Cristache Gheorghiu

Trei destine împletite

Editura Betta

2022

Partea a patra

Liceeni II

Odată cu începerea școlii, liceenii noștri se întâlnesc după-amiezile, ca de obicei, în parc iar informațiile lui Iannis culese la Moinești a stârnit un viu interes. Maria și Nicolas și-au recunoscut puținătatea cunoștințelor lor referitoare la Dadaism și au început o documentare asiduă asupra subiectului. Au aflat că nu numai Tristan Tzara a fost fondatorul curentului și că cel care a aprins scânteia a fost tot un român, Marcel Iancu. Deși nu este din Moinești, ci din București este cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a intelectualilor români, deși merita să fi fost pus în evidență.

Da, da, Dadaismul este românesc, deși s-a născut în străinătate. Pentru cei mai mulți, numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul și tot lui i se datorează și căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor, locvace, avea energie și voință. Poezia lui însă nu a convins, ceea ce s-a repercutat asupra întregii mișcări. Dadaismul însă nu este numai poezie; este un curent artistic într-un sens cu mult mai larg. El propune o modificare a gândirii, prin eliberarea ei de dogme și idei fixe, cu implicații majore în arta plastică, ale cărei efecte sunt vizibile și azi, în arta contemporană. Stilul creat de dadaiști – în care Marcel Iancu a fost promotor – este decelabil încă și se poate afirma că nici un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică într-un mod mai semnificativ. Ulterior, din dorința unor artiști de a se considera mari creatori, Dadaismul a fost trecut pe planul doi. În realitate, flacăra aprinsă de el este încă vie. Oricum, indiferent de opinii particulare, el este cunoscut și recunoscut în toată lumea. Câte țări se pot lauda cu performanța creării unui fenomen artistic de o atât de mare anvergură?

Cum susținem originea românească a Dadaismului? Să analizăm faptele. În toamna anului 1915, românul Marcel Iancu și fratele său ajung la Zürich, ca studenți la Academia de Arhitectură. Dar, „ . . . mizeriile războiului mi-au tăiat orice resursă și am început să-mi asigur viața cântând în localurile de noapte ale Zürich-ului vechi cântece populare din Franța, Anglia, România. Fratele meu mă acompania la pian”. Este destăinuirea lui, cf. Marc Dachy, „Journal du Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Șerban. Ajunge astfel la taverna lui Hugo Ball. „Când a înțeles [patronul tavernei] că eram pictor [fusese elev al lui Iser], că-i frecventam pe cubiști și futuriști, că știam poeți și alți artiști din Zürich, mi-a propus imediat să particip la planul său de a crea un cabaret literar. Am vorbit a doua zi lui Arp și lui Tzara despre proiect, pentru a-i convinge să-și dea concursul. Tzara a intuit pe loc folosul ce s-ar putea trage [. . .] În fiecare seară noi prieteni s-au adăugat grupului nostru. Poeții cântau, scriitorii își declamau proza și nimicnicia, pereții scânteiau de picturi și de manifeste, se ascultau ariile pieselor executate de Ball la pian și se dansa pe melodii negre ori javaneze, echipați cu măștile confecționate de mine, ori se recitau, la patru voci, în patru limbi diferite, poeme simultane.” (idem).

Curând după seara inaugurării (5 februarie 1916) extravaganțele zurbagiilor au fost botezate „DADA”, după cele mai frecvente cuvinte, rostite de către români: Da! Da!

Marcel Iancu s-a întors în România după terminarea studiilor, unde a lucrat ca arhitect, contribuind la modernizare urbanismului bucureștean Se pare că el a fost primul care a introdus în vocabularul nostru sintagma „arta abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puțin obișnuiți cu ea, o pot trata cu dispreț. Exhibiționismul unor „artiști” lipsiți de talent dau apă la moară detractorilor. În concepția lui Marcel Iancu însă, stilul abstract are alt sens: „ . . . precum muzica grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare sufletească, pictura abstractistă dispune liniile și culorile în vederea unui rezultat armonios.”

Tot Marcel Iancu, a fost printre primii români care au sesizat valoarea lui Brâncuși, în articolul intitulat chiar „Brâncuși”, publicat de el în numărul 52/1925 al revistei „Contimporanul” (și nu „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile aduse lui Brâncuși ni se par normale azi, după ce a devenit celebru. Articolul însă a fost scris când el era doar în ascensiune și nu atinsese cotele de mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ani și era proaspăt absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich (1917). Dacă atitudinea lui Marcel Iancu era normală, iată exemplul contrar: în 1951, un sfert de secol mai târziu, în plină glorie, Brâncuși a oferit statului român atelierul său de la Paris, împreună cu numeroase lucrări, dar Academia Republicii Populare Române, într-o ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, a respins oferta, celebrul sculptor fiind etichetat ca „un artist decadent”. Totul era oferit gratis, ca moștenire. Nu era doar Sadoveanu implicat. La ședință au mai participat: G. Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George Oprea, J.A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. Graur, Ion Jalea, Perpessicius, K. Zambaccian.

Numai personalități de prim rang. Pe Marcel Iancu însă lumea l-a uitat. Și nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”. Spre deosebire de Brâncuși, el s-a întors în țară, unde criteriile de apreciere erau diferite. Ce-i drept, nu avea nici forța și nici perseverența marelui sculptor.

*

* *

Cu fiecare an, atmosfera din clasă a devenit din ce în ce mai tensionată. Dacă la vârste fragede copiii folosesc expresii dure, jignitoare, dar fără să se supere, acum au ajuns asemenea oamenilor maturi: se urăsc fără să-și vorbească direct. În clasă cele două grupări s-au radicalizat. Dacă reacțiile din grupul oponent s-ar limita la invidie și bârfă, ar fi încă bine. Grav este că încearcă prin mijloacele ce le au la dispoziție să provoace rău celorlalți, indiferent de consecințe. Unii dintre ei, tineri fiind, nici nu realizează gravitatea consecințelor posibile pentru cariera viitoare a celor pe care ar vrea doar să-i necăjească un pic. Cu adevărat rău intenționat, aproape patologic, este Adonis Kontomaris. Nu este deloc atât de frumos precum pretinde numele, acesta fiind, poate, și motivul răutății sale: nemulțumirea pentru propria lui existență, pe care însă nu se poate răzbuna și-o revarsă asupra celor din jur. Din păcate, consecințele pot fi foarte grave, fiindcă sunt antrenați profesorii, părinții și – în general – orice persoană ce poate juca un rol în „războiul” lor.

Dintre cei neutri, unii ar dori să se afilieze grupului coagulat în jurul celor trei: Maria, Nicolas și Iannis, considerat elitist. Unii dintre cei refuzați din diferite motive devin și ei ostili. Nu concep să se ralieze celuilalt grup. Eventual încearcă să atragă de partea lor alți neafiliați, fără prea mare succes însă. Practic, ei sunt singurii neutri.

- În clasă mai sunt și albanezi, bulgari, ruși, dar pe ei nu-i atacă atât de virulent, cum o fac cu noi, mai ales cu noi trei. – Remarcă Nicolas.

- Ceea ce îi doare pe greci este ideea că ei nu sunt nici măcar epigoni de-ai grecilor din antichitate, nu se ridică nici măcar la nivelul europeanului comun. Iar asta le-am spus-o noi, ceea ce a fost o greșeală.

