Cristache
Gheorghiu
Trei destine împletite
Editura Betta
2022
Partea a treia
Cu
timpul, în mod firesc, micile diferențe dintre cei trei copii s-au
accentuat, fără însă ca ele să slăbească unitatea
grupului.
Încă
din clasa întâi, Maria a fost permanent premiantă. Vorbea perfect trei
limbi – româna, franceza și greacă – și se descurca destul de
bine în engleză. Pentru a nu fi considerată tocilară, dar nu
numai, juca fotbal cu băieții, mai bine decât mulți dintre ei.
Bineînțeles, fetele o invidiau, o ocoleau și încercau chiar s-o
bârfească, dar fără prea mult succes. Băieții, în
schimb, o adulau. Era nu doar o bună colegă; era și drăguță.
Chiar și cei ale căror avansuri copilărești fuseseră
refuzate nu aveau dinți ascuțiți împotriva ei; „Nicolas și
Iannis erau de vină” - vezi Doamne - „fiindcă se interpuneau”.
Nicolas
era nu doar căpitanul oricărei echipe de fotbal, ce se forma ad-hoc
în curtea școlii, dar făcuse parte din echipa de copii a unui club
profesionist de tenis, iar mai târziu, ca junior, era speranța națiunii.
De școală nu prea avea timp, dar nici chef. Din acest motiv, nu-și
făcea niciodată temele, astfel că ajutorul prietenilor, și
mai ales al Mariei, avea mare valoare pentru el. Era inteligent, chiar foarte
inteligent, prindea totul din explicațiile profesorilor. Din păcate,
tocmai aceste explicații erau din ce în ce mai lapidare, fiindcă
profesorii înșiși erau mai interesați să câștige bani
prin meditații, decât să-și facă datoria de dascăli.
De meditații el chiar nu avea timp, și nici părinții banii
necesari. În consecință, era cotat ca fiind un elev mediocru,
provocând surpriza unor profesori, când se remarca prin unele răspunsuri
peste așteptări. Efectul era cel așteptat: cunoștințele
lui erau și ele lapidare, dar inteligența îl ajuta să le
folosească cu brio. Dacă numele lui ar fost Petru, de la piatră,
termenul „lapidar” (scris în piatră) i s-ar fi potrivit perfect.
Și
Iannis se remarca prin mediocritate, dar nu și prin inteligență.
Colegii și profesorii îl acuzau că vorbește grecește
stricat, cu greșeli de tot felul, deși este născut în Grecia,
merge la școală grecească de atâția ani și – culmea –
are și nume grecesc. Se mira cum de nu se leagă nimeni de Nicolas,
care mai greșea și el, dar – ce-i drept – nu în măsură în
care o făcea Iannis. Maria nu intra în discuție; ea era un geniu.
Vorbea perfect trei limbi și este pe cale să și-o însușească
la fel de bine și pe a patra. Nu era chiar așa, dar așa credea
el, Iannis. În realitate, dintre cele trei limbi, două erau pentru ea
limbi materne – deși avea o singură mamă – dar sintagma
„limbă paternă” nu se folosește. În plus învăța
engleza la școală și acasă, citind cărți englezești
și discutând cu orice vorbitor de limbă engleză, pe care
întâmplarea i-l scotea în cale. Între patru și șapte ani, avusese și
o meditatoare, dar asta știa mai puțină lume.
Cu
Iannis lucrurile au evoluat greșit de la început. Mama lui și-a
propus ca, venind în Grecia, să se integreze cât mai deplin și rapid.
Însușirea limbii era primul obiectiv. Copilul trebuia să fie grec
sută la sută, așa că i-a vorbit de la început numai grecește.
În „greaca” ei, pe care abia o descifra, bineînțeles cu numeroase greșeli
la orice frază și cu accente conform imaginației ei, rareori
identice cu ale grecilor.
Cazul
Mariei era opus: părinții ei, nu doar din sentimente patriotice, ci
pentru că știau din experiența altor emigranți mai în
vârstă, au aplicat o strategie diferită. Copilului i s-au adresat
fiecare în limba lui maternă: mama în română și tatăl în
franceză. Între ei, părinții vorbeau grecește, dar pe cât
posibil nu în fața fetiței. Ea, Maria, a început să
vorbească grecește numai în prezența grecilor, maturi sau copii,
iar la școală s-a ambiționat să-și însușească
vorbirea și scrierea corectă. Profesoara cu care făcuse meditații
la limba engleză o învăța și grecește,
*
* *
Nu trebuie să ne așteptăm ca, la
întâlnirile din parc ale Mariei cu Iannis și Nicolas, copiii să
discute doar subiecte serioase. Nu lipsesc glumele, micile bârfe, comentarii de
tot felul etc.
-
Mă
întreb câți intelectuali greci știu să scrie corect. Am observat
o ezitare chiar la profesorul nostru de literatură, deși scria pe
tablă un text dinainte pregătit. Îl copia. Avea hârtia în mâna
stângă.
-
În primul
rând, nu există o limbă greacă literară unanim
recunoscută.
-
Este normal.
Atena era doar un sat mai mare când a devenit capitala Greciei moderne și
nici un intelectual de vază. Nici unul dintre dialectele proaspeților
atenienilor de atunci – veniți din toate provinciile, cu excepția
zonei Istanbul, fosta capitală – nu putea să fie recunoscut ca
limbă literară națională, iar puzderia de analfabeți
ce au invadat-o ulterior nu aveau calitatea să-și impună
dialectul provinciei din care proveneau. În toate țările evoluate,
s-a detașat dintre intelectuali un scriitor – precum Dante în Italia,
Geoffrei Chaucer în Anglia sau Eminescu în România, care – prin scrierile lor –
au fixat limba literară unanim recunoscută. Aici, Grecia, nu au avut
acest noroc.
-
Ar fi o
noutate să aflăm că s-a reușit unanimitatea în Grecia,
indiferent în ce domeniu.
-
Dovadă
că a existat o încercare de a fixa o limba literară. Acea katharevusa
(Καθαρεύουσα)
sau așa ceva, dar nu a fost acceptată de toată lumea.
-
Chiar și pentru alfabet au
existat mai multe încercări de sistematizare, dar s-au opus în primul rând
profesorii.
-
Firesc! După ce s-au chinuit o
viață să învețe să scrie, au fost disperați
să afle că trebuie s-o ia de la început.
-
Mama – intră în discuția
dintre cei doi băieți Maria -, care a învățat să
citească grecește după ce a venit în Atena, spunea că este
foarte greu să găsești un cuvânt în dicționar după ce
l-ai auzit de la cineva.
-
Te cred. Cu cinci modalități
de a scrie vocala ‚i’, cu transformarea în diferite consoane a literei ‚u’
(ipsilon) în funcție de litera care urmează . . .
-
Nu înșira toate anomaliile
că m-apucă somnul.
-
Eu cred că și alfabetul
chirilic a fost tot o încercare de sistematizare a alfabetului grec, dar a fost
refuzat de greci.
-
Și l-au preluat rușii.
-
Slavii din Balcani mai întâi,
ucrainenii după creștinare și, prin intermediul lor, rușii
mai târziu. – A fost din nou intervenția Mariei.
-
De unde știi tu, Maria, atât de
multe din istorie?
-
La noi în casă se discută
mereu. Mama fiind româncă și tata grec educat în Franța, apar
deseori întrebări, contradicții și, dacă răspunsul nu
e clar sau lipsește, consultă cărți, caută pe
Internet, se informează, până se lămuresc. Rareori rămâne
un subiect neelucidat. Eu îi ascult pe toți – pe tata, pe mama, plus diverșii
oaspeți – le urmăresc argumentele și, dacă nu sunt
convinsă, caut și eu prin cărți sau consult alte surse de
informare.
-
Spune-mi altceva: noi, românii, spunem
că cineva a domnit, fiindcă am avut domni. Francezii régnait,
englezii reigned, pentru că au avut sau au regi. Rușii au avut țar.
Ei cum spun?
-
Nu știu. Limba rusă mi-a
scăpat.
