Cristache
Gheorghiu
Trei destine împletite
Editura Betta
2022
Partea a cincea
Atena
Domnul
doctor Mihai Brănescu, vizitează Grecia
Soluția
sugerată de familia Panagiotis și acceptată de Mioara a fost
tratamentul. După câteva zile de spitalizare, consiliul medicilor a decis
că pacientul este stabil și există speranțe de retragere a
cheagului de sânge. I-au prescris medicația și au permis externarea
cu recomandarea ca, în următoarele luni, Nicolas să ducă o viață
liniștită, fără eforturi fizice. Luigi și Silvia îl
vor supraveghea și, dacă se întâmplă ceva neprevăzut – ceea
ce, evident, nu-și doreau –, să tragă semnalul de alarmă.
Au revenit în Atena, fiindcă nu avea rost să mai stea în București.
În plus, începea școala.
Doctorul
Brănescu a plecat și el la Atena împreună cu toți ceilalți,
să supravegheze evoluția lui Nicolas. Acum este pensionar și are
tot timpul la dispoziție. În plus, pe lângă motivul principal, are și
unul personal: vrea să profite de clima mai bună din Atica, mai ales
în acest sezon, când arșița verii a trecut. Oasele lui bătrâne,
afectate de reumatism încă din tinerețe, aveau nevoie demult de așa
ceva. Casa, mica grădina – mai mult livadă cu cinci pomi – din
spatele casei, câinele, bătrân și el, toate îl împiedecau să
părăsească Bucureștiul pentru mai mult timp. Atena o mai
vizitase de câteva ori, în special după căsătoria și
emigrarea Silviei, dar pe timp scurt și cu treburi. Vizitase doar
monumentele principale și, cu siguranță, va găsi acum multe
altele de văzut.
Mihaela,
soția lui, a acceptat pretextul supravegherii lui Nicolas de către
Mihai și, implicit neplăcerea de a rămâne singură pentru puțin
timp cu grija gospodăriei. Ea este mai puțin amatoare de turism.
-
Mi-au controlat la vamă până
ce și tubul cu pastă de dinți.
-
Nu era numai pasta de dinți.
Aveai și tuburile cu guașe, acuarele și ce mai ai tu acolo
pentru pictat. Au verificat dacă nu ai substanțe potențial
explozive.
-
Eu cred că mirosul i-a
sensibilizat.
-
Ce miros?
-
Înainte de plecare, am mâncat usturoi,
să mă protejez împotriva gripei. Data trecută au fost câțiva
gripați în autobuz și m-am îmbolnăvit.
-
Usturoiul e bun, dar el nu
îndepărtează microbii din atmosferă.
-
Nu, dar îi îndepărtează pe
purtătorii lor.
-
Bună! Oricum, de data asta ai
venit cu avionul.
-
Și ce, în avion nu au voie gripații?
-
Îmi pare bine că ești vesel și
sănătos. Hai să mâncăm, că se răcesc ouăle.
-
Și ouăle răcesc? Numai
gripă să nu facă. O răceală ușoară mai
merge.
A
doua zi dimineața.
-
Am ieșit azi dimineață
să mă plimb. Pute!
-
Cine?
-
Nu cine! Ce! Strada pute a urină
de câine.
-
Ai ieșit la o oră
nepotrivită.
-
Dar ce? Aici câinii au ore fixe de
urinat?
-
Câinii nu, dar stăpânii lor au
ore fixe când îi scot la plimbare. Trebuia să ieși înainte de ora
nouă, când se scoală cei mai
harnici dintre greci sau după 12; poate între timp cineva spală
trotuarele.
-
Mare-i grădina ta Doamne, și
mulți nesimțiți mai ai în ea.
-
În România nu-i la fel?
-
Dacă stau să mă gândesc
bine, ar fi poate chiar mai rău. Norocul nostru e că sunt mai puțini
posesori de câini. Deocamdată! Aici se mai găsește câte unul
să strângă rahatul. La noi n-am văzut pe nimeni cu pungă,
măturică și făraș.
La
două, cel mult trei zile domnul Brănescu îi scrie soției sale,
Mihaela.
Dragă Ela,
Zburând peste mări și țări,
am ajuns în Atena în câteva minute. Cu gândul, firește.
De-adevăratelea am ajuns mai încet, așa că aș fi avut
nevoie de puțină odihnă. Puteam să mă relaxez, dar
curiozitatea m-a îndemnat să nu ratez prilejul de a sta lângă
fereastră (cred că îi spune hublou, dar acum nu mai sunt sigur de
nimic) și să admir peisajul. Privit din avion, pământul
părea acoperit cu niște rufe puse la uscat sub razele soarelui.
Deasupra mării e mai plictisitor, dar a trecut repede.
Cât despre odihnă, ea n-a fost
să fie, fiindcă Luigi și Silvia mai aveau două zile libere și
au ținut să mă alerge prin oraș. Tu știi foarte bine
că două
zile consecutive de alergătură sunt prea mult pentru oasele mele
bătrâne. În consecință, mi-am luat o zi de pauză, mai ales
că în week-end este preconizată o vizita pe Acropole, care mă va
stoarce de energie. Voi avea deci nevoie de rezerve. (Poate voi reuși
să-i conving să înlocuim ascensiunea pe „orașul de sus” cu ceva
mai aproape de orizontală.) Îți scriu toate astea, pentru ca să
mă justific – deși nu cred că este nevoie – de ce am fost azi
să mă plimb pe litoral, fără nici un alt obiectiv, deși
– în general – știi că sunt un om activ. Nu sunt
harnic – recunosc – dar dacă stau degeaba mă năpădesc
gândurile și atunci prefer să fac ceva Nu regret, a fost splendid. Cred că am
devenit și puțin nostalgic. Marea e de vină, sublimă și
divină.
Am ajuns la mare cu tramvaiul. Mi s-a spus
că este cel mai confortabil mijloc de transport în comun din Atena,
construit de italieni, înainte de Jocurile Olimpice din 2004. Întreaga
Atenă s-a modernizat atunci, inclusiv Piața Omonia. Îmi amintesc
că eram atunci în București și ziarele discutau dacă Grecia
va reuși să finalizeze toate lucrările începute. S-a investit
enorm. Mă gândesc acum că olimpiadele moderne nu au reușit
să împiedice nici un război, spre deosebire de cele din antichitate,
când orice dispută trebuia să înceteze. Dimpotrivă, războiul
a făcut imposibilă organizarea lor.