- Grecii se cred cu toții urmașii lui Socrate.

- S-o creadă ei!

- Orice rahat poate pretinde că a fost tort – opinează Iannis, care este însă admonestat imediat de către Maria:

- Să păstrăm totuși decența.

- Are dreptate! – intervine Nicolas. Nu orice rahat pretinde că a fost tort. Doar unul foarte ignorant. E nevoie de multă infatuare și o mare doză de prostie. Dacă ar ști câte ceva din ce au făcut cei al căror urmaș pretinde că este, și-ar da seama de neștiința lui și ar fi mai modest.

- Mai este ceva: mai demult, grecii își îndreptau ura împotriva albanezilor. Copiii imigranților învățau mai bine, erau mai harnici și la angajare erau preferați pentru calificarea lor. Grecii, în schimb, mai leneși, în loc să recunoască vinovăția, îi acuză fără motiv pe albanezi că le ocupă locurile de muncă, deși lor, grecilor, nici nu le trece prin cap să muncească. Acum ura față de albanezi s-a extins asupra oricărui imigrant superior lor.

- Deși ei înșiși, când trebuie să angajeze pe cineva, preferă un străin calificat în locul unui grec leneș și nepunctual. Chiar zilele trecute – revine Iannis – am asistat la o discuție dintre mama și vecinul de la apartamentul de sub noi, grec. Din cauza unei conducte perforate - nu din cauza noastră, dar care trece prin apartamentul nostru. Pentru reparație, administratorul blocului a angajat un instalator pentru remediere. Vecinul a întrebat-o pe mama: e grec instalatorul? I-a răspuns că da, crezând că îi va face o bucurie. Omul însă a dus mâinile la cap și a exclamat un „Opopo”.

- Știa el ce știa.

*

* *

La insistențele lui Iannis, Maria încearcă să clarifice relațiile dintre ei:

- Nu pot să am o relație mai apropiată cu unul dintre voi doi, pentru că ar însemna să stric prietenia voastră. Pe oricine ași alege, celălalt s-ar supăra. Am să mă mărit cu un nătărău, pe care încă nu îl cunosc, iar noi vom rămâne aceeași prieteni. Prieteni și nimic mai mult.

- Sau, poate, nu va fi chiar un nătărău și grupul nostru de trei va deveni unul de patru.

*

* *

În parc, la întâlnirile copiilor, Iannis vine cu o noutate:

- Mama a fost la o serată culturală românească și a adus de acolo o carte. A primit-o, că n-ar fi dat ea bani pe cărți.

- Ai citit-o?

- Nu, e proaspătă. N-am avut când. V-am adus-o, s-o vedeți și voi.

- S-o vedem sau s-o citim?

- Mai întâi s-o vedeți. Eu nu îndrăznesc să v-o recomand. Nu știu nimic despre ea și mama nu știe nici ea mai mult.

- Atunci dă-mi-o mie – intervine Maria – s-o răsfoiesc și s-o arăt a-lor mei, să vedem ce spun și ei.

- Poftim! Cartea este scrisă de un român și tradusă în greacă de alt român.

- „Peregrinări mediteraneene” de Panait Istrati. N-am auzit de carte. Numele autorului îmi sună cunoscut; parcă l-am mai auzit, dar nu-mi amintesc acum nimic despre el.

Este vorba despre o traducere în limba greacă a câtorva dintre ultimele scrieri ale lui Panait Istrati, extrase din „Răsărit de soare” și „Apus de soare”, de fapt o suită de reportaje, toate scrise de către autor direct în limba română, după refularea lui de către propaganda sovietică și căderea în dizgrație. Traducerea a fost inițiativa unor brăileni – orașul în care a copilărit Panait Istrati –, animați probabil de bănuiala unui succes printre greci, tatăl autorului având această origine.

- Mamă, uite ce carte am primit de la Iannis. Ce poți să-mi spui despre ea?

- Să văd. Ah, da! A primit-o la serată. Am fost împreună.

- Și tu de ce n-ai luat-o?

- Pentru că nu merită.

- De unde știi? Ai citit-o

- Nu, dar cunosc autorul.

- Atunci spune-mi ceva despre el. L-ai cunoscut personal?

- Ei, și tu . . . Nu sunt chiar așa de bătrână. A trăit la începutul secolului trecut. Când o să mergem la București, să-l rogi pe bunicul să-ți dea „Spovedanie pentru învinși”. Este cartea care-l caracterizează cel mai bine. Aia e bine s-o citești. Nu are valoare literară, dar pentru cultura ta generală este bine să știi despre ce este vorba.

- Și băieților ce le spun eu mâine?

- Că autorul a fost fiul unei spălătorese și a unui contrabandist grec, care i-a părăsit pe amândoi. A trăit în sărăcie. Și-a câștigat existența ca ucenic la diverși negustori, a fost hamal în port, cărbunar pe vapoare. A călătorit, a scris și publicat articole în reviste muncitorești. A fost racolat ca agent sovietic, a ajuns în Franța și a fost invitat de către propaganda sovietică să participe la festivitățile prilejuite de împlinirea a zece ani de la revoluția bolșevică și să scrie despre „marile realizări”.

- Până aici nu-i nimic interesant. Tempi passati.

- Ei bine, tocmai acesta este momentul de cotitură. Vizitând Uniunea Sovietică, și-a dat seama că toată propaganda lor este o minciună. Cum el credea sincer în valorile comuniste, a suferit un șoc, iar rezultatul a fost „Spovedanie pentru învinși”, cartea pe care ți-o recomand. În continuare, viața lui a fost un dezastru, fiindcă sovieticii nu l-au mai susținut; dimpotrivă, l-au denigrat cât au putut.

Despre Panait Istrati, Nicolae Iorga a declarat:

„Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean".

În Uniunea Sovietică a fost însoțit de Nikos Kazantsakis, pe atunci susținător și el comunismului. Grecul, mai abil, a continuat o vreme să le facă pe plac rușilor și să le ia banii. Kazantsakis nu l-a numit niciodată pe Panait scriitor, ci „povestitor oriental”, datorită primelor sale scrieri. Dincolo de blândețea etichetării, transpare caracterizarea succintă, dar edificatoare, a textelor sale din tinerețe: povești pentru copii în stil oriental.

Relevantă pentru mentalitatea construită de sistemele democratice este constatarea lui Panait Istrati despre gospodarii etichetați chiaburi (culaci). Unii țărani, după ce au primit de la statul sovietic pământ să-l lucreze, și-au luat rolul în serios și au prosperat. Invidia celorlalți însă i-a transformat în personaje negative. „Am văzut peste tot circularele împrăștiate de sovietici, până în cele mai mici sate: instrucțiuni despre cum să se are și să se semene pământul, după metode științifice.” Deci, intenția era bună. „Dar iată ce se întâmplă: cei care urmează instrucțiunile produc mai mult și au un trai ceva mai bun. Sovietul sătesc, pus pe gâlceavă, intervine; îi declară pe acești oameni de ispravă „culaci”, le confiscă bunurile adunate cu trudă și îi afurisește ca dușmani ai regimului.”[1] Citatul este extras din cartea „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”, de Eleni Samios Kazantzakis, cea care i-a însoțit pe el și Nikos Kazantzakis în periplul lor prin U.R.S.S. Era pe atunci amanta grecului. S-au căsătorit mai târziu și le-a supraviețuit ambilor.