-
Bunicii mei ți-ar răspunde
că tu ai avut norocul să scapi de ea. Ei nu.
-
Poate că și ai mei, dar nu
i-am întrebat.
-
Apropo de cărți. Mă uit
și eu în dicționarul limbii române, atunci când nu știu sensul
unui cuvânt, sau nu sunt sigur. Marea majoritate a cuvintelor cică vin din
alte limbi, ca și cum românii nu știau să vorbească
până să-i învețe alții. Iar cel mai mult mă surprinde,
aproape că mă amuză, când găsesc cuvinte grecești,
despre care scrie acolo că ar proveni din slavă. Păi grecii au
comunicat cu oamenii de pe teritoriul României încă din antichitate, când
slavii stăteau încă în bordeiele lor.
-
Este efectul propagandei sovietice,
preluată cu sârg de lepădăturile din România.
-
Și acum, după atâția
ani, nu le este rușine?
-
Cui? Rușilor? Ei își spală
păcatele cu votcă.
-
Nu lor, românilor.
-
Sunt două categorii:
lepădături și proști. Unii își trădează țara
din motive meschine, iar alții pot fi îndoctrinați cu ușurință,
fiindcă le lipsește cultura și aparatul acela de analiză
critică.
-
Ăla de deasupra gurii. Adică
au minte mai puțină.
-
Te-ai prins! Pentru ei, capul este
acea parte a corpului unde se află gura.
Între timp, vântul s-a întețit și baletul
frunzelor pe aleile parcului s-a transformat într-o goană nebună
către adăposturi numai de ele știute. N-ar fi exclus să
urmeze și o mică ploaie, deși ele sunt rare în Atena, mai ales
în această perioadă.
Cu tot regretul, cei trei prieteni se grăbesc
spre casă, lăsând dilema limbilor pentru altă dată,
dacă vor avea timp de ea.
*
* *
Silvia, deși știa ceva despre nașterea
alfabetului chirilic, pentru a fi sigură că nu greșește în
discuțiile cu prietenii, i-a scris bunicului ei, pentru
lămuriri. În scrisoarea de
răspuns, acesta precizează următoarele:
„Subiectul e
chiar mai complicat decât pare. Chiril și Metodiu, doi greci din Salonic,
au trăit în secolul 9. Se afirmă că ei au propovăduit Creștinismul
printre slavii de pe meleagurile Moraviei. Unii înțeleg provincia cu acest
nume din Cehia de azi, dar cred că este greșit. Moravia este și
un râu în nord-vestul Greciei, în Serbia de azi. Înaintea lui Chiril și
Metodiu, în secolul 4, deci cu 500 de ani mai devreme, episcopul Wulfila a
inventat alfabetul gotic și a tradus Biblia în limba gotică,
vorbită de triburile est-germanice, deci vecine cu Polonia, spațiului
de origine a slavilor sau chiar în interiorul lui. Ele, triburile germanice au
răspândit Creștinismul în vestul Europei, folosindu-se mai mult de
sabie decât de cruce, politică ce a continuat mult după rușinea
Cruciadelor. Este deci puțin probabil ca populația din zona de obârșie
a slavilor să fi avut nevoie de serviciile grecilor. Există însă,
cum spuneam, râul Morava, în Serbia, afluent al Dunării, ce trece aproape
de Belgrad. Cândva, zona respectivă s-a numit și ea Moravia. Este
deci de presupus că acesta este teritoriu în care și-au desfășurat
activitatea Chiril și Metodiu. În unele scrieri, în loc de Moravia se
folosește Panonia, creând astfel o confuzie, pentru că – la o privire
mai atentă pe hartă – constatăm că râul Morava se află
la sudul Câmpiei Panonice, în timp ce Moravia cehă este la nord-est. În
susținerea acestei idei pledează și argumentele istorice. În
secolul 9, guvernanții din Imperiul Roman de Răsărit, în curs de
grecizare și zdruncinat de numeroase revolte ale populației, s-a
străduit să-i creștineze în ritul practicat de către
Patriarhia de la Constantinopol și nu în cel gotic, al lui Wulfila,
nerecunoscut nici în bisericile catolice, unde slujba religioasă se face și
azi în limba latină. (Limbile greacă și slavă sunt recunoscute
ca sfinte în bisericile ortodoxe.) Pentru asta, au inventat un alfabet
simplificat. Mai mult: Chiril a murit la Roma. Legenda bisericească spune
că fost chemat de către Papă, să-l felicite pentru
activitatea depusă în slujba Creștinismului. Doar pe Chiril, nu și
pe Metodiu, deși ei au lucrat împreună. Din nefericire, la Vatican –
unde se arhivează tot ce zice și face Papa – nu există nici un
document în această privință. De altfel, ar fi fost greu pentru
Papă să-l cheme din nordul Europei, unde fostul Imperiu roman nu a
ajuns nici în zilele lui cele mai bune. Din Moravia balcanică putea s-o
facă însă cu ușurință. Notăm însă faptul
că plecarea la Roma s-a petrecut cu foarte puțin înainte de Marea
Schismă din 1054, când relațiile dintre Patriarhia de la Constantinopol
și papalitate erau foarte tensionate. În asemenea condiții, chemarea
de către Papă este ilogică. În schimb, ipoteza plecării în
scop misionar, pentru a pleda în favoarea bisericilor răsăritene, ca și
moartea lui prematură, sunt mult mai plauzibile. Cât privește
alfabetul chirilic, sunt în deplin acord cu tine, Maria, că el a fost o
încercare de raționalizare a alfabetului grecesc, care pe vremea aceea era
chiar mai complicat decât cel de azi. Faptul că el nu a fost preluat și
de către greci este mai interesant. Trebuie să ținem seama
că, în antichitate, Grecia nu exista ca stat, deci nu avea cine să-și
asume responsabilitatea. Cei care au păstrat vechiul alfabet au fost preoții,
conservatori prin tradiție.”
*
* *
Întâlnirile
bărbaților au încetat în scurt timp. Ale mamelor, în schimb, au
continuat peste ani, chiar dacă, uneori, mai lipsea câte una, din diferite
motive.
O
primă transformare s-a produs când Silvia a invitat o prietenă dintre
colegele ei. La început una, apoi două și, cu timpul, din ce în ce
mai multe. Dacă în discuțiile de până atunci Silvia trebuia
să se adapteze subiectelor generate de Mioara și Lucia, odată cu
apariția altor persoane, raportul de forțe a început să se
schimbe și, așa cum era de așteptat, rând pe rând cele două
au abandonat cercul, care devenise un adevărat cenaclu. Nu veneau doar
prietenele Silviei, ci și prietenele prietenelor, ba, după un timp,
chiar și bărbați. Români mai ales, dar și greci, doctori,
muzicieni, artiști plastici, actori, oameni de litere, oricine era dispus
să participe, să facă parte din acest grup de intelectuali.
Tradiția s-a păstrat printr-o singură convenție: marțea
ca jour fixe.
Cercul amicilor doctorului
Brănescu
Doctorul Brănescu intră
recitând:
Pleoapă de-omăt
peste
iezer s-așterne.
Obosit îi pământul
să
privească la stele.
Iarna-i o clipă;
vine
iar vara.
Cu ochii mai limpezi
privi-vom
mai proaspeți
lumea
de-afară.
-
N-am știut că ești
poet.
o
Nici nu sunt. Cred că e din cauza
gerului. Am venit pe jos, să-mi biciuiesc puțin trupul, dar cred
că am cam exagerat.
-
Așa se pare.
§
Poți să fii sigur.
o
Bine că mi-ați spus-o. Acum
m-am liniștit.
-
Eu n-am putut să vin
săptămâna trecută, fiindcă am avut stomacul deranjat.
o
Ai mâncat ce nu trebuie.
-
Da. Cred că a fost de la o
salată bśuf.
o
Oh, da, asta poate fi foarte
periculoasă. De obicei maioneza este de vină, dacă au folosit
ouă vechi, sau celelalte componente, când sunt refolosite de la vreo
supă, ciorbă sau mai-știu-eu-ce. Poate carnea.
