Cristache Gheorghiu

Trei destine împletite

Editura Betta

2022

Partea a doua

București

Maria, încă mică, cu părinții la bunici

- Ți-a plăcut vizita prin București? – o întreabă bunicul pe Maria, prea mică încă, pentru a putea avea opinii pertinente.

- Orașul l-am vizitat prea puțin. Mama m-a băgat imediat într-un muzeu, unde nu e prea mare lucru de văzut.

- Cum așa?

- Păi, erau doar tablouri cu oameni care se uită la tine de-ți piere pofta să te uiți tu la ei.

*

* *

- Uite, bunicule, ce fluture frumos!

- Un vierme cu aripi.

- Vai, ce ursuz ești!

*

* *

La operă cu Maria

- De ce numai femeile folosesc evantaie? Bărbații au haine mai groase și nu transpiră.

- Din teamă să nu li se topească fardul. Glumesc. Este o cochetărie. În Spania, evantaiul le ajută pe femei să facă gesturi grațioase. Și mai au și avantajul că pot să-l pună în fața gurii atunci când bârfesc cu vecina de fotoliu și nu vor să li se citească pe buze ce spun.

*

* *

- Tiens ! Quelle beauté ! Dans ma vie, je ne-ai pas vu quelque chose comme ça. (Ia te uită! Ce frumusețe! În viața mea nu am văzut așa ceva.)

Era Luigi, cel care își exprima uimirea în fața castelului Peleș. De obicei vorbea românește cu socrul său, Doctorul Brănescu, dar acum surpriza l-a făcut să-și spună gândul în limba maternă. Doctorul era chiar bucuros să-și perfecționeze franceza, profitând de prezența lui Luigi, așa că era departe de el intenția de a protesta.

- Stai să vezi interiorul.

În interior n-au mai vorbit. S-a nimerit ca un grup de turiști francezi să viziteze castelul în același timp, așa că doar vocea ghidului se auzea. Domnul Brănescu intervenea sotto voce doar din când în când, cu mici observații personale. Nici în mașină, în drumul spre casă n-au prea discutat. Cu o mică excepție. Pentru Luigi surpriza fusese prea mare. Au reluat discuția la inițiativa domnului Brănescu, când, la ieșirea din Sinaia, și-a propus să-i arate un cimitir, neglijat de marea majoritate a trecătorilor.

- De ce ne-am oprit?

- Ai să vezi.

- Un cimitir? Père Lachaise de Sinaia? Mormintele regilor nu prea mă interesează.

- Nu e nici un rege înmormântat aici. E unul mai important decât orice rege. Ajungem imediat. Nu e departe. Iată: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.

- Ăsta cine mai e?

- Acest țăran din Transilvania traversa pe jos munții, ca să aducă clandestin cărți, pentru a păstra trează ideea românismului printre conaționalii săi din Cărțișoara, unde s-a născut și prin satele învecinate. Se întâmpla în timpul ocupației austriece din Ardeal. Era atât de atașat de ideea unirii Transilvaniei cu România și ideea latinității noastre, încât a mers până la Roma, să vadă Columna lui Traian.

- Aaaa, da. Mi-am amintit. A adormit la baza Columnei și a doua zi dimineața, când l-au găsit acolo, au zis: uite un dac a coborât de pe Columnă cu plete, cămașă și celelalte. A făcut multă senzație. Am aflat de el când eram student, dar am uitat. Și n-am știut că mormântul lui este aici. Impresionant. Aceștia sunt adevărații eroi ai patriei. Oameni ca el.

* *

*

- V-a plăcut mâncarea?

- Foarte bună. Excelentă. Dacă i-ai da și un nume franțuzesc, ai putea spune că a fost chiar excepțională.

- De ce?

- Păi, cele mai bune mâncăruri franțuzești, așa cum am mâncat la Capșa, erau diferite, deși erau preparate după o rețetă unică.

- Nu înțeleg. Cum se poate?

- Se amestecă ceea ce nu s-a mâncat ieri cu ce nu s-a mâncat alaltăieri și i se dă un nume original și cât mai pompos.

- Așa deci! Și când ai mâncat tu la Capșa?

- Prin anii 70.

- Deci ceva nu ți-a plăcut. Ce anume?

- Nu pot să spun că nu mi-a plăcut. Dimpotrivă. Mi-a plăcut chiar foarte mult.

- Și atunci?

- Preferința mea este ca diferitele componente să fie servite separat. Nu amestec friptura la grătar, spre exemplu, cu cartofii prăjiți și murăturile. Le vreau separat și amestecul îl fac eu, luând o cantitate mai mare sau mai mică din fiecare, după gustul meu.

- Înțeleg!

- Culmea ar fi să amesteci într-o oală aperitivul cu felul principal și desertul și să le servești într-un castron, împreună cu țuica, vinul și coniacul franțuzesc.

- Ei, acum chiar că exagerezi.

- Înseamnă că ceva-ceva tot ai înțeles. Măcar coniacul să fie franțuzesc veritabil.

- Totuși, nu poți să negi o afirmație recunoscută în toată lumea, sau măcar în Europa. Mâncarea franțuzească e renumită.

- Și totuși, alegația conform căreia bucătărie franceză ar fi nemaipomenită nu are nici un temei, de altfel, la fel ca și cele câteva sute de feluri de brânză, probând doar faptul că nu au găsit o rețetă mulțumitoare. În privința renumelui bucătăriei franceze există însă o explicație.

- Care? Chiar sunt curioasă.

- Istoria este următoarea (citez din Internet): „În 1888, hotelierul elvețian César Ritz și prietenul său, bucătarul francez Auguste Escoffier, au deschis un restaurant în stațiunea Baden-Baden. Un an mai târziu, prințul de Wales i-a invitat să devină primul manager, respectiv primul bucătar al luxosului Hotel Savoy din Londra. Hotelul a atras rapid o clientelă distinsă și foarte bogată. Cei doi au părăsit hotelul în 1897, după un scandal privind dispariția unor băuturi foarte scumpe, nu înainte însă de a fi încurajați de clienți să deschidă un hotel similar la Paris. Ritz a cumpărat clădirea monumentală din Place Vendôme și a renovat-o complet, transformând-o într-un hotel cu 210 camere. Apoi, a amenajat hotelul cu scopul de a oferi clienților bogați „tot rafinamentul pe care un prinț și l-ar dori pentru propria lui casă”. Astfel, fiecare cameră a fost dotată cu o baie proprie, cu electricitate și telefon, iar decorațiunile și mobila au fost alese după cele mai înalte standarde. Hotelul a fost inaugurat pe 1 iunie 1898 cu o petrecere extraordinară, iar succesul a fost instantaneu. Alături de talentatul bucătar Escoffier, care putea mulțumi pe cei mai pretențioși clienți, Ritz a transformat hotelul într-un simbol al opulenței, într-atât încât în vocabularul curent al francezilor și englezilor a intrat un nou cuvânt: ritzy, sinonim al eleganței și extravaganței. Hotelul a devenit rapid locul preferat al înaltei societăți pariziene, dar și al străinilor. Aici au stat, de-a lungul anilor, Marcel Proust, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Regele Edward VII sau Coco Chanel, care a locuit la Ritz mai bine de treizeci de ani.”

- De unde știi tu toate astea?

- Am cercetat. Impulsul mi l-a dat o informație de la televizor. N-am reținut atunci prea mult, dar mi-a stârnit curiozitatea.

- Bănuiesc că Internetul ți-a fost de folos.

- Exact. Majoritatea informațiilor sunt de acolo.

- Bănuiesc că bucătarul ăla era probabil talentat în arta culinară, dar în mod sigur era un foarte bun organizator, fiindcă restaurantul unui asemenea hotel trebuie să ofere mese la o mulțime de oaspeți, plus personalul hotelului.

- Într-adevăr, bucătăria este o adevărată fabrică, dotată corespunzător și – mai ales – cu personal disciplinat, atent selecționat și bine organizat. În toate aceste privințe Escoffier s-a dovedit a fi performant. Există deci motive să acredităm calitatea bucătăriei franceze de la Ritz, ceea ce însă nu are nici o legătură cu bucătăria francezului obișnuit.