S-a făcut la un moment dat remarca diferenței de stil dintre Panait Istrati și Nikos Kazantsakis, limitată – bineînțeles – la textele întocmite cu ocazia vizitei comune în U.R.S.S. (1928-29) Ale primului erau sentimentale, în timp ce ale celuilalt erau doar reportaje. Firesc! Românul scria din convingere, în timp ce grecul pentru că era plătit s-o facă. Acesta este și motivul pentru care Panait Istrati a abandonat misiunea atunci când s-a convins că realitatea este diferită de ceea ce credea înainte, intrând astfel în istorie, în timp ce Kazantsakis a continuat. A intrat și el în istorie, dar mai târziu și mai sus, prin romanul „Zorba, grecul” (1946), deci nu ca reporter, ci cu o carte despre sufletul grec, fără nici o legătură cu propaganda politică. Panait Istrati, în schimb, a rămas un simplu propagandist politic, abandonat de susținători în clipa în care și-a schimbat opiniile. Proliferarea traducerilor lui Panait Istrati și nu ale scriitorilor cu adevărat reprezentativi ai literaturii române moderne și contemporane nu numai că nu avantajează România, dar îi aduce un deserviciu. Cititorii potențiali – fie și insignifianți ca număr – se vor întreba: „Dacă acesta este un vârf al literaturii române, ce pot să cred despre ceilalți?”. Admiratorii lui Panait Istrati spun că el a scris în limba franceză, imaginându-și că aceasta ar face din el un erudit. La gradul lui de școlarizare – foarte aproape de neglijabil – ar fi o naivitate să credem că el ar fi fost capabil de asemenea performanțe. Înseamnă că „a fost ajutat”. În mod sigur așa este, deși nimeni nu ne spune cine l-a ajutat, dar rămâne o întrebare definitorie pentru autor: „Cine este cu adevărat Panait Istrati, ca scriitor, din moment ce textele sale au fost ajustate de altcineva?”. Ne referim la textele din tinerețe, bineînțeles. Franceza lui Panait Istrati? Să fim serioși. Emil Cioran s-a străduit o viață să învețe franceza și n-a renunțat la ajutorul partenerei sale de viață, Simone Boué. Lui Panait Istrati i-a căzut franceza din cer, precum apostolilor în Ziua Cinzecimii.

*

* *

Iannis se lamentează:

- Ce vă pasă vouă. Aveți carierele deja stabilite. Tu, Maria, cu abilitățile tale la limbi străine vei face filologia, iar tu, Nicolas, vei urma, bineînțeles Academia sportivă.

- Ce te face să fii atât de sigur? Află că voi urma orice, în afară de filologie. Vorbesc curent trei limbi și mă descurc destul de bine în engleza, la ce-mi trebuie să urmez filologia, unde nu am nimic de învățat. Doar ca să obțin o diplomă? Mie îmi plac disciplinele logice. Poate mă fac inginer. Iar limbile străine mă vor avantaja, fiindcă voi avea multiple posibilități de documentare și comunicare.

- Deci tot știi ce vei face. Uite că eu nu știu.

- Iannis, tu mă pui pe gânduri – intervine Nicu – astăzi, când m-am întors de la școală, mama a încercat – pentru a n-a oară, să mă convingă să nu urmez Academia sportivă, iar că să fie mai convingătoare, mi-a spus că profesorul nostru de sport tocmai plecase de la noi cu puțin înainte să vin eu, iar el i-a recomandat același lucru. Nu știu dacă e adevărat sau a fabricat ea ideea. El n-a venit niciodată la noi acasă. Eu nu prea cred în coincidențe, iar afirmația ta de adineauri mă surprinde.

- Să nu te surprindă. Profu’ chiar a fost la voi. Știi că eu am chiulit azi două ore și l-am văzut când se urca în autobuz. Chiar mă întrebam ce caută el în cartierul nostru.

- Așa deci!

- Acum mă întreb eu: „De ce nu vrea el ca tu să urmezi aceeași carieră cu el. De concurat nu poate fi vorba, fiindcă este destul de bătrân și, până vei termina tu facultatea el va fi demult la pensie. Ar putea fi chiar încântat să te aibă urmaș.

- Vorbești așa fiindcă nu l-ai înțeles. Deși profesor de sport, el este un om delicat, inteligent și cult. Mult mai inteligent și cult decât alți profesori. În relațiile cu ei însă, și mai ales în consiliile profesorale, el este pus la index, desconsiderat, pentru că este doar profesor de sport, în timp ce ei sunt – vezi Doamne – mari somități.

- Somități pe naiba! Asta am înțeles. Cred că ai dreptate. Dar poți să te faci antrenor.

- Asta ar fi și mai rău. Am făcut destule deplasări cu loturi sportive, pentru ca să-i cunosc. Nu e deloc ușor să fii antrenor. Iar cei la care te gândești tu sunt antrenorii de la fotbal. Ei câștigă bine, într-adevăr.

- Și ce-i rău în asta?

- Câștigă necinstit. Fotbalul însuși este o afacere necinstită. Înainte de a fi sport, el este politică, afacere – astea două merg împreună – spectacol și la urmă puțin sport. În plus, majoritatea fotbaliștilor sunt niște ignoranți, dar antrenorul trebuie să știe să lucreze cu ei. Trebuie să fie un foarte bun psiholog. Psiholog, politician, afacerist, șmecher, toate sunt calități care mie îmi lipsesc. Eu am practicat sporturi individuale. Pe mine sportul m-a învățat să fiu onest, cinstit, modest fiindcă rezultatele sunt măsurabile și nu poți să pretinzi că ești ceea ce nu poți să fii. Aș fi deci tocmai bun de manevrat, dacă aș fi și prost. Cum cred că nu sunt, voi face altceva decât sport. Voi face în continuare sport de plăcere, cât mă vor ține balamalele. Profesiunea va fi însă cu totul alta. Încă nu știu care.

- Bag samă că suntem toți în aceeași oală. Și eu care credeam că sunt cel mai vitregit de soartă...

- Nu ești tu singurul – intervine Maria – dar ai deschis un subiect la care va trebui să reflectăm. Alegerea profesiunii nu este o problemă tocmai ușoară. O faci pentru toată viața.

*

* *

Într-adevăr, cea mai importantă problemă pentru orice elev din ultimul an este alegerea profesiunii. Sunt puțini cei care știu dinainte ce vor face, indiferent dacă alegerea a fost fericită sau nu. Pentru majoritatea, întrebarea îi frământă, până când decizia devine fermă.

Din nefericire, criteriile de evaluare sunt aproape întotdeauna nepotrivite. Părinții judecă prin prisma propriului lor subiectivism. Copilul este victima împrejurărilor: dacă s-a întâmplat să aibă un profesor bun la o anumită materie, va fi convins că acea disciplină este și vocația lui. Dacă apreciază că are calități asemănătoare cu ale idolului său (orice copil are un idol), își propune să-i calce pe urme. Dacă cineva i-a spus că are talent pentru muzică, artă, literatură, sport sau orice altceva, va adopta acea profesiune, fără ca cineva să-i fi verificat în mod obiectiv presupusa vocație.