-
Carnea sigur a fost bună,
fiindcă am cumpărat-o chiar eu de la supermarket cu o zi înainte.
Verificasem și data expirării și era produsă de o
firmă renumită pentru carne de porc.
§
Iartă-mă că intervin,
dar nu se potrivește salata bśuf cu carne de porc.
-
De ce?
§
Pentru că bśuf înseamnă
vită.
-
În ce limbă?
§
În franceză.
-
Nu se spune vache?
§
Ba da, dar la animalul viu. La carne,
ca aliment, se spune bśuf
o
Are dreptate. În engleză sunt
și mai multe asemenea diferențe: ox-beef
pentru bou, calf-veal pentru vițel, pig-pork pentru porc, sheep-mutton
pentru oaie și altele.
-
Oh oho, ce de connaisseurs avem aici! Eh, voi cu limbile voastre străine. Nu știu
la ce vă folosesc.
§
La multe. Să
citim, să discutăm ....
o
Și chiar să gândim. Eu am
scris două cărți în
paralel în română și engleză. Asta m-a ajutat să
construiesc fraze mai clare, mai limpezi, chiar în limba română. Poate
că în engleză am mai greșit uneori. Adică ce „poate”. Am
greșit sigur și de multe ori. Dar tocmai acest efort de a mă
exprima cu posibilitățile mele m-a obligat să-mi ordonez
gândirea.
§
Așa este și e foarte
interesant ce spui.
* *
*
-
Mișu: Eu nu știu cum se mănâncă asta conform constituției,
dar am să vă arăt cum o mănânc eu.
o
Costel: Lasă constituția. Am
convenit că noi nu discutăm politică aici.
-
Mișu: N-am spus „conform constituției
României”.
o
Costel: Atunci conform constituției
tale fizice. Așa mai merge!
-
Mișu: Fizico-chimice.
o
Costel: Te-am auzit și m-am
amuzat când i-ai spus asta casieriței de la super-market, când te-a
întrebat dacă plătești pe firmă sau ca persoană fizică.
-
Mișu: Bănuia ea că nu
mai am firmă.
o
Costel: La fața ta puteai să
ai și gripă spaniolă, dar se vedea după coșul de
cumpărături că nu cumpărai două cepe și un
castravete pentru vreo firmă.
-
Mișu: Te rog, fără
ceapă, că miroase urât.
o
Costel: Ai dreptate, scuză-mă,
te rog. Tu miroși întotdeauna frumos. A castravete proaspăt. Apropo.
Ce deodorant folosești?
§
Alin: Spunea despre tine un tip care
te cunoaște că ai fi pe jumătate ungur. I-am spus că nu
cred. Ai nume de român și vorbești fără accent. E
adevărat?
-
Mișu: Parțial. Sunt doar pe
un sfert. Bunica maternă era unguroaică.
o
Costel: Înseamnă că ești
ungur. La evrei, doar cei cu mame evreice sunt și ei evrei. Tatăl nu
contează.
-
Mișu: O fi la evrei. La nemți
e invers.
§
Alin: Eu sunt evreu-neamț și
vă spun că habar n-am de asemenea reguli.
-
Mișu: Ești evreu-sas, d-aia
nu știi.
o
Costel: Lăsați fleacurile
astea. Poți să fii și chinez. Pentru mine ești prietenul
nostru și asta e tot ce contează. Dar spune-mi cum se face că nu
doar că nu ai accent, dar vorbești perfect românește, mai bine
chiar ca unii români.
§
Alin: Care se află în treabă
și pe la Televiziunea Română.
-
Mișu: Dacă e vorba despre
gramatică și vocabular, asta e o chestiune de educație, de
cultură. În privința accentului, depinde în ce direcție îți
îndrepți atenția. Tatăl meu era român și vorbea perfect
românește.
Observațiile
nerostite ale domnului Brănescu:
Asta
așa e. Originea lui Mișu nu o cunosc, dar, într-un concediu la schi
la Bâlea Lac, am cunoscut un caz similar. Un tip, care vorbea și el
perfect românește spunea că tatăl lui era român și mama
unguroaică. Nu mai țin minte cum a venit vorba, dar îmi amintesc cum
povestea cu mândrie că are un nepot pe care îl iubește foarte mult și
vrea ca tot ce face în viață să fie perfect. Pentru asta le
interzice celor din familie să vorbească cu el în limbile pe care nu
le stăpânesc perfect. În familia nepotului, mama este săsoaică
zice ea, deși tatăl ei este șvab, iar mama unguroaică,
căsătorită cu un basarabean, care vorbește românește
cu accent. Dintre toți, doar el vorbește corect românește,
fiindcă a copilărit printre români. Cel care ar fi trebuit să-i
fie tată a fost prizonier la ruși, de unde i-au dat drumul după șapte
ani. Între timp, mama s-a angajat menajeră la o familie de români, care
s-au mutat la București și au luat-o și pe ea. Nu i-a spus
niciodată cine îi este tatăl biologic. El a rămas în București
până în 1949, când, în urma naționalizării, a primit o funcție
de conducere în Brașov, fiindcă, înainte de 1944 luptase în
ilegalitate. Maghiara lui – recunoaște – nu este foarte bună. E doar
o maghiară „domestică”. Nepotul merge la grădiniță,
unde învață limba germană corectă (crede el) și o
corectează pe maică-sa. Ceilalți îi vorbesc pe limba lor
maternă. Singurul care are dreptul să vorbească românește este
el, bunicul. Când va fi la liceu, va învăța și nepotul să
vorbească românește corect, fiindcă va urma un liceu românesc de
cea mai bună calitate. Deștept individul.
* *
*
-
Înțeleg
că etica este un ansamblul de norme de comportament, în timp ce morala
este doar una dintre ele, sau o parte a eticii. Greșesc?
o
După unii,
da. După alții, nu.
-
Adică?
o
Să mergem la
sursă. Deși le dă definiții diferite, DEX-ul le
consideră egale. Să citim:
1. Etica: „Ansamblu de
norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul
pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor;
morală.”
2. Morala: „Ansamblul
convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în
principii, norme, reguli, determinate istoric și social, care reglementează
comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre
aceștia și colectivitate și a căror respectare se
întemeiază pe conștiință și pe opinia publică;
etică.”
De altfel, cuvântul „etică”
provine din greacă și înseamnă „moravuri, în timp ce
„etică” este din latină și are același înțeles. Cu
toate acestea, unii le interpretează așa cum ai spus tu, în timp ce
alții – Kant, spre exemplu – leagă morala de îndatoririle cetățenești
iar etica de religie și înțelepciune. Cuvintele sunt însă simboluri
și fiecare limbă, fiecare popor, are propriile sale
interpretări.
-
Așa este. De
altfel, cuvântul „morală” are și altă interpretare: cea de
concluzie la o fabulă sau întâmplare.
o
Exact. Ceea ce
este altceva, deși are legătură cu etica și morala, în
sensul pe care îl discutam.
-
Ea contribuie la
formarea acestora.
o
Deci ne-am înțeles.
-
Altă
întrebare. Animalele – și nu numai animalele, ci toate ființele – se
împart în pașnice și de pradă. Cele pașnice nu ne
interesează. Dar noi afirmăm că ne tragem din maimuțe.
o
Deci ele nu pot
fi premergătoare omului.
-
Corect. Cele de
pradă se împart în două categorii: vânează singure, sau în grup.
o
Pentru cele ce
vânează singure, prada trebuie să aibă viteză de deplasare
mai mică decât a vânătorului, să fie mai mic sau cu posibilități
de apărare reduse.
-
Așa e! De
aceea, cele mai inteligente, cele care socializează mai eficient, se
adună și colaborează.
o
Precum lupii.
-
Chiar și
leii.
o
Și maimuțele
colaborează, dar nu vânează.
-
Pentru că
dezvoltarea presupune inteligență, ar trebui să considerăm
că strămoșii omului sunt cele mai inteligente anomale, ceea ce
nu se întâmplă în cazul primatelor.
o
Atunci ar trebui
să luăm în considerare și furnicile sau albinele.