Tramvaiul este într-adevăr elegant.
Nu știu cum sunt celelalte mijloace de transport. Până acum, peste
tot pe unde am mers m-au dus cu autoturismul Silvia, Luigi sau Maria – are și
ea de curând carnet de șofer – în funcție de timpul lor disponibil.
Mai dificil pentru mine a fost când au avut cu toții timp. Atunci, din
cauza discuțiilor, nu prea am înțeles pe unde mergeam.
Pe litoral, soarele dimineții nu te
orbește. El luminează dinspre continent, astfel că vizibilitatea
deasupra mării este perfectă până departe, unde doar Peloponezul
este stavilă privirii. Insula Egina pare a fi la doar câțiva
kilometri, iar până la vapoarele staționate, în așteptarea
intrării în port, ai crede că poți ajunge înot în doar câteva minute.
Doar strălucirile din spuma siajului bărcilor rapide îți spune,
prin mulțimea lor, că distanța este cu mult mai mare, altfel
s-ar ciocni între ele.
Am adăstat deci puțin și
gândurile au început să zboare. Nu în spațiu, ci în timp. Nu sunt eu
de vină. Istoria Greciei poartă toată vinovăția.
Valurile mării i-au purtat pe greci la mii de kilometri distanță.
Din păcate, din tot ce a fost, doar valurile au rămas. Ele mor în
tăcere pe plajele line sau se sparg furioase pe falezele înalte, de
parcă ar vrea să țipe, din durerea neputinței de comunicare
cu noi, oamenii, sau chiar din revoltă în fața ignoranței
noastre, a incapacității noastre de recepție a mesajelor ascunse
pe fundul mărilor, scoase la suprafață și purtate de ele în
zadar până la noi.
Aici, valurile nu sunt mari. Puzderia de
insule și insulițe din Marea Egee le disipează. Am reținut
dintr-o carte sau de pe Internet – nu-mi amintesc acum sursa – că mareea
atinge 19,6 metri la Golful Fundi, în America de Nord. Aici ajung la cel mult
un metru. Maree nu există.
În plimbarea mea de-a lungul litoralului am trecut și peste
un mic canal, un pârâu îndiguit, dar tot un pârâu, pe care ar trebui să-l
numesc fluviu, fiindcă așa am învățat la geografie că
se numesc apele ce se varsă direct în mare.
Pe plajă, cu sticla goală
alături, cu adidașii sub cap, pe cale de a fi îngropat de nisipul
adus de vânt, visează liniștit un om fericit. E un vânt cald, ce bate
de-a lungul țărmului. Tipul are un ușor zâmbet în colțul
gurii, semn că e mai mult decât mulțumit de viața lui.
La un moment dat, pentru că
obosisem, m-am așezat pe o bancă. Nu a durat mult și o
doamnă și-a cerut voie să stea și ea. Cum nu știu
grecește, ne-am înțeles prin semne. Nu te speria, afirmația mea
din tinerețe că sunt timid și cedez repede era doar o
glumă. Deși i-am spus că nu știu grecește („Den
catalaveno elinika”. Așa m-a învățat Silvia spun) ea insista
să peroreze ceva de neînțeles pentru mine. La un moment dat am
sesizat un cuvânt se părea a fi rusesc. Mi-a spus însă că nu știe
rusește, dar a completat: „Ia Bulgaria”. „Păi, dacă ești
din Bulgaria, cum nu știi rusește?” – o întreb eu pe românește,
la care ea îmi răspunde: „Tu, România?”. După o conversație
demnă pentru un film cu prosti, am înțeles că este româncă
din Cadrilater, ai cărei părinți emigraseră în Grecia,
împreună cu ea, copil pe atunci. Nu știe nici bulgara și nici
româna, dar își amintește
câteva cântece românești (mi le-a cântat) și unele cuvinte.
Am asistat și la o scenă
nostimă, dovedind că sentimentele și dorința de comunicare
depășesc uneori atracția sexuală: doi căței se
miroseau reciproc la boturi. (Aceasta este prima fază. Într-a doua se
miros la fund, dar pe rând, fiindcă nu pot în același timp, ceea ce
presupune un demers intelectual: stabilirea priorității. Cine o face
primul? Poate că totuși ordinea este prestabilită. Nu știu.)
Scena este clasică. Originală era disproporția dimensiunilor
celor despre care scriu. Penisul celui mai mare aproape că egala întregul
volum al cățelului mic. Am vrut să-i fotografiez, dar până
să scot eu aparatul, cel mare s-a plictisit și a renunțat, deși
cel mic încă se zbătea în lesă să continue dialogul
olfactiv.
Despre moravurile și
năravurile grecilor am să scriu altă dată. Cele ale
câinilor mi s-au părut mai amuzante. Acum doar o mică observație:
multe grecoaice
sunt foarte grase. Nu grase așa cum sunt și unele românce. Termenul
obez ar fi o alintătură pentru ele. Unele afirmă că mănâncă o singură dată pe
zi. Posibil, dar eu cred că încep dimineața, imediat după ce se
scoală, și termină seara. Cred însă că e ceva mai
grav: poate o maladie necunoscută mie, sau li s-a dat în copilărie
ceva pentru creștere în înălțime (grecii sunt scunzi) și
ele d-au dezvoltat mai mult pe orizontală. Doamne ferește!
Cu drag,
Mihai
*
* *
Ascultând
explicațiile lui Luigi cu privire la motivele renunțării sale la
Franța în favoarea Greciei, domnul Brănescu replică:
-
Cu alte
cuvinte, „Eu n-am venit că am venit;
eu am venit că n-am venit”.
-
Nu înțeleg.
-
Este replica
pe care Nicolae Bălcescu a dat-o unei doamne, care îl mai ajuta financiar
pe când era în exil, lipsit de mijloace financiare.
-
A, este un
joc de cuvinte: verbul a veni și substantivul venit.
-
Te-ai prins.
*
* *
-
Tată,
dacă te rătăcești prin Atena sau ai nevoie de o informație,
nu te mulțumi cu o indicația primită de la un grec. Solicitați-l
și pe un al doilea; poate îți indică direcția opusă.
-
Ești
pățită?
-
Nu numai
odată.