În timpul adolescenței, copilul este influențat de mediu și diversele întâmplări, pe care soarta i le-a scos în cale. De aceea, părinții ar trebui să urmărească calitățile native ale copilului și nu caracteristicile dobândite ulterior. Aceste observații trebuie făcute înainte de școlarizare și bine ar fi ca ele să fie notate, pentru că îi vor fi utile mai târziu, la alegerea profesiunii. Caracteristicile vizate sunt cele cu caracter general: este harnic sau leneș, dinamic sau apatic, este inventiv sau îi plac activitățile repetitive, este avar sau culant, comunicativ sau retras, iubitor, mămos, dur, egoist, rapace, înclinat pentru artă, muzică, sport etc. Iar pentru a evita subiectivismul – caracteristic părinților – se recomandă notarea caracteristicilor opuse: este introvertit sau extrovertit – spre exemplu – fiindcă nu poate fi etichetat cu ambele.

În timpul școlarizării, cele mai multe greșeli pleacă de la supraevaluarea rolului obiectului de studiu, în dauna analizei activității ce o va desfășura după terminarea facultății. Iată un exemplu: un copil este apreciat de către profesorul de matematică sau cel de literatură. În consecință, el urmează facultatea de matematică sau de filologie. După absolvire, însă, doar o infimă parte dintre studenți devin mari matematicieni sau filologi, în sensul că vor lucra într-un institut de specialitate. Marea majoritate vor deveni profesori de liceu, unde vor repeta generațiilor succesive de elevi aceleași lecții din manual, pe care le-a ascultat și el ca elev. Aceasta este o altă profesiune: profesiunea de pedagog, pentru care trebuie să iubească copiii, să aibă răbdare cu ei și să-și facă o pasiune din a-i învăța din ceea ce știe. Dacă s-a nimerit să aibă această chemare, bine. Dacă nu, atunci va deveni un ratat.

În ceea ce privește ingineria, mai există o greșeală: copiii îndemânateci, înclinați spre manualitate, sunt considerați a fi apți pentru inginerie. Nimic mai fals! Poate către chirurgie. Acolo, într-adevăr, se cere manualitate. Plăcerea de a se juca cu șurubelnița nu denotă aptitudini inginerești, așa după cum caligrafierea frumoasă în clasa I-a primară nu indică un viitor scriitor. Un scriitor este cineva care are ceva de spus, ceva ce merită să rămână scris și să afle și alții. Va afla la maturitate, sau chiar mai târziu, dacă a dobândit acel ceva ce merită comunicat lumii. Copil fiind, nu are cum să știe dacă va fi vreodată în această situație. Cât despre inginerie, ea reclamă capacitate de abstractizare, sinteză, concepție, imaginație. Muncitorul folosește șurubelnița, nu inginerul, iar un inginer nu este un muncitor mai calificat, ci cu totul altceva, la fel după cum capacitatea cuiva de a face adunări și chiar înmulțiri, utilă pentru un vânzător, nu ne spune nimic despre aptitudinile lui de matematician, în sensul de producător de matematică.

Criteriul alegerii profesiunii ar trebui să fie studiul activității reale ce urmează s-o desfășoare, cu toate avantajele și – mai ales – a dezavantajele ei. Copilul va putea atunci alege în cunoștință de cauză. Acesta ar trebui să fie rolul părinților. O vânzătoare nu este doar cea care zâmbește frumos clienților; tot ea este cea care trebuie să care marfa în și din depozit, ceea ce, în funcție de marfă, poate fi chiar dificil. Bucătarul și cofetarul nu sunt doar cei care prepară bunătăți; pentru a le realiza, ei stau în fața cuptorului încins, ca să nu amintim activități de-a dreptul dezagreabile.

Cât despre talent, un adult atent ar putea să-l evalueze, dar nu în ultimul an de liceu, ci în fragedă pruncie.

Este sensibil la ritm sau melodie? Îi place armonia culorilor, sau îl atrag doar cele puternice? Are simțul echilibrului? Sunt doar câteva observații, ce pot spune mai mult despre aptitudinile copilului pentru muzică, artă sau sport, decât opinia unui profesor superficial și/sau interesat.

Și încă ceva. Există, în extremis, două categorii de profesiuni:

- cele în care funcționează criterii precise de evaluare;

- cele unde, dimpotrivă, evaluarea este subiectivă.

O persoană serioasă se va simți bine în prima categorie, în timp ce un șmecher se va descurca excelent într-a doua.

Ultima vacanță

Copiii, în ultima lor vacanță ca liceeni, s-au gândit să facă o excursie mai amplă prin țară, fiindcă nu se știe când vor mai avea ocazia. Vara viitoare va fi una foarte grea: bacalaureatul și admiterea la facultate vor fi primele lor probe majore de viață. Urmează facultatea, sigură pentru Maria și Nicolas, dar incertă pentru Iannis. Există deci riscul ca grupul lor – foarte unit până atunci – să se destrame. Silvia o avertizase deja pe Maria că rareori prieteniile din copilărie continuă după absolvirea liceului. Viața îi plasează pe făgașe diferite, poate chiar îi deplasează în localități diferite, dar mai presus de orice, problemele fiecăruia îi acaparează, lăsându-le prea puține disponibilități pentru problemele altora.

Și-au propus pentru excursie un program foarte amplu, dar studiat în detaliu, pe zile și obiective de vizitat. Au ales locurile pentru înnoptat, aprovizionare și toate celelalte, deoarece își propuseseră să străbată și zone mai puțin populate. În plus, costurile trebuiau să fie minime, deoarece părinții lui Iannis și mai ales ai lui Nicolas nu-și puteau permite cheltuieli prea mari.

Rezolvaseră toate problemele, cel puțin teoretic, iar acum, în cea de a doua săptămână de drumeție, erau încântați de tot ce văzuseră și de modul în care s-au descurcat. A fost nu doar vizitarea unor locuri – asemenea celor ce puteau să le vadă la televizor. A fost o lecție de viață. Au întâlnit oameni, au stat de vorbă cu ei, au aflat cum trăiesc, cum muncesc, ce preocupări au și, nu în ultimul rând, ce preocupări și ce pasiuni au.

Deși în pădurea prin care șerpuia poteca ce o străbăteau era răcoare, iar acum, că soarele era aproape de apus, se făcuse de-a dreptul frig, Iannis continua să meargă cu cămașa descheiată la trei nasturi, să i se vadă lanțul de aur. Era marea lui achiziție, pe ce căi numai de el știute. Poate că nu doar lanțul – destul de gros – dorea el să etaleze, cât cele câteva fire de păr ce-i crescuseră pe piept, semn sigur al bărbăției, cu toate că pieptul era cam plat.