-
Ura!!!! Cea mai
„inteligentă” soluție. Chiar! Oare ele de ce nu au evoluat?
o
Probabil pentru
că au intuit dezastrul unei evoluții nefaste.
-
Precum a omului.
§ În timp ce discutați voi, mă gândeam
că noi suntem așa cum a spus cineva – nu-mi amintesc acum cine –
că noi suntem praf de stele.
-
În sensul că
suntem minusculi în comparație cu universul
§ Da, dar nu numai. Chiar și acum, în timp
ce vorbim, se poate să inhalăm un atom, o moleculă sau chiar o
celulă desprinsă dintr-o stea moartă de milioane de ani și
care, între timp, a hălăduit prin univers. Găsind un mediu
prielnic în corpul nostru, poate evolua.
-
Și cine știe
ce poate ieși de aici.
o
Și invers: o
celulă din corpul meu poate ajunge peste miliarde de ani altundeva și
să dezvolte acolo o civilizație asemănătoare cu a
noastră.
-
Optimistă
idee!
o
Grozavă!
Cred că trebuie să ne oprim aici.
-
Așa e! Să
n-o stricăm. Ne oprim, deși am o dilemă. Da, e posibil ca forme
de viață de pe Terra să ajungă pe alți aștri,
atunci când forța de gravitație a soarelui va slăbi și
pământul va fi atras de o altă stea. Tot ce vedem azi pe pământ va
fi distrus, dar forme elementare de viață, celule asemenea
A.D.N.-ului nostru ar putea rezista. Ele se vor reproduce și astfel, viața
de fi transplantată. Dar asta înseamnă că ceva
asemănător s-ar putea să se fi întâmplat în trecut și noi
suntem urmașii acelor forme de viață, dezvoltate pe alte planete
și căzute pe pământ.
o
Posibil
§ Asta dacă nu cumva pământul își
va pierde energia internă, viteza de rotație se va diminua și
pământul va fi atras de soare.
-
Ceea ce este
chiar foarte probabil că se va întâmpla.
o
Și totul va
fi transformat în scrum.
§ Nici măcar atât.
o
Noi vorbim despre
energia pe care pământul o primește de la soare și care întreține
viața, dar neglijăm energia proprie a pământului, pe care se
pare că o distrugem.
-
Și asta e
adevărat, dar ăsta e un subiect deja comun.
o
Eu am
copilărit pe vremea când, la școală, eram
învățați că Universul este unic și infinit. A venit
însă Big-bang-ul și mi-a distrus convingerile. Acum, mă simt ca
într-o închisoare, ce-i drept foarte mare. Abia scăpasem de cea
comunistă, în care eram considerați minuscule rotițe într-un
mecanism uriaș, ce se mișca datorită unuia care învârtea o
manivelă. Era deci un mecanism de tip bielă-manivelă, dar ceva
mai complicat. Pentru asta, ar fi trebuit să funcționeze perfect,
ceea ce însă nu se întâmpla. (Din fericire!) Explicația era
simplă: cele două (biela și manivela) nu erau cuplate corect. Nu
se punea problema remedierii defecțiunii, fiindcă tocmai ea le
asigura manevranților liniștea sufletească. Fiecare își
imagina tot ce putea fi mai bine pentru ei, indiferent de ce se întâmpla cu
ceilalți.
-
Exista
totuși speranța. Dar să revenim la problema infinitului. Cel din
copilărie nu mă preocupa. Acum însă, odată scăpat de
închisoarea comunistă, prinsesem gustul libertății și ideea
unui infinit limitat, creat din întâmplare, îmi creează un disconfort
metafizic. Universul cel mare, în care credeam la început, cel infinit, trebuie
să existe, fie și numai pentru că, altfel, nu putem avea
răspuns la întrebarea: ce se află dincolo de ceva finit?. Soluția
ar fi o infinitate de universuri finite, create printr-o infinitate de
big-bang-uri și găuri negre, din care se produc la nesfârșit
alte big-bang-uri, ale căror rezultate sunt alte infinități infinite
de infinități finite.
o
Trăim deci
într-o pușcărie de altă dimensiune, infinit mai mare. Nu ne
rămâne decât să ne resemnăm, dar resemnarea este pentru
mediocri, și asta nu ne stă în fire.
Între timp, a intrat Mișu.
-
M-am întâlnit cu
Costel. Îl cunoașteți și voi.
§ Da, e un visător. Trăiește cu
capul în nori.
o
Ba, mie mi se
pare că e foarte cu picioarele pe pământ. Pare naiv, dar își
urmărește foarte atent interesele. Aș zice că e mai
pragmatic decât noi.
-
Tu îl cunoști
mai bine.
§ Vă împac eu pe amândoi. E în același
timp cu capul în nori și cu picioarele pe pământ.
-
Dobitocul
ăla?
o
Dobitoc-dobitoc,
dar se descurcă în viață mai bine decât noi.
-
Are
unele tropisme mai bine dezvoltate.
o
Și
adaptate societății în care trăim.
§ De unde se vede că el este mai
bine ancorat în societate decât noi, niște visători.
o
Deci
trebuie să recunoaștem că are rădăcini bine înfipte în
pământ, în timp ce noi suntem cam aerieni.
§ Are în el hormonul fericirii, ceea ce
îi asigură ignorarea cu succes și fără rest a oricăror
gafe.
-
Se putea să
spui tu ceva cu înțeles?
o
Cum ar putea s-o
facă? Specialitatea lui sunt sofismele.
-
Nici măcar.
Sofismele au o capcană, dar sunt inteligibile.
§ Vedeți că nu știți
originea expresiei?
-
Ce origine? E o
vorbă din popor.
§ Poporul, în ansamblul lui, nu a produs nici o
zicală. El doar și-a însușit-o. Cineva a produs-o.
-
Și cine,
mă rog, a făcut asta?
§ E din mitologie. Heracle s-a luptat cu unul
care era de neînvins cât timp se afla cu picioarele pe pământ,
fiindcă din pământ își trăgea puterea, energia. Heracle știa
însă asta și l-a învins după ce l-a ținut ridicat.
-
O fi cum zici,
dar mitul nu face decât să avanseze metaforic idea că noi toți,
oameni dar și animalele și plantele ne tragem energia din
pământ.
o
Eu am priceput –
atât cât m-a dus mintea – că pentru antici și cei ce cred în
nemurirea sufletului, trecând eventual de la o ființă la alta, corpul
se risipește după moarte în modul cel mai concret și doar
sufletul ajunge în Hades.
-
În Hades sau la
Hades? Eu știu că Hades este zeul infernului, nu locul.
o
Și, și.
Se folosesc ambele variante.
§ Cu o precizare, dacă ne referim la
antici. Nu toate sufletele ajung acolo. Luntrașul Charon pretindea o
taxă de un obol sau doi, pentru trecerea râului Acheron (sau Aheron).
Numai așa se putea ajunge în Hades. Exista chiar obiceiul că decedatului
să i se pună în gură o monedă în acest scop.
-
Amuzant e că
există și azi în Epir un râu cu acest nume, care se varsă într-o
deltă la Marea Ionică.
o
Deci în Marea
Ionică ar trebui să găsim sufletele celor ce au ajuns în Infern.
§ Infernul se află în pământ, unde se
găsesc majoritatea bogățiilor, începând cu aurul. Cei ce nu sunt
suficient de merituoși să ajungă acolo rămân la suprafață.
-
Printre noi.
o
Creștinismul
îl face pe om veșnic cu trup cu tot. Raiul sau Iadul – la alegere – se va
îngriji de trupul lui. De suflet nu se vorbește.
-
Omul creștin
nu pare să aibă suflet.
* *
*
-
Cireșile
alea pe care nici viermii nu le mănâncă.
o
E
bună poanta, dar eu nu sunt vierme și am alte gusturi.
-
Eu
le prefer pe cele naturale și nu pe cele modificate genetic.
o
Dacă
refuzi evoluția, înseamnă că ar trebui să mănânci doar
mere pădurețe, precum Adam și Eva, deși cred că nici
pe ei nu i-ar fi tentat.
