Cristache
Gheorghiu
Trei destine împletite
Editura Betta
2022
Partea a zecea
La seratele Silviei
Silvia: Tatăl meu a murit și ...
O invitată: Știm
că ai fost la înmormântare nu demult. Condoleanțe încă
odată.
Silvia: Mulțumesc.
Ce nu știți, e că a trebuit să rezolvăm o mulțime
de probleme, inclusiv vânzarea casei, împrăștierea lucrurilor pe la
rude ...
O invitată: Îmi
închipui. Am fost și eu în situația asta, dar la nivel mult mai mic.
Ai mei sunt mai sărăntoci.
Silvia: Ei bine,
printre lucrurile ce era să le arunc, au fost și notițele lui
tata. El era și scriitor, mai ales după ce a ieșit la pensie. Soțul
meu, Luigi, a insistat să nu le arunc, ci să le luăm cu noi. El
s-a arătat interesat să le răsfoiască. N-am vrut să-l
contrazic așa că zilele trecute, când ne-a venit camionul cu
lucrurile alese de noi să le aducem în Atena, am găsit printre ele și
notițele tatălui. Alaltăieri, mi-am băgat nasul printre ele
și am descoperit un fel de jurnal al discuțiilor cu prietenii lui. El
și câțiva prieteni se întâlneau, ca și noi, în fiecare marți.
Cum el devenise scriitor, obișnuia să-și noteze ce i se
părea interesant, cu scopul de a însera unele dintre acele idei în
viitoarele cărți. O spune chiar el. Din câte îmi dau seama, pe
acestea n-a reușit să le valorifice. Probabil dorea să
scoată o carte cu aceste dialoguri, dar nu a mai apucat.
Un invitat: Interesant. Aproape incitant.
Silvia: Dacă
vă interesează, Pot să vă aduc câte un fragment din cele ce
mi se par mai interesante.
Un invitat: Și le putem discuta.
O invitată: Desigur!
* *
*
Silvia: Așa
cum v-am promis săptămâna trecută, am adus prima notă a tatălui
meu.
Mai mulți
invitați, într-un glas: Ascultăm.
Am copilărit în epoca în care,
pe de o parte, puneai un semn de întrebare pe adevărul oricărei
afirmații, dar căutai și eventualitatea unei subtilități.
Iar cum nimic nu era clar, încercai să afli ce era de aflat punându-ți
la muncă propria logică. Așa spre exemplu, alegația conform
căreia România nu s-a putut dezvolta datorită poziției
geografice nefaste – înconjurată de mari puteri ostile – este
contrazisă de constatarea că, în antichitate, grecii au aprins
scânteia culturii în Europa, deși se aflau în aceeași situație.
Ba chiar mai mult, în cazul lor, tocmai confluența civilizațiilor
vecine pare să fie cauza sintezei realizată de iluștrii
gânditori, invocați chiar și în zilele noastre.
Privind soarele din Templul lui
Poseidon de pe Cap Sunion, mă gândeam că cine a copilărit într-o
asemenea poziție – pe un promontoriu – văzând soarele cum răsare
din mare și apune tot acolo, crede că este un produs al mării,
al lui „Okeanos, cel care, în imaginația anticilor, înconjura pământul-disc și era
infinit. Nu-i rămâne decât să se bucure de generozitatea lui și,
în măsura în care este în stare, să beneficieze de avantajele
oferite.
Cu totul alta se formează
psihologia celor ce se află pe malul continentului. Pentru ei sunt
două alternative:
-
Marea se află la
răsărit. Faptul că soarele apare așa, pe nepusă
masă, este un miracol. Nepunând să dezlege misterul, îl preocupă
doar avantajele oferite. Evident, încearcă să profite cât poate, conștient
fiind că oferta este limitată în timp.
-
Marea se află la apus. După
o zi în care a bucurat omenirea cu prezența lui, la asfințit, obosit,
se prăbușește în mare. Tristețea nu poate fi evitată.
Rămâne speranța că mâine va răsări iarăși.
Dar dacă . . . Melancolia este dublată de incertitudine. Nesiguranța
zilei de mâine pune stăpânire pe el. La ce i-a folosit că a muncit o
zi întreagă, dacă nu este sigur că va putea continua și
finaliza ce a început?
Cei de la munte, în schimb,
realizează că totul pe lumea asta are o limită. Urcușul
este greu și nu duce nicăieri, dacă muntele este foarte înalt,
motiv pentru care revenirea acasă este obligatorie. Pentru majoritatea
oamenilor, cunoștințele sunt limitate la ceea ce le-a oferit zona în
care se află, dar sunt din acest motiv cu atât mai ferme. Fac excepție
cei care au trecut munții. Ei sunt „oamenii de cultură” ai satului.
Cei de la câmpie, neavând pe ce să-și proptească privirea, se
simt asemenea scaieților purtați de vânt și, asemenea lor,
încearcă să-și găsească un loc adăpostit și
un rost în lume. Grea viață! Și nesigură!
Cât despre elini, mai am o observație.