*
* *
-
Haideți să profităm de
ziua asta frumoasă de toamnă și să mergem pe litoral. În
cinci minute suntem acolo.
-
De acord. E mai bine decât în bloc,
înconjurați de beton.
Pe drum
-
Mergem ca elefanții.
-
Cum adică?
-
Ele în față; fanții în
spate.
-
Asta pentru că noi am băut
ceva și, în această situație, conduc femeile.
-
E mai mult decât normal. Nici nu
există cuvânt pentru poziția inversă.
. . . .
Cei mai încântați de ideea
plimbării pe litoral au fost bărbații: Luigi prea ocupat cu
serviciu și socrul să, pentru noutatea evenimentului
-
Am fost inspirați să mergem
azi la mare. Am prins o zi splendidă.
-
Da, și nu este nici aglomerație.
În week-end nu poți să te plimbi liniștit din cauza celor ce vin
să facă jogging pe biciclete sau să-și arate cățeii.
-
Eu credeam că merg la
biserică. Știam că grecii sunt foarte credincioși.
-
Să nu exagerăm. Au doar
multe sărbători, ceea ce e cu totul altceva.
-
Uite, eu tocmai am observat când am
fost prin Plaka[1]
că au un respect deosebit pentru biserici și am făcut comparația
cu ce s-a întâmplat în București. Am văzut o biserică foarte
mică, peste care s-a construit un bloc. Blocul, ridicat pe stâlpi, începe
cu etajul 1. La parter a rămas biserica. M-a impresionat mult soluția
și grija pentru biserică. Credeam că vorbiți despre
biserica de pe aceeași stradă, aproape de Monastiraki. Cea din
mijlocul străzii.
-
Am văzut-o și pe aceea. Este
chiar foarte frumoasă. Ai putea crede că valoarea ei
arhitectonică a salvat-o. Cea despre care vorbeam eu este prea mică,
pentru ca să aibă vreo importanță și totuși nu a
fost distrusă. Cum se numește cea de lângă Monastiraki[2], că
vreau să-i scriu Mihaelei.
-
Nu știu.
-
Deși ești grec, nu pari
să fii foarte credincios.
-
Am încercat, dar – recunosc – nu prea
mi-a ieșit. Am copilărit în Franța, țară în care cei
mai mulți oameni au curajul să spună că sunt atei.
-
Ateu înseamnă „fără
Dumnezeu”, deci ei se definesc în legătură cu el, se raportează
la el. Un ateu desăvârșit ar trebui să spună că nu-i
interesează biserica, preoțimea, doctrinele religioase, că nu
cred în Dumnezeu, dar cred în altceva, fiindcă orice om crede în ceva, are
anumite convingeri. A fi „fără Dumnezeu” este foarte aproape de „a fi
fără nici un Dumnezeu”, adică fără rost.
-
Așa este. Ca să poți
spune că nu crezi sau crezi în ceva, ar trebui ca acel ceva să fie
cât-de-cât definit. Eu m-am gândit la următorul lucru. Că tot suntem
acum la mare, iată un exemplu. Meduzele sunt semitransparente. În Marea
Neagră, care nu este foarte limpede, abia dacă le vezi. Ar putea fi și
mai transparente și atunci nu le-am vedea deloc. Le-am atins de câteva
ori, fără să vreau, în timp ce înotam, ceea ce nu e deloc
plăcut, mai ales din cauza surprizei. Am auzit că pot provoca și
iritații, dar nu sunt sigur. Eu le-am atins numai cu palmele și nu mi
s-a întâmplat nimic. Ideea, ce vreau s-o avansez, este alta. Precum meduzele,
pot exista în jurul nostru ființe, lucruri și chiar entități
necunoscute nouă, de care nu suntem conștienți, fiindcă nu
le sesizăm cu simțurile noastre. Iată un exemplu. Radiația
solară. O percepem ca lumină sau căldură, dar numai
după ce pătrunde în atmosfera terestră. Din ce este formată
nu știm. Cele două teorii, ondulatorie și corpusculară, ne
permit să valorificăm științific oferta soarelui, dar numai
atât. Putem găsi și alte exemple. Gravitația. Stăm cu
picioarele pe pământ datorită ei, dar nu putem pune mâna pe ea, nici
măcar ca pe o meduză. Radioul și televiziunea funcționează
datorită unor unde, pe care – iată! – știm să le folosim,
chiar să le generăm, dar materia, din care sunt făcute, este
ceva ce nu se lasă pipăită sau mirosită.
-
Cu timpul, vom elucida unele asemenea
mistere.
-
Cu siguranță nu toate, mai
ales că multe altele vor apărea. Cum explicăm visele care au o
evidentă legătură cu unele evenimente reale? Ce este telepatia?
Sunt doar câteva enigme, neelucidate încă, și m-aș bucura
să rămână așa. Ce-ar fi lumea fără enigme? Ce
este Dumnezeu? Este dovada că – dacă nu ar exista enigme – oamenii
le-ar inventa.
-
Interesant ce spui. Trebuia să te
faci fizician sau așa ceva. Dar, până se vor descoperi toate astea,
uite ce culoare frumoasă are marea și ce plăcut este să
stai pe mal și să nu faci nimic. Ah, dar uite aici, în golfulețul
acesta, ce limpede este apa. Peștii parcă ar fi săgeți.
-
Se mișcă în toate direcțiile,
de parcă vor să demonstreze mișcarea browniană.
-
Spuneam eu că trebuia să te
faci fizician. Ba nu, că Brown acesta a fost botanist.
-
Chiar mi-ar fi plăcut fizica, nu
botanica, dar părinții mei, amândoi medici, nu concepeau ca eu
să fiu altceva. Deși sunt ceva valuri, apa e limpede chiar și în
larg.
-
Sunt valuri mici.
-
Se ridică valuri mari acolo unde
marea vrea să vadă mai bine ce se petrece pe uscat. Aici însă nu
se petrece nimic. De aceea nu sunt valuri mari.
-
Acum vrei să-mi demonstrezi
că ai fi fost bun și la altceva, decât la fizică și
medicină. Vezi că cine se risipește în prea multe domenii
rămâne superficial în toate.
-
Eu vreau să fiu superficial în
adâncime.
-
Dacă rămâneai în Franța,
puteai fi un bun urmaș al lui Eugen Ionescu. În Grecia nu cred să ai
succes.