§ Glumim noi, dar un lucru e cert:
produsele tradiționale românești sunt mai sănătoase.
o
Și
cine să le producă.
§ Cum cine? Țăranii, că
doar n-or fi emigrat cu toții.
o
Nu
au emigrat în Occident, cum vrei să insinuezi, ci la oraș, pe vremea
construirii socialiste multilateral dezvoltate.
§ Mai mult lateral dezvoltate.
-
Ei,
nu chiar toți. Mama mea a rămas să lucreze la C.A.P.,
săraca.
o
Când
a murit?
-
În
1987.
o
Și
câți ani avea?
-
86.
o
Mai
cunoști vreun țăran autentic încă în viață?
-
Din
cei vechi, nu, dar au revenit la țară unii dintre copiii celor
plecați pe vremea construirii socialiste multilateral dezvoltate, cu spui
tu.
o
Expresia
nu-mi aparține. Era oficială. Cât despre cei reveniți, îmi
amintesc o întâmplare. Prin 2001 sau 2002, un prieten mi-a oferit un pahar de
vin bun. L-am întrebat, firește, de unde îl are. Mi-a răspuns că
de la un vecin, care a redobândit via familiei de la Jariștea, undeva pe
lângă Focșani. El se născuse în Brașov, ca fiu al unor
emigranți din categoria despre care vorbeam. Părinții lui
muriseră, așa că el era singurul moștenitor. Vinul era
obținut din prima recoltă din via a cărei proprietar devenise.
-
Ai
văzut că se poate?
o
Stai
să vezi mai departe. Așa mi-am zis și eu și am
cumpărat imediat zece kilograme. După ceva timp însă, cele zece
kilograme s-au terminat și am vrut să cumpăr încă zece.
Omul avea destul. Când să-l gust însă, nu mai era deloc același.
De frică să nu se fure la Jariștea, l-a adus pe tot acasă
la el, unde însă nu avea condiții bune de depozitare și,
ținut în vase improprii, la temperatură necorespunzătoare
și în prezența aerului, s-a deteriorat.
-
Păcat.
o
Am
sperat că anul viitor se va învăța minte și va proceda mai
bine. Ași! În următoarea toamnă, s-a gândit că de ce
să-i plătească pe localnici, foști angajați ai
C.A.P.-ului, să se ocupe de cules strugurii și prelucrat vinul,
și să nu facă el personal toată munca. Era acum pensionar
și avea timp destul. În consecință, s-a dus la țară, a
cules el strugurii, câte puțin în fiecare zi, i-a stors când a putut
și a așteptat ca mustul să devină vin. Nu avea habar de
fermentație anaerobă și altele „taine” ale meseriei. La uzina
unde lucrase ca strungar nu-l învățaseră așa ceva și
nici părinții lui, veniți la oraș ca ucenici nu știau
prea multe. Aceștia sunt noii țărani care crezi tu că sunt
specialiști în agricultură.
-
Totuși,
ai văzut și tu la televizor că au apărut ferme moderne,
create de cei care au lucrat în străinătate și s-au întors în
țară.
o
Da,
dar ei au venit să realizeze în România ceea ce au văzut în
străinătate. Deci nici vorbă de agricultură
tradițională.
-
Aici
ai dreptate. Chiar și sămânța nu mai e aceeași.
o
Lucrurile
evoluează și nu poți da istoria înapoi. Apropo de televizor.
Zilele trecute, un profesor universitar la agronomie spunea că ei au
încă un eșantion de sămânță de fasole, din cea care se
cultiva în România cu secole în urmă.
-
Am
auzit și eu că fasolea era una dintre legumele de bază în Europa,
până la descoperirea Americii, de unde au adus cartoful și celelalte.
o
Și
un noi soi de fasole.
§ În Cuba fasolea este și azi
mâncarea de bază.
o
Așa
este. Să nu-i spui unui cubanez că ai mâncat fasole, fiindcă ar
fi similar cu afirmația că ai mâncat mâncare. Lui trebuie să-i
spui ce fel de fasole ai mâncat, fiindcă au numeroase feluri.
* *
*
În
timp ce amicii lui discutau despre libertate, doctorul Brănescu – nedorind
să se amestece într-un dialog sub standardele lui, se gândea: „Libertatea
o simt în cântece Sailing, al lui Rod
Steward, sau în Libertad, a lui Al Bano și Romina Power. O simt, dar nu o
înțeleg prin mijloace raționale. „Și din tăcere vocea va
renaște”, zic ei.
Din tăcerea mea, impusă de regimul în care am copilărit, a
rezultat nu libertatea cântată, ci căutarea drumului meu, a căii
prin care puteam să-mi păstrez verticalitatea, pentru care aveam
nevoie de un filtru a tot ce vedeam, aflam și citeam. Rațiunea mea
îmi oferea libertatea. De aceea, libertatea ca sentiment, nu m-a
părăsit niciodată.”
Cred că libertatea înțeleasă
banal reflectă dorința de a nu mai fi obligat să respecți
regulile impuse de societate – oricare ar fi ele – fără a ține
seama că, fiind complet liber, ești obligat să respecți
alte reguli: ale navigării prin spații necunoscute, spre exemplu. Da,
ideea evadării în necunoscut îți poate da sentimentul de libertate,
cât timp necunoscutul îți este necunoscut. Altfel, nu mai este libertate,
fiindcă devii conștient că va trebui să respecți
anumite reguli, unele chiar mai dure.
Din punct de vedere literar, poate semăna
cu dorința elevilor de a chiuli de la școală.
Moinești
Iannis
cu Lucia, mama lui, în vizită la bunici
Iannis
are o logoree greu de suportat. Vrea întotdeauna să lase impresia că
are ceva interesant de comunicat sau măcar o nuanță
importantă, ce scapă celorlalți. De regulă relatează
fapte cunoscute de toată lumea, dar o spune ca și cum doar el le
cunoaște cu adevărat sau el este singurul în posesia adevărului.
Toți ceilalți trebuiau să ia aminte. Nu e bine să-l
contrazici, fiindcă nu s-ar opri niciodată. Lăsat singur să
peroreze, sfârșește prin a se epuiza.
La
Moinești, printre localnici, chiar are succes. Venind din Grecia, toți
copiii îl ascultă cu gurile căscate, ceea ce lui îi dă un avânt
suplimentar. Deși relatările lui ar putea fi cu adevărat
interesante pentru localnici, exagerările copilărești și
imaginația nu-i lipsesc, astfel încât este repede etichetat ca mincinos.
Unii chiar se îndoiesc că ar locui în Atena. Doar prezența mamei lui înlătură
suspiciunea.
Cel
mai grav este faptul că nu știe nimic despre Tristan Tzara,
născut în Moinești, unul dintre fondatorii curentului artistic DADA,
cu care localnicii se mândresc, chiar dacă nu înțeleg pe deplin
semnificația curentului. Neștiința lui Iannis nu a fost
sesizată la vreo discuție savantă, ci la mirarea lui în fața
monumentului DADA de la intrarea în oraș. Indiferent de gradul de
cultură al trecătorilor, el nu poate fi ignorat dintr-un motiv foarte
simplu: are 25 de metri lungime și 10 metri înălțime. Autorul,
Ingo Glass, este un șvab din Timișoara. Expulzat din țară
în 1979, nu și-a uitat rădăcinile și, cu ocazia
centenarului nașterii lui Tzara, a ridicat acest monument, în 1996, cu
ajutorul financiar al unei fundații elvețiene. Monumentul este
realizat într-o manieră simbolică, specifică Dadaismului. În spațiul
creat de două dreptunghiuri mari, există două goluri (D-D),
sugerând străpungerea mentalităților și trecerea spre
altceva, iar pe alte două dreptunghiuri se află două săgeți
(A-A). Numele DADA este evident, ca și obiectivele noii mișcări
artistice: deschiderea către nou și înălțarea spre un cer
mai înalt. Deși Ingo Glass s-a afirmat în străinătate,
monumentul la construit la Moinești, pe pământ românesc, la intrarea
în orașul natal al celui care a pus temeliile Dadaismului și al
cărui nume stă scris la temelia monumentului.