- Încep să cred că ai dreptate. Totuși, franțuzoaicele sunt renumite pentru silueta lor. Înseamnă că mănâncă rațional.

- Asta e cu totul altceva.

.....

După masă, la cafea, cei doi doctori discută de-ale lor:

- Ei, cum a fost prima ta operație la mâna întâi?

- Operația ca atare a fost banală. O simplă apendicită. Problema a fost până să ajung la apendice.

- Cum așa?

- Cred că și-au bătut joc de mine. Mi-au dat o grăsană că mai mult am muncit să-i îndepărtez șuncile, care acopereau totul.

- Ei da, recunosc, și-au cam râs de tine, dar sunt sigur că nu au făcut-o cu răutate.

- Nu sunt chiar atât de sigur, dar accept ipoteza. Prefer să-mi păstrez atitudinea pozitivă.

- Așa să faci! E singura variantă sănătoasă. Știi vorba aia: Suntem ceea ce gândim. Nu-mi amintesc cine a zis-o, dar e de reținut.

- Corect.

Subiectul Peleș îl incită încă pe Luigi

- Acum îmi este mai clar ca oricând că perioada regalității a fost cea mai prosperă pentru România.

- A fost și pentru Grecia, deși grecii au protestat și au reușit chiar să-l înlăture pe rege, dar și-au dat seama de greșeală și au revenit.

- Pe mine mă frământă o întrebare de multă vreme. Cum se face că, în România, a fost instalat un rege de origine germană, deși românii înșiși spuneau că Franța este prietena lor.

- Și în Grecia, primul rege a fost un german.

- Pentru Grecia ar fi fost de așteptat un rege englez. Anglia realmente a ajutat permanent această țară.

- Să nu uităm că toți regii europeni sunt rude între ei, așa că nu are prea mare importanță unde s-au născut. Au fost preferați cei din Germania, fiind „mai aproape de casă”, ca să zic așa. Cei francezi nu puteau fi relansați, după ce le tăiaseră capetele.

- Cu mare tevatură și distrugeri. Am vizitat castelele de pe Valea Loirei. Majoritatea sunt aproape goale. Revoluționarii au vandalizat tot.

- Așa se întâmplă atunci când așteptarea a fost lungă: crește dorința de răzbunare.

- La ce vă referiți?

- Păi, le-au trebuit 500 de ani francezilor să înțeleagă ceea ce englezii făcuseră deja. Magna Charta a apărut în 1215 și tot ei au inventat parlamentul. Să tot fi învățat de atunci cu ce se mănâncă democrația. În timpul acesta, regii din Franța credeau că „tot ce zboară se mănâncă” – cum spune românul – și nu știau ce să mai născocească, pentru ca să se împăuneze mai mult decât predecesorii lor.

- Aveți dreptate. Impulsul revoluționar a venit însă din America. Acest popor de refulați a fost mai mândru decât cel francez. Declarația de Independență a Statelor Unite a precedat revoluția franceză cu doar câțiva ani: 1776 față de 1789.

- Corect! Anglia a găsit o soluție de echilibru între monarhie și voința populară, echilibru pe care îl păstrează și azi. Și azi există tradiția ca primul ministru să se consulte periodic cu regele/regina. O fac discret, cu sinceritate, fiindcă nici unul nu poate lua locul celuilalt. Este deci interesul lor, în beneficiul populației. O guvernare deșteaptă trebuie să țină seama de voința celor pe care pretinde că îi guvernează. Tradiționalismul englezilor este un semn de inteligență. Nici azi, francezii . . .

- Nu uitați că am copilărit în Franța.

- Da, dar ești grec.

- Și în Grecia cum e?

- Hai s-o lăsăm baltă. Nu vreau să te jignesc. Pot să-ți spun cum e în România.

- Sunt curios.

- În încercarea de a înlocui monarhia cu democrația, am căzut în cleptocrație.

- Bună!

- Hai s-o lăsăm baltă. Mai bine să vedem coniacul ăsta cum e.

- E bun, dar nu era mai potrivit înainte de masă?

- Coniacul nu este o „tărie” ca țuica sau whisky, din care se bea o dușcă înainte de masă. El se bea la desert.

- Când nu mai e nevoie de el.

- Asta depinde de masă.

- Adică?

- Mesele pretențioase nu au în plus față de cele obișnuite dorința de a mânca mai mult sau mai sofisticat și nici pe departe de a bea, ci pe aceea de a conversa.

- Pentru asta, ele trebuie să dureze.

- Așa este!

- Iar un aperitiv înainte, poate să încingă spiritele.

- Corect! Dar, pentru a nu „da pe-afară”, urmează mâncarea. Din nefericire, ea produce somn. Urmează deci o cafea, dar nu foarte repede, fiindcă – totuși – somnul este necesar. De aceea, pauza necesară preparării cafelei este binevenită. Scuzele formale pentru întârziere sunt și el acceptate ca fiind venite la momentul oportun. Dar să revenim la cafea, mai ales că ne-a fost adusă și a noastră. Deci – important – după cafea, este timpul optim pentru discuțiile serioase. Și nimic altceva nu e mai potrivit acum decât un coniac bun.

- În sfârșit, am ajuns la subiectul principal.

- Un coniac de calitate are sigla VSOP cel puțin.

- Am văzut asta pe mai multe sticle scumpe. Dar de ce spui „cel puțin”?

- Pentru că mai există și XSOP.

- Asta ce mai e?

- V înseamnă că are o vechime de cel puțin cinci ani, din care patru a fost ținut în butoaie de stejar, pentru maturare.

- Și X?

- Credeam că te-ai prins. X înseamnă zece.

- Aha!

- Asta vorbește doar despre calitate. Să nu te surprindă însă, dacă nimerești un coniac foarte bun și cu etichetă mai puțin cunoscută.

- De asta sunt convins.

- Ei, tocmai aici e dichisul. Ca să-ți dai seama, coniacul se servește în cantitate foarte mică, într-un pahar mare, ca un bol, eventual ușor încălzit. Se clatină puțin, pentru a-și răspândi aroma și se miroase. Urmează deci să-l aprecieze și să-ți exprimi opinia.

- Despre coniac.

- Bineînțeles.

- Și când îl bei?

- Mai întâi îl așezi cuminte pe masă și – dacă momentul este prielnic – ataci subiectul, bineînțeles pe ocolite. Probabil că interlocutorul va proceda la fel.

- Și?

- Și tu ataci din nou, cu paharul în mână.

- Și el la fel.

- Și tu la fel.

- Și când îl bei.

- La finalul discuției, dacă ați căzut de acord.

- Și dacă nu am căzut de acord?

- Atunci lași coniacul acolo și de duci acasă să te culci.

- După ce bei totuși un coniac obișnuit, ca să ai un somn bun.

- Se pare că ai înțeles.

- Am observat că românii reacționează la băutură în două moduri diametral opuse, în funcție de firea fiecăruia: plâng sau se laudă.

- Prima alternativă este probabil se sorginte slavă. O recunoaște însuși Dostoievski, care pleacă de la premisa că, la poporul rus, nevoia de suferință perpetuă și nepotolită, pretutindeni și în toate este puternic înrădăcinată. Cine nu plânge înseamnă că nu a suferit destul, ceea ce nu ar fi demn pentru un adevărat grajdanin. Am citat din cartea Jurnal de scriitor, pe care o citeam înainte de masă.

- N-am înțeles ce legătură are cu grajdul.

- Grajdanin nu este cineva care se ocupă de grajduri, sau trăiește în grajd. În limba rusă, înseamnă cetățean, deci un om normal, chiar respectabil, similar cu domn în limba română.

- Și a doua alternativă?

- În cea de a doua se simte influența franceză. Grandomania cetățenilor acestei seminții este bine-cunoscută.

- Se putea să nu-i ironizezi puțin pe francezi?

- Recunoaște că am fost delicat.

- Apropo! În toate emisiunile TV cu teme culinare, marii bucătari folosesc ulei de măsline – niciodată de altceva – de obicei cu precizarea „ultra-virgin”.