Deși nu sperau să mai întâlnească turiști la această oră, pe o potecă rar circulată, din față au apărut ca din pământ trei tineri. Bucuroși să-i salute, așa cum se obișnuiește prin asemenea locuri, n-au apucat să primească răspuns, pentru că cei trei au prins viteză și, cât ai clipi, unul a imobilizat mâna dreaptă a lui Iannis, altul mâna stângă, în timp ce al treilea i-a luat lanțul de aur de la gât. Maria n-a apucat decât să scoată un strigăt scurt. Nicolas, care rămăsese puțin în urmă să-și ajusteze rucsacul, a sărit imediat pe cel ce luase lanțul și l-a pus la pământ. În secunda următoare însă, el însuși a căzut peste hoț, în urma unei lovituri la cap, aplicată de cel ce îl ținuse pe Iannis de mâna stângă. Între cei trei a urmat un schimb scurt de cuvinte, după care l-au recuperat pe cel căzut și au rupt-o la fugă. Doar cel cu lanțul lui Iannis în mână, după câțiva metri s-a întors pe jumătate și a aruncat lanțul, semn că nu-l mai vrea. Maria s-a repezit la Nicolas, care zăcea pe pământ. Ar fi făcut-o poate și Iannis, dar în încercarea lui de a se întoarce, a călcat alături de potecă și a căzut câțiva metri. De acolo, țipa ca în gură de șarpe că i s-a scrântit piciorul. Singura validă, Maria, țipa și ea: „Nicolas, Nicolas!” Nicolas însă nu dădea nici un semn de viață. Lovitura fusese puternică. În speranța că Iannis o va ajuta, s-a ridicat de lângă Nicolas.

- Nicolas e la pământ. Vină să mă ajuți.

- Mi-am scrântit piciorul.

- Vină cum poți!

- Nu pot. Mi-am scrântit piciorul.

- Târăște-te. Vină cum poți și vină mai repede!

- Mi-am scrântit piciorul.

- Într-un târziu, a venit. Avea, într-adevăr, glezna scrântită.

- E mort?

- ?!?!?!

Nicolas nu era mort. Avea încă puls – destul de slab - dar era inconștient. Din cap i se prelingea o dâră subțire de sânge. Cei doi, Maria și Iannis, se uitau unul la altul, întrebându-se din priviri ce să facă. Iannis a rostit primele cuvinte:

- Cum ajung eu acum la cabană? Trebuie să mă ajuți.

Aproape uluită de întrebare, pe moment, Maria n-a știut ce să-i răspundă. Ar fi fost, poate, o soluție, dacă n-ar fi existat una și mai bună: să alerge ea la cabană și să aducă de acolo o echipă să-i salveze pe cei doi. Ar fi fost mult mai rapid, decât să care după ea un invalid. Ar fi însemnat însă să-i lase pe cei doi acolo, în noaptea care tocmai se lăsa. După evenimentul cu tâlharii, se gândea că orice este posibil. Credea că zona este cvasi pustie, dar s-a dovedit că nu este chiar așa. Iar, în afară de oameni, mai exact de neoameni, există și animale. Cum să lase un om în imposibilitatea de a se apăra în asemenea condiții? Nu putea accepta așa ceva, iar în Iannis tocmai constatase că nu poate avea încredere. După câteva minute bune și după ce l-a mai analizat cu atenție pe Nicolas, i-a răspuns:

Trebuie să mă ajuți să încropim o targă, să-l putem transporta pe Nicolas.

- Cu piciorul scrântit? Cum pot să te ajut. Nu mai bine mă ajuți tu să mergem în sat și, de acolo, va veni cineva să-l ia pe Nicolas?

- Nu te știam laș. Mă ajuți sau nu? El a sărit în ajutorul tău. De asta zace acum. Și tu vrei să-l lași aici, în pădure, în plină noapte.

Fiindcă răspunsul lui întârzia, tot ea a fost prima care a început să caute prin pădure ramuri sau mici arbori, din care să facă targa necesară. A găsit mai întâi un băț suficient de gros, pe care i l-a oferit lui Iannis, să se poată deplasa. Încet-încet, a început și el să caute, fără rezultate vizibile. E drept, era totuși invalid. Lumina era din ce în ce mai slabă, căutarea tot mai grea, dar, în cele din urmă, au găsit ce le trebuia. Nu erau perfecte, ei nu aveau nici un cuțit solid, cu care să taie crengile inutile – doar mici bricege –, dar au reușit să improvizeze ceva ce semăna a targă. Oricum, era mai mult decât nimic. Crengile trebuiau legate. Maria și-a scos imediat hanoracul și a început să lege crengile la unul dintre capete.

- Ai să răcești, dacă te dezbraci acum. Se lasă noaptea și se va face frig.

Din nou, nu era cazul să-i răspundă lui Iannis, devenit brusc foarte grijuliu cu sănătatea Mariei. După ce a terminat de legat crengile cum a putut, îi face semn lui Iannis să-i dea hanoracul lui.

- Dă-mi hanoracul tău și mai taci din gură. Și mai dă-mi și cămășile alea ce le ții în rucsac de pomană. Sau mai bine dă-mi rucsacul. Chiar mi-a venit o idee. El e cel mai bun de ținut crengile laolaltă. Am să ți-l găuresc puțin.

Iannis a rămas fără glas, dar a început să asculte ordinele fără crâcnire. Odată „targa” înjghebată și Nicolas așezat pe ea, I-a găsit lui Iannis o creangă mai zdravănă, despicată ca o furcă, ce putea fi folosită drept cârjă. A urmat încercarea cea mare:

- Ridică tu targa de la cap, că ești mai voinic și eu de la picioare. Așa! Hai că merge. Încet-încet, de descurcăm.

- Au!

Când să pășească, Iannis și-a dat seama că nu poate să se sprijine pe cârjă și să țină și targa în același timp. Drept urmare, fiindcă piciorul lui era mai prețios, a dat drumul la targă. Capul lui Nicolas a luat din nou contact cu pământul. O nouă consultare, reașezare pe targă. Nicolas rezista. Maria apucă targa, o ridică de la un singur capăt, cel de la capul lui Nicolas și pornește hotărât, târând celălalt capăt pe pământ. Avusese grijă să-l lege pe Nicolas de subțiori, astfel încât să nu alunece. Iannis o urma tăcut. După câțiva metri însă, zărește pe potecă lanțul ce tocmai i se furase.

- Uite lanțul meu. Formidabil, l-au pierdut.

- Nu l-au pierdut deloc. L-au aruncat special.

- De ce să-l fi aruncat? Atunci de ce l-au mai furat.

- Îți spun eu că l-a aruncat, fiindcă l-am văzut.

- De ce? Nu înțeleg.

- Presupun că au crezut că l-au omorât pe Nicolas și au fugit de frică. Una e să fii acuzat de furt și alta de omor. L-au aruncat, fiindcă nu riscau să fie prinși inițial pentru furt și apoi acuzați de ucidere din culpă.

- I-ai auzit vorbind. Ce spuneau?

- Nu știu. Vorbeau într-o limbă pe care n-o cunosc. Probabil în arabă.

- Erau profesioniști. Ai văzut ce coordonat au lucrat, fără să-și vorbească. Și ce viteză!

N-au mai scos nici o vorbă în orele care au urmat. Se lumina de ziuă când au ajuns în sat. Deși era un sat izolat, salvarea a venit foarte repede. Două salvări. Una pentru Nicolas și alta pentru Iannis. Bineînțeles, Maria a plecat cu mașina în care se afla Nicolas. Și nu doar a plecat cu el; a rămas la spital până când și-a revenit. Avusese o contuzie puternică, dar doar atât. Se punea problema unui cheag de sânge, care ar fi putut agrava situația, dar se părea că va scăpa doar cu sperietura și o durere atroce. Pentru siguranță însă, va rămâne câteva zile în spital sub supraveghere. După ce a devenit conștient, Maria a plecat la Atena să-și liniștească părinții și să-și schimbe hainele, după care a revenit la spital, cu intenția de a sta lângă Nicolas până la externare.