-
Aici ai succes doar dacă știi
să faci avere.
Nu
s-ar putea spune că nu au făcut chiar nimic, dar au petrecut o zi
plăcută pe malul mării. Doar sfârșitul zilei le-a atras
atenția că a doua zi vor trebui să revină la
preocupările cotidiene și că ar fi timpul să se
întoarcă acasă.
-
Uite, și soarele zăbovește
încă în coroana acelui pom, de parcă și lui îi este greu să
se despartă de această zi minunată.
*
* *
Dragă Ela,
Nicolas se simte din ce în ce mai bine.
Curios, are încă probleme de vorbire, dar gândește perfect.
Compartimentarea creierului se dovedește nu numai că este o construcție
eficientă, dar și că aceste compartimente au o mare independență.
Prezența mea aici este doar o măsură de siguranță, în
caz că se întâmplă ceva neprevăzut, ceea ce nu-și dorește
nimeni. Mi-am permis de aceea să fac o excursie de o zi în afara Atenei,
profitând de colaborarea unei firme de transport și o asociație a
diasporei române de aici. Organizarea a fost excelentă și ruta
aleasă foarte inteligentă.
Îți voi relata acum cea mai
interesantă excursie, pe care am făcut-o până acum.
Cei din antichitate i-au spus „Insula lui
Pelops”, făcând abstracție de istmul ce desparte Peloponezul de
continent. Aș putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a
unei peninsule s-a născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind la
timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei
se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri
plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul, așa
că descărcau marfa, care era transportată pe uscat și
încărcată iarăși pe altă corabie, pentru a ajunge la
destinație. O altă variantă era ridicarea micilor lor ambarcațiuni
pe un șasiu cu roți și transportarea lor pe uscat de
cealaltă parte a istmului. Așa se face că orașul Corint
ajunsese la 300.000 de cetățeni și 460.000 de sclavi.
Înconjurarea peninsulei era nu doar una foarte lungă, pentru navigația
de atunci, dar și una foarte periculoasă, din cauza furtunilor și,
mai ales, a piraților. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat
a apărut cu mult mai târziu, nici măcar atunci când Atena a devenit
mai puternică, ci abia după ce a fost cucerită de romani. Ei au
fost primii care au crezut că pot săpa un canal, care să
permită comunicarea navală între mările Egee și
Ionică. Inițiativa a aparținut lui Nero, pe când la ordinea
zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”. Despre Nero știm numai
lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate. Pe cele bune nu
le știm, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei
Iulio-Claudiene, iar următorii împărați, din dinastia Flavilor,
s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidență.
Nu este singurul caz. Rușii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I și
îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, a
transformat Rusia într-un imperiu multi-etnic de peste 4 milioane de kilometri pătrați,
cu un uriaș potențial economic, fără de care Petru cel Mare
și toți ceilalți urmași ar fi fost cu mult mai mici. Dar,
cel mai evident caz de denigrare este Niccolň Machiavelli; pentru că a
scris prima și poate singura carte de știința politicii, deconspirând
tehnicile uzitate în lupta pentru putere. În loc de recunoaștere, i s-a
folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut astăzi ca
„machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca și cum el l-ar fi
inventat. Din nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle și
trâmbițe, la o festivitate unde el însuși a făcut prima
săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a
continuat.
Cu o astfel de istorie, este de înțeles
de ce Canalul Corint figurează pe lista obiectivelor turistice grecești.
El a fost primul și pe itinerariul excursiei noastre. Cum, în continuarea
traseului, figurau Micene și Nafplio – prima capitală a statului
independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de
atrăgătoare.
Canalul Corint. Cei ce-l privesc de pe vechiul
pod, fără să fi citit placa cu informațiile privind
construcția lui, apreciază efortul celor ce, pe o lungime de 6.343
metri, au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul
cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei și 8 dedesubt). Ceilalți,
care au aflat că visul de milenii al marinarilor a devenit realitate abia
în 1893, au surpriza să constate că se află în fața unui șanț
ceva mai mare.
În zilele noastre, canalul nu mai are nici pe
departe aceeași importanță ca în trecut, deoarece vasele moderne
de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lățime ai
lui la nivelul apei, dar pot ocoli peninsula în condiții de siguranță.
Trecătorii mai grăbiți, folosesc autostrada, de pe care probabil
că nici nu vor remarca existența canalului.
Cu siguranță că, în occident,
un bun organizator de turism, ar plimba excursioniștii cu mici ambarcațiuni
de-a lungul canalului, de unde pereții abrupți, priviți de jos
în sus, ar impresiona cu adevărat turiștii. Privit de sus, de pe pod,
imaginea de șanț părăsit este dezolantă.
Noi ne salvăm în legendă. Sisif este
cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm și nu de canal.
Până să-l pedepsească Zeus să urce bine-cunoscutul bolovan,
se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) și a fortificat
istmul, forțând călătorii să plătească o
taxă de trecere. A fost un mare șmecher acest Sisif, motiv pentru
care a și fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus
lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Șeful
s-a înfuriat și i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif.
Acesta era însă mai puternic și l-a legat el pe Thanatos, salvat în
cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de
dedesubt. Șmecherul fusese prevăzător și își instruise
soția să nu execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel
pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scurt
timp să se întoarcă pentru a-și pedepsi soția. Odată
ajuns pe pământ, nu și-a respectat promisiunea și a continuat
viața sa obișnuită. Despre el mai circulă alegația
conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia,
soția regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor șiretlicuri,
dar, în final, tot la munca de jos-în-sus, cu bolovanul, a ajuns.
După traversarea Canalului Corint,
intrăm în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuși o privire
spre dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului și ne
dăm seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era
un obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroșii
fii ai lui Zeus, pentru a verifica omnisciența zeilor, veniți să
cineze la el, și-a ucis fiul, pe Pelops, și le-a servit carnea lui la
masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viața,
iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete și foame. Legat de un
copac, avea apă și mâncare din belșug, dar la orice încercarea
de a se apropia de ele, acestea se îndepărtau, astfel că el nu le
putea atinge. Blestemul zeilor s-a perpetuat și asupra generațiilor
următoare. Legenda este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu
întâmplător, Arcadia se afla tot aici. Există și alte legende cu
privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai
interesante sunt cele despre faptele lui și ale urmașilor săi,
Heracles printre ei, la a patra generație. Dintre legende, cea mai
cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui
Oenomaus, în urma unui șiretlic, într-o cursă de care. El i-a promis
vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia,
dacă îl ajută să-l învingă pe Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una
dintre roțile carului, Oenomaus a căzut și s-a rănit
mortal. Înainte să-și dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe
Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a și
întâmplat. Mitul este înfățișat pe frontonul de est al Templului
lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate.