- Vor să spună că este de cea mai bună calitate.

- Da, dar după părerea mea, uleiul de floarea soarelui de bună calitate este chiar mai bun. Cel de măsline este întotdeauna ușor amărui.

- Asta pentru că măslinele sunt amare. Chiar foarte amare.

- Știu. După recoltare, ele se înțeapă și se țin în apă cel puțin o lună de zile, pentru a îndepărta amăreala. Abia după aia se prelucrează.

- Probabil că unii producători de ulei le țin mai puțin, pentru că să nu îndepărteze și uleiul din ele.

- Probabil. Ei bine, floarea soarelui nu are acest impediment.

- Ea însă nu crește în aceleași zone cu măslinul.

- Ai, începem să ajungem la cauze. Într-adevăr, măslinul este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Apare și în Biblie ...

- Și în Mitologie ...

- Floarea soarelui este cultivată în fiecare an, în timp ce măslinul este peren.

- Cum așa?

- El nu are o tulpină unică, decât în livezile întreținute de om. În stare naturală, răsar mereu rădăcini și lăstari noi.

- Așa se explică utilizarea lui încă din vechime. Am înțeles! La mijloc se pare că este reclama producătorilor.

- E menționat și în mitologia greacă. Când locuitorii Atenei de azi s-au hotărât să dea un nume așezării lor, au apelat la zei. Era probabil ceva precum hramul bisericilor noastre. La concursul inițiat de ei s-a oferit Poseidon și Atena. El, lovind cu toiagul în stâncă, a oferit în dar (tot un soi de mită) un izvor de apă sărată, în timp ce ea un măslin. Locuitorii au apreciat măslinul și astfel localitatea îi poartă și azi numele.

- Așa este. Acum îmi amintesc și eu că, atunci când am vizitat Atena, ghidul excursiei ne-a relatat povestea. Pe Acropole există un măslin, pe care administratorii monumentului îl îngrijesc cu atenție, pentru a păstra simbolul.

* *

*

- Ar fi o naivitate să crezi că te poți afirma prin recunoașterea meritelor tale de către colegi. O vor face câțiva, dar invidioșii și răutăcioșii vor fi cu mult mai puternici.

- Și atunci, care e calea?

- În România, cea mai puternică e politica.

- Asta nu mă interesează. În plus, eu nu doresc să rămân în România. Nici nu pot, fiindcă sunt aici doar ca bursier.

- Știu. Ești obligat să te întorci.

- Chiar dacă nu ar fi din alte puncte de vedere, dar obligația morală este suficientă.

- Știu și asta. Mătușa Anastasia.

- În plus, m-am săturat în Franța să fiu considerat un metec și nu vreau să redevin imigrant în România. Nu am nici un motiv.

- Te înțeleg. Am greșit eu spunându-ți că, în România, cea mai eficientă cale este cea politică. Am greșit de două ori: odată, pentru că tu nu vrei să rămâi aici și, a doua oară, pentru că Atena nu e București și grecii au altă organizare.

- Adică?

- În România încă mai funcționează reminiscențele politicii comuniste în instituțiile bugetare, cum sunt cele subordonate Ministerului Sănătății, în timp ce în Grecia domină mentalitatea centrată pe proprietate, unde contează eficiența.

- Parțial adevărat. Spitalele de stat sunt și acolo la fel cu cele din România, poate chiar mai rele.

- Dar există și clinici particulare puternice, unde sunt căutați profesioniști veritabili.

- Așa este și, uite că, discutând am găsit și soluția.

- Într-adevăr, într-o clinică privată serioasă te poți afirma cu adevărat. Dacă mai prinzi și o specializare în străinătate, ești aranjat.

- Cred că știu ce am de făcut în următorii ani.

- Bravo! Și să știi că Silvia te va sprijini. Este o fată deșteaptă și își dă seama ce va fi bine pentru amândoi. Zic asta nu pentru că e fiica mea, dar mi-a dat și mie, tatăl ei, sfaturi înțelepte.

Atena

Tatăl Silviei, doctorul Brănescu, profita de faptul că fiica sa trăiește în Grecia și venea în vizită la tinerii căsătoriți ori de câte ori timpul îi permitea. Avea, bineînțeles grijă să deranjeze cât mai puțin. Soției îi telefona zilnic, dar îi trimitea și scrisori, măcar odată pe săptămână. Nu că n-ar fi putut să-i spună același lucru la telefon, dar altfel își putea așterne gândurile pe hârtie. Adevărul e că îi plăcea să scrie și profita de această oportunitate. Iată o probă:

Dragă Ela,

Deși mă enervează, în ultimele zile a trebuit să răspund la întrebările unor prieteni în legătură cu evenimentele politice, printre care și dacă, prin generalizare, se va apela și la armament nuclear. Părerea mea este că nu, fiindcă subalternii lui celui care ar da un asemenea ordin vor refuza să-l execute.

- Și dacă, totuși, se va întâmpla? – Întrebarea s-a repetat aproape de fiecare dată când a fost abordat un astfel de subiect.

Variante s-au emis de fiecare dată, dar science-fiction este un gen literar care nu mă preocupă.

Mă gândesc însă la evoluția omenirii. Ne place să credem că ne tragem din maimuțe. Sunt simpatice, inteligente, așa că ideea ne încântă. Da, am progresat. Și totuși ADN-ul cel mai semănător cu al omului este cel al porcului. Evident, am refuza categoric să acceptăm că ne tragem din el. Dacă mă gândesc însă la un cataclism ce cel care a produs dispariția dinozaurilor, putem fi siguri că folosirea armamentului nuclear ar putea declanșa ceva asemănător, și atunci rasa umană va dispărea și ea. Cu totul? Nu, pentru că oamenii sunt inteligenți și unii vor reuși să supraviețuiască, dar în condiții radical diferite, infinit mai dificile. Evident, nu vor arăta precum porcii. Cu siguranță vor fi diferiți, dar nu foarte mult, cel puțin din unele puncte de vedere.

Așadar, să nu mai disprețuim porcii.

Asta îmi aduce aminte de o glumă de pe vremea prea-fericitului prin împușcare. La întrebarea „de ce s-au transferat niște fonduri destinate universităților pentru îmbunătățirea condițiilor în pușcării”, răspunsul a fost ușor de intuit: el nu va deveni niciodată student, dar la pușcărie s-ar putea să ajungă. N-a fost să fie!

Se mai întâmplă. Așa e cu evoluția.

Aflat la București, la îndemnul soacrei lui, Luigi a citit și el scrisoarea, evident mai lungă. El nu avea timp de scrisori, așa că i-a spus ce avea de spus la telefon:

- Oamenii nu au devenit mai răi din proprie inițiativă. Statul i-a determinat să se comporte astfel. Este efectul a ceea ce numim civilizație. Oamenii continuă să se iubească și să se comporte calin cu cei apropiați, precum animalele. Femelele își cresc puii cu dragoste.

- Așa este. Am citit într-o carte despre un englez care trăia la oraș. Deși nu făcuse nimic ilegal, poliția a căutat informații despre el în satul natal pentru ceva ce am uitat și nu are importanță. Când, în vacanță, a revenit în sat să-și vadă părinții, alte rude și locurile copilăriei, a constatat că toți locuitorii îl considerau un paria al societății, fiindcă se interesase de el poliția, fără să spună de ce.

- Chiar zilele trecute, o cunoștință mai în vârstă mi-a spus că, în Statele Unite, ca turist s-a gândit să cumpere o mașină veche, cu care să poată transporta șevaletul – este pictor – tablourile ce le va realiza și toate celelalte, să se poată deplasa liber în locurile bune de pictat și în care să doarmă. A fost repede descurajat, după ce i s-a atras atenția că, dacă rămâne în pană – ceea ce este foarte probabil cu o mașină veche –, nimeni nu va opri să-l ajute, fiindcă le este teamă de cursele întinse de hoți. Asemenea curse i s-au întins și în România și nu a oprit. Hoți există peste tot, fiindcă așa este natura omului. Oamenii se comportă onest în spații controlate, fie de către obștea sătească, fie de poliția urbană.