. . . .

- Tată, trebuie să-l ducem pe Nicolas la Paris

- Ce vrei să spui? Nu este restabilit?

- Tocmai că nu este. Diagnosticul inițial a fost prea optimist. Acum vorbește foarte greu; abia dacă poate articula câteva cuvinte, cu foarte multă greutate. Cei de acolo zic că trebuie mutat într-un spital de specialitate, dar nici ei nu știu să existe unul ca lumea în Atena.

- De asta sunt convins. Îmi pare rău pentru Nicolas, dar de ce trebuie să-l ducem noi la Paris? Am devenit cumva nababii Atenei și eu nu știu?

- Văd că ai învățat prea multe expresii românești, dar nu ți-ai însușit și sentimentele lor.

- Recunosc, sunt un grec educat la Paris, cu alte cuvinte n-ar fi nimic de capul meu, din punctul tău de vedere.

- Ba, dimpotrivă, ai atât calitățile grecilor, cât și ale francezilor, dar și defectele lor. Ți-ai pierdut umanitatea.

- Asta pentru că Descartes, părintele Raționalismului a fost francez?

- Despre ifosele francezilor va trebui să discutăm altă dată. Acum vorbim despre Nicolas și problema este serioasă. Are nevoie urgentă de tratament de specialitate profesional și vreau să-l ajutăm.

- Ești îndrăgostită?

- Ești penibil. Suntem prieteni de când ne-am născut și nu concep să nu facem tot ce ne stă în putință pentru a-l ajuta când are nevoie de noi mai mult ca oricând.

- Încerc să te înțeleg, dar ce îmi cer este peste putință. Nu e vorba doar de cei aproximativ 50 de euro de persoană pentru transport, dar . . .

- Asta dacă în Atena nu e grevă generală. - A fost Silvia, ce ascultase tăcută până atunci, mutându-și privirea de la unul la altul, aprobându-i și dezaprobându-i imediat. O colegă – continuă ea – s-a întors zilele trecute din Lisabona. A plătit 50 de euro pentru transportul cu avionul dus-întors cum spui tu, dar a dat 75 de euro la un taximetrist particular de la aeroport până acasă, fiindcă în Atena era grevă generală a lucrătorilor din transporturi.

- Este probabil grecoaică. Dacă era străină îi cerea probabil 100 de euro, poate chiar 150. Nu transportul este însă problema. Eu nu am nici o relație directă în lumea medicală a Parisului. Am plecat de acolo pe când eram adolescent, sau abia ieșisem din ea. Iar costurile spitalizării în Franța, și încă într-un institut de specialitate sunt imense. Mult peste posibilitățile noastre financiare, indiferent ce crezi tu despre ele. Dar, chiar nu putem găsi în Atena ceva satisfăcător?

- Aveți dreptate amândoi și sunteți la fel de aerieni amândoi.

- Ei, hai luminează-ne tu – replică Luigi.

- Degeaba luminezi o țeastă goală, că nu produce lumină. Cel mult o reflectă.

- Cred că am noroc că n-am înțeles ce spui în limba română. O fi vreun panseu autohton. Voi românii aveți multe de felul acesta.

- Am fost cam dură. Iartă-mă, n-am vrut să te jignesc, dar nu m-am putut abține.

- N-ați vrea să vă retrageți țepii și să vedem ce putem face pentru Nico?, readuce subiectul în discuție Maria.

- Tatăl tău are dreptate – revine mama – nu avem nici o șansă reală la Paris, fiindcă nu avem suficienți bani și relații corespunzătoare. Pe de altă parte, nu putem miza nici pe profesionalismul grecilor. Am putea însă încerca ceva în România.

- Asta nu prea înțeleg eu, dar ceva dreptate ai – revine tatăl, afectat în sentimentele lui patriotice, dar arătându-și în același timp dispoziția pentru dialog. Zilele trecute, când m-a prins ploaia fără umbrelă, am venit acasă cu un taxi. Șoferul era foarte încântat că fiul lui urmează facultatea de medicină în România. Înseamnă că există și în Grecia medici la fel de buni ca în România, din moment ce sunt educați acolo.

- Sfântă naivitate!!!, rostiră în duet mama și fiica.

- ?!?!

- România a avut in învățământ medical foarte bun - recunoscut pe plan internațional - pe care l-ai cunoscut și tu. Și mai are încă unul acceptabil, pentru studenții și profesorii serioși. În ultimii ani însă, interesele financiare au făcut să apară mecanisme paralele, prin care se pot obține diplome cu mai puține studii, dar cu bani mulți. Mă tem că grecii ce studiază acum în România fac parte din această a doua categorie.

- Că ceva nu e în regulă în Grecia, trebuie să recunosc și eu.

- Chiar ieri am primit un telefon de la mama lui Vasili, colegul Mariei. Eu îl consultasem pe soțul ei și îi recomandasem o analiză, pentru precizarea medicamentului cu care trebuie tratat. S-a îmbolnăvit pe șantierul unde lucrează, în condiții nu tocmai bune, se pare. Pentru asta, trebuia mai întâi să treacă pe la medicul de familie, să ia o trimitere către laboratorul central, de stat, unde are gratuitate. Știi că ei sunt săraci și nu-și permit să plătească o analiză la un laborator particular. Deși știa că eu îi recomandasem analiza, și mă cunoaște bine . . . o cunoști și tu, Luigi. Este Sofia Vandulakis.

- Cum să nu! Fată drăguță, puțin cam plinuță pentru gustul meu și nu tocmai înțeleaptă, se avântă Luigi, făcând aluzie la sensul de „înțelepciune” a cuvântului „sofia”

- Ei bine – reia Silvia relatarea – deși știa, cum spuneam, că eu îi recomandasem analiza, a strâmbat din nas, fiindcă i se cerea o trimitere, fără ca ea să consulte pacientul.

- Firesc! Amorul propriu! O deranja faptul că ea este doar medic de familie și este solicitată pentru o activitate birocratică.

- I-a dat până la urmă trimiterea și a plecat la Laboratorul Central. Ceea ce urmează este mai interesant, aproape amuzant, dacă n-ar fi enervant pentru pacienți. Acolo, în loc să i se facă analiza, după ce a așteptat mai bine de o oră, a fost luat în primire de un medic. L-a întrebat ce vrea, deși scria clar pe biletul de trimitere, l-a consultat, probabil să verifice oportunitatea trimiterii.

- Sau capacitatea profesională a medicului de familie.

- După ce s-a convins că merită, l-a trimis la laboratorul de specialitate. Cu asta, ai fi crezut că urmează recoltarea probei și gata. Ași!. La laborator, a mai așteptat încă vreo jumătate de oră, Când, în sfârșit, a intrat, în locul unui laborator a constatat că se afla într-un alt cabinet medical, cu un alt doctor, care l-a luat în primire cu aceleași întrebări. De la el, a ajuns în cele din urmă la laboratorul cu pricina, unde o asistență grasă i-a spus „astăzi este full”. Îl poate programa pentru săptămâna următoare, a doua zi fiind sărbătoare și apoi se intră în weekend. A întrebat-o dacă trebuie să treacă din nou pe la cei doi medici și a plecat fără să mai aștepte răspunsul. Acum, soția lui este disperată, fiindcă el nu mai vrea să audă de analize, iar boala i se agravează pe zi ce trece

- Era vreun român printre medicii de care vorbești?, intervine iritată Maria, obosită să asculte divagațiile părinților de la problema lui Nicolas, acută pentru ea.