Olimpia nu se află pe itinerariul
excursiei noastre; Micene, în schimb, este și el merită cu prisosință
să fie vizitat, fie și numai pentru că a dat numele civilizației
miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”.
Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită
uriașei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptați.
Remarcabilă este dimensiunea foarte mare a pietrelor folosite la construcția
zidurilor. Întrebarea „cum au fost transportate?” nu poate fi evitată.
Surprinzătoare pentru mine a fost și ideea construcției unui
castel, întărit ca o cetate, pe o înălțime apărată în
mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, și nu o cetate țărănească,
în genul celei de la Râșnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau
refugia temporar din fața năvălitorilor. Aici explicația
poate fi diferită. (Explicația mea, fără nici o pretenție
științifică.) Năvălitori se spune că au fost cei
ce, venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce se numește azi
„civilizația miceniană”. Erijați în castelani și regi, ei
aveau nevoie să se apere de eventuale revolte ale populației locale.
Situația este oarecum asemănătoare cu cea din Europa
occidentală, unde, după prăbușirea Imperiului Roman de
Apus, șefii militari ai triburilor germanice năvălitoare au
construit fortărețe, dezvoltate ulterior ca cetăți și
castele. Rog să-mi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot
abține să-mi pun întrebări și chiar să fac ipoteze,
atunci când logica unor afirmații mi se pare șubredă, chiar
dacă vine din partea unor specialiști.
La intrare, se află „Trezoreria lui
Atreu”. Nu este vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai
important decât orice comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor
regi și, posibil, ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care,
entuziasmat de „Iliada” lui Homer, a efectuat săpături arheologice în
Grecia, crede că a găsit chiar masca funerară din aur a lui
Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetății Troia.
Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a
bunicului său, Tantal. Se spune că soția lui a fost sedusă
de către fratele lui, Thyestes. Ca răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia
doi fii. După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele
fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase. Bineînțeles,
zeii nu au lăsat fapta nepedepsită, iar consecințele au trebuit
să le suporte și urmașii lui Atreu, printre care Agamemnon,
Menelaos, Oreste și alții. Agamemnon și-a sacrificat fiica, pe
Ifigeneia, pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la
întoarcere, să fie ucis de către soția sa, Clytemnestra, împreună cu amantul ei.
Cei doi au fost, la rândul lor, uciși de către Oreste, fiul lui
Agamemnon și al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm masiva
„poartă a leilor” de la intrarea în palat și sperăm ca blestemul
zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre. Pentru siguranță,
cetatea nu este locuită.
Noi ne continuăm drumul spre Nafplio, ținta
finală a excursiei. Notăm doar în trecere existența a două
situri arheologice importante, Argos și Tiryns, pe care însă nu avem
timp să le vizităm. În Argos, marea atracție este amfiteatrul de
20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. și modernizat de
romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat
anticul acropole, de pe care priveliștea Marii Egee se spune că este
impresionantă. Bineînțeles, există în Argos și un muzeu de
arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe malul mării,
menită să apere Micene și Argos. Indicația lui Homer,
potrivit căreia cetatea avea ziduri groase, este pe deplin confirmată
de ruine și, dacă mai adăugăm și panta foarte
abruptă, ne dăm seama că atacurile asupra cetății erau
extrem de dificile. Între timp, marea s-a retras, așa că turiștii
de azi își pot imagina cetatea, privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în
Tiryns, se spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi purificat de
către regele Proetus. Numele lui era Hipponous și era fiul lui
Poseidon. Bellerophon (ucigașul lui Bellerus) a fost porecla ce a
primit-o, după ce și-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a
avut o viață aventuroasă, încununată cu multe succese. Din
ce în ce mai încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales
după ce și-a propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâți
să-l pedepsească pentru aroganța sa, zeii au făcut astfel
încât Pegas să-l arunce. Rănit și, în cele din urmă,
paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie.
Nafplio este astăzi un oraș modern.
El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului
stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de
Independență din 1821 și până în 1834, când regele Otto,
primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Până la
Otto, șeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat.
Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi, interesante sunt
însă obiective sale turistice: fortărețele Palamidi, Bourtzi și
Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica
Sfântul Spiridon.
Principala atracția este însă
fortăreața Palamidi și – mai ales – priveliștea
oferită asupra orașului și a golfului. Fortăreața a
fost construită de către venețieni, în cea de a doua ocupație
(1686-1715). Aici, scopul construcție este bine definit. Accesul este
posibil de pe șoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu
cele 999 de trepte (așa se spune, dar mai sunt și pante
fără trepte), pe un perete aproape vertical. Pe noi, autocarul ne-a
dus până la intrare. Aici am avut inițial o dezamăgire,
finalizată însă mai bine decât mă așteptam. Ghidul ne-a
spus că, fiind în întârziere, autocarul nu ne poate aștepta;
urmează să coboare în oraș pentru a lua masa. Mi s-a părut
absurd să vii până la intrare și să ratezi obiectivul
pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare,
autocarul a fost cel care întârziase o oră. Ne aflăm în Grecia și,
duminică la 8 dimineață este mai aproape de miezul nopții
decât de zorii zilei. Exista totuși varianta ca cei ce vor totuși
să viziteze fortăreața să coboare pe scări, urmând
să se întâlnească cu ceilalți în port. Bineînțeles că
am ales această a doua variantă. Recompensa a fost mare: priveliștea
asupra orașului și golfului este superbă. Dacă autocarul nu
s-ar fi grăbit să coboare și ne-ar fi așteptat, m-aș
fi mulțumit cu o vizită superficială a fortăreței și
aș fi ratat coborârea pe trepte, mai spectaculoasă chiar decât
fortăreața propriu-zisă, de o frumusețe greu de egalat.
