Cristache Gheorghiu

Trei destine împletite

Editura Betta

2022

========================================Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHEORGHIU, CRISTACHE

Trei destine împletite: roman/ Cristache Gheorghiu

București: Betta, 2022

ISBN 978-606-015-218-7

821.135.1

==========================================

© Editura BETTA & Cristache GHEORGHIU

Tehnoredactarea și Corectura: Autorul

Coperta: Melioara VELICU

Ilustraţia copertei: după o idee a autorului

Editura Betta

Tel. 0723-674.974

E-mail:

bettarosu@yahoo.com

arenaliterara@yahoo.com

Precizare

În această carte am preluat o parte din biografia eroilor romanului Destine, realizat în 2017 la Iași de Tipo Moldova, editură recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie, istorie și studii culturale. Deoarece editura nu s-a preocupat de difuzarea largă a volumului, el se găsește azi doar pe la prietenii mei și a celor mai importante biblioteci județene, unde l-am donat eu.

Deși textele preluate constituie scheletul cărții de față, ele nu afectează conținutul ei, orientat mai mult către cugetare decât pe acțiune romanescă.

Destinele eroilor, deși etichetate în titlu ca fiind împletite, sunt de fapt despletite, fiindcă – așa cum se întâmplă de obicei – prieteniile din copilărie slăbesc cu timpul.

Nu este vina oamenilor, ci a obligațiilor sociale, care îi pot despărți. Destin? Nu cred în așa ceva. Fiecare persoană își construiește viața în funcție de împrejurări, care îi oferă oportunități și impedimente, dar și în funcție de personalitatea sa. Este ceea ce tratează această carte, iar „divagațiile” pe subiecte diverse au rolul de a sugera modul în care personalitățile se modelează.

Motto

„Am forma unui vas, o amforă carnală,

cu miocite, glande, și neuroni creduli,

umplut cu vinul vieții și gânduri

ca o boală.”

Dan Tipuriță, Credință

Trei feți frumoși

Sunt prieteni de când se știu. În nebuloasa în care se aflau atunci când au văzut lumea pentru prima oară, ceva de genul Haosului biblic, s-au zărit unul pe altul doar cu coada ochiului. Suficient însă pentru ca să-și dea seama că există o legătură între ei, diferită de tot ceea ce îi înconjoară.

Toate mamele sunt convinse că au născut un bebeluș frumos iar cei din jur le asigură că este superb, deși – la naștere – toți pruncii sunt cam urâței. După ce le-au identificat sexul, asistentele i-au înfășat repede, astfel că rămânea vizibilă doar o mică parte din obraz, cu nasul, ochii – încă închiși – și gura, deja activă.

Prima întrebare este de neevitat: cu cine seamănă? Cu mama, zic unii, cu tata, susțin alții (deși nu elimină în totalitate și alte ipoteze). Adevărul este că toți pruncii seamănă între ei.

Deocamdată, cei trei feți din povestea pe care vreau s-o relatez nu puteau comunica decât cu ochii, fiindcă mâinile le erau legate și nici capul nu-l puteau mișca. Lucrurile au început să se limpezească cu timpul.

Prima schimbare majoră s-a produs atunci când au părăsit mediul acela alb. Au aflat mai târziu că era vorba despre maternitate. Cică acolo se născuseră, deși expresia îi punea în încurcătură, fiindcă ei știau bine că nu făcuseră nimic în acest sens. Alții au manevrat, pentru ca ei să iasă la lumină. Iar lumina a fost primul șoc. Cu ea însă s-au obișnuit repede. Tocmai începeau să deslușească desenele din imaginea unicoloră de deasupra lor - tot albă, dar cu mici variații -, când au fost despărțiți și plasați într-un spațiu mai mult decât ciudat, dar foarte colorat. De data aceasta, constatările erau personale, fiindcă nu mai erau împreună, ceea ce, dacă dura, ar fi putut fi o tragedie. Să rămâi fără singurele ființe ce par să aibă un sens pe lume nu este deloc ușor, dar, când tragedia devenea tot mai evidentă, a apărut și speranța. Mai întâi au fost transferați din ceea ce au aflat mai târziu că se numea leagăn în ceva asemănător, dar mobil, cu care ființele acelea imense ce se tot agitau în jurul lor i-au dus într-un spațiu total diferit, cu aer proaspăt, ceva verde în jur și albastru deasupra. Atunci au constatat că tabloul acela alb, din maternitate era doar un paravan, menit să-i împiedice să vadă cerul. De ce? Au aflat mai târziu. Pentru moment, era doar unul dintre numeroasele mistere ce-i înconjurau și, ca toate celelalte, a rămas să fie deslușit la vremea lui. În spațiul acela nou, verde-albastru, s-au regăsit. Mai întâi câte doi și apoi toți trei. A fost prima mare bucurie din viața lor.