- Nu.

- Atunci poate vă gândiți cum am putea să-l ajutăm pe Nico.

- Am să caut să văd dacă nu putem găsi ceva în București, încearcă să calmeze atmosfera Silvia.

- Poate clubul de tenis, unde activează Nicolas poate să-i ofere un sprijin financiar, se avântă și Luigi, deși accidentul nu avusese loc pe terenul de tenis.

- Cred că mai bine vorbesc eu cu bunicul.

- Lasă-mă mai întâi pe mine să caut. Bunicul e pensionar. Eu am foști colegi în București.

. . . .

În final, tot bunicul a fost soluția salvatoare. Colegii și cunoștințele mamei, fie că s-au eschivat dintr-un motiv sau altul – invidia printre ele, pentru că Silvia locuiește în Atena -, fie că ei nu i-au inspirat suficientă încredere Silviei. După un telefon al ei și un mesaj lung al Mariei, în care i s-a relatat accidentul și tratamentul urmat, au primit răspunsul, tot printr-un telefon și un mesaj din partea bunicului.

„Solicitarea voastră m-a pus la grea încercare, dar mi-a furnizat nu numai bucuria de a fi reușit, ci și reluarea relațiilor cu vechiul meu coleg, doctorul Iorgulescu. Aproape toată viața, noi doi ne-am ironizat, ne-am ciondănit, dar am și colaborat, până când el a devenit profesor universitar – cam târziu, dar în final a reușit – și mie mi s-a părut că a început să-și poarte nasul pe sus. Poate că așa a și fost la început, dar acum – că s-a obișnuit cu noua lui poziție socială – a revenit la normal. A fost foarte bucuros să reluăm același dialog presărat cu săgeți – fără a fi otrăvitoare – dovedind că, între noi, a existat o adevărată prietenie și apreciere reciprocă, fiindcă numai prietenii își permit să se comporte așa cum am făcut-o noi. Ca profesor universitar, el încă mai lucrează, deși nu mai operează. Sfatul lui este apreciat de către medicii mai tineri și este deseori solicitat să supervizeze operațiile mai dificile. Este neurochirurg, deci omul cel mai potrivit pentru accidentul lui Nicolas.

Tu l-ai cunoscut, Silvia, nu știu dacă Luigi și Maria au auzit de el. Nu și-a putut ascunde plăcerea de a fi solicitat și bine a făcut, fiindcă este un sentiment normal pentru cineva care s-a străduit permanent să fie din ce în ce mai bun, să se autodepășească. Recunoașterea profesionalismului său este, pentru astfel de oameni, satisfacția supremă. I-am spus și că familia pacientului, formată doar din mama lui, nu are resurse financiare și m-a asigurat că va face astfel încât să reducă cheltuielile la minimum, dacă nu chiar la zero.

O trimitere de la o instituție medicală din Grecia nu este obligatorie, dar este folositoare, pentru a demonstra încă odată – dacă mai este necesar – că Institutul lor este apreciat în străinătate. Chiar o adresă din partea unui club sportiv, unde am înțeles că activează Nicolas, este bună. Trimiteți deci pacientul aici cât mai repede. Timpul nu lucrează în favoarea lui și – dacă este necesară o intervenție chirurgicală – este bine să fie făcută cât mai repede.

Știu că vă veți grăbi să-mi mulțumiți, dar nu trebuie s-o faceți, fiindcă eu trebuie să vă mulțumesc vouă, pentru bucuria de a fi de folos și pentru oportunitatea reluării relației mele cu doctorul Iorgulescu.”

Mesajul continuă cu relatări ale altor subiecte de familie.

- E o.k. Știam eu că bunicul va rezolva problema. Mă duc eu chiar mâine cu Nico la București.

- Ce face? – întreabă mama iritată și aproape ridicându-se de pe scaun.

A urmat un dialog la cuțite, încheiat cu ieșirea Mariei din cameră în hohote de plâns.

- Draga mea, fata noastră trece printr-un moment important al vieții ei. Ar trebui să fim foarte atenți cu ea.

- Ce vrei să spui, că ar trebui s-o las să plece? Nici nu mă gândesc.

S-a gândit însă și a ajuns la concluzia că soțul ei avea dreptate. Mai greu a fost să-i spună Mariei că și-a schimbat opinia. A făcut-o însă Luigi, cu tactul ce-l caracterizează în momentele importante, tact ce și l-a însușit la lecțiile de chirurgie și activitatea ulterioară.

Mai greu a fost să convingă personalul spitalului să accepte externarea lui Nicolas, văzând în asta lipsa aprecierii profesionalismului lor. Odată problema rezolvată, mai trebuia organizat transportul la București a lui Nicolas și a celorlalți.

. . . .

Deși obosite după o mie două sute de kilometri și o noapte nedormită, Silvia și Maria au mers direct la spital. Nicolas era deja acolo, plecat cu avionul, însoțit de mama lui și o asistentă, pusă la dispoziție de spitalul unde lucra Luigi. El avea mai multe operații programate și nu a putut să vină. Pentru Silvia a fost mai simplu; ea a convenit cu o colegă s-o înlocuiască, urmând ca ea să facă același lucru când colega va avea nevoie de câteva zile libere.

Pe drum, a condus doar Silvia, cu o pauză de o jumătate de oră, atunci când a simțit că riscă să adoarmă la volan. Odată cu răsăritul soarelui însă s-a înviorat ca și cum ar fi dormit toată noaptea. Asta până când soarele s-a ridicat și a început să se încălzească. Atunci, oboseala a reapărut. Ultimii kilometri au fost cei mai grei și doar aglomerația, din ce în ce mai mare, pe măsură ce se apropiau de centrul orașului, o țineau trează. Maria, posesoare recentă a permisului de șofer, nu avea suficientă experiență să conducă la drum lung și încă pe timp de noapte, așa că nu a putut să-și ajute mama, deși și-ar fi dorit și chiar i-a propus. Silvia însă nici nu a vrut să audă de așa ceva.

La spital au constatat că s-au grăbit inutil; medicii așteptau rezultatul unor analize, pentru a se pronunța asupra diagnosticului și a conduitei ce trebuia adoptată. Erau puțin dezamăgite, dar bucuroase că Nicolas a suportat bine transportul. I-au făcut o scurtă vizită în salon și l-au așteptat pe doctorul Iorgulescu să iasă din operație. Acesta a ținut în primul rând să arate ce mult s-a bucurat de reluarea relației cu prietenul său din tinerețe. Chiar el a folosit termenul „prieten”. A menționat chiar și o replică a lui Heidegger, pe care o repetă acum de fiecare dată când are ocazia: „Când eram mai tânăr era așa de frumos . . Studenții mă atacau tot timpul. Acum când am devenit celebru, nimeni nu îndrăznește să mă atace”, ceea ce este un dezavantaj. Devii rupt de realitate. Acum, că s-au reîntâlnit se simte din nou tânăr.