Insulița din golf este și ea
dotată cu o mică fortăreață. Poartă numele
Bourtzi și a fost construită tot de către venețieni, în
scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar
un canal de navigație, care putea fi blocat cu lanțuri din
insulă. Până să-și găsească destinația
finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreața a servit drept
casă a călăului orașului și, mai târziu, de hotel de
lux. O utilitate totuși are încă: este deosebit de pitorească.
Pentru a evita întoarcerea pe același
drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus și Epidavros, cu
celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună
acustică din lume. O monedă lăsată să cadă pe
scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra.
Șoseaua pe malul Golfului Saronic, de la
Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un
pitoresc incredibil. În mijlocul plantațiilor de portocali și
măslini, casele rare, majoritatea cu un etaj, unele adevărate vile,
arată că ocupația de fermier merită toată atenția,
cu condiția s-o iei în serios.
Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat și pe noi în seamă.
Pe fondul unei ușoare ploi, și-a aruncat fulgerele sale,
brăzdând cerul în toate direcțiile. Nu a durat mult; în final, a
apărut și curcubeul, semn că a fost doar o atenționare.
Cu drag,
Mihai
*
* *
-
Știți
cum se numește în Grecia un bărbat bine crescut?
-
???
-
Xenos.
-
Xenos
înseamnă străin.
-
Tocmai. Când
merg singur pe stradă și cedez
trecerea vreunei doamne într-un spațiu îngust, mi se răspunde „Thank
you”. Fără să mă cunoască, și-a dat seama că
sunt străin, fiindcă un grec n-ar fi făcut așa ceva. Mi s-a
întâmplat de câteva ori
*
* *
-
Astăzi am avut noroc de două
ori. Primo: am descoperit un obiectiv turistic mai puțin cunoscut.
Secundo: am păcălit ploaia.
-
Chiar eram îngrijorați. Aici a
plouat foarte tare.
-
Și acolo.
-
Tu pe unde ai umblat?
-
Dincolo de
vechiul zid de apărare al Atenei, în fostul drum către Pireu, se
află un vechi cimitir.
-
Desigur.
Keramikos.
-
Deci știți.
Atunci nu vi-l mai descriu.
Nu l-a mai descris pentru ei, care-l știau, dar
i-a scris soției.
Dragă Ela,
Astăzi am avut noroc de două ori.
Primo: am descoperit un obiectiv turistic mai puțin cunoscut. Secundo: am
„by-pass”-at ploaia.
Obiectivul turistic este un cimitir, de fapt ruinele lui, un site arheologic. Am
citit că el lega Poarta Dipylon (cea mai importantă și
principala intrare în oraș) cu Academia lui Platon. Este cel mai celebru
cimitir din antichitate. Poartă numele „Keramikos”. Dipylon nu era o poartă simplă, ci o construcție
cu patru turnuri, ce închideau o curte. Accesul se făcea prin două
porți, de unde și numele ei. A fost construită în 478 î.H.
odată cu „Zidul Temistoclean” și a dăinuit până la
cucerirea romană. Pe ambele părți ale drumului, în zona
numită Demosion Sema (ceea ce înseamnă un fel de cimitir public) au
fost înmormântate personalități ale orașului sau eroi ce s-au
remarcat pe câmpurile de luptă. Pericle însuși a fost înmormântat
aici. Astăzi, noi identificăm doar câteva nume, ca Agathon, Dionysios
sau faimosul Alcibiades.
În lipsa crucilor,
este de apreciat diversitatea monumentelor, unele chiar foarte frumoase.
Încă odată, se dovedește că monumentele vorbesc despre
trecut mai bine decât istoricii.
Am văzut și
o broască țestoasă. Știu că broaștele țestoase
trăiesc foarte mult. Nu cred însă ca cea pe care am văzut-o eu
să fie chiar din antichitate. Am aflat însă că mănâncă
iarbă, fiindcă chiar asta făcea. Nu s-a sinchisit de prezența
mea, așa că nu-mi pot reproșa că i-am afectat digestia. Nu știu
dacă numele cimitirului, Keramikos, sau altceva i-a determinat pe
arheologii atenieni să amenajeze în vecinătatea cimitirului un muzeu
al ceramicii.
Aici intervine
norocul meu numărul doi. În timp ce vizitam cimitirul a apărut un nor
mare și foarte negru. L-am observat când era deja deasupra mea. Ploaia
urma să cadă imediat. Am alergat la muzeu să mă
adăpostesc. Tocmai terminasem vizita cimitirului, așa că nu am
pierdut nimic. A trebuit doar să mă grăbesc să nu mă
ude ploaia, fiindcă nu aveam umbrela la mine. Am ajuns la fix.
Muzeul este cu
adevărat foarte frumos. Pe lângă valoarea arheologică a
obiectelor expuse, unele vase sunt chiar foarte frumoase.
Când am terminat
vizita, ploaia a încetat. Totul a funcționat perfect.
----
Fără nici
o legătură cu vizita de azi: pe înălțimi, s-au construit
cetăți și palate fortificate. Numai grecii au făcut
artă. Între arta din
trecut și cea modernă este o diferență fundamentală,
astfel încât ele nu pot fi comparate. În trecut se urmărea perfecțiunea
formelor cunoscute. În arta modernă se caută noutatea. Dacă
despre tablourile sau sculpturile antichității putem spune că au
atins sau nu perfecțiunea, despre arta modernă nu avem criterii de
evaluare. Eu pot spune, spre exemplu, că acest tablou îmi place sau nu, în
timp ce altă persoană poate avea o părere diferită.
. . . . .
Cu drag,
Mihai
*
* *
Draga Ela,
Îmi pare rău că nu ai putut veni și
tu în Atena să petrecem împreună cele bune și cele rele (sper
cât mai puține). Până acum e bine. Dimineața profit de timpul
liber, acordat de Luigi, care trebuie să meargă la serviciu și
merg pe unde pot s-o fac singur, sau doar mă plimb. După masă,
în schimb, scumpul nostru ginere nu-mi lasă o clipă de răgaz. Nu
mă plâng, fiindcă îmi plac discuțiile cu el. Mă întreb doar
de unde are atâta energie.
Ieri, am vrut să cumpăr pentru mine
un iaurt și müsli, să mănânc dimineața, așa cum știi
că îmi place mie. Ei preferă un mic dejun mai consistent. E normal.
Sunt mai tineri și au un metabolism mai activ, dar și consumă
mai multă energie decât mine. Spre surprinderea mea, magazinul era închis.