- Civilizația are deci două tăișuri.

Liceenii

Prietenia mamelor a ținut tot atât cât concediul de maternitate. Revenirea la serviciu și obligațiile de tot felul au făcut ca întâlnirile lor să fie tot mai rare și întâmplătoare. Au constatat cu timpul că, în afara grijii pentru copii, aveau prea puține preocupări comune.

Copiii, în schimb, erau din ce în ce mai uniți, în ciuda diferențelor dintre ei. Dacă la început joaca lor împreună părea ceva dat de la natură, odată cu începerea școlii, înconjurați de alți copii, unul mai diferit decât altul, cei trei formau o entitate indestructibilă. Deși, în clasă, stăteau în bănci diferite, la distanță unul față de altul, legătura invizibilă dintre ei funcționa permanent. Când unul dintre ei trebuia să răspundă la întrebările profesorilor, pulsul inimilor celorlalți doi creștea, ca și cum întrebările le erau adresate lor. Orice nelămurire era rezolvată în „consiliul” celor trei, în recreații, dar și în întâlnirile de după amiază – aproape zilnice – în parcul din apropiere. Și nu numai problemele școlare, dar mai ales cele ridicate de relațiile cu ceilalți colegi sau cunoștințe din afara școlii. Sfatul părinților, deși util – dat fiind experiența lor de viață – era mai greu de obținut, nu numai datorită timpului petrecut împreună – din ce în ce mai redus – dar mai ales fiindcă ei nu cunoșteau toate detaliile vieții copiilor printre cei de o seamă cu ei.

Tripleta lor era percepută ca atare și de către colegi, conștienți că, adresându-se unuia dintre ei – cu bune sau rele intenții –, vor avea în curând de-a face cu toți trei. Erau apreciați pentru asta, dar și invidiați în același timp.

Se poate spune că prietenia celor trei era mai mult decât una frățească, fiindcă – să recunoaștem – nu întotdeauna frații se iubesc și se ajută între ei așa cum, teoretic, am fi tentați să credem. Pe lângă cei ce păstrează relații frățești cu adevărat, există numeroase situații în care, deși se iubesc, nu se văd cu anii, ca să nu mai vorbim despre cei ce se invidiază sau chiar se urăsc, din cauza unor interese divergente sau chiar concurente, ca moșteniri și altele de genul acesta. Nu era cazul grupului Iannis, Nicolas și Maria.

Asta îmi amintește mie, cel care vă povestește, de un prieten, a cărui familie am cunoscut-o întâmplător. Cu el mă întâlneam pe munte, în fiecare week-end. Ne unea o pasiune comună: alpinismul. Ne-am cățărat împreună în numeroase trasee, eram buni prieteni. Era bucureștean, dar se născuse într-un sat din Transilvania. Conform tradiției, mergea să-și vadă familia de 23-24 august, mare sărbătoare pe vremea aceea: „eliberarea” României de către armata sovietică, de fapt cedarea ei în mâinile rușilor. La cele două zile libere, se adăuga încă una sau două, datorită duminicii de dinainte sau după, astfel că ne bucuram de o mini-vacanță de trei sau chiar patru zile. Într-un an, eu și soția l-am însoțit. Tatăl lui murise, așa că doar mama trăia într-o casă aproape goală. Toți frații și surorile lui locuiau prin diverse orașe din țară, unde aveau servicii. Nu-i mai văzuse decât rareori, când pe unii când pe alții. Nici ei nu se mai văzuseră toți împreună de ani de zile. Nu-mi amintesc acum câți frați erau; îmi aduc aminte de cel puțin doi băieți și trei fete. El era cel mai mare dintre ei. Surpriza întâlnirii a fost imensă pentru ei, atunci când au constatat că, de data aceasta, veniseră cu toții, din întâmplare. Mână dumnezeiască, simplă coincidență? Nu se știe! Emoția lor era atât de mare, încât mă gândeam să nu i se întâmple mamei ceva și, în loc de sărbătoare, să iau parte la un parastas. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic de genul acesta; bucuria tuturor a fost deplină. Noi doi, eu și soția, eram evident în plus. Dintre frați, singurul de care îmi amintesc a fost fratele mai mic al prietenului meu, care mi-a reproșat că „îndrăznesc” să mă adresez fratelui său cu apelativul „Nae”. Păi „așa i se spune de către toată lumea”, i-am răspuns. „N-am inventat eu acest nume”. Indignat, mi-a spus că el este „fratele Nicolae”, nu doar pentru el, ci pentru toți ceilalți. Prin tonul cu care a spus-o, își ridica în rang fratele alături de Dumnezeu, dacă nu chiar mai sus. Este explicabil: când tatăl era plecat la muncă și mama ocupată cu treburile gospodăriei, fratele mai mare era înlocuitor de tată, iar autoritatea lui era chiar mai mare, deoarece el era permanent printre ei. De aceea, când m-a auzit pe mine spunându-i „Nae”, l-am văzut mărindu-i-se ochii de parcă pe el l-aș fi lovit cu ceva. În încheierea acestei paranteze, am tras atunci concluzia că, în afară de frații care se iubesc și cei care se urăsc, există și categoria celor ce se iubesc, dar nu se ajută. Fiecare dintre frații și surorile lui Nae al meu avea familia lui, viața lui în localități diferite. Veneau din când în când la casa părintească, să-și vadă mama și să ia câte ceva din produsele gospodăriei țărănești. Doar Nae făcea excepție; el era matematician într-un institut de cercetare de înaltă clasă, profesiune care, alături de pasiunea pentru alpinism îi răpea tot timpul, motiv pentru care, deși cel mai mare, era singurul necăsătorit.

(După citirea manuscrisului, un prieten mi-a cerut să clarific exprimarea “cedarea României”. Mi-am adus atunci aminte de remarca lui Thomas Jefferson, autorul principal al “Declarației de Independență” a Statelor Unite ale Americii: “Arborele libertății trebuie să fie udat, din când în când, cu sângele patrioților și al tiranilor. Este îngrășământul lui natural.” România a cedat nu odată fără luptă teritorii din trupul ei: Basarabia, Ardealul de nord, Bucovina. Desigur, este reconfortant să crezi că, prin gestul tău, ai scurtat un război mondial cu câteva zile, sau că ai salvat viața unor studenți (în cazul abdicării). Cu mult mai dificil este să-ți asumi responsabilitatea abandonării miilor de ostași, lăsați fără apărare în fața focului necruțător al unui inamic fără scrupule, a sutelor de mii de prizonieri – dintre care mulți nu s-au mai întors – sau a milioanelor de intelectuali exterminați după “eliberare”. Iar asta fără a mai vorbi despre consecințele politice internaționale.)

O întâmplare ce a rămas în mintea multor copii, deși cu concluzii diferite.

- Copii, urmează să vă închei media pe semestrul acesta și v-am adus tezele.

Era Hazy, profesorul de limba și literatura elină. Deși tonul anunțului suna ca o veste îmbucurătoare, ca după o mare victorie, din clasă se auzeau exprimări pe alte tonuri: „În sfârșit”, „Vai, dar nu trebuia să vă deranjați” etc. Hazy era o poreclă, folosită de către elevii de origine română, derivat din cuvântul grecesc „hazos” (χαζος), care înseamnă prost, stupid, dar și din românescul „hazliu”, în cazul acestui profesor, prea puțin agreat, tocmai bun de luat peste picior, oarecum de „de râsul copiilor”. A primit porecla după ce s-a încurcat foarte tare, încercând să răspundă la întrebarea unui elev „De ce Mitologia se învață la orele de istorie și nu la cele de literatură?” Adevărul este că se încurca și la gramatică, dar asta puteau trece cu vederea, dat fiind iregularitățile din limba greacă. Nu puteau însă să-i treacă cu vederea frecventele devieri propagandistice de stânga, pe care le făcea ori de câte ori găsea prilejul, sau i se părea lui că l-a găsit. Pentru copiii de români, care știau bine de la părinți și bunici ce înseamnă influența sovietică, aberațiile profesorului erau inexplicabile din partea unui intelectual.