Marea majoritate a intelectualilor remarcabili sunt din Atena. Sparta pare
să nu fi dat mare lucru din acest punct de vedere. Și mai e ceva:
atenienii nu sunt tocmai atenieni. Majoritatea provin de pe coasta de vest a
Asiei Mici sau din insulele apropiate acesteia. Mulți dintre ei se aflau
în colonii grecești de pe teritoriul Imperiului Persan. Așa stând
lucrurile, înseamnă că ei erau de fapt oameni ce cultură persani
și au emigrat în Atena, unde se simțeau printre ai lor și sperau
să fie apreciați cum se cuvine. Herodot, Aristotel, Epicur, Tales,
Heraclit, Sofocle, Anaxágoras, Diogene,
Parmenide, Zenón și mulți, foarte mulți alții. La vremea
aceea, cultura se afla în Asia.
Menționându-l
pe Okeanos, mi-am adus aminte de Fântâna Trevi din Roma, unde zeul apelor își
arată mușchii de pe uscat, iar oceanul este redus la un havuz.
Ansamblul arhitectonic este, ce-i drept, unul dintre cele mai frumoase din
lume, dar nu pot să-mi abțin observația că este jenant cum
noi, creștinii, reducem orice credință la cele câteva idei ce
definesc religia noastră. În aceste condiții, e clar că nu le
vom înțelege în veci pe ale altora.
Să nu ne
deruteze numele. Fiind în Italia, se numește Neptun. Dacă ar fi fost
în Grecia s-ar fi numit Poseidon sau Okeanos. Nu sunt doar două denumiri,
ci doi zei, fiindcă Poseidon este fiul lui Cronos și al Rheiei, în
timp ce Okeanos este fiul lui Uranus și al Gaiei. Nu trebuie să ne
mire, fiindcă, la greci, aproape orice mit are două sau mai multe
variante. Explicații sunt multiple: Grecia antică nu era un stat
unitar, iar diversele cetăți – mai mari sau mai mici – erau nu doar
independente, uneori, chiar vrăjmașe, astfel că fiecare avea
preferințele ei. Apoi, majoritatea zeităților sunt împrumutate
din Egipt, țara care a avut cea mai mare influență asupra
grecilor din trecutul îndepărtat.
Fontana di Trevi?
Cine sau ce mai e și acest Trevi? Pentru că întrebarea m-a iritat, am
căutat răspunsul, mai ales că acest „di” al italienilor nu spune
mare lucru. Poate fi din, de, al și multe altele. Ei bine, vine din
trecut. Nu a fost un erou antic, ci locul în care a fost construită
fântâna, la intersecția a trei drumuri, adică „tre vie”: Fântâna de
la trei străzi.
* *
*
Un invitat: Să nu
te superi pe mine că am căutat pe Internet informații despre
tatăl tău.
Silvia: De ce m-aș supăra?
Un invitat: Ei bine,
tipul nu era deloc un pictor amator. N-o fi fost profesionist, dar ...
Silvia: Era medic.
Un invitat: Asta știam,
dar unele dintre tablourile lui sunt grozave.
Silvia: Unele
tablouri se află și în casa noastră. Le puteți vedea. Dar
să vă citesc din jurnal.
O invitată: Urechile noastre sunt pregătite.
Capitolul intitulat „Cum e oare
să fii liliac?” dintr-o carte a lui Thomas Nagel, mi-a indus ideea că
ar putea fi folosit ca o metaforă a faptului că lumea poate fi
văzută și din alt unghi decât cel propriu, unul chiar foarte
diferit, cum ar fi cel al liliecilor, de sus în jos. Ca profesor de filosofie –
și nu oriunde ci la Universitatea din New York, Thomas Nagel dezbate cu
totul alt subiect și nu am deloc intenția să-l concurez.
Rămân deci în ograda mea și la punctul meu de vedere, conștient
fiind însă că vecinul, uitându-se peste gard, are alt punct de
vedere. Un lucru totuși mă frământă și asta nu pot
să i-o iert filosofului american, mai ales că nu e vorba despre un
lucru oarecare, ci despre o întrebare pe care el o găsește ca fiind
fundamentală. Pentru el! O fi și pentru alții și mă
întreb dacă ar trebui să fie și pentru mine. Întrebarea e „Care
e sensul vieții?”. La nivelul cel mai mărunt, el constă din
seria țelurilor pe care ne propunem să le atingem în timpul vieții,
începând cu obținerea celor necesare traiului sau ascensiunea
profesională și terminând cu penibila întrebare „Ce rost au toate
acestea, având în vedere că, peste nu mult timp, vom fi „oale și
ulcele” sau nici măcar atât?” Nu sunt solipsist, așa că
filosofia indiană, conform căreia totul ar putea fi doar rodul
imaginației și realitatea palpabilă nici n-ar exista, și
rămân la convingerea că ceea ce știu este obținut din
contactul cu realitatea și deci imaginația mea nu poate decât să
„croșeteze” cu ceea ce știu, deci pe baza experienței personale.
Problema e „unde mă situez Între cel două extreme?
Filosofia preocupă oamenii de
când se nasc, cu informațiile pe care are despre mediul înconjurător.
Este de presupus că, pentru un nou-născut, alături de sunete,
apar imagini, sub forma unor pete, care capătă înțeles pe
măsură ce sunt memorate, dacă se repetă. Puse în
legătură cu reacțiile lui – involuntare la început – îi permit
să tragă primele consecințe, ce îi vor dirija comportarea
viitoare. Mai târziu, va face același lucru, dar cu informații din ce
în ce mai complexe. Cam asta-i tot.