Nu știam să fie vreo sărbătoare pe 22 februarie, dar de la
greci te poți aștepta la orice. În materie de sărbători
sunt specialiști. Am aflat că este „Lunea curată”. Bineînțeles
că prima interpretare a fost de zi a curățeniei. O singură
zi pe an pentru curățenie pare totuși cam puțin. Poate
pentru curățenia de primăvară. Înseamnă că ar mai
trebui să fie și una de toamnă. Prea multe presupuneri
strică, așa că am apelat la surse oficiale. Am aflat că
sunt două sărbători de Lăsata secului, și nu una, așa
cum credeam eu: de carne și de brânză. Anul acesta, prima a fost pe
15 februarie, iar a doua ieri, pe 22, când se consideră că începe
postul propriu zis. Din punctul meu de vedere, el a început odată cu
interzicerea consumului de carne, cel de brânză fiind mai puțin
sever. A fost deci ziua de ieri, când mai puteam încă să mâncăm
fără restricții extrem de severe. Rezultă de aici două
interpretări pentru „Lunea curată”. Una preoțească, de zi a
curățirii noastre interne fizice și alta a celei sufletești,
mai puțin religioasă, de curățenie în sens laic, după
cheful din ziua precedentă, deci tot o zi a curățeniei.
Nu sunt specialist în obiceiurile oamenilor în
asemenea ocazii, așa că mă voi limita la unul singur, cel mai
vizibil de aici: înălțatul zmeielor. Sute de asemenea obiecte
zburătoare brăzdează cerul, mai ales pe litoral. Tehnologia
modernă a realizat și fire subțiri și rezistente, astfel
că unele se ridică la peste 100 de metri. Momentul nu a fost nici el
ales întâmplător. Sfârșitul lunii februarie și începutul lui
martie este cea mai urâtă perioadă din Atica, în special
datorită vântului și cum martie (și nu Marta) nu poate lipsi din
post, momentul este ideal pentru „zmeit”. Este frumos. Pe lângă zmeiele
cumpărate din comerț, am văzut și unul încropit cu
tricolorul românesc. Chiar dacă nu era cel mai frumos, a fost singurul
care mi-a rămas în memorie. Celelalte au contat doar prin efectul de
ansamblu.
Cu acest prilej, am asistat și la o
scenă deosebită. Imediat ce am ieșit la plimbare, după
primii metri am văzut o pereche de tineri – aproximativ 25 de ani – care
se chinuiau să-și recupereze zmeul, încurcat în sârmele liniei de
tramvai. La fată se vedea dorința de a recupera obiectul iar la el
dorința de a-i fi ei pe plac. Amândoi aveau un zâmbet plăcut, ceea le
sporea simpatia cu care erau priviți nu numai de către mine.
Mi-am continuat plimbarea pe alee de-a lungul
litoralului, cu pauze destul de mari, admirând performanțele unora și
străduința altora de inițiere a copiilor în această
îndeletnicire de manipulare a zmeielor, mai ales că peisajul era frumos.
Deși cerul era în general închis, soarele reușea să-și
strecoare razele printre nori chiar deasupra noastră, luminând marea, de
un verde neașteptat de deschis. Valurile înspumate - destul de mari pentru
Marea Egee, unde mulțimea insulelor împiedică deplasarea lor – erau
puse în evidență, ceea ce mă făcea să regret că
plecasem fără aparatul de fotografiat.
La întoarcere, i-am găsit pe cei doi
tineri în aceeași poziție. Între timp un tramvai se oprise, deși
putea trece liniștit. O biată ață nu putea să-l
stânjenească cu nimic. Amabilitatea vatmanului ar fi fost intens
apreciată dacă așteptarea nu ar fi durat cu mult peste limitele
acceptabile de către cel mai răbdător călător. Acum,
tramvaiul era gol. Toți călătorii coborâseră. Unii probabil
aveau treabă. Cea mai simplă soluție ar fi fost să
rupă firul zmeului. Dar nu, tinerii continuau să țină de
sfoară și să zâmbească, deși cam stânjeniți. Alt
tramvai nu a venit, deși ar fi trebuit să treacă chiar mai
multe. Înseamnă că celelalte au fost oprite în alte stații, sau
chiar la cap de linie. Cum nu aveam nici o treabă, m-am gândit să
rămân să văd cât de mult poate dura această scenă, deși
începuse să mi se facă foame și nu erau semne de schimbare.
Salvarea a fost o mașină a firmei, din care au coborât doi
lucrători cu o cange lungă, cu care au dat jos zmeul. În tot acest
timp, vatmanul a stat pe scaunul lui, în tramvai. Presupun că nu avea voie
să-și părăsească postul. În plus, era și el
probabil ostenit după obositoarea zi de ieri. A avut totuși o inițiativă:
bănuiesc că el a fost cel care a dat un telefon celor de la
firmă, în urma căruia au venit cei doi lucrători. Prima lor
manevră a fost să desprindă sfoara de zmeu, spre
dezamăgirea domnișoarei. A doua a fost distrugerea completă a
OZC-ului (Obiect Zburător Cunoscut). În sfârșit, tramvaiul a plecat.
Cei doi au mai rămas câteva minute să contemple momentul, după
care au plecat și ei. Fără zâmbet, mi-au părut mai puțin
frumoși. Am plecat și eu, cu două întrebări. Nu are rost
să le scriu, fiindcă sunt prea evidente.
Cu drag,
Mihai
P.S. Nimic nu rămâne nepedepsit. Ieri, am
bârfit. Astăzi am fost eu călător într-un tramvai. În drum spre
centrul orașului, acesta s-a oprit dintr-un motiv necunoscut mie. Printre
blocuri nu este un loc propice pentru înălțat zmeie, dar motive
pentru a întrerupe circulația se pot găsi oriunde. Aveam cu mine un
pachet destul de greu, așa că mi-ar fi fost greu să continui
drumul pe jos. În consecință, m-am înarmat cu răbdare și am
așteptat. Mult, foarte mult! Adevărul este că am avut noroc:
când am ajuns la destinație, am constatat că în centru plouase. Clima
este foarte instabilă în timpul primăverii și cu diferențe
mari între diferitele zone ale Atenei. La distanță de numai câțiva
kilometri, poate fi urât în centru și mai ales pe dealuri, în timp ce pe
litoral - unde este cu mult mai constantă - soarele să
strălucească.
