. Majoritatea interpreților sunt persoane ceva mai
în vârstă. Toți știu aproape toate cântecele, iar cel ce preia
pentru moment rolul de solist este acompaniat de ceilalți din grup și
nu numai de către ei, pentru că și trecătorii zăbovesc
pentru o vreme. Chitarele și buzuki sunt nelipsite. Chioșcul - unul
de doar trei-patru metri diametru - este permanent înconjurat de zeci de
ascultători, veniți special sau în trecere. Este un adevărat
spectacol în aer liber. Aceasta este imaginea obișnuită. De data
aceasta însă, a venit Homer. Toți interpreții tradiționali
au devenit spectatori. Homer are clasă: o voce caldă de tenor, în mod
evident educată, i-a redus la tăcere pe toți ceilalți.
Dar de ce Homer? Nu putea fi un cântăreț
oarecare? – m-a întrebat Maria, căreia îi povesteam scena.
Nu, pentru că, între melodii, introducea
câte un recitativ.
Eu nu înțelegeam ce spunea, fiindcă
nu știu limba greacă, dar ceilalți îl ascultau cu mare atenție,
se înveseleau sau se întristau, râdeau sau aplaudau. Erau legende povestite cu șarm
și acompaniate la chitară. Își modula vocea în funcție de
text, astfel că nu era niciodată departe de muzică. Era un
interpret desăvârșit. Spectatorii nu erau copii, care să se lase
încântați din nimic, ci oameni în toată firea. Și este în firea
grecilor să fie sensibili la așa ceva. De aceea, spiritul grec
dăinuie și va continua s-o facă.
. . . .
Grecii ar putea trece la Islamism
Afirmația, mai mult decât
surprinzătoare, poate fi luată drept o glumă. Cum este posibil
ca cel mai credincios popor creștin să îmbrățișeze o
religie împotriva căreia a luptat de secole? N-a luptat împotriva
religiei, ci împotriva unor popoare care, întâmplător, aveau acea religie.
Iar acum, dacă relația dintre popoare se schimbă, ce mai
contează religia. Ș-apoi, să fim sinceri, nici n-au prea luptat.
Occidentul și în special Anglia a luptat împotrivă Imperiului Otoman și
– odată cucerit teritoriul, trebuia pus ceva în loc. Acel ceva a fost
Grecia.
Până nu demult, când grecilor le mergea
rău, Europa i-a salvat și le-a oferit o prosperitate la care nici nu
visau. Ar trebui să-i fie recunoscătoare. Ei bine, „recunoștința
e povară grea”. Acum, grecii consideră că Uniunea Europeană
este dușmanul lor. A grecilor inculți, bineînțeles, care sunt
manipulați de către politicieni, pentru a le câștiga voturile,
c-așa-i în democrație. Dar tocmai ei sunt ortodocși.
Știm că o țară mică
nu poate trăi fără prieteni. Dacă Uniunea Europeană
este azi criticată, actualii guvernanți au sperat în ajutorul Rusiei și,
poate, chiar al Chinei, dar guvernele acestor țări sunt destul de
inteligente și își dau seama că prietenia dorită de greci
ar fi doar o gaură neagră în bugetele lor. Islamul însă nu este
o țară, ci o religie. De dragul expansiunii, imamii vor aprecia ca
oportun prilejul de a-i „ajuta” pe greci și vor găsi și
resursele necesare. Rămâne doar ca grecii să accepte. Și de ce
n-ar face-o? Pentru bani, grecul face orice.
Credința creștină? Să nu
uităm ca tot ei sunt cei care au abandonat Mitologia în favoarea Creștinismului,
și nu oricum, ci foarte repede și cu multă convingere.
Versatilitatea este una dintre
caracteristicile grecilor, iar – dacă până acum au rămas ortodocși
– explicația nu se află în consecvență, ci în faptul
că peste 2000 de ani au trăit sub ocupație. Odată cu
eliberarea de sub turci, au devenit brusc aroganți și xenofobi. Se
declară iubitori de libertate, dar nu știu să trăiască
în libertate, adică pe picioarele lor, prin cunoașterea și
respectarea mecanismelor internaționale de funcționare a
comunității națiunilor libere. Au devenit xenofobi încă din
perioada formării statului, în dauna propriilor lor interese. Emit pretenții
democratice, dar confundă democrația cu anarhia. Imensele ajutoare,
primite în mod repetat din occident, nu le-au folosit în investiții, ci
le-au distribuit populației, pentru a le câștiga voturile. Persoane
fără nici o pregătire intelectuală au primit bani, cu care
nu știau ce să facă în cătunul în care se
născuseră și au fost sfătuiți să se munte în
Atena, oraș în plină dezvoltare. Odată mutați au primit
ajutoare suplimentare. S-a ajuns astfel în situația că Atena
concentrează astăzi două treimi din populația Greciei.
Acum uită de ajutoarele gratuite primite și
îi urăsc pe cei ce le cer să restituie o infimă parte din
datoriile acumulate. Ura le întunecă mințile. Guvernul Tzipras nu și-a
îndeplinit nici unul dintre obiectivele programului electoral. Și nu pentru
că nu a putut, ci pentru că nici nu a încercat. În afara unor
obiective dificile, au existat altele, care nu ridicau nici o problemă. Nu
a existat însă nici cea mai mică intenție de a le lua în
seamă. Ignoranța are cote neașteptat de înalte, iar dovadă
este ușurința cu care populația poate fi manipulată. Funcționarea
unor mecanisme rudimentare de manipulare, dovedește un nivel extrem de
scăzut de înțelegere din partea populației, lipsa celei mai
elementare culturi economice, o gândire fixată pe ură față
de cei mai înzestrați, dorințe fără limite, neasumarea
oricărei obligații.
Cum va ieși din această încercare
este greu de aflat acum. Vor învăța grecii, pentru prima dată în
istoria lor, să administreze cum se cuvine un stat în adevăratul sens
al cuvântului, sau vor trece la Islamism?
*
* *
-
Iartă-mă pentru ce-am spus
în excursie – încearcă Iannis să refacă prietenia cu Maria.
-
Ai spus ce-ai gândit. Ar trebui
să-ți mulțumesc pentru destăinuire.
-
Acum tu ești rea. Eu te-am rugat
să mă ierți.
-
Un gest, o acțiune, pot fi
iertate. „Iartă-mă, n-am vrut, am greșit, n-am vrut să te
lovesc, mi-a alunecat mâna, n-a fost cu intenție”. Un gând nu poate fi
iertat. El reflectă sentimentele autorului. Uneori, rațiunea îi pune
stavilă să nu-i dea glas. La tine n-a funcționat și – din
punctul meu de vedere – bine a făcut, fiindcă m-a ajutat să te
cunosc mai bine.
*
* *
Ca să nu-i deranjeze pe ceilalți, ocupați
cu serviciu și școala, Mihai Brănescu, a închiriat o mașină
și a plecat să exploreze singur Grecia.
Sfărșitul părții a șasea