Ciudat este că, în timp, deși
informațiile de care dispune sunt din ce în ce mai complexe, ca să nu
mai vorbim despre mulțimea lor, el este tot mai puțin abil în
interpretarea și folosirea lor. Ba chiar mai mult: pusă în umbră
de către știință, filosofia teoretică a devenit un
obiect de studiu periferic. Ceea ce se dorea a fi ceva fundamental în viața
omului, a devenit superfluu.
Pusă la modul general și
căutând un răspuns valabil pentru toată lumea, întrebarea
lui Nagel nu are sens. Nu viața
este fără sens, ci întrebarea. Cum experiențele noastre sunt
diferite, la fel ca și capacitatea fiecăruia de a le interpreta, viața
are sensuri la fel de diferite pentru oricare dintre noi și trebuie
trăită adecvat personalității fiecăruia.
* *
*
-
Un invitat: Dragilor, vă informez
că sunt pensionar.
o O
invitată: Și eu am depus actele. Aștept să-mi vină
decizia.
§ Silvia:
Eu am mai demult vârsta de pensionare, dar vreau să mai lucrez,
fiindcă îmi place și mai ales pentru că mai am câteva idei, pe
care vreau să le aplic.
-
Un invitat: Știu că ai și
publicat câteva lucrări științifice.
§ Silvia:
Da, și continui s-o fac. Dar nu-mi place să vorbesc despre mine. Mai
bine vă citesc din jurnalul tatei.
-
Un invitat: Orice ai face, noi te
ascultăm cu plăcere.
§ Silvia:
Atunci, citesc:
Exprimându-mi mirarea că, în
Vechiul Testament, cuvântul Sumer nu este menționat, am avansat ideea
că el este prezent sub forma Edenului, în care Dumnezeu i-a amplasat pe
Adam și Eva, și din care au fost alungați. Am scris despre asta
în câteva rânduri și nu insist acum. Mi-a actualizat însă subiectul o
frază dintr-o carte interesantă și foarte documentată:
„Cadrul istoric în care se desfășoare evenimentele redate în Vechiul
Testament coincide cu perioada metalurgiei timpurii: epoca bronzului și
începutul epocii fierului.” (Strul Moisa, Bibilia și metalurgia, pagina
21). Ar fi trebuit să mă fi gândit la asta, citind chiar din Biblie:
„Țila, de asemenea, a născut și ea pe Tubal-Cain,
făuritorul tuturor uneltelor de bronz și de fier.” (Geneza 4.22) Și
asta numai la patru sau cinci generații după Adam. Într-adevăr,
Potopul este datat în anul 3761 î.H. iar cristalizarea civilizației
sumeriene pe la 3600 î.H.
* *
*
„Cunoaște-te pe tine însuți” este un
sfat care ne parvine încă din antichitate. Și totuși, îl ignorăm, ca pe majoritatea
recomandărilor clasice. Orice tânăr va declara cu convingere că
el se cunoaște suficient și nu are nevoie de asemenea indicații.
Dar nu numai tinerii cad în această capcană a auto-mulțumirii de
sine. O fac și unii adulți, cu atât mai mult cu cât volumul cunoștințelor
lor este mai mic. Și dacă ne închipuim că doar cunoașterea
ne salvează, ei bine, am și exemplul contrar: ideile comuniste nu au
fost inventate de clasicii marxism-leninismului, ci de înaintașii lor, cu
mult mai bine cotați din punct de vedere intelectual și recunoscuți
ca atare în lume culturii. Pe ei nu-i putem deci eticheta ca fiind ignoranți,
decât dacă am accepta sintagma „ignoranță savantă”, o
contradicție în termeni, desigur, un oximoron, deși nu vreau să
ironizez pe nimeni, dar nu am încotro.
Observația mea se referă la faptul
că nu ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine la nivel
individual, ci la cel general, al umanității. Cum am putea s-o facem?
Există și astăzi populații primitive, ale căror
obiceiuri le disprețuim, în loc să le studiem, fiindcă ele ne
pot arăta care sunt caracteristicile noastre fundamentale. Dacă am
porni de la ele, nu am cere oamenilor să fie ceea ce nu sunt și
să acționeze împotriva firii. Desigur, omul civilizat se
comportă în conformitate cu normele, ceea ce este bine, dacă normele
sunt bune. Dacă nu, NU!
Mai avem la dispoziție miturile
antichității, cu condiția să nu căutăm probe
menite să ateste faptele descrise – interesante poate pentru istorici, dar
fără valoare pentru filosofi – ci să le înțelegem tâlcul.