Mamele s-au împrietenit în maternitate. Mioara, mama lui Nicolas, și Lucia, mama lui Iannis, locuiau în același cartier, destul de aproape una de cealaltă. Se cunoșteau dinainte, mai mult din vedere, dar nu erau prietene. O oarecare apropiere s-a produs în timpul sarcinii, în sala de așteptare a cabinetului medical, în calitate de „colege de suferință”. După prima întâlnire, mai schimbau câteva cuvine și când se întâlneau întâmplător prin magazine. Cu Silvia, mama Mariei, s-au cunoscut în maternitate. Aveau paturile alăturate și, cum se întâmplă de obicei în asemenea situații, și-au promis să devină prietene. În cele mai multe cazuri, promisiunea se uită odată cu părăsirea maternității. Nu și de data aceasta. Ceea ce le-a unit a fost parcul dintre cartiere, unde se întâlneau zilnic, dacă nu ploua. Când vremea era urâtă, doar Silvia își plimba fetița. Ar fi vrut să aibă un băiat. N-a fost să fie, așa că încercă să-i dea Mariei o educație spartană. Celelalte două aveau opinii opuse. Ar fi vrut fete, au ieșit băieți și îi protejau ca pe bibelouri.

Deși prietene, între cele trei femei era o mare diferență în privința poziției sociale: Lucia și Mioara erau de condiție socială modestă, în timp ce Silvia, cu câțiva ani mai în vârstă, era fiica unor medici. Amândoi soții, Mihai și Mihaela Brănescu, se bucurau de o bună reputație în București.

Mioara era din Constanța. Acolo l-a cunoscut într-un bar pe Panaitis Vandoulakis, grec, sosit pe un vapor sub pavilion libian. Înainte vreme, orice grec își spunea căpitan, dacă avea o barcă. Acum, în vapoarele moderne cu personal de navigare numeros și un singur căpitan, nu-și poate spune decât navigator, indiferent dacă este ofițer, bucătar, fochist sau spală puntea. Mioara n-a știut niciodată cu ce se ocupă navigatorul ei. În următorii doi ani, Panaitis a revenit în Constanța de câteva ori. Mioara, imediat ce a terminat liceul, a acceptat cererea lui în căsătorie și a plecat în Grecia, în speranța unui trai mai bun. Acolo a lucrat la început ca vânzătoare într-un mic magazin și, după ce magazinul a dat faliment, ca femeie de serviciu la o firmă de asigurări.

Lucia a plecat în Grecia într-o excursie și a rămas acolo. Pe atunci, România nu făcea parte din Uniunea Europeană, iar ea nu avea permis de ședere permanentă. A lucrat ilegal într-un restaurant din Halkidiki, până când un client mai insistent, înainte de a-i spune cum se numește, a cerut-o în căsătorie. Era Alexandros Papadimitriou, din Atena. Oferta era de nerefuzat. Avea o vervă inimaginabilă, care – pentru fata tăcută dintr-un orășel moldovean și ajunsă într-o țară unde abia învățase câteva cuvinte – părea prințul venit pe un cal alb. Deși nu era un om avut, grecul părea să-i ofere condiții superioare celei ce le-ar fi putut obține în România, unde se gândea să se întoarcă, nemaivorbind de cele din Halkidiki. Odată devenită și ea grecoaică, și-a luat serviciu în Atena, cu acte în regulă, tot ca lucrătoare într-un restaurant, unde trebuia să facă de toate, mai puțin munca bucătarului, o namilă de om, care era și adjunctul patronului: sever cu subalternii, dar foarte priceput, atât în meserie, cât și ca administrator.