. . . .
Dragă Ela,
Am reușit în
sfârșit să vizitez Muzeul Acropole. Nu Acropolele; acolo am fost când
eram mai tânăr. Acum nu știu dacă pot urca toate scările,
iar Propileele – o poarte menită să te facă să crezi
că dincolo de ea ar fi Paradisul – s-ar putea să fie de netrecut
pentru vârsta mea. De unde se vede că în Rai trebuie să intri de
tânăr. (Glumesc!)
Se află, bineînțeles,
la poalele Acropolelui. Primul lucru care te impresionează este
clădirea: mare, modernă, frumoasă, adecvată scopului.
Înainte de a intra
în muzeu însă, am remarcat lucrările de artă din stația de
metrou. Sunt expuse în basorelief copii ale unor lucrări din muzeu. Excepțională
idee, formidabil mod de atragere a celor ce doar călătoresc cu
metroul. O dovadă de inteligență și colaborare dintre edili
și staff-ul muzeului. O banală stație de metrou a devenit un spațiu
cultural. Chiar dacă sunt expuse doar copii, ele sunt de preferat unor
kitschuri. Dar mai presus de orice, întreg ansamblul este o chemare către
originale, o chemare către cultură. La noi se spune „Unde e
cultură e și lucrătură”. Sunt convins ca și în Grecia
e la fel, dar uite că aici sunt și excepții.
Obiectivul meu era
să văd cele câteva statui care păstrează urmele culorilor.
Le-am văzut. Într-adevăr, sunt doar urme. Din fericire, muzeografii
au creat alături copii colorate, aidoma celor originale, sau pe-aproape.
Fotografiatul este interzis în muzeu, dar am reușit să „fur” câteva
imagini. Am să ți le arăt când vin acasă. Nu sunt grozave.
Nu întâmplător, sculptorii de mai târziu, probabil începând cu cei din
Renaștere – nu sunt sigur – au renunțat la culori. Sunt mult mai
frumoase albe. Spre deosebire de pictură, unde te frapează culoarea,
statuia albă redă mai bine mișcarea și pune în evidență
frumusețea trupului. Culorile sunt aplicate pe îmbrăcăminte:
palos (ceea ce se află pe cap), imátio (un voal subțire (din in)
deasupra rochiei), hiton (rochie subțire din bumbac) și poplis
(rochie groasă din lână). Korele (fetele) țin în măna
dreaptă ceva iar cu stângă se țin de fustă, precum copiii.
Al doilea obiectiv
era reproducerea frizelor Parthenonului, după originalele ce se află
la Londra. Le-am fotografiat și pe ele. Este vorba despre așa numita
„Marmura Elgin”, pe care grecii o cer înapoi fără succes, bineînțeles.
Iată istoria: în 1801, guvernul turc i-a permis lordului Elgin, ambasador
al Marii Britanii, să ia „câteva pietre și sculpturi” din ce mai
rămăsese din Acropolele năruit, pe care acesta le-a vândut
ulterior către British Museum. Aproape 200 de ani mai târziu, grecii și-au
dat seama ce au pierdut și le revendică. Răspunsul englezilor
era de așteptat: dacă nu le recuperau ei, ele ar fi dispărut
demult, fiindcă nu doar turcii, dar chiar și grecii foloseau marmura
din Acropole ca material de construcții pentru lucrări dintre cele mai
rudimentare. În plus, la British Museum, ele stârnesc admirația și
curiozitatea a mii de oameni, care își propun să vadă Atena,
contribuind astfel la veniturile din turism ale Greciei.
Remarcabile sunt și
originalele cariatidelor, ce pot fi admirate aici de aproape. Au cam doi metri și
jumătate înălțime.
În rest, risipite în
spații largi, bucăți de statui și basoreliefuri, dovezi ale
trecutului, dar prea puțin interesante pentru un vizitator comun ca mine.
De la capete fără nas și penisuri fără corp, se găsesc
sute de fragmente, din care muzeografii încearcă să reconstituie
originalele.
În Parthenon se
aflau două statui ale Atenei: Atena promahos (prima care intră în
luptă) – statuie mare, exterioară Parthenonului și Athena
Hriselfantină (din aur și fildeș), în interior. Friza de pe
latura de Nord a Parthenonului reprezintă Războiul Troian. Friza de
pe latura de Vest a Parthenonului reprezintă „Lupta cu amazoanele”.
Frontoanele au patru
cai la extremități, ceea ce indică faptul că acțiunea
se petrece într-o singură zi. Ele sunt
Qvadrida lui Helios (soarele) și Qvadrida Selenei (luna).
Ah, era să uit!
Din punct de vedere artistic, cel puțin în opinia mea, vasele pictate
merită toată atenția, indiferent dacă sunt eritromorfe
(pictură roșie pe fond negru, mai veche) sau Kianomorfe (pictură
neagră pe fond roșu, mai nouă).
Am mai aflat că
micile statuete – în general capete – nu sunt bibelouri, ci ofrande. Nu trebuie
deci să ne așteptăm să fie frumoase.
Și încă o
informație: metopele de pe frizele Parthenonului aveau 105 cm. înălțime,
adică tot atât cât gardurile la proba de 110 m. garduri, la care eram
specialist, pe când eram tânăr, dacă îți mai amintești de
acele vremuri. Și pentru că sper s-o faci, eu tocmai mi-am amintit o
glumă nu chiar de atunci, dar nici foarte nouă. Un bărbat mai în
vârstă, așa ca mine, spune: „Ce timpuri, domnule, pe vremea lui
Stalin . . .”. La mirarea interlocutorului, răspunde: „Pe atunci
făceam sex de două ori pe noapte; odată seara și încă
odată dimineața. Acum . . .”. Zeița Atena nu putea să
facă sex. Ea purta o pelerină din pielea caprei Amaltea, care era
inexpugnabilă. Se numea egida, de unde și expresia „sub egida ….”.
Deci nimeni nu știe ce avea Atena sub egidă. Mai grav e că avea
pe piept o gorgonă, de fapt capul Meduzei, ucisă de Perseu. Cine
privea o gorgonă împietrea pe loc.
Când mai aflu ceva,
îți scriu. Pa!
Al tău,
Mihai
Sfârșitul părții a
cincea