Un fapt real poate inspira apariția unei povești – mitul fiind
poveste – cea ce este însă total irelevant. Am notat textul lui Mircea Eliade, din „Mitul eternei reîntoarceri”, prin care relatează
o constatare a lui Constantin Brăiloiu, pe timpul când acesta înregistra o
baladă din Maramureș. „Era vorba de o dragoste tragică;
logodnicul fusese vrăjit de o zână și, cu câteva zile înaintea
nunții, această zână l-a aruncat, din gelozie, de pe vârful unei
stânci. A doua zi, niște ciobani i-au găsit trupul și l-au adus
în sat. Logodnica, zărindu-i trupul, intonează o lamentație
funebră plină de aluzii mitologice, text liturgic de o frustă
frumusețe. Investigând în continuare, Brăiloiu constată că
povestea, etichetată ca foarte veche, se petrecuse cu doar patruzeci de
ani în urmă, iar eroina era încă în viață. Femeia
confirmă autenticitatea accidentului, fără zâne. Sătenii
refuzau, însă, faptele și preferau balada. Mitul devenise mai
adevărat decât realitatea.” De cele mai multe ori însă, ideea mitului
precede fapta. Ideea s-a născut în mintea autorului, care a căutat un
mijloc prin care s-o comunice în mod simplu și convingător. Cu
scuzele de rigoare, îndrăznesc să avansez un demers personal. În
unele eseuri mai vechi, m-am folosit de întâmplări reale, pentru a avansa
o idee cu caracter general. Simpla afirmare a ideii ar fi semănat cu
afirmația „Amorul e un lucru foarte mare”, după care nu mi-ar fi
rămas decât s-o iscălesc Guță Popândău. (Să
mă ierte Topârceanu.) Unii criticii superficiali au etichetat acele
scrieri ale mele ca fiind autobiografice, fiindcă doar atât au înțeles
ei. Întâmplările descrise erau însă dintre cele mai banale,
fără nici o relevanță privind traiectoria vieții mele.
În trecut, oamenii făceau
filosofie adevărată. Fericirea îi preocupa mai mult decât pe noi, cei
de azi, care ne gândim la carieră, la ce ne va aduce ziua de mâine, cum
să avansăm pe scara socială, sau măcar să ne menținem
poziția, în timp ce, în antichitate, structura socială era cu mult
mai stabilă și ziua de mâine era pentru cei mai mulți la fel ca
cea de azi.
Mitul este mai mult decât descrierea
unor fapte, fie ele și imaginare. El face parte din literatură. Ideea
pe care o avansează este supusă dezbaterii și, ca orice carte
bună, el îl incită pe cititor să aprofundeze ideea și,
eventual s-o supună discuției. Astăzi l-am încadra în ficțiune,
pentru a-l diferenția de un referat birocratic sau report de activitate
profesională. Prometeu, spre exemplu, este departe de a fi fost doar eroul
umanist, ce a adus focul pe pământ. În Grecia antică, el era un
personaj ale cărui fapte erau supuse dezbaterii. Zeus îi reproșează
că a dat oamenilor focul înainte ca aceștia să fie pregătiți
să-l folosească. Și el, Ζeus, îi iubea pe oameni și
le-ar fi dat focul, dar numai după ce i-ar fi învățat să-l
folosească, conștienți fiind de toate efectele lui, pozitive și
negative. Iar dacă ne gândim la foc în general și nu doar cel pentru
grătarul de la picnic, constatăm că subiectul este actual și
azi. El a ajuns pe mâna celor puternici, care îl folosesc împotriva celor
slabi, mărind distanța dintre ei.
Ca și în Biblie, găsim și
în mitologie descrierea unor fapte reale, probate arheologic. Acestea sunt
însă legende, nu mituri. Am putea face o paralelă între mit și
basm.
Ambele descriu întâmplări
imaginare. Basmul se adresează copiilor, în timp ce mitul cere
analiză, discuții, deci se adresează celor pregătiți
intelectual pentru asemenea dezbateri. Dicționarul explicativ al limbii
române nu face însă o diferență clară între mit, legendă
și basm, deși ele există. Ambiguitatea este probabil intenționată,
deoarece atât mitologia, cât și literatura recentă, cuprind povestiri
din ambele categorii. Învingerea Minotaurului de către Tezeu, redă
eliberarea grecilor din Peninsula Balcanică de sub dominația celor
din Creta, conduși de regele Minos, el însuși un simbol al
conducătorilor acestei insule, iar Războiul din Troia este descrierea
romanțată a unor fapte reale. În schimb, legendele cu regele Artur și
Cavalerii Mesei Rotunde nu au un suport în viața reală, fiind deci
mituri, ce își propun să redea mentalitatea oamenilor din perioada
Evului Mediu european.
Într-o sculptură de Antonio Canova,
Tezeu, complet nud dar cu coif, învinge centaurul. Trupul, nu prea musculos,
joacă un rol minor. El este doar putătorul coifului, singurul care
contează, fiind un simbol al superiorității purtătorului.
Zeii înșiși sunt simboluri. Deși trăitor la sfârșitul
secolului 18 și începutul celui următor, sculptorul, specializat în
redarea unor teme antice, respectă stilul grecilor, în care bărbații
sunt redați nud iar femele înfășurate cu o pânză mai mult
sau mai puțin subțire. Pentru ei, simbolul era mai presus de
realitate. Nu erau ignoranți, așa cum le-ar plăcea unora să
creadă. Operele lor sunt infinit mai valoroase decât cele produse în
zilele noastre. Ignoranți sunt cei ce le consideră minore iar pe
realizatorii lor înapoiați, fiindcă nu folosesc telefoane 5G. Nu este
de mirare că în scrieri cu pretenții savante se afirmă că
atleții de la Jocurile Olimpice din antichitate, concurau fără
nici un obiect de îmbrăcăminte, inclusiv alergătorii. Se vede
că autorii nu au încercat niciodată să alerge astfel,
fiindcă ar fi constatat că este imposibil, decât doar dacă este
castrat. Un suspensor sau ceva asemănător este strict necesar.