Silvia, cum spuneam, era de altă clasă. Fiică unor medici din București, era studentă la medicină, colegă cu Luigi Panagiotis, grec născut în Franța din tată grec și mamă franțuzoaică. Bunicii paterni, copii fiind, emigraseră împreună cu părinții în Franța, după dezastrul grec de la Smyrna. Pe atunci, accesul grecilor din zona Istambulului, inclusiv Smyrna, nu era dorit. Erau acuzați de colaboraționism cu vechea guvernare turcă. De aceea, majoritatea celor ce au scăpat cu viață s-au refugiat în Apus: Franța și Statele Unite ale Americii au fost cele mai vizate. SUA era „el dorado” pentru mulți europeni, iar Franța, pentru că ea colaborase îndelung cu fostul Imperiu Otoman, după principiu că este bine să ai aliați în spatele neprietenilor, unul dintre aceștia fiind, în cazul ei, Germania. Existau în Istanbul și în orașele apropiate multe instituții culturale și de învățământ în limba franceză, fără a mai vorbi despre relațiile comerciale. Odată cu Războiul de Independență, se dezvoltase însă și naționalismul grecilor. În plus, în 1884, prin Legea din 3-4 februarie, guvernul a exclus participarea în administrație a celor care nu erau născuți în teritoriul existent în acel moment al proaspăt înființatului Regat al Greciei, deși pe teritoriul Greciei de atunci era o lipsă acută de intelectuali. Abia după Al Doilea Război Mondial, sentimentele s-au atenuat și unii dintre urmașii emigranților au început să se repatrieze. Tatăl lui Luigi a făcut-o fiindcă părinții lui au murit într-un accident de automobil. Avea 15 ani atunci. Limba lui maternă era franceza. Greaca o auzise întâmplător, la cele câteva întâlniri la care familia luase parte, dar n-a vorbit-o niciodată, până să vină în Grecia. A preferat să se mute, fiindcă simțea că rudele de aici, ca și cele ce se repatriaseră deja, îi sunt mai apropiate decât cele rămase în Franța. În plus, se săturase să fie considerat un „metec” și să i se spună „Grecul” de către unii colegi mai puțin binevoitori. În Atena, a intrat sub aripa ocrotitoare a mătușii Anastasia, o văduvă destul de bogată, care s-a gândit să investească într-un tânăr, în speranța dobândirii unui sprijin la bătrânețe. Așa se face că, Luigi a reușit să-și termine studiile liceale și să devină student la Institutul de Medicină din București. Cu bani, era ușor pentru un străin să intre în învățământul românesc. Nu și pentru români, pentru care învățământul era gratuit, dar trebuia să treacă de filtrul extrem de sever al examenului de admitere. Silvia făcea parte din această a doua categorie, dar a observat la Luigi seriozitatea care îl deosebea de ceilalți colegi străini. L-a ajutat de aceea să-și îmbunătățească cunoștințele precare de limbă română, dobândite în anul de pregătire și, cu timpul, s-au împrietenit. Contrar așteptărilor celor care nu cunosc condițiile din România anilor 80 ai secolului trecut, după absolvirea Institutului de Medicină, Silvia și Luigi au preferat să emigreze împreună în Grecia. În acest scop, s-au căsătorit încă din ultimul an de studii. În plus, Luigi nu dorea să devină din nou un imigrant (de data aceasta în România) și – foarte important pentru el – nu dorea să-și dezamăgească mătușa. Dimpotrivă, voia să-i confirme așteptările, încrederea ce a avut-o în el, s-o vadă fericită și mulțumită că a făcut o bună investiție. Grecia era pe atunci înfloritoare – sau cel puțin așa părea – în timp ce România se îndrepta către țările din lumea a treia, adică a celor mai sărace. Acum sunt amândoi printre cei mai buni medici din Atena. Lucrează în spitale diferite, nu doar pentru că au specialități diferite, dar și pentru că au adoptat principiul că nu e bine ca soții să lucreze în același loc. În afara serviciului însă, atunci când au probleme deosebite, le discută și caută împreună să găsească cele mai bune soluții.

Mioara și Panaitis și-au botezat copilul cu un nume grecesc, Nicolas, dar și românesc: Nicolae, Nicu, Nicușor, după preferințe. Lucia și Alexandros au ales tot un nume grecesc, Iannis, gândindu-se la o adaptare mai bună a copilului în mediul în care se va dezvolta. El ar putea fi tradus ca Ioan sau Ion, dar nu asta au avut ei în vedere. Silvia și Luigi au botezat fetița cu un nume comun României, Greciei și Franței: Maria. Nu aveau nici unul convingerea că vor rămâne permanent în Grecia, așa că nici nu se străduiau prea tare să-și șteargă originile, așa cum, din greșeală, fac mulți emigranți români. Maria este cel mai cunoscut nume în lumea creștină.

Acum, erau cu toții în Atena.

Bineînțeles că, odată ieșiți din leagăne și cărucioare, copiii au început să se joace între ei. Cu toată dragostea și grija părinților, unul fără ceilalți doi se simțea singur.

* *

*

- Mioara: Dragelor, se apropie sfârșitul concediilor noastre de maternitate și nu ne mai vom putea întâlni zilnic în parc.

o Lucia: Ai spus bine „zilnic”, dar ne putem întâlni din când în când.

- Mioara: Ai dreptate. Mă gândeam și eu, dar nu eram sigură că vreți și voi.

o Lucia: Eu sigur vreau, și cred că am putea s-o facem chiar mai repede, fiindcă cei mici vor mai mult să se joace între ei, decât cu noi.

- Mioara: Așa că îi putem lăsa cu o bonă sau la creșă, de care oricum vom avea nevoie, după ce noi va trebui să mergem la serviciu.

o Lucia: Ai dreptate, și nu neapărat în parc.

§ Silvia: Vă lămuresc eu pe amândouă. Într-adevăr, nu zilnic, nu în parc – dacă e vreme proastă – și nu din când în când, ci cu program.

- Mioara: Ei, și tu, vrei să ne stabilești program ca la serviciu? Tocmai mă bucuram că scăpasem de el.