- Înainte de a vi le da, vom face însă o mică manevră. Elefteriou Vasili. („Ce nume!!!” – își zise apoi, vorbind apoi ca pentru el, dar destul de tare pentru a fi auzit de către cei din primele rânduri) Ia-ți pixul și treci la catedră în locul meu. O coală de hârtie am să-ți dau eu.

- Eu? Să trec? De ce?

- Taci din gură și fă ce-ți spun. Acum, toți cei din șirul lui (al lui Vasile) să se mute cu pix și caiet cu un loc în spate.

Vasile era cel mai înalt din clasă și ocupa ultima bancă. „Mica manevră” a durat ceva mai mult, dar până la urmă s-a realizat.

- Acum vom face o mică verificare. Pentru zece minute, veți repeta ce ați scris în teză.

După cum era de așteptat, a urmat un cor de murmure, chiar vociferări, printre care și voci mai distincte: „Eu nici nu-mi amintesc subiectul tezei” sau „Dar, domnul profesor, eu am lipsit de la teză. Am fost bolnav.”

- Știu, tu ești întotdeauna bolnav când urmează să fii examinat. Pentru cei care nu știu sau au uitat, vă dau un nou subiect. „Mișcarea de rezistență a grecilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în literatura elină”. Cred că fiecare știe câte ceva despre acest subiect. Tu însă, Elefteriou, vei rescrie subiectul din teză. Sunt sigur că ți-l amintești. Buuun!!! Acum, la treabă!

Cu câteva teze în mână, profesorul se plimba printre bănci și compara textul din teze cu ceea ce elevii scriau. În mod evident, făcea această verificare numai pentru câțiva, asupra cărora avea unele dubii. Odată expirate cele zece minute, revine la catedră, ia caietul lui Vasili – pe care îl trimite în bancă – și începe să citească textul scris de el. Copiii revin la locurile lor.

Lambrakis și Papadumitriou aveți nota doi. Amândoi ați copiat. Ceilalți aveți notele ce vi se cuvin, în funcție de ce ați scris. Marea surpriză este Elefteriou. Teza lui este printre cele mai bune, poate chiar cea mai bună. Am crezut că a copiat, de aceea l-am pus să scrie la catedră, izolat de prieteni. Ei bine, a reprodus teza aproape identic. Cât a apucat să scrie, bineînțeles, fiindcă timpul a fost mai scurt azi. Nu cred să aibă o memorie atât de bună încât să fi învățat tot textul ca pe o poezie. Nici nu știu ce să cred. Am să vă citesc teza. Merită s-o ascultați.

Citește.

„Pe malul mării, se află un mic monument. Pe o placă de marmură de circa un metru și jumătate înălțime, cu latura de sus fasonată în linii ondulate asemenea valurilor mării, se află în basorelief chipul unui bărbat cu barbă, așa cum se sculptau în antichitate. Sub el, o barcă cu multe vâsle, de asemenea antică, sugerează că navigația ar fi fost meseria lui. Numele bărbatului, inscripționat sub chipul lui și deasupra bărcii, este Phaliro, identic cu al cartierului în care se află monumentul. Multă vreme am crezut că este dedicat unui personaj: zeu, erou sau unui conducător celebru, și am căutat să aflu despre cine este vorba. Am întrebat, am răsfoit cărți, dar totul a fost în zadar. Am găsit, în schimb, pe câteva hărți vechi, mai multe denumiri ale golfului de aici. Toate sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare cu „Phaliro”. Am ajuns deci la concluzia că nu este vorba despre un personaj, ci pur și simplu despre calitatea de navigatori a grecilor din antichitate, care locuiau pe aceste meleaguri, mai ales că – într-adevăr – aici a fost un port celebru. Golful din Pireu, folosit astăzi, este relativ mic și foarte ascuns, bun pentru pirații din vechime. Se spune că de aici, din Phaliro ar fi plecat Tezeu în Creta să omoare Minotaurul. Acum, că stau în fața monumentului, am și o confirmare, ce-i drept subiectivă. Chiar foarte subiectivă. Aleea betonată pe care ne aflăm, eu și monumentul, este lată, străjuită de arbori pe de o parte și marea de cealaltă, dotată cu bănci din loc în loc. Majoritatea oamenilor fac jogging sau se plimbă. Vin și bătrâni, în speranța revenirii la starea lor de altă dată, dar și tineri și mai ales tinere, din dorința menținerii siluetei. Unele chiar reușesc. Ai ce privi. Dar asta nu are legătură cu Phaliro, Tezeu și descoperirea mea. Motivul este în partea cealaltă a monumentului, pe mare, unde Luna lasă o dâră luminoasă, sugerându-mi calea urmată de Tezeu. De fapt, nu Luna este cea care luminează. Ea este doar o oglindă ce reflectă raza Soarelui. Și nici măcar Soarele nu ne luminează. Deasupra atmosferei terestre este întuneric. Obiectele – mari, mici, sau foarte mici – sunt cele care transformă prin reflectare radiația în ceva ce ochii noștri percep ca fiind lumină. (Așa ne-a spus profesoara de fizică, și eu o cred.) Cea căreia trebuie să-i mulțumim pentru ceea ce vedem, fiindcă ceea ce vedem este frumos, este deci marea. Iar ceea ce vedem nu este o pată identică cu Luna, ci un șir de dungi cum numai un pictor talentat ar fi putut face. Vorbind despre o astfel de imagine, cineva spunea că acolo și-ar fi muiat pensula un pictor celebru, al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Este invers. Aici, marea și-a așternut singură pe epidermă culorile împrumutate de la Soare. Sau poate nu chiar singură. Printre noi, cel care a încercat să redea efectele miraculoase realizate de apă a fost Monet, dar – chiar înaintea lui – Turner (uite că mi-am amintit) s-a apropiat cel mai mult de ideal. (Asta nu ne-a spus profesoara de fizică; am găsit-o eu într-un album de pictură. Îmi place să mă uit în albume de pictură.) Iar idealul este marea însăși. Bine-bine, și ce legătură are asta cu bătrânul Phaliro? - mă veți întreba. Are, pentru că de aici, din portul Phaliro a plecat Tezeu spre Creta, iar marea tocmai asta vrea să-mi spună, că nu degeaba semnul luminos ce pleacă din fața mea și din spatele monumentului îmi indică mie direcția. Și este o singură direcție, fiindcă de aici a plecat. Am să-i spun de-acum „Calea lui Tezeu”. Acum, „Calea lui Tezeu” se zbenguie pe valurile mării. Se știe că el, Tezeu, s-a și întors, probabil tot aici, dar asta nu mai are importanță. Mai important a fost gestul tatălui său, Egeu, cu care convenise să arboreze pânzele albe în caz de succes și pe cele negre în caz contrar. Sub efectul magic dat de bucuria victoriei – sau poate și din alte cauze, bârfesc unii -. Tezeu a uitat de promisiune. La vederea pânzelor negre, de supărare, Egeu s-a aruncat în mare. De atunci în memoria lui grecii au dat numele mării „Egeea”. După părerea mea, el nu s-a aruncat chiar de aici, din Phaliro, unde apa și uscatul se îmbrățișează calm, printr-o întrepătrundere lentă. S-a aruncat la Cap Sunion, în extremitatea sudică a peninsulei Atica, unde faleza este abruptă. De acolo, tatăl lui Tezeu putea să vadă corabia cu mult înainte ca ea să ajungă în port. Și tot de acolo, tentația de a se arunca în mare – chiar și fără motiv – este puternică. Un salt în gol de 30-40 de metri ar tenta pe oricine. Acolo se află și un templu a lui Poseidon, foarte fotografiat de turiști la apus de soare. Și bulevardul din Atena, care urmează firul litoralului se numește tot Poseidonos. Mi-ar fi plăcut ca și șoseaua, ce continuă calea până la Cap Sunion să se numească tot așa. Sau mai bine Egeos! Dar noi nu obișnuim să dăm nume șoselelor. Între timp, un norișor a ascuns luna și, implicit raza luminoasă, așa că e timpul să mă gândesc la teza de mâine.”