În plus, accesul nostru la scrierile antice
este limitat și viciat datorită traducerilor. Iată un mic
exemplu: în accepțiunea noastră, a
celor de azi, expresia „sunt/ești/este un nimeni” avansează idea
că cel în cauză este o persoană neînsemnată, nici
vorbă despre vreo personalitate. Deși se folosește în argou –
care este foarte dinamic – ea are totuși un precedent în antichitate: o
utilizează Ulise în discuția cu ciclopul. S-ar putea să fie un
viciu de traducere, dar nu cred. Poate că Ulise a vrut să spună
ce el este o persoană neînsemnată pentru ciclop, deoarece, așa
cum a venit, așa va pleca și va fi uitat, deși știa că
acesta avea cu totul alte intenții. Se contrazice însă în
următoarele versuri:
Mă
cheamă Nimeni. Astfel îmi zic soții,
Părinții
mei și oamenii, cu toții. (Odiseea, Cântul IX)
Greaca veche
are însă multe ascunzișuri pentru noi, iar poezia își permite
să strecoare subînțelesuri de tot felul, inclusiv ideea că un
nimeni poate fi și un șmecher cu stil, ca în acest caz.
* *
*
„Cine nu trăiește post-mortem, crescând
după aceea mereu, nu-i obiect de biografie”. Este opinia lui George
Călinescu, citat într-un articol despre Dinu Pillat din revista Dilema.
Articolul mi-a atras atenția datorită numelui Pillat. Deși trebuie
să-mi recunosc ignoranța în ceea ce privește poezia
modernă, numele poetului nu mi-a scăpat și, dacă Dinu nu-mi
spunea prea mult, Ion mă fascinase cândva, așa că abia acum,
încerc să găsesc corespondențe între tată și fiu. Sunt
sigur că nu sunt mulți curioși să afle ce am găsit eu
în această privință, așa că mă limitez să
spun de unde mi se trage mie preocuparea pentru Ion Pillat. Fiți liniștiți,
nu am nici un merit. Am primit cartea pe când mă aflam în Atena, de la o
localnică, care intrase în posesia unei case în al cărei pod
găsise mai multe cărți în limba română și
germană. Mi le-a dat mie, ca să nu le arunce la gunoi. Majoritatea
erau fără valoare, cu excepția câtorva, printre care și „Poeme
într’un vers”, scoasă la editura Cartea Românească, cu mențiunea:
„S’AU TRAS LA
INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE CARTEA ROMÂNEASCĂ S.A. BUCUREȘTI, ÎN LUNA
FEBRUARIE 1936, EDIȚIE ORIGINALĂ A ACESTEI CĂRȚI DE POEME
ÎNTR’UN VERS SCRISE ÎN NOIEMBRIE-DECEMBRIE 1935, PE HÂRTIE VELINĂ
MATĂ, NUMEROTATE DE LA 1-500. Eram și sunt încă în posesia
numărului 204.
Nu-mi rămâne decât să recunosc că mă simt
precum copilul din poemul într-un vers al lui Ion Pillat: „Păstorul
mării – Copilul gol mai cântă din fluier la delfini.”
Addenda
Nicolas
și Maria nu s-au căsătorit, așa cum se așteptau cei
mai mulți. Ca studenți, unul la Londra și altul la Paris, s-au
întâlnit în câteva vacanțe. Atunci, Maria a spus în glumă că ar
fi păcat să strice o prietenie atât de frumoasă
căsătorindu-se, iar Nicolas nu a contrazis-o. După absolvire,
preocupările profesionale nu numai că i-au ținut departe unul de
celălalt, dar le-au acaparat tot timpul, atenția și energia.
Când s-au întâlnit după mai mulți
ani într-un concediu, pe care – în sfârșit – au reușit să-l
petreacă împreună, au constatat că aveau tabieturi diferite,
greu de armonizat după atâția ani. Maria, fire energică, de cum
intra în casă apăsa butoanele tuturor aparatelor de radio și
televizoare. În felul acesta, asculta muzică, știri și orice se
nimerea, în funcție de camerele prin care umbla în viteză. Era felul
ei de a se relaxa. Nicolas, în schimb, dorea liniște pentru meditație
și lectură. După o astfel de pauză, dorea să comunice
cu cineva. Acesta era momentul în care amândoi se simțeau cel mai bine. Și-au
zis de aceea că, dacă se vor căsători vreodată, își
vor lua două locuințe apropiate una de cealaltă, eventual
două apartamente în același bloc, în care vor locui separat, dar se
vor întâlni pentru conversație în fiecare seară. Planul lor a fost și
a rămas perfect, fiindcă n-au reușit niciodată să-l
aplice.
Doamna
Brănescu, din nefericire, a decedat
prima. Domnul Brănescu, ahtiat de cunoaștere, a vrut să profite
de timpul ce soarta i-l acordă încă și „îl țin balamalele”.
A călătorit, a citit, a scris și a fost principalul organizator și
animator al întâlnirilor cu amicii. Prietenia cu Luigi devenise mai
strânsă ca oricând, materializată în ultimul timp doar prin scrisori.