§ Silvia: Să vă spun un secret, pe care – poate – îl știți. De când suntem mame, soții noștri, care au program la serviciu, se întâlnesc în fiecare joi seara și discută nu se știe ce.

- Mioara: Probabil despre copii și, cu siguranță, despre noi.

§ Silvia: Și d-ale lor. Ei bine, am putea s-o facem și noi.

o Lucia: Excelentă idee. Și ar fi bine s-o facem tot joi, să le arătăm că suntem egale.

- Mioara: Așa ar trebui, dar avem o problemă: lăsăm copiii singuri?

§ Silvia: Uite o fată cu picioarele pe pământ. Ne putem întâlni în altă zi și vom fi chiar mai egale cu ei. Ce ziceți de marți?

- Mioara: Perfect de acord.

o Lucia: Și eu.

§ Silvia: Atunci ne-am înțeles.

* *

*

O vreme, cele trei mame s-au mai întâlnit în parc, chiar dacă nu cu regularitate, mai ales pe timp nefavorabil. A fost însă suficient ca Silvia să le invite odată în casa ei, pentru ca întâlnirile să devină ceea ce am putea denumi un jour fixe. După un timp însă, Silvia a invitat o colegă de serviciu, apoi o nouă prietenă, care a adus o altă prietenă și cercul s-a mărit. Deoarece nivelul discuțiilor se schimba și el Lucia și Mioara au abandonat. Mai întâi Lucia dar curând și Mioara. Participarea celor trei mame a devenit întâmplătoare, cu excepția celor generate de școala copiilor.

În privința taților, situația este mult diferită. Orice om iubește produsul muncii sale mai mult decât orice altceva. Nu-i am în vedere pe cei care disprețuiesc munca și realizările altora. Ei pot furniza cel mult exemplu contrar. Cel mai evident este cazul celor cu o calificare inferioară – sau fără – și care disprețuiesc intelectualitatea, dacă nu chiar o urăsc. Vorbim însă despre dragoste și nu despre ură. Exemplul cel mai elocvent este cel al mamelor. Nu există mamă care să nu iubească ființa pentru care s-a chinuit atât de mult.

Între cei trei tați din această relatare există diferențe evidente, nu numai pe plan intelectual, dar și pe cel al eticii. Modificările din ultimele secole au marcat morala oamenilor pe toată scara valorilor, dar mai ales la nivelele inferioare. Cu trei secole înainte ca Descartes să emită celebrul dicton „cugito ergo sum”, sfântul ierarh Calist, patriarhul Constantinopolului, a scris „amo ergo sum”. Ce uriașă diferență! Pe lângă faptul că, în ordine cronologică, prima este frumoasă, ea arată că omul nu este singur. El nu iubește de unul singur, el trăiește în societate și iubește alte persoane. Acest fapt îl asigură că este real și nu o fantasmă, sau doar o idee. Aserțiunea lui Descartes, în schimb, se îndreaptă către omul modern, încrezut, preocupat doar de propria sa existență, un demiurg în miniatură, singurul care gândește. Aparent există și categoria celor care se iubesc pe ei înșiși, dar aceștia sunt derivate eșuate din logica lui Descartes. Cât despre gândire, cu cât este mai rudimentară, cu atât cel în cauză este mai sigur pe el, convins de superioritatea „inteligenței” lui. Se știe că oamenii inteligenți au tendința de a se subestima, în timp ce ignoranții cred despre ei înșiși că sunt sclipitori.

Trei familii

În viața unei familii, copiii joacă un rol important, unindu-i pe cei doi în dorința de a face tot ce le stă în puteri pentru viitorul copiilor. Este valabil în general. În particular, deși obiectivul este același, modul în care vor să-l realizeze poate fi diferit și, de aici, divergențe, soldate de multe ori cu consecințe negative în educația copiilor, care vor profita de neînțelegerilor lor și se vor adresa, când unuia, când altuia, alegând pe cel care îi va satisface dorința și nu a cel al cărui sfat este mai înțelept. Și dacă există două variante, este loc și pentru a treia: cea proprie sau a unor străini, buni „sfătuitori”, în care copilul ajunge să aibă încredere mai mult decât în părinți, deși părinții sunt amândoi animați de cele mai bune intenții. Este situația lui Iannis.

Jocul de artificii din logoreea lui Panaitis s-a dovedit a fi înșelător pentru Mioara. În Grecia, el nu mai era același din Constanța. Acum, ca om la casa lui, era permanent ocupat cu probleme serioase – zicea el – motiv pentru care nu era acasă decât rareori. Cursele lungi, în care trebuia să plece, erau surprinzător de dese. Iar când nu era în cursă, avea de rezolvat „importante alte probleme”, majoritate generate din cursa din care se întorsese sau de pregătire a celei următoare. Toate problemele casei le rezolva Mioara, deși nu știa limba greacă decât foarte puțin, dar tocmai aceste obligații, pe care trebuia să le rezolve, au determinat-o s-o învețe cât se poate de bine. Într-un timp relativ scurt, cu dicționar, manual de gramatică și bunăvoința colegilor – era foarte agreată la serviciu – a reușit să vorbească surprinzător de bine.