Cum la spital nu mai era nimic de făcut, au plecat cu toții la familia Brănescu, bunicii Mariei, care le așteptau cu masa plină de bunătăți. Doar Maria a mâncat, și încă cu poftă. Silvia s-a culcat și a adormit imediat.

* *

*

În lipsa prietenilor, Iannis a început să se gândească la propriul său viitor. Este prieten cu așii clasei, dar în adâncul sufletului său simte că nu este la nivelul lor. Iar după accidentul lui Nico, este posibil ca și relațiile lor să se schimbe. Care va fi viitorul lui în clasă, când colegii vor afla că grupul nu mai este la fel de unit? Poate că unii se vor strădui să-l atragă în grupul lor. Au mai încercat și în trecut. Atunci i-a refuzat, gândindu-se că este mai avantajos să fie în echipa câștigătoare decât în cea a unor mediocri, care doar cârcotesc, fără să-și dovedească prin ceva valoarea. Acum însă, nimeni nu știe nici măcar dacă Nico va putea continua școala și – fără el – nu se mai poate vorbi despre grup. Maria își va vedea de cariera ei de viitoare medicinistă – deja s-a hotărât ce profesiune să adopte – și va acorda tot mai puțină atenție colegilor. De altfel, are o vagă bănuială că fisura apărută în prietenia lor cu ocazia accidentului ar putea marca o ruptură adevărată. Simpatizanții de genul lui Vasili au prea puțină forță pentru a conta în ecuația relațiilor colegiale. Va trebui să facă ceva pentru el însuși. Ceva prin care să se remarce. Alegerea carierei este și ea o problemă, care însă poate să mai aștepte. Are nevoie de ceva urgent, ca începutul ultimului an școlar să nu-l prindă descoperit. „Savoir vivre”[2] e mai mult o artă decât o știință, motiv pentru care fiecare are soarta corespunzătoare talentului – și mai puțin priceperii – cu care a fost înzestrat. Ar mai fi și „joie de vivre”[3], dar pe asta a experimentat-o deja. Acum are nevoie de altceva. Cele două expresii franțuzești le-a auzit rostite de mai multe ori de Maria. Ea, într-adevăr, pare să se descurce bine pendulând între ele, sau poate chiar cu ambele deodată.

Pentru el, fotbalul ar putea fi o soluție. În partidele amicale din curtea școlii și chiar din cele de pe alte terenuri a dovedit că este destul de bun. Sigur, nu se compară cu Nico, dar fotbalul oferă alte oportunități decât sporturile individuale. În liga întâi activează douăsprezece, uneori paisprezece echipe, fiecare cu un lot de minimul 20 de jucători. În total există deci câteva sute de jucători așa-ziși profesioniști, care câștigă incomparabil mai mult decât campionii la sporturile individuale. Și nici cei din liga a doua n-o duc rău deloc. Printre ei, el va fi considerat un intelectual. Poate se face antrenor. Va trebui să ia legătura cu câteva cluburi.

* *

*

În așteptarea rezultatului, Maria străbătea nervoasă coridoarele spitalului. Deși nu-i ardea de glumă, nu și-a putut stăpâni un zâmbet ironic: numerotarea saloanelor era făcută cu cifre romane, așa că pe ușa salonului șapte scrie:

SALON BOLNAVI

VII

Întrebarea: „oare care o fi starea celor din alte saloane?” nu putea fi evitată. O variantă încă optimistă ar fi

Salon bolnavi

încă vii

După vreo douăzeci de minute de așteptare, care păreau ore, doctorul Iorgulescu a apărut zâmbitor pe ușa sălii de consiliu. Zâmbetul lui era însă unul profesional și Silvia a văzut imediat în privirea lui că are o problemă în comunicarea mesajului. În cele din urmă, și-a luat inima în dinți: de ce ne-am temut nu am scăpat. Nicolas are un cheag de sânge la locul loviturii. Unul mic, dar există. A fost lovit cu un obiect contondent, dar nu foarte dur, fiindcă nu i-a spart osul. El este tânăr și oasele tinerilor sunt încă elastice. Există două alternative și alegerea celei bune nu este ușoară.

- Care sunt variantele? - au rostit aproape în cor Mioara, Silvia, Maria și doctorul Brănescu, venit și el să le însoțească, din curiozitate, dar și pentru a fi util, în ipoteza că sfatul său ar fi binevenit.

- Trepanare sau tratament.

- Ce-i aia trepanare? - întreabă Maria.

- Înseamnă spargerea osului și îndepărtarea cheagului – răspunde bunicul, înaintea doctorului Iorgulescu.

- Asta mi se pare ceva foarte delicat și riscat.

- Orice operație pe creier este delicată și riscantă.

- Și tratamentul, în ce constă?

- În așteptare. Cheagul de resoarbe în timp, se dizolvă, ajutat bineînțeles de medicamente. Este necesară deci multă răbdare.

- Ar fi de preferat, nu?

- Așa se pare, dar există și un risc. Cheagul se poate deplasa și atunci poate obtura vase importante de sânge, cu consecințe neprevăzute: paralizie parțială sau chiar deces.

- Nu ne speriați, domnule doctor.

Cu verva ei caracteristică, Maria era cea care susținea dialogul, deși era ultima care, în mod normal, avea un cuvânt de spus, motiv pentru care doctorul Iorgulescu le readuce la realitate: necesitatea deciziei ce trebuie luată și care nu era numai a lui.

- Nu vreau să vă sperii. Dimpotrivă, vreau să vă încurajez, dar trebuie să înțelegeți toate datele problemei, fiindcă decizia trebuie luată împreună. Eu vă dau toate detaliile, dar decizia aparține mamei pacientului, fiindcă spitalul cere semnătura ei. Nu vă grăbiți! Aveți tot timpul. Oricum, azi nu se mai întâmplă nimic. Membrii consiliului medical și-au încheiat serviciul și pleacă acasă, dacă nu cumva au și făcut-o. Mergeți acasă, sfătuiți-vă împreună și veniți mâine să stăm de vorbă.

Mioara era sfârșită. În tot acest timp, ea a stat pe sălile spitalului și a picotit din când în când pe un scaun. Decizia ce urma s-o ia acum o copleșise. De aceea, propunerea Silviei de a merge împreună să se sfătuiască, chiar dacă cerea un efort suplimentar, o scutea de a se gândi ce decizie să ia în acest moment. Avea nevoie de o pauză, să-și limpezească creierul. Au plecat la un mic restaurant din apropiere să ia o gustare și – de ce nu? – și o tărie mică. În timp ce fetele se „încălzeau”, bunicul – discret – a rezervat pentru Mioara o cameră la un hotel modest în apropierea spitalului.

Sfârșitul părții a patra

---

[1] Relatarea îmi amintește o întâmplare din România anilor ’60 ai secolului trecut. La o lecție de învățământ politic la Rafinăria Brazi, de lângă Ploiești, după ce expune programul “minunat” al partidului, propagandistul întreabă un muncitor ce părere are. Acesta îi răspunde că, până să fie angajat la Brazi, el a lucrat la C.F.R., unde circula o vorbă: “Linia-i dreaptă, dar numai până la Chitila”.

[2] A ști să trăiești

[3] Bucuria de a trăi