- Ce ziceți? – întreabă profesorul.

„Superb!”; „Frumos, dar nu are legătură cu subiectul.” și alte caracterizări de genul acesta au rostit aproape toți copii în cor.

- În catalog are un patru, după modul în care a răspuns la lecție, atunci când l-am ascultat. A fost mai demult și nu-mi amintesc exact dialogul nostru, dar țin minte că nu prea înțelegeam ce spune. Vorbește foarte prost grecește. Nu știu cum se face că scrie corect. Deci, opt în teză cu patru la oral ar face media șase, dar nu pot să intru în conflict cu colegii mei de la alte catedre, care probabil că te vor lăsa corigent, așa că vei avea media cinci. E totuși una de trecere.

- Dar, domnul profesor, este total incorect. (Era vocea Mariei, ce se ridica deasupra murmurului general.) Nota opt este prea mică pentru cea mai bună teză. Protejaților dumneavoastră le-ați dat nouă și zece. Apoi, dacă dumneavoastră ați uitat ce v-a răspuns Vasili la oral, noi ținem minte foarte bine. E drept că el vorbește cu multe greșeli gramaticale și de accent, dar a răspuns destul de bine la întrebările dumneavoastră, mai ales că era și foarte emoționat.

- Majoritatea profesorilor sunt foarte mulțumiți de evoluția lui Vasili. Uitați-vă în catalog. El scrie corect, ceea ce înseamnă că învață bine; se exprimă incorect, dar asta nu e vina lui.

A fost Nicolas, venind și el în ajutor.

- Ești obraznic, Vandoulakis. Nici măcar nu a răspuns la subiect. A scris ceva din capul lui. Și tu, Panagiotis. - încearcă să se salveze profesorul, dar vociferările clasei devin tot mai puternice. „Este discriminare, domnul profesor”.

Cum începuseră să se audă voci ce îndrăzneau să pronunțe „Rușine” și „Huo”, profesorul și-a luat catalogul și a plecat.

. . . .

- Vă mulțumesc că mi-ați luat apărarea, spuse Elefteriou, cu vocea gâtuită de emoție. Deși nu fac parte din grupul vostru de trei, este pentru prima oară când niște români sunt alături de mine.

- Nu numai ei. Și noi suntem de partea ta, deși suntem greci. Profesorul face mai mult propagandă politică, decât să ne învețe ceva.

Câțiva colegi se strânseseră în jurul lui, încurajându-l. Doar câțiva, nu prea mulți. Majoritatea au ieșit din clasă discutând între ei. Era îndrăgit nu doar de către români. Îl stimau și colegii greci, pentru că era un băiat foarte liniștit, modest – prea modest – corect cu toată lumea, dar nu era capabil să se exprime corect în limba greacă. Adevărul este că nu se exprima corect nici în limba română, dar asta n-o știau grecii. De scris însă, știa s-o facă chiar mai bine decât ei. Nu e ușor să scrii în greacă. Aproape fiecare cuvânt trebuie învățat cum se pronunță și cum se scrie în paralel, fiindcă există multiple variante de a nota în scris anumite sunete și, invers, pronunții diferite pentru aceeași literă, ca să nu mai vorbim de dialecte. E firesc deci ca foarte puțini erudiți greci să știe să scrie corect. Doar cei care s-au străduit foarte tare să învețe, iar Vasile este unul dintre ei. Nu este el un erudit, dar știe bine să scrie. În greacă. Nu și în limba română. Părinții lui – oameni cu puțină instruire – au venit în Grecia să muncească, în speranța unui trai mai bun. Nu se cunoșteau înainte. Au venit separat. După căsătorie, încercând să se adapteze cât mai rapid, vorbeau între ei grecește, cu puținele cuvinte ce le învățau zilnic la muncă. Au făcut același lucru și cu copilul, deși cunoștințele lor de limbă elină erau precare. Așa se explică accentul greșit de care Vasile nu se poate dezbăra. Limba română a învățat-o de la bunici, când a stat în România între doi și patru ani. Ei însă vorbeau în dialect. Părinții lui Vasile erau prea săraci, pentru ca să-i poată oferi lecții sau meditații de limba română, iar ei erau permanent la muncă. Seara, obosiți, adormeau înainte de a apuca să se gândească ce anume ar trebui să facă. Mama lucra ca servitoare, iar tatăl în construcții. La început, el câștiga bine, chiar foarte bine. Cu timpul însă oferta era tot mai slabă, iar în ultimul timp găsea din ce în ce mai greu de lucru și numai pentru lucrări ocazionale. Așa se face că Vasile a învățat să scrie grecește după manualele școlare; românește nu a învățat decât sporadic, fără noțiuni de gramatică.

. . . .

Parcul Pedion Areos, din centrul Atenei, cel dintre cartierele în care locuiau și în care îi plimbaseră mamele pe când erau încă bebeluși, a continuat să fie locul de întâlnire al celor trei copii, deveniți adolescenți. În afara subiectelor „la zi”, cele mai multe discuții erau orientate pe comentarea cărților ce le citeau în mod sistematic. Ele erau aduse de Maria din biblioteca părinților și împrumutate celor doi prieteni pe termen scurt, dinainte precizat. Comentariile nu se limitau la recenzii de genul celor practicate la orele de literatură de la școală. Cu toții citiseră cărțile, așa că recenziile n-ar fi avut rost. Observațiile personale erau cele mai apreciate. Își fixau astfel cunoștințele, își rafinau ideile, își dezvoltau spiritul critic și își îmbunătățeau capacitatea de exprimare.

Astăzi însă, subiectul zile elimina din discuții orice altceva. Cazul Elefteriou Vasile îi incitase peste măsură. Iannis era cel mai revoltat, nu fără motiv: nici el nu vorbea grecește perfect. Incomparabil mai bine decât Vasile, dar cu destule greșeli gramaticale.

- Eu credeam că francezii sunt cei mai naționaliști, dar constat că grecii sunt cei mai xenofobi.

- De ce spui asta?, îi cere lămuriri Nicolas.

- Păi, Vasili are nume de grec, dar profesorul l-a reperat după accent că nu este și l-a pus la zid.

- Când se referă la colegul lor, îi spun Vasili, așa cum este înregistrat în catalog și cum este apelat de către ceilalți colegi, greci. Când însă se referă la prietenul lor, atunci este Vasile, ca în România. Maria, ușor lezată de atacul la originea semi-franceză a soțului ei, intervine și ea:

- De ce spui că francezii sunt naționaliști? Mie mi se pare că englezii sunt naționaliști.

- Nu, ei sunt mai aristocrați. Își arogă această etichetă, fiindcă secole în șir au fost cei mai puternici.

- Și Franța n-a fost?

- Francezii sunt doar buni de gură. Ei au fost puternici pentru mai puțin timp și nu poporul francez, ci urmașii triburilor de franci; cei care au cucerit vechiul teritoriu al Galiei, după abandonarea lui de către romani. Acum, după ce au luptat împotriva aristocrației la revoluția de la 1789, sunt socialiști. Au avut și președinți de stat socialiști.

- Bine, văd că eu nu-ți plac francezii, sau doar vrei să mă ataci pe mine, fiindcă soțul meu este pe jumătate francez. Nu la puterea politică mă refeream, ci la acuza ta, cum că francezii sunt naționaliști. Românii s-au simțit foarte bine în Franța, tocmai fiindcă au fost acceptați de către francezi.

- Aveau și de ce. Erau chiar bine primiți; unii aveau bani, alții erau foarte buni profesioniști.

- Exact. Franța era și este încă țara care lansează artiști.

- Mai ales în artele plastice. Asta-i adevărat.

- Elvira Popescu a fost iubită de francezi și nu numai de către profesioniști. Ea a fost actriță ce film și mai ales de teatru. O aplaudau francezii la scenă deschisă, deși avea un puternic accent românesc.

- Și Cioran avea accent românesc, dar – ce-i drept – el nu apărea în public și nici nu era prea cunoscut. Nu știu ceilalți.

- Eugen Ionescu avea mama franțuzoaică iar el a plecat în Franța la vârsta de patru ani. Franceza era deci limba lui maternă.