- Bună dimineața.

- Bună dimineața, Panaitis. Pari cam obosit în dimineața asta.

- Cade omul din pom și se odihnește.

- La ora asta, pot presupune că ai căzut din pat.

- Nu, n-am căzut, m-am sculat încet, cu multă atenție, dar cu ce efort . . .

- Îmi dau seama. Ai avut o noapte grea.

- Dimpotrivă! Noaptea a fost foarte ușoară. Prea ușoară.

- Atunci seara a fost grea.

- Ah, nu, a fost una dintre cele mai ușoare seri din viața mea. A fost ca o spumă.

- De șampanie.

- Șampania a fost la sfârșit. Eu n-am fost mofturos. Am băut tot ce mi s-a dat. Nu, seara a fost o.k. Și noaptea . . . doar că a fost prea scurtă.

Din nefericire, existența copilului nu i-a modificat preocupările lui Panaitis. Aproape că nu l-a interesat. El și-a continuat viața de dinainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Avea totuși grijă ca, la întoarcerea din curse, să-i aducă un mic cadou, în general dulciuri, motiv pentru care copilul era înclinat să-și iubească mai mult tatăl decât mama, obligată să-l educe, să-l învețe ce trebuie să știe orice copil și să-l determine să-și însușească deprinderi corecte, ceea ce nu este întotdeauna plăcut și ușor.

În final, toate problemele lor s-au rezolvat dur. Deși era din ce în ce mai evident că el avea activități extraconjugale, momentul decisiv a fost cel în care, venind după mult timp dintr-o „cursă” ce se anunța scurtă, dar a fost foarte lungă, a recunoscut că Mioara nu este singurul lui amor. Atunci, ea a luat prima ei decizie hotărâtă și ia cerut să nu mai intre în casa lor niciodată. S-au mai văzut o singură dată, la divorț, deși el nu prea avea timp și chef nici pentru această formalitate. Nici măcar apartamentul nu era pe numele lui, dovadă că fusese rău intenționat de la început. Mioara trebuia să plătească toate ratele și taxele din banii ei, deoarece contribuția lui devenea din an în an tot mai mică. „Ce, tu nu ai bani? Câștigi acum destul. Eu am cheltuielile și responsabilitățile mele.”, era replica deja cunoscută, pe care Mioara nu mai dorea s-o asculte.

* *

*

Dacă Mioara și Lucia au găsit încă din primele zile după sosirea în Grecia un loc de muncă la nivelul așteptărilor lor, pentru Silvia și Luigi problema era infinit mai dificilă. Ei doreau să lucreze conform calificării lor: erau medici, chiar dacă abia absolviseră. Luigi ar fi vrut să devină chirurg. Credea că are înclinații către această disciplină, și poate chiar avea. Medicina internă era pasiunea Silviei. Ca student, cunoștințele precare de limbă română îl împiedicau să înțeleagă tot ce spuneau profesorii și, cu tot ajutorul Silviei, rămăsese marcat de acest handicap al lui și era conștient că medicina internă îl depășește. Pentru chirurgie însă, însemna să urmeze cursuri de specialitate, deci alți bani și altă perioadă de așteptare. Poate că mătușa Anastasia l-ar fi sprijinit în continuare, dar nu îndrăznea nici măcar să spere, nici vorbă s-o solicite. Silvia s-a mulțumit pentru început cu un post de asistentă la Spitalul Municipal, cu speranța că va putea lucra ca medic în viitor. Angajarea ei rezolva pentru moment problemele financiare. Pentru Luigi, ajutorul a venit tot de la mătușă. Ea l-a finanțat să-și deschidă un cabinet particular, cu motivul că va avea imediat o sursă de venit. Nu putea să refuze oferta. Chirurgia putea să mai aștepte. Primii clienți au fost, bineînțeles, imigranții români, dar ei aveau venituri modeste. Speranțele erau deci tot în viitor. Și pentru asta trebuia să mai aștepte. La cabinet îl ajuta din umbră Silvia. Diagnosticarea era specialitatea și pasiunea ei. Îi punea în valoare cunoștințele și îi stimula inteligența, de care – pe bună dreptate - era foarte mândră.

Cercul amicilor doctorului Brănescu

Se întâlnesc în fiecare marți, la o cafenea. Faptul că zilele lor de întâlnire sunt tot marțea, la fel cu seratele celor trei mame, este o coincidență. Ei sunt opt, dar rareori participă toți. Media este de cinci, dar e bine și când sunt doar trei.

Ziua a fost stabilită din aproape în aproape, pe măsură ce întâlnirile s-au extins. Ar fi putut fi mai mulți, dar unii s-au stins, alții s-au atașat, așa că acesta este numărul uzual.