Căderea
în dizgrație a lui Iannis în ochii copiilor din Moinești a fost
fără posibilitatea revenirii. Orgoliu le fusese afectat, dar le
crescuse mândria: cultura lor de liceeni într-o localitate aproape neștiută
era superioară unuia dintr-un oraș nu doar mai mare, ci capitală
a unei țări cu o antichitate ca a Greciei.
-
Mâine mergem la Tescani.
-
Ce să facem acolo, mamă? E
departe?
-
Să învățăm ce n-am
știut nici eu. Mă simt vinovată de rușinea ce ți s-a
întâmplat ieri.
-
Ai și aflat?
-
Tot orașul știe.
-
Atunci, spune-mi și mie ce
trebuie să știu despre acest Tescani.
-
Decât să-ți spun prostii,
mai bine mergem acolo. Pe vremea mea, acolo era sediul și grajdurile Cooperativei
Agricole din localitate. Vom afla la fața locului ce trebuie să știm
din pliante și de la ghizi, dacă există.
Au
plecat. Există și pliante și ghid. Au aflat repede esențialul,
dar unele fraze din speech-ul ghidului
le-au rămas neînțelese, așa că au luat cu ei toate
pliantele disponibile, în speranța că le vor desluși mai târziu.
Iannis era sigur că se poate baza pe ajutorul prietenilor.
Tescanii
este cunoscut azi datorită casei memoriale Rosetti-Tescanu, locul de naștere
a Mariei Tescanu Rosetti, unde acum se află „Centrul de Cultură
Rosetti-Tescanu”. Familiile Rosetti și Tescanu au rădăcini
multiple printre boierii moldoveni, unii dintre ei oameni cu o vastă
cultură, alături de care nu au lipsit cei care s-au remarcat prin
risipa averilor moștenite, din viciu sau prea puțină minte. Dimitrie Rosetti Tescani, tatăl
Marucăi – cum era alintată – este cel care l-a ajutat pe Vasile Conta
să traducă în franceză lucrarea lui „Théorie du fatalisme”, publicată la Bruxelles în 1877. (Titlul
nu trebuie să inducă în eroare; este o lucrare de filosofie.) Este
interesant de remarcat că lucrarea, deși publicată inițial
în limba română, în 1923 a fost re-publicată prin traducerea ei din
franceză în română, cu explicația că varianta franceză
era mai bună. Înaltă, deșteaptă, cultă, Maruca a fost
una dintre doamnele de companie a reginei Maria, prietena ei, despre care
regina are multe cuvinte de laudă în memoriile sale. Deși, în
bună tradiție românească, bârfele din tabloidele de azi n-o cruță.
A avut o viață nu tocmai fericită. Căsătorită cu
prințul Mihai G. Cantacuzino (un derbedeu) nu s-a despărțit doar
pentru a nu afecta poziția politică a familiei acestuia. Deseori este
invocată viața ei „amoroasă” cu Nae Ionescu și cu George
Enescu, cu care s-a căsătorit după moartea primului soț.
Nae Ionescu, un nume ce făcea valuri, era filosoful la modă. Cât
despre relația cu George Enescu, se pare că amorul cel mare nu era
atât al ei, cât al lui, pentru banii ei. Enescu își dorea o situație
financiară stabilă, pentru a-și folosi timpul în folosul artei și
nu pentru procurarea banilor. Afecțiunea Marucăi pentru muzică
este și ea de înțeles. Mama ei, Alice Jora, era membră a unei
vechi familii de muzicieni din Roman, cel mai cunoscut nouă fiind Mihail
Jora. Casa lor din Tescani se transforma uneori într-un adevărat centru
muzical, prin întâlnirile muzicienilor din Moldova. Enescu însuși a cântat
și a compus acolo, bucurându-se de ospitalitatea gazdelor. Nu există
nici un singur rând în memoriile ei sau ale altora, în care să se menționeze
vreo dragoste înfocată pentru Enescu, ci doar o foarte veche și
lungă prietenie. Pasiunea pentru „amor nebun” al autoarelor de tabloide nu
are deci nici un suport real. În schimb, este evident rolul de mecena, asumat
de Maruca, mai greu de înțeles de către aceleași autoare.
După retragerea la Paris, Maruca și George Enescu au cedat conacul de
la Tescani statului român, cu condiția ca acolo să se organizeze un
centru cultural dedicat muzicii. Bineînțeles, dorința nu le-a fost
respectată. Abia în anii din urmă s-au refăcut clădirile,
pentru a găzdui actualul centru de cultură, unde se desfășoară
anual un festival de muzică clasică, susținut de Filarmonica
„Mihail Jora” din Bacău. (Romanul, orașul de baștină a
familiei Jora, nu are o filarmonică proprie. Regimul pro-sovietic nu a
fost interesat să dezvolte un oraș cu vechi tradiții, ci
dimpotrivă.)
București
Maria și părinții în vizită la
bunici
-
V-am dat o
masă bună? – se umflă în
pene bunicul.
-
Nu știu
cine, eu sau tu?, încearcă să pună lucrurile la punct bunica.
-
Păi, eu
am făcut mujdeiul. Ce-ar fi fost puiul la cuptor fără mujdei?
N-ar fi avut nici un gust.
-
Deci restul
nu contează!
-
N-am zis
că nu contează.
-
Atunci,
ce-ar fi fost mujdeiul fără pui și celelalte?
-
Nu se pune
problema așa.
-
Dar cum?
-
E la fel ca
în societate.
-
Adică
cum?
-
Păi,
oamenii de cultură consideră că ceea fac ei este la un nivel
intelectual superior față de ce fac toți ceilalți.
-
Și nu-i
așa?
-
După
capul lor, da, dar să nu-i întrebi de ce s-au dus la Litere și nu la
Medicină sau la altă facultate serioasă.
-
Ah, acum înțeleg
unde bați.
-
Ca să
nu rămânem pe dinafară – intervine Silvia – gustați și din
prăjiturile aduse de noi.
-
Dar nu
trebuia să cumpărați, avem atâtea dulciuri în casă, că
noi doi nu reușim să le mâncăm.
-
De aceea am
venit noi, să vă ajutăm – spune Maria, bucuroasă că a
găsit o poantă.
-
Ați
adus și uzo, deși noi avem pălincă din Ardeal. Se vede
că nu știați celebrele versuri:
Sfântă-i slana, bună-i
ceapa,
Da' pălinca-i leacu' nost',
Nu știu pentru ce-o fi apa
Că așa beteag n-am fost...!
-
Acum,
trebuie să recunoaștem, masa a fost bună. Cel puțin ardeii
copți – pasiunea mea – i-ai făcut la fix. S-ar putea fabrica un
parfum asemănător mirosului ardeilor copți.
-
Să
producă salivarea tuturor persoanelor cu care te întâlnești.
-
Se vorbește mult despre marile
invenții ale umanității: roata, electricitatea etc. Mie ardeiul
copt mi se pare invenția cea mai cea. Crud, fiert, prăjit, dar mai
ales copt, prin parfumul lui, mi se pare tot ce poate fi mai plăcut
omului. Este culmea rafinamentului artei culinare. Este arta însăși.
-
Vă plac și ardeii iuți?
-
Îmi plac ardeii iuți numai
dacă sunt ardelenești. Ardei ardelenești.
-
Iuți ca ardelenii. E clar!
-
Cu ardei, cu mujdei, ce mai! A fost un
adevărat parastas.
-
Ce parastas, că doar n-a murit
nimeni, Doamne ferește.
-
A, mamă, scuză-l pe Luigi.
Româna lui de vină. În limba greacă, cuvântul parastas înseamnă
spectacol, reprezentație, sărbătoare. Orice fel de
sărbătoare. Noi, românii, l-am preluat prin intermediul religiei și
l-am reținut cu sens limitat la ritualul bisericesc.
-
Năprasnic praznic! Dar ne-a
lipsit prazul. – Era, bineînțeles, domnul Brănescu, bunicul, specialist la încheierea printr-o
glumă a discuțiilor ce pot deveni neplăcute.