Dar, „balamalele” bătrânului slăbesc de la un an la altul. La
început, se gândea că Parisul le-ar putea oferi locuință
tuturor, dar o asemenea decizie a fost permanent amânată. În întâlnirile cu Luigi, îi cerea să
construiască numai pentru ei un zgârie-nori într-o localitate
fără nori. El va trebui să fie foarte înalt, să poată
vedea de acolo atât Parisul cât și Atena, dar mai ales mânăstirile
din nordul Moldovei. Bineînțeles că ei vor locui la etajele
superioare, pentru a avea cea mai bună perspectivă. La etajele
inferioare nu va locui nimeni, pentru a nu-i deranja. Acolo vor fi amenajate
grădini, unde vor putea veni în vizită doar mame cu copii mici, care
nu plâng. Ideea grădinilor suspendate din antichitate va prinde viață
prin grădini jos-pendate, termenul „pendat” urmând a fi definit ulterior,
în funcție de efect. Cuvântul „perdant” nu a fost acceptat, fiindcă
unii vor gândi: „Ce-am avut și ce-am
pierdut”, de a trebuit să urcăm atât de sus, pentru a nu fi
deranjați? În final a făcut naveta București-Atena-Paris cât
„l-au ținut balamalele”, așa cum singur spunea. A făcut chiar și
o vizită mai scurtă la Londra. La un moment dat însă, balamalele
au ruginit și a revenit lângă soția sa, în cavoul familiei, la
capătul bulevardului „Șoseaua
Viilor" din București, în cimitirul Bellu, unde doar vizitatorii sunt
încă vii.
Mama
lui Nicolas nu a vrut să se mute la Londra, fiindcă nu cunoaște
limba. A venit de câteva ori în vizită, dar nu s-a acomodat. S-a
recăsătorit.
Sfârșitul romanului
Referințe critice
Mai
puţin cunoscut publicului larg (Ah! Păcătoasa asta de difuzare a
cărţii!) dl. Cristache Gheorghiu, autor până în prezent a
aproape treizeci de volume, într-o gamă tematică variată
(însemnări de călătorie, eseuri, memorialistică) a publicat
de curând cel de al treilea tom dintr-o lucrare cu un titlu mai puţin obişnuit,
dacă nu cumva chiar ciudat (Maieutica de buzunar, Editura Betta, 2021).
Este vorba, aşa cum sugerează în bună măsură şi
titlul, de o anume tehnică de numire a adevărului, de „scoatere a lui
la lumină din conversaţii“ (metodă socratică).
Dacă
vom face o legătură între acest titlu şi experienţa pe care
autorul a trăit-o timp de şapte ani în care a trăit în Grecia,
vom avea nu numai revelaţia unei scrieri mai puţin obişnuite, ci
şi a unui autor de o originalitate remarcabilă.
Influenţa
benefică a spaţiului cultural al vechii Elade transpare cu putere la
fiecare pas. Tăietura frazei cade acolo unde trebuie, concizia pare a fi o
regulă de bază, subtilitatea şi sugestia sunt la ele acasă
în fiecare pagină, în fiecare paragraf. Şi chiar dacă cu greu
poţi pune o etichetă ansamblului (un fericit melanj între însemnarea
seacă şi amintirea personală, între judecata matură a
lucrurilor şi impresia frustă, între gând şi întruchiparea lui
literară), negăsind calea de a-l circumscrie unui gen literar, anume,
nu poţi să nu te laşi cucerit de farmecul textului.
O
carte plină de idei, scrisă cu har şi nu în ultimul rând cu un
umor amar, ceva mai rar întâlnit în anii din urmă, din motive uşor de
înţeles.
Florentin Popescu
Arena literară, Anul VI, nr. 23
Creativitatea,
bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe
care o poată lucrările lui Cristache Gheorghiu. Peste spiritul
creativ, dacă așezi eleganța, stilul, frumusețea
exprimărilor și inspirația în alegerea cuvintelor ajungi mai
aproape de Cristache Gheorghiu.... Domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta
veșnic un respect deosebit și mă voi gândi la dânsul de fiecare
dată când viața îmi va cere să mă ridic mai sus din punct
de vedere moral și intelectual.
Dr.
Constantin Duguleană,
prorector al
Universității „Transilvania”
Mișcând-se
cu dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin
neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și
sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina
obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a
carierismului oportunist de conjunctură. Din dialogul cu sinele, a
rezultat un fel de tratat de morală, alcătuit din eseuri,
reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori, având alura unui jurnal al
unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar, o carte de
învățătură din propria experiență. Tranșant,
exact și pragmatic, de o sinceritate periculoasă, Cristache Gheorghiu
nu vrea să șocheze, ci, în maniera proprie eseului, notează,
amendează, și stigmatizează, ca într-un insectar social, metehne
românești. O întreprindere curajoasă, ca lupta unui boxer cu garda
jos, în care, pe vremea asta bolnavă, nu există învingător prin
k.o., nici la puncte, nici măcar o remiză a bunului simț, ci
doar dezamăgirea că meciul n-a mai avut loc.
Doru Munteanu,
președintele
filialei Brașov a USR
Pentru
cititor, o calitate principală a cărții (WHERE IS MY WAY?) este accesibilitatea ei. Exprimă concepte
avansate, uneori complexe și intelectuale, într-un stil literar
plăcut și foarte comunicativ. Stilul este important; este calm, nu
este certăreț, este persuasiv. Christache a creat o carte care, prin
circumstanțe și amintiri personale, examinează generalitatea.
Aceasta scriere, este parțial autobiografică, parțial comentariu
la vremurile noastre și parțial speculație filosofică.