Există o singură regulă: să nu discute probleme ale politicii românești actuale și nici văicăreli de moșnegi. Aceasta face ca discuțiile să fie vesele și animate. Abordează idei generale, care i-au preocupat de-a lungul vieții, dar nu au avut răgazul necesar să le studieze. Fiind de profesiuni diferite, unii știu ceva mai mult decât alții despre anumite subiecte și dezbaterea lor poate fi interesantă, mai ales că opiniile pot fi foarte diferite. Dacă nu le iese, sunt bune și glumele.

- Te văd necăjit. Ce ai? Ți s-au înecat corăbiile?

o Corăbiile nu mi s-au înecat, fiindcă nu le am. S-a înecat însă un proiect, de la care mă așteptam să-mi îmbunătățesc balanța financiară.

- Se poate ca tu, cel mai mare om de afaceri din parcare, să ai asemenea probleme?

o Se întâmplă și la case mai mari.

§ Ți s-a întâmplat așa, fiindcă nu ai ținut seama de indicații.

o Care indicații?

§ Tu nu ești creștin? Azi a fost lăsata secului la brânză.

o Și ce-i cu asta?

§ Păi d-aia n-ai făcut nici o brânză.

- Bună! Acum m-am liniștit. Și cât timp ține secul ăsta?

§ Asta nu știu. Eu nu sunt specialist în așa ceva, dar mi-am aruncat azi ochii pe un calendar creștin și am aflat. Dacă te interesează, pot să mă mai uit.

o Ei, nu vreau să te extenuezi pentru mine.

§ Ce nu fac eu pentru un prieten!?

o Fă un calendar mai prietenos.

* *

*

- Ești vegetarian?

o Parțial.

- Adept al orfismului?

o Eu știam că Orfeu a fost un cântăreț din flaut, care ...

- Da, dar nu numai. Sunt două momente: cel în care s-a născut mitul

§ Mai exact miturile, fiindcă sunt mai multe.

- Foarte multe. Vorbeam de apariția miturilor vechi, clasice – să le zic așa – și momentul de mai târziu, când oamenii s-au folosit de mit, pentru a crea un curent filosofic.

o Deci despre care mit vorbim, că spuneți că au fost mai multe.

- Cel vechi, în care Titanii l-au omorât pe Dionysos, fiul lui Zeus și al Persefonei. Zeus i-a trăsnit pe ucigași, dar Persefona a rămas nemângâiată după moartea fiului ei. Durerea ei crește când vede cum oamenii, cu ocazia sacrificiilor ard carne iar fumul se ridică la cer. Această idee a condus la renunțarea consumului de carne și, de aici, la ideea dietei vegetariene. Se întâmpla însă abia în primele secole înaintea erei noastre.

o Și de ce îi zice orfism acestui curent?

- Fiindcă adepții lui își ziceau urmași ai lui Orfeu.

o Grătarul pe care frig eu carnea nu scoate fum, așa că Persefona nu este afectată.

§ Excelentă soluție.

o Mai am o întrebare. Se spune că natura omului este una titanică, cu sensul că suntem puternici, dar, în final, Titanii au fost uciși și, pe de altă parte, prin uciderea lui Dionysos, se dovedește că au fost criminali?

- Interpretarea este greșită, prin reținerea doar a sensului de puternici. Ei au fost într-adevăr puternici, dar și criminali, cum bine ai sesizat.

o Se pare că afirmația este scoasă din context. Noi, cei de azi, îi atribuim cuvântului „titanic” un sens laudativ, de persoană puternică, asemenea zeilor, în speță Titanilor. Legenda îi dă însă un sens negativ: oamenii sunt cei de născut din cenușa Titanilor trăsniți de Zeus, deci niște rămășițe ale dușmanilor zeilor olimpieni.

- Într-o altă legendă, prietenul oamenilor a fost Prometeu, care era unul dintre Titani.

o Păi, ei nu au fost uciși?

- Nu toți. Câțiva au rămas și ei au avut urmași.

§ Există și un alt mit, cel în care Orfeu a coborât în Infern, ca să-și aducă soția înapoi.

o Acesta pare să fie mai frumos.

§ După ce soția lui, Euridice, a murit mușcată de un șarpe chiar în ziua nunții, el se folosește de talentul său – nu numai al muzicii ci și al vorbelor – coboară în Infern și reușește să-i convingă pe Hades și Persefona s-o readucă pe pământ. Reușește, dar cu o condiție: pe drumul de întoarcere să nu se uite înapoi. Mai avea puțin să iasă la suprafață, când – pentru a se asigura că iubita lui soție îl urmează, încalcă convenția și întoarce capul. În acel moment, totul s-a năruit. De aici, o serie de povești mai puțin inspirate îi descriu viața și moartea.

o Interesant. E mai frumoasă mitologia decât religia.