După masă, familia se separă: bunica
la bucătărie, Silvia și Maria în dormitor, să se
odihnească după raita de dimineață prin magazinele din
București. Doar bunicul și Luigi au rămas să mai discute în
jurul a ceea ce mai rămăsese în sticla de vin. Cum acesta era cam puțin,
bătrânul scoate o sticlă prăfuită din rezerva pentru zile
deosebite.
-
Azi dimineață, mă simțeam
bine. Acum, după ce am mâncat, îmi îngheață mâinile, semn
că sângele se duce în stomac. Știe el mai bine unde e nevoie de el.
-
Eu sunt încă sub impresia
schimbărilor din București. A trecut foarte puțin timp de când
am plecat și văd o mulțime de modificări. Dar cel mai mult
s-au schimbat oamenii.
-
Te referi
probabil la dispariția cerșetorilor. Ei au plecat în
străinătate. Este produsul românesc pentru export.
-
În Atena, toți
cerșetorii români sunt țigani din Ardeal. Nu știu unde sunt cei
din București.
-
Unii au
devenit oameni de afaceri.
-
Înainte totul era gri și oamenii
posomorâți. Acum totul este colorat și oamenii nu sunt chiar veseli,
dar au altă mină. Merg repede, cu privirea fixată înainte, evident
preocupați de ceva, unde trebuie să ajungă la timp. Simți
nevoia să te ferești din drumul lor, fiindcă nu se știe
dacă te observă.
-
Orașul,
privit cu ochi de turist, pare un furnicar, dacă nu ai ști că
fiecare „furnică” este pusă în mișcare de un motor, care este de
fapt un vis: visul fiecăruia de a nu fi o furnică oarecare. Este așa
cum spui, dar mai există încă o modificare: atunci erai student și
mai tânăr. Nici acum nu ești bătrân, dar ai altă
optică.
-
Probabil.
-
În al doilea rând, vorbești prin
prisma primei impresii. Uite, chiar aseară am citit ceva ce cred că
se potrivește puțin cu ce discutăm. Am cartea aici. Să-ți
citesc. Sunt memoriile lui Monica
Lovinescu.
-
Cine este
Monica Lovinescu? De Lovinescu am auzit. Erau rude?
-
A fost fiica
lui. Ea a făcut parte din diaspora română; a fost printre cele mai
active voci ale exilului românesc la postul de radio anticomunist „Europa
Liberă”. Pe Eugen Lovinescu,
tatăl, să nu-l confuzi cu Horia Lovinescu, scriitor, nepot de frate
al lui Eugen, care a fost critic literar.
-
Da, acum îmi
amintesc. Deși mort, i s-au ars cărțile, fiindcă soția
lui mama Monicăi, refuza să-și convingă fiica să
revină în România și să renunțe la acuzele la adresa
regimului comunist.
-
Așa
este, pentru asta a și murit în închisoare. S-a sacrificat. Deși
Monica nu se pronunța în probleme politice, ci numai în cele de
cultură. Aici, în carte, Monica vorbește despre prima întâlnire cu
Raymond Abellio[1], în
casa lui Mircea Eliade. Înainte să le fi fost prezentat, ea și soțul
ei, Virgil Ierunca, l-au etichetat negativ, judecându-l doar după aspect.
Așa . . . să-ți citesc. . . Deci, „La apa Vavilonului pagina
226:
„. . . am
sosit cu vreo 10 minute înainte de ora convenită. Christinel ne-a deschis,
s-a scuzat: nici ea nici Mircea nu erau gata. Ne-a introdus în salonul unde mai
aștepta un invitat: accent ca la Marsilia și înfățișare
de frizer vesel. Încetul cu încetul au sosit și ceilalți invitați:
Michaux și Cioran. Meridionalul nostru, al cărui rost nu-l dibuiam,
mi se părea că vorbește spre a nu spune nimic. După
prezentare, . . . din clipa în care am știut că „frizerul” era
Abellio, tot ce a spus mai departe ni s-a părut cu totul pasionant.”
-
Deci eu sunt acum la a doua impresie,
după prezentare. S-ar zice că regimul de gulag, în care v-a ținut
Ceaușescu, a fost folositor.
-
Ce spui? Cum de ți-a venit
asemenea idee?
-
Glumesc, desigur! Am constatat
că, citind, știți mai multe despre Paris decât majoritatea
parizienilor.
-
Decât a parizienilor, în general, sunt
de acord. Sunt totuși un intelectual. Dacă însă e să
mă compar cu un intelectual francez, nu știu ce să zic.
-
Vă zic eu că stați
bine. Francezii profită de poziția politică a țării
lor și se dau mari. Vă dau un singur exemplu: Marcel Proust.
-
Nu puteai să alegi unul normal?
-
Tocmai că nu are valoare l-am
ales și mă bucur că sunteți de aceeași părere cu
mine. Este însă un autor cunoscut în toată lumea și recomandat
în manualele școlare. În realitate, a fost fiul unor oameni foarte bogați,
care a tot încercat să se impună în literatură, deși André
Gide și alții l-au refuzat sistematic. „În căutarea timpului pierdut” este o pastișă,
remarcabilă doar prin dimensiunile ei.
-
Are 14 volume.
-
Și nu sunt deloc subțiri.
-
Am o explicație pentru asta. Principala arteră a Parisului este Sena și
ajunge acolo după ce străbate Valea Champagne, cea cu șampania.
Să nu ne mirăm deci că parizienii sunt așa cum sunt. Tot
ea, Sena, le caracterizează și gândirea. Serpentinele vorbirii
franceze au o evidentă legătură cu ocolișurile fluviului,
care-l fac de trei ori mai lung, decât dacă ar curge în linie
dreaptă.
-
Amuzant!
Totuși, Descartes este considerat părintele raționalismului.
-
Descartes
considera că filosofia este o știință
atotcuprinzătoare, care arată ca un arbore, a cărui
rădăcină formează metafizica, tulpina este fizica iar
ramurile sunt celelalte științe.
-
Frumos!
-
Nici nu era
departe de adevăr, cu observația că rădăcinile nu ne
sunt vizibile, iar încercarea de a le dezgropa nu poate fi o știință,
fiindcă adevărata știință, care ar putea face acest
lucru, se află în ramuri.
-
Veșnic șugubăț!
-
Doar
francezii și cei aflați sub influența lor au pretenția
că Descartes a fost părintele raționalismului. Nemții,
spaniolii, italienii și mai ales englezii sunt mult mai raționali.
Descartes se pare că a fost primul francez care și-a dat seama de
slăbiciunea concetățenilor săi și s-a gândit să
le arate avantajele gândirii logice. Este, într-adevăr, născut în
Franța, dar a călătorit mult în tinerețe (Olanda, Germania,
Danemarca, Italia, Elveția, Tirol) și s-a stabilit în Olanda. Acolo a
fost puternic influențat de Spinoza și Leibniz și i-a studiat pe
Hobbes, Locke, Berkeley și Hume. A scris mai întâi „Regulile pentru
îndrumarea minții”, publicată însă după moartea lui.
Lucrarea principală, ce-l face raționalist, este „Discurs asupra
metodei”, publicată fără semnătură la Leyda. A scris-o
în franceză și nu în latină – cum se obișnuia pe atunci în
lumea cultă, într-un stil autobiografic simplu și clar, tocmai pentru
a fi accesibilă poporului. Cu toate acestea, lucrarea lui nu i-a influențat
prea mult pe concetățenii săi, care continuă să
vorbească alambicat și în zilele noastre. Pot să-ți
documentez. Stai numai puțin să caut cartea.
Nu a durat mult. Bătrânul este un om foarte
organizat și, în biblioteca destul de mare, s-a dus direct la cartea lui
Descartes.