- Există un mic teatru în Paris, unde se joacă de zeci de ani, fără întrerupere, piesele lui Ionescu.

- Da, am citit și eu undeva. N-am reținut numele teatrului, dar m-a impresionat ideea.

- Mulți dintre românii de vază din trecut și-au petrecut copilăria sau s-au școlit în străinătate, așa că ei cunoșteau limba țării respective foarte bine.

- Ca oameni de cultură ei erau mai mult francezi, nemți, englezi decât români, depinde unde s-au școlarizat.

- E adevărat.

- Și noi ce suntem aici? Români sau greci?

- Noi suntem deocamdată elevi.

- Cu mici șanse să devenim oameni de cultură.

- Asta depinde.

- M-ai pus serios pe gânduri.

- Nu-i nimic rău în asta.

- Bine! Am deviat.

Iannis suportă cu stoicism ușoara ironie a Mariei, știindu-se „cu musca pe căciulă”, fiindcă el fusese primul puțin incisiv.

- Vasile nu va deveni probabil om de cultură în nici o limbă, dar s-ar cuveni să fie tratat onorabil ca orice cetățean. Cunosc greci maturi, care nu știu să citească decât literele mari și sunt acceptați în discuții de către alți greci de la egal la egal.

- De aceea, unele texte oficiale și – mai ales – publicitare sunt tipărite cu majuscule, pentru a nu crea probleme urmașilor lui Socrate.

- Zici să vorbim despre ce i s-a întâmplat lui Vasile. Spunem că profesorul nostru este un dobitoc, dar nu el trebuie să ne preocupe. Oricât de dobitoc ar fi, ca el sunt mulți, așa că nu-i putem neglija.

- Între ei trăim și nu-i putem ignora. Vasile însă este prietenul nostru și „Cămașa e mai aproape de corp decât haina”, spune un proverb.

- Ar trebui deci să ne adaptăm.

- Da, dar nu în sensul de a fi umili. Dimpotrivă, să-i facem pe ei să țină seama de noi și să ne respecte. Pentru asta trebuie să avem demnitate.

- Cât v-ați ciondănit voi – reintră in discuție Nicolas – eu m-am . . .

- Nu ne-am ciondănit, am discutat.

- Eu m-am informat de pe Internet despre Elvira Popescu.

- Am văzut că studiai tableta aia de parcă descoperiseși un nou joc.

- Uite ce scrie aici:

„A absolvit cu brio Conservatorul de Artă Dramatică din București și a fost angajată la Teatrul Național, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. Întemeiază Teatrele Mic și Excelsior” – știați? – „împreună cu actorii Ion Manolescu și respectiv Ion Iancovescu.” – așa . . . la Paris – „a debutat cu un succes extraordinar, deși nu stăpânea perfect limba franceză. Aproape instantaneu, "L'accent d'Elvira Popescu" a devenit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în Franța, supranumindu-o "Reine du Boulevard", "Notre Dame du Théâtre", "Monstre Sacré" etc. A fost distinsă cu premiul "Molière" pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincții ale statului francez.” – asta poate știați . . . și mai departe . . . – „La o vârstă foarte înaintată, fără să-și piardă farmecul, a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară și politică” – în paranteză – „(de toate nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing, precum și mulți alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați.”

- Jacques Chirac, Valéry Giscard d'Estaing? Ăștia au fost președinți ai Franței – observă Iannis.

- Exact. „A încetat din viață la venerabila vârstă de 99 de ani.” „Conduita mea a însemnat mândria și demnitatea de a fi româncă! Oriunde, dar mai ales printre străini!”. A declarat nu odată.

- Frumoasă lecție de viață și de românism – remarcă Maria.

- Da, dar trebuie să poți – nu-și poate reține îndoiala în propriile-i forțe, Iannis.

- Poți, dacă îți propui – punctează Maria – indiferent unde te afli și pe ce treaptă a scării sociale.

*

* *

- De ce ai întârziat atât? – îl întreabă mama pe Nicolas.

- Am trecut pe la Igor, să-l ajut la matematică. El a fost bolnav săptămâna trecută și spunea că azi n-a înțeles nimic din ce explica profesorul. E normal, fiindcă, în matematică, ideile se leagă și, dacă ai pierdut o verigă din lanț, se rupe firul.

- Credeam că doar bețivii spun că „li s-a rupt firul”.

- Se vede că și ei au adevărul lor.

- Puteai măcar să-mi dai un telefon.

- Dacă am fi avut cursuri de dimineață, te-aș fi sunat să-ți spun să nu mă aștepți cu masa, dar cu acest program de după masă, ce contează dacă întârzii un pic?

- Eram îngrijorată. Și n-ai întârziat un pic, ci două ore.

- Păi, dacă puteam să-i explic în câteva minute, o făceam la școală, dar era ceva mai complicat. Ș-apoi, a mai durat până să intrăm în subiect, fiindcă a trebuit să suport o conversație cu părinții lui cu Igor. Apropo, în drumul spre casă, tocmai la asta mă gândeam.

- M-as fi mirat ca tu să nu-ți faci probleme din orice.

- Nu e chiar orice. Stai să vezi! Tatăl lui este rus sadea. Are alură de rus și vorbește o rusă ca la televizor. Mama, în schimb, are ochi de asiatică și vorbește aproape fără să apropie buzele, de parcă n-ar exista consoane, ci numai vocale. Rostirea ei nu sună deloc a rusă, dar ei înțeleg ce își spun. La un moment dat, el m-a întrebat dacă sunt moldovean. I-am răspuns că nu, tatăl meu a fost grec, dar ne-a părăsit, și mama este din Dobrogea, mai exact din Constanța, lângă Marea Neagră. - „Deci ești român!” - îmi răspunde el, luminat dintr-odată la față. În timpul acesta, soția lui, care își muta privirea de la el la mine și înapoi, de parcă ar fi vrut să ne împuște, dar nu știa cu care să înceapă, intervine cu o voce aspră, din care n-am înțeles nimic. Răspunsul lui, din care de asemenea n-am înțeles nimic, a fost ceva ce părea a implora îngăduință, în timp ce reacția ei a fost una nervoasă: s-a întors cu spatele și a ieșit din cameră.

- Pentru asta, ar trebui să cunoști reacția oamenilor ce au trăit sub dictatura sovietică. A fost probabil o dispută pe teme naționaliste. Ei toți au fost îndoctrinați că moldovenii și românii sunt două etnii diferite, dar mulți știu că și unii și alții sunt români.

- Mi-ai adus aminte de o glumă, ce circula în România: „Poți să gândești, dar să nu spui ce gândești; dacă spui, măcar să nu scrii iar, dacă totuși ai scris, nu iscăli; dacă ai iscălit, atunci să nu te miri de ceea ce ți se întâmplă.”

- Dar n-am înțeles ce te frământă pe tine.

- El este rus-rus. Ea este . . . să-i zicem sovietică, adică cetățean al Rusiei de azi, rămășiță a fostului U.R.S.S., care a înglobat o mulțime de alte naționalități. Cetățenii acelor naționalități își doresc astăzi independența, așa cum au obținut-o grecii de sub Imperiul Otoman. Dar rușii adevărați ce-și doresc? Eu cred că ei au o problemă de identitate. Pe de o parte, e bine să trăiești într-un stat mare și puternic. Dar, pe de altă parte, nu cred că le convine să fie confundați cu orice tătar, mongol sau alții dintre cei ce invadau Europa călare.

- Evident că nu. Ei o fac cu tancul.

- Deci, „cum e turcul, îi și pistolul”, deși nu știu ca turcii să fi avut pistoale, când încercau să cucerească Țările Române.

- Îmi place că tu ești chiar mai patriot ca mine.

- Așa se întâmplă cu urmașii emigranților. Își caută rădăcinile.

*

* *

- Cum ai avut scaunul?

- A fost ca la catedră: multe gaze și puțin material didactic.

- Înțeleg comparația cu materialul didactic. Adică ai făcut puțin. Nu înțeleg însă legătura dintre gaze și catedră.