- Ai spus o vorbă mare. Mitologia este suport pentru filosofie, în timp ce religia are la bază doar o doctrină.

o Asemenea marxism-leninismului.

- Nu râde, că nu ești foarte departe de adevăr Și una și cealaltă presupun un ideal, care se dovedește utopic în cazul politicii și este doar o fantezie pentru cleric.

o Doar că finalul, cu apocalipsa, ca și originea, nu pot să coincidă.

- Și aici mitologia este superioară. Creștinismul vorbește despre haos, din care Dumnezeu a făcut tot ce se vede.

§ Dumnezeu este natura și nu o ființă exterioară ei.

- Este însă o interpretare greșită a haosului. Etimologic. Chaos derivă din rădăcina cha, care înseamnă crăpătură, deschidere. Deci nu este vorba despre vreo dezordine, în care demiurgul a făcut ordine, ci despre crearea unei deschizături în Univers, prin care a creat lumea în care ne aflăm noi, oamenii.

§ Aici, se vede că inițiatorii s-au inspirat din credințele extrem orientale, în speță ale indienilor, unde omul este o „căzătură” din Univers, în care va reveni dacă va fi cuminte. Apare totuși o întrebare. Eu știu că în Hades ajunge doar sufletul decedaților, nu și corpul lor. Și atunci, cum putea Orfeu să-și recapete soția ca pământeană?

o Și totuși, astea sunt legende, fantezii. Ca să nu mai vorbim despre Biblie, care ne spune că, în Rai, lupul va locui împreună cu mielul și pantera se va culca împreună cu iedul, că nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe acolo. Asta ar însemna că acolo viețuitoarele nu se hrănesc;

- Poate că exprimarea este metaforică și animalele evocate reprezintă caractere umane.

o În mitologie numai sufletul omului este veșnic. Corpul se risipește în natură.

- Pe care îl putem interpreta ca fiind memoria pe care omenirea o păstrează despre cine a fost și ce a realizat persona decedată.

o Frumos! Și cu orfismul, cum rămâne?

- Orfismul a apărut cu mult mai târziu, aproape de epoca noastră și aparține unor grupări de moraliști, dar și politicieni, asemenea ecologiștilor din zilele noastre. Din punct de vedere filosofic, sunt considerați precursori ai sofiștilor.

o Voi ați folosit uneori cuvântul „legendă”, în loc de mit. Sunt similare?

§ Da și nu. „Mit” înseamnă poveste. Termenul „legendă” a apărut mai târziu, în epoca romantică, când eroii erau cavaleri în slujba regilor și, de obicei, au la bază fapte reale.

- Se cunoaște însă și legenda relatată de Mircea Eliade, și descoperită de Constantin Brăiloiu, despre o fată dintr-un sat din România. Era vorba de o dragoste tragică: logodnicul fusese vrăjit de o zână și, cu câteva zile înaintea nunții, această zână l-a aruncat, din gelozie, de pe vârful unei stânci. A doua zi, niște ciobani i-au găsit trupul și l-au adus în sat. Logodnica, zărindu-i trupul, intonează o lamentație funebră plină de aluzii mitologice, text liturgic de o frustă frumusețe. Investigând în continuare, Brăiloiu constată că povestea etichetată ca foarte veche, se petrecuse cu doar patruzeci de ani în urmă, iar eroina era încă în viață. Femeia confirmă autenticitatea accidentului, fără zâne. Sătenii refuzau, însă, faptele și preferau balada. Mitul devenise mai puternic decât realitatea. El rămăsese în memoria colectivă și avea șanse să se păstreze peste veacuri.

§ Într-adevăr, nu e bine să-l scandalizăm pe omul de rând cu filosofia, care e pentru cei apți s-o înțeleagă.

- Nimic nu este mai potrivit pentru a conduce mulțimea decât superstiția. Fără superstiții, mulțimea poate deveni violentă, crudă, schimbătoare. Odată sedusă de religii, plebea ascultă mai bine de vrăjitorii ei decât de conducători. Omul de rând trebuie să respecte tradiția, care este creată prin religie

- Bine punctat!

* *

*

- În timp ce amicul nostru, care a ieșit, își povestea aventurile sentimentale din tinerețe, mă gândeam cât de fericit sau măcar mulțumit este acum, la bătrânețe.

o Prea multe motive nu are. Cred că doar se auto-consolează cu amintirile lui.

- Și eu cred la fel. Faptul că îi face plăcere să le evoce este o dovadă. Se gândește că n-a trăit degeaba.

o În nici un caz. A fost un om deosebit de activ.

- Într-adevăr, pare încă un om activ încă și tocmai de aceea faptul că acum viața nu-i mai oferă aceleași satisfacții nu-l poate face fericit.

o Eu îl cunosc bine încă din timpul studenției, așa că, da, ai dreptate. Un om normal ar avea toate motivele să se prăbușească, dar îl ține la suprafață voința de a trăi și un psihic puternic. Activ a fost de când îl știu. A practicat motociclismul, schiul, planorismul, turismul montan de mare anvergură și multe altele. Practic, nu a ratat nici o posibilitate. S-a căsătorit de tânăr, dar a avut ghinion. S-a despărțit după numai trei ani.