Autorul nu ia o atitudine polemică. Christache este un umanist care
examinează în special universalitatea mesajului și oferă
cititorului o cale clară către gândirea pozitivă. ... Christache
este un scriitor care comunică cu cititorul în limbajul adevărului
și al spiritualității interioarei, cu eleganță și
percepție, și evită clișeele. Prezintă o distilare
poetică intelectuală a multor gânduri și înțelepciune,
într-un cadru contemporan, dar și atemporal. Există multe în acest
volum care vor rămâne la dispoziția cititorului.
Am în vedere o publicare simultană în Marea Britanie și
SUA.)
Mark Sykes,
Editor-In-Chief
(traducerea
din engleză aparține autorului)
Oximoronic sau voit ambiguu, pactul de
lectură din titlu (Memoriile unui
cățel adult) dă tonul care face muzica întregului text:
lumea văzută și judecată prin ochii unui cățel.
Spirituală în sensul clasic al termenului și funciar ironică,
dar fără a fi sardonică, scriitura d-lui Gheorghiu are o veche
tradiție (de la Apuleius la Swift și literatura Luminilor), și
e, totuși, nouă pe teren românesc. Cartea se citește ușor,
dar nu e facilă. Deseori apoftegmatic, autorul nu ne
dăscălește, nu are solemnitatea tâmpă a unui guru, nu vrea
să schimbe lumea din temelii – el doar o urnește puțin, cât
să întrezărim mizeria de sub covor. Cățelul emigrant nu se
teme nici de racilele românești, nici de (uneori) găunoasă
trufie americană, întrucât: „Nu se
va ști niciodată cu cât au contribuit câinii, prin credința
și devotamentul lor, la domesticirea oamenilor”, p. 100.
Agreabilă? Instructivă?
Spirituală? Cartea lui Cristache Gheorghiu, inclasabilă generic, este
toate aceste plus încă ceva. În aceste vremi de „dureroasă
literatură”, a spune lucrurilor pe nume (fie și în descendența
lui Murphy) presupune curaj.
Deși scrisă în răspăr, cartea
merită lectura. Sau poate tocmai de aceea.
Virgil Borcan
Scriitorul
și pictorul Cristache Gheorghiu și-a lansat o carte de filosofie la
Muzeul de Artă: Tradiție sau
liberul arbitru?
Cristache
Gheorghiu precizează, în introducere, că acest nou volum, tot de
eseuri, pornește de la ideea că, între egoismul extrem și
altruismul de aceeași natură, „omul real" își
găsește calea lui proprie, în funcție de „personalitate, mediu,
educație și multe altele".
Din
punct de vedere filosofic, Cristache Gheorghiu este un sceptic, în aproape
toate părerile și viziunile sale, el afirmând că operele și
cărțile bune sunt puține și sunt citite de și mai
puțini cititori și că ele nu vor mai fi scrise în limba
română, ci direct în limbi străine, unde și
posibilitățile de răspândire sunt mai mari. În final, Cristache
Gheorghiu consideră că scriitor este doar acela care are ceva de
spus, fiind cu atât mai bun cu cât o face mai bine. „Tradiție sau liberul arbitru?" este o carte bine
scrisă, care se citește cu plăcere și care analizează
probleme fundamentale ale umanității noastre pe cale de a fi
distrusă într-o zi rea.
Iulian
Cătălui
America
After America este o colecție interesantă de gânduri, impresii
și idei despre modul de viață american. Autorul și-a
folosit experiențele personale de călătorie pentru a contrasta
stilul de viață american cu viața din Europa.
Observația atentă a lui Chrstache Gheorghiu asupra oamenilor care
își desfășurau activitățile de zi cu zi, precum
și asocierile și reacțiile sale de liberă gândire au
constituit fundamentul unui studiu comparativ distractiv și perspicace.
Combinând descrieri fermecătoare ale peisajului american cu
interacțiunea socială a oamenilor din aeroporturi, stații de
autobuz și din numeroasele sate și orașe pe care le-a vizitat,
autorul a găsit materiale excelente pentru cartea sa și a descoperit
o țară plină de contradicție și surpriză. .
Călătoriile și oamenii sunt întotdeauna ingrediente excelente
pentru povestiri; în această lucrare Gheorghiu le-a amestecat cu pricepere
și o bună înțelegere a condiției umane.
James
Crawshaw, Editor review
(traducerea
din engleză aparține autorului)
Când
treci cu privirea peste pânze, nu este greu să auzi sunetele unei
plimbări prin pădure: foşnetele iscate atunci când piciorul
întâlneşte pământul, iarba, frunze ori ramuri, să auzi susurul
apelor, ori să simţi zăpuşeala unei zile la Atena, în care
urci dealul spre „oraşul de sus” (Acropole) „Cel care cântă nu este
întotdeauna fericit” spunea Pierre Bonnard. Deşi picturile lui Cristache
Gheorghiu nu rareori portretizează o Arcadie fericită, există
acolo nuanţe de umbră şi melancolie.
Dorina
Brânduşa Ladén (Suedia),
în revista
Itaca nr. 10, Dublin, 2015
„Emigrat
acasă” (Editura Betta, București, 2020) este cartea unui gânditor,
înainte de a fi a unui romancier. Permanent, autorul alunecă în filosofie,
istorie, politică, social, morala creștină sau doar religie. Tot
ce apare în viață este un motiv de a divaga către cugetare,
într-un stil lin, curgător, neobositor, cursiv. Am simțit permanent
nevoia de a sublinia câte ceva din această carte; pentru că a fost
citită cu creionul în mână..