- Păi, nu-și dau profesorii aere de atotcunoscători în fața elevilor?

- Înseamnă că ai început să te vindeci. Ieri erai disperat că stăteai mai mult la toaletă.

Dialogul a avut loc între Iannis și mama lui. Cu două zile în urmă, după un meci de fotbal între licee. Au fost învinși, dar câțiva părinți ai jucătorilor din ambele echipe i-au invitat să meargă împreună la o pizzerie. Ideea era că, în sport, trebuie să lupte pentru victoria echipei fără însă ca jucătorii să devină dușmani. În afara terenului pot fi chiar prieteni. Adversar nu înseamnă și inamic. Cei din pizzerie n-au fost însă animați de sentimente la fel de nobile și le-au dat ceva ce i-a stricat stomacul. Iannis presupune că de vină a fost salamul aflat în compoziție, în cantitate mai mare decât în mod obișnuit. Voiau probabil să scape de el.

- Până la urmă, intenția frumoasă din punct de vedere teoretic a profesorilor a avut efect negativ în practică.

- Asta îmi amintește de gestul unui pilot de formula 1. Am citit de curând asta într-o revistă. Încă din tinerețe, el a avut un rival. Unul singur; ceilalți aproape nu contau. Într-un an, înainte de ultima cursă a sezonului, el era deja campion mondial, fiindcă acumulase suficiente victorii și nu mai putea fi ajuns. Desigur, una în plus nu i-ar fi stricat, mai ales că se apropia de recordul absolut la numărul titlurilor de campion. Cu toate acestea, în ciuda indicațiilor primite de la staff-ul echipei sale și chiar a ordinului directorului, el a încetinit viteza și a cedat primul loc rivalului lui dintotdeauna. Rivalii erau în primul rând prieteni, fără să-și fi declarat vreodată în mod explicit prietenia.

- Frumos!

*

* *

- Nicușor, vină te rog să mă ajuți să desfac cutia asta de conserve. Am încercat eu să trag de inelul ăsta, dar nu reușesc.

- Oho! Dar e într-adevăr tare. De unde o ai? Pare a fi rusească. Numai ei fac conserve din oțel de blindaj pentru tancuri.

- Asta de unde ai mai scos-o?

- Bunicul o spune mereu. Ei acolo, în Bucovina, chiar au conserve rusești, aduse prin contrabandă.

- De ce? Cele românești nu sunt bune?

- Ba sunt, dar cele rusești sunt mai ieftine, fiindcă sunt furate.

- Și asta o știi tot de la bunicu’, probabil.

- Bineînțeles. O mulțime de lucruri am învățat de la el.

- Daa . . . inclusiv să schiezi, deși știa că nu sunt de acord.

- Nu e vina lui. Ești tu prea sperioasă. Credeai că am să-mi rup picioarele.

- Nu aveai nici patru ani, când te-a învățat.

- Eram chiar bătrân pentru schi. Copiii au oasele elastice și nu se rup, ca la adulți. Unii părinți își învață copii să schieze odată cu mersul pe două picioare. Numai așa poți deveni performant.

- Știu teoria ta. Mi-ai mai spus-o și altă dată: schiurile se conduc din cozi și nu din vârfuri, reflexe inverse . . . știu bine.

- Nu e doar o teorie. Este realitatea. Reflexele dobândite în timpul vieții devin surse de accident la schi, fiindcă te fac să greșești. Apropo! Știi că în vacanță m-a văzut unul ce părea antrenor sau instructor de schi și mi-a propus să reprezint Grecia în competiții internaționale.

- Nu mi-ai spus.

- Bănuiam că n-o să-ți placă.

- Nu fii atât de sigur. Să cunoști lumea nu-i un lucru rău.

- M-aș fi făcut de râs. Eu sunt un bun schior printre greci. Într-o competiție internațională n-aș fi bun nici ca amator. Românii sunt mult mai buni decât mine și nu fac față în concursuri serioase. În plus, ar trebui să stau permanent în cantonamente, deci adio școală.

- Asta în nici un caz. Doar așa, să te duci din când în când.

- Aici nu merge cu jumătăți de măsură. Sau una, sau alta. Dar conserva asta e ceva de speriat. Aproape că mi-am rupt degetul. Îmi trebuie un clește. Știi, tot bunicul mi-a spus și o glumă. Cică un rus vorbea cu un occidental, care se mira că nu are mașină, iar rusul îi răspunde că nu are nevoie. La serviciu îl duce autobuzul fabricii unde lucrează; tot acolo mănâncă la cantină; creșa copilului este la parterul blocului în care locuiește, prietenii, cu care joacă table și mai bea câte o votcă, stau și ei prin apropiere, iar alții nu are, fiindcă nu are timp. – Dar vacanțele, poate ai prieteni în străinătate. Acolo cum te deplasezi?” – Îl întreabă occidentalul. „– În străinătate noi mergem cu tancul.”

- Periculos de multe lucruri îți spune bunicul.

- Lor, românilor, nu li se pare periculos, deși sunt aproape vecini. Dimpotrivă, au o plăcere teribilă să spună bancuri și ironii la adresa rușilor. E mândru să spună că ceea ce s-a vrut o grefă rusească pe pământ românesc nu a prins. S-a vrut un altoi, dar n-a fost decât o ciupercă otrăvitoare.

- Fac haz de necaz, dar rușii le-au produs cele mai mari necazuri.

- Acum nu mai pleacă în străinătate cu tancul, ci cu iahtul.

- De ce spui asta?

- Știi, zilele trecute, când m-ai întrebat de ce am întârziat de la antrenament, nu ți-am răspuns.

- Așa e!

- M-am rușinat să recunosc că am pierdut vremea.

- Știu că nu faci asta. De aceea te-am și întrebat.

- Ei bine, am făcut-o. Când am trecut pe lângă Marina Alimou am văzut un iaht, pe care tocmai îl descărcau dintr-un camion și-l lansau în apă. Am vrut să văd și eu cum procedează.

- Cu o macara, presupun.

- Bineînțeles. Era chiar la intrarea în parcarea iahturilor. Cât am stat acolo, și cred că a fost mai bine de o jumătate de oră, au trecut pe lângă mine cel puțin douăzeci de grupuri de oameni. Era puțin după ora prânzului și toți veneau. Nici unul nu a plecat.

- Și ce-i cu asta. Sunt multe iahturi acolo. Este o parcare foarte mare.

- Ei bine, toți erau ruși.

- Ei, uite că vin și cu iahturile, nu numai cu tancurile.

- Asta în prima fază. Dacă se întâmplă însă vreo răzmeriță, atunci vin și cu tancurile, să-și apere – vezi Doamne – cetățenii. Iar cetățenii le arată tanchiștilor ce au de făcut. Unii dintre ei sunt foarte buni lunetiști.

- Pe toate le știi. Dar de unde știi tu că erau ruși?

- Vorbeau rusește.

- Dar ce, tu știi limba rusă?

- Nu știu decât patru-cinci cuvinte. Am doi colegi de clasă ruși, care vorbesc rusește între ei. Recunosc însă limba după intonație, după muzicalitate. Recunosc și germana, deși nu știu nici un cuvânt nemțesc. Și chineza o recunosc, deși se spune că în China există câteva zeci de limbi, fără a mai vorbi de dialecte.

- Da, pe ei scrierea îi unește. Dar îmi dai conserva aia, sau nu. Văd că ai reușit s-o desfaci până la urmă.

- Poftim! Dar nu te las până nu-ți mai spun una. Tot de la bunicu’. Cică după teoria sovieticilor, la început, pe întreaga suprafață a globului pământesc, se afla o singură națiune: națiunea rusă. Pe parcurs însă, în decursul secolelor, în anumite zone, în mod samavolnic, anumite grupuri de indivizi au dorit să fie independenți și să stăpânească ei și în folosul lor, petecul de pământ pe care se aflau. Aceste este motivul pentru care, acum, vajnicul popor rus luptă pentru recucerirea teritoriilor pierdute.

- Periculos de ne-adevărat. Se poate naște o nouă religie cu asemenea idei.

Sfârșitul părții a doua