-
Iată: „De aceea, îndată ce vârsta mi-a
îngăduit să ies de sub ascultarea față de dascălii
mei, am părăsit cu totul studiul cărților. Și,
hotărându-mă să nu mai caut altă știință
decât aceea pe care aș putea-o găsi în mine însumi” – și mai
departe – „făcând pretutindeni
reflexii asupra lucrurilor care mi se înfățișau, în așa fel
încât să pot trage din ele un oarecare folos.” Este din „Discurs asupra metodei de a ne conduce bine
rațiunea și a căuta adevărul în științe”:,
tradusă și apărută la noi, în București, la Editura Științifică.
Am citit de la pagina 39. Era deci un om
practic, iar calitatea lui nu este cel de mare logician. Marele lui merit – cel
puțin după mine – este ideea de a renunța la speculații
teoretice, scolastice. Spune că trebuie să pleci de la realitate și
să verifici orice idee teoretică, înainte de a continua cu specularea
ei. Adevăratul lui merit este însă în matematică: a introdus
numerele negative, ceea ce a dat avânt tuturor celor ce preferă
activitățile mai puțin pozitive.
-
Și totuși
Franța și în special Parisul a fost pentru multă vreme capitala
culturală a lumii.
-
Este
adevărat. Mai glumesc eu, dar trebuie să-i recunosc și meritele.
Deși este una dintre cele mai naționaliste țări, a reușit
să fie capitala culturală a lumii – și într-o oarecare
măsură mai este încă – fiindcă a fost și cea mai
deschisă pentru asimilarea valorilor străine. La un moment dat avea
pretenția de a fi l’ombelico del mondo. Nu s-a sfiit
să folosească talentul străinilor, spre propria-i glorie. Nu
cred că știi că celebrul Turn Eiffel, proiectat de Gustave
Bönickhausen – un francez nu tocmai francez – are și componente românești,
datorate inginerului român Angel Saligny.
-
Saligny? Nu
prea îmi sună românește.
-
Adevărat,
are o rădăcină franceză și a studiat în Germania, dar
este născut în România.
-
Asemănător
cu Gustave Eiffel Bönickhausen
-
Exact.
Văd că știi!
-
Mai nou,
concepția arhitectonică generală a cartierului Défense aparține
arhitectului danez Otto Spreckelsen iar, ca să-l facă mai uman, au
apelat la spaniolul Juan Miro. Asta ca să nu mai vorbim despre obeliscul
transplantat din Egipt în Place de la Concorde.
-
Pe ăsta
nu l-au adus ei, ci l-au primit cadou de la un turc, care guverna Egiptul și
dorea să se pună bine cu francezii. Adevărul este că și
România a fost o țară puternic francofonă.
-
Ați
spus „a fost”. Înțeleg că nu mai este?
-
Ba mai este,
dar într-o mai mică măsură. În generația părinților
mei, orice persoană cât de cât educată vorbea franceza mai bine decât
mine. Acum, tineretul este anglofil. Virgil Ierunca spunea că „Numai la Paris se poate muri”, cu înțelesul
că merită să trăiești la Paris până la moarte.
-
Cine este
Virgil Ierunca?
-
L-am pomenit
chiar adineauri. A murit. A fost publicist, poet, critic literar,
căsătorit cu Monica Lovinescu.
-
Ar trebui să scrieți. Aveți
atât de multe de spus . . .
-
Mi-au zis și alții. N-aș
avea răbdare. Când mă gândesc la câte cuvinte ar trebui să înșir
pe hârtie, îmi trece orice entuziasm. Apropo! Ești grec. Probabil știi
că „entuziasm” vine de la „en Theo siasmos”, sau cam așa ceva. Eu nu știu
grecește.
-
V-am spus eu că știți
mai multe, nu doar decât francezii, ci și decât grecii. Nu, eu n-am știut,
dar nici greaca mea nu e prea grozavă. Încă mă străduiesc
s-o învăț și, trebuie să recunosc, este foarte grea.
-
Da, greaca-i grea!
-
Mai repede am învățat românește
de la Silvia. Ce-i drept, româna și franceza – limba mea maternă –
sunt limbi latine.
-
Expresia de care grecii probabil ar
râde de mine, după cum am pronunțat-o, vrea să spună ceva
despre zeul care se află în tine.
-
Precum Daimonul lui Socrate.
-
De unde se vede că nu e bine
să fii prea entuziast, dacă nu ești imun la cucută.
-
Poate măcar un jurnal de zi, în
care să vă notați ideile ați putea ține. Cineva l-ar
putea valorifica.
-
Jurnal de zi
este un pleonasm.
-
Oau! Așa
este. Mă scuzați! Și mă mai dau francez. Abia cum îmi dau
seama.
-
Se mai
întâmplă, mai ales atunci când amestecăm limbile. Poate că sunt și
eu vinovat, fiindcă franceza mea este cam șubredă și
mă exprim amestecat, când în română, când în franceză. Oricum nu
aș putea să scriu zilnic, deci ideea de jurnal nu mi se potrivește.
Teoretic, aș putea să notez din când în când câte ceva din ceea ce-mi
trece prin minte. Demnitarii ar trebui să țină un jurnal, în
care să noteze ce au făcut, pentru ca, mai târziu, să nu
poată fi acuzați că au făcut sau nu au făcut ceva, sau
– dimpotrivă – să se scuze, să-și nege faptele reprobabile.
Dar eu nu sunt un demnitar. „Jurnal pe sărite” ar putea fi un titlu,
adică un jurnal țopăit. Ca la șotron, deși acolo nu poți
să sari nici un pătrat; țopăi fiindcă ești
obligat să treci dintr-unul într-altul pe un singur picior. Bine mi-ar sta
mie, la bătrânețe, să joc șotron. Șotron de cuvinte.
Uite, mi-ai dat o idee. Așa ceva poate mi-ar place să fac, dar nu știu
cum.
-
Aveți o
minte foarte jucăușă. Sigur ar ieși ceva, indiferent ce
vă propuneți.
-
Ești
drăguț. Am constatat și eu că mai am puțin și dau
în mintea copiilor.
-
N-aveți
nici o șansă. Veți rămâne permanent tânăr.
-
Ei,
ăsta DA compliment . . .
-
Vă
asigur că nu este gratuit. Ce mă surprinde pe mine e faptul că,
deși sunteți medic, aveți un stil concis. Mă refer la însemnările
dumneavoastră. Spre deosebire de cărțile de medicină, unde
se scriu sute de pagini pentru un subiect ce ar putea fi redat pe una
singură, dumneavoastră notați doar ideile principale și
asta într-un mod original și foarte organizat.
-
Există
o explicație. Când eram elev, prin 1952 sau 3, manualul de istorie nu
fusese încă tipărit. Era perioada în care istoria se rescria sub
conducerea unui oarecare Roller, care numai istoric nu era, dar servea indicațiilor
politice. De aceea, profesorul dicta și elevii scriau. Eu nu eram atent,
deci nu scriam și profesorul m-a interogat: de ce nu notez? I-am răspuns
impacientat că notez. - Să-mi arăți caietul la sfârșitul
orei! Speriat, am extras din caietul vecinului de bancă ideile principale.
La sfârșitul orei mi-a cerut caietul și, surprins, mi-a lăudat
capacitatea de sinteză. Bineînțeles că eu m-am umflat în pene,
dar mi-am însușit metoda pe care tocmai o descoperisem.
Ar
discuta ei mai multe, dar nu voiau să se jignească reciproc, așa
că evitau subiectele delicate, sau le tratau superficial. Cel mai ușor
le era să iasă din ele printr-o glumă. Deși punctele lor de
vedere erau apropiate, în timpul discuțiilor pot să apară
exprimări pe care interlocutorul le interpretează într-un mod diferit
și – astfel – cea mai bună prietenie se poate destrăma,
dacă nu cumva se ajunge la ură. În plus, ei se aflau în relația
socru-ginere și – în interesul întregii familii – era bine ca ea, relația,
să fie cordială. „Tăcerea e de aur” spune un proverb, deși
nici să conviețuim ca muții nu este o soluție. Amândoi,
socru și ginere, își apreciau reciproc calitățile, știau
că majoritatea disputelor pleacă de la înțelegerea eronată
a unor exprimări și nu de la rele intenții și încercau
să nu comită și ei aceeași greșeală.
Sfârșitul
părții a treia