Este un roman-cugetare. Nu vreau să
supăr pe nimeni și nu vreau să fac analogii exagerate, dar
citind acest roman, uneori gândul m-a dus la „Citadela” lui Exupery, tocmai din
cauza acestei construcții speciale, a unui subiect amalgamat, cu lungi
divagații.
Construcția romanului este
una dintre cele mai originale cu care m-am întâlnit. Demarând cu o poveste
plăcută, cursivă, ușor de citit, pe nesimțite
lucrurile alunecă, se complică. Inter-vine filosofia. Intervine istoria.
Intervin legendele Greciei antice. Dialogurile dintre personaje sunt ele însele
lecții de cultură.
În general stilul este
surprinzător, alunecând către stilul cărților americane,
probabil și datorită faptului că a fost scris simultan în
limbile română și engleză.
Cititorul nu trebuie să se
aștepte să parcurgă un roman facil. Dacă nu este
pregătit să citească
prelegeri bine documentate, mai bine ar renunța… deși ar fi
păcat.
Aș fi fost interesată să citesc
și alte lucrări ale domnului Gheorghiu, „Singur printre americani”, „Anastasia”,
„Scrisori din Atena”, sau eseurile. Sunt
convinsă că aș fi găsit similitudini. Nici nu se poate
altfel. Domnul Gheorghiu are o solidă bază de cunoștințe, o
cultură și un spirit creativ care își pun însemnele pe ceea ce
spiritul său complex îl determină să aștearnă pe
hârtie. Inginer, informatician, cercetător cu studii menționate în
Istoria Științelor din România, apărută sub egida Academiei
Române, scriitor cu peste 20 de cărți publicate în română
și paralel în engleză, pictor de talent, iată o persoană în
fața căreia nu putem decât să ne plecăm cu respect,
aplaudând.
Eugenia Duță,
scriitor și editor
Când am citit în
romanul prozatorului Cristache Gheorghiu* că stânca
prăbușită, bolovanul pus la baza zidului, zidul, frunzele
copacilor și foile cărților sunt personificate, am crezut
că mă aflu în plină literatură a absurdului. Dar lucrurile
nu stau deloc așa. Aceste elemente personificate nu fac decât să
reproducă fidel ce spun oamenii, adevăratele personaje ale
cărții. Găselnița este ingenioasă și are succes,
din moment ce acum ne aflăm la volumul trei al acestui serial, Filosofia
unui bolovan.
Actanții
cărții sunt reprezentați de un grup de tineri urmăriți
din facultate până la maturitate, personajele principale fiind: Elena,
Costel, Anca și Florin. Cartea trăiește surprinzător prin
dialogurile inteligente dintre ei: monologuri, scrisori etc., iar dintre ele ne
vom referi la cele mai incitante.
Iată un
fragment din scrierile străbunicului Elenei, fondatorul
universității particulare brașovene: „Fericirea apare atunci
când realizăm ceva ce ne doream cu multă ardoare, dar care – din
păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul
obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eșecurilor.” Evocarea
copilăriei fericite este dovada egoismului adulților. Copilul are
obiective efemere, el întâi încearcă și apoi constată. În
schimb, el știe să se bucure.
Costel
filosofează asupra problemelor politice: o majoritate parlamentară
absolută duce la adoptarea în lanț a intereselor particulare, de
multe ori tot atâtea aberații. Ea ar trebui desființată, și
coalițiile dintre partide, interzise. În schimb, guvernul trebuie să
fie omogen. Democrația nu este un fenomen natural. Afirmarea principiilor
democratice în societate este perfidie. Liderii manipulează masele pentru
a le obține voturile – ipocrizie.
Florin
filosofează și el: „Orice națiune trebuie să aibă un
ideal, pentru că altfel se degradează din motive externe, datorate
vecinilor, și interne, precum corupția, lâncezeala etc. România a avut
idealuri: independența, unirea mică, unirea mare, integrarea în
civilizația apuseană etc. Astăzi însă, fiecare
cetățean este preocupat de parvenirea lui.”
Și
bolovanul, zidurile, frunzele și foile, în romanul lui Cristache
Gheorghiu, au ce auzi și ce transmite cititorilor. Aceste panseuri sunt
niște microeseuri care ne incită la meditație.
În concluzie,
să cităm aprecierea făcută asupra cărții de Doru
Munteanu, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din
România: „Mișcându-se cu
dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin
neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și
sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina
obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a
carierismului oportunist de conjunctură.”
Lucian GRUIA,
critic literar
De același autor
Cuprins
Precizare 5
Trei feți
frumoși 7
Trei familii 16
Cercul amicilor doctorului
Brănescu 20
Constanța 30
Atena 38
București 40
Atena 55
Liceenii 58
Cercul amicilor
doctorului Brănescu 91
Moinești 109
București 113
Liceenii 2 125
Ultima vacanță 142
Atena 161
Ultimul an de
liceu 200
Studenți 250
București 265
După
absolvire 283
Prietenie între
generații 291
Familia Panagiotis
în concediu în România 309
An aniversar 334
Cercul amicilor doctorului Brănescu 339
La seratele
Silviei 365
Addenda 380
Referințe
critice 383