- Uite că nici prea activ nu e bine.

o Din acest punct de vedere, eu am fost și mai activ, fiindcă m-am căsătorit chiar înaintea lui, în ultimul an de facultate.

- Da, dar după aia ai fost cuminte.

o Ei, am mai avut eu și câteva mici aventuri. Nu pot spune că am fost ușă de biserică, dar familia a fost pentru mine mai importantă.

- Din acest punct de vedere te cunosc. Ai o familie sănătoasă și suficiente motive să te consideri un om împlinit. Copiii sunt la locul lor și văd că acum te preocupă mai mult nepoții.

o Ce vrei vârsta. La el divorțul a fost momentul de cotitură. A simțit că și-a recăpătat libertatea și s-a bucurat să profite de ea. A avut și condiții. Locuiește în centrul orașului și în casa lui era o permanentă petrecere. Nici nu plecau bine unii, că veneau alții.

- Iar asta a durat câțiva ani.

o Ce câțiva? Aproape douăzeci. Mai exact optsprezece. S-a recăsătorit și acum stă sub papuc. Este pedepsit. Continuă să fie căsătorit, dar mariajul lor este unul formal. Își lasă pensia acasă și primește zilnic doar bani pentru o cafea.

- Înseamnă că dintre cele trei componente ale sentimentelor umane, el a cunoscut doar sexul. De amor platonic nu a avut timp, iar la dragostea matură nu a ajuns.

o Exact. Dar, iartă-mă că te întreb. Ce îmi poți spune despre tine în această privință. Pentru noi toți, tu ești o enigmă. Deși suntem de aceeași vârstă, tu pari un pic prea serios, ca să nu spun rigid.

- Spre deosebire de voi, eu m-am căsătorit mai târziu.

o Presupun că soția ta te-a „dat pe brazdă”, ca să zic așa.

- Da și nu. La vremea când voi erați căsătoriți, deci băieți cuminți, eu trebuia să fiu cuminte din alte motive. La vremea aceea, orice tânăr de condiția mea era „vânat” de către amatoarele de măritiș. Aveam experiența nefastă a altora, așa că eram prudent. Așa se face că am cunoscut doar sexul, nu și pasiunea de durată. Am fost și eu activ. Nu ca amicul nostru. Am practicat mai multe sporturi, dar pe rând și cu mult mai multă intensitate. Soția mea nu a făcut sport, dar era pasionată de profesiunea ei, căreia îi era dedicată. După căsătorie, ne-am molipsit unul de la celălalt. În ceea ce mă privește, pentru că ea făcea tot ce îi recomandam eu, mi-a sporit simțul responsabilității. Începusem să gândesc de două ori la ceea ce îi recomandam. Așa se face că astăzi, când sănătatea noastră s-a șubrezit, dar mai ales a ei, mă dedic în întregime problemelor familiale, gospodărești și toate cele ce decurg din asta. Mă simt împlinit, fiindcă sunt util. Pot afirma deci că acum cunosc și dragostea matură.

Constanța

Nicolas, împreună cu Mioara, mama lui, în vizită la bunici

- Ojă pentru copii, aveți?

Întrebarea, rostită de o voce de copil, venea de undeva de după tejghea. Piciul era prea mic pentru ca să se vadă. Nu doar vânzătoarea, ci toți clienții din magazin căutau zâmbind autorul. Era Nicolas. Băiat ascultător, el înțelesese că acea ojă, cu care voia să-și dea pe unghii asemenea mamei sale, nu era pentru copii și, în consecință, cerea în magazin o alta, potrivită vârstei lui.

Există printre părinți credința că odrasla lor este super-inteligentă, pentru că emite aserțiuni neobișnuite. E bine pentru moralul lor și educația copiilor. În realitate, copiii judecă prin prisma criteriilor deja însușite, care nu sunt complete. Este normal deci ca ei să ajungă la concluzii diferite de ale oamenilor maturi.

Crescut doar de către mamă, și în general în mediu feminin al prietenelor ei, deprinsese și el preocupări asemănătoare. Se va detașa de ele mai târziu când, în lipsa tatălui, își va căuta drumul său, obligat fiind să discearnă prin mijloace proprii între bine și rău, între adevăr și fals. În lipsa sfaturilor părintelui de același sex, va căuta să găsească singur explicații pentru tot ceea ce se întâmplă în jur și căi de urmat pentru problemele ivite. Opiniile diferite ale celorlalți copii sau adulți în vor forma spiritul critic. Nicolas este realmente un copil inteligent și, dacă la început de drum va fi puțin timorat, cu timpul va deveni din ce în ce mai sigur pe el. Din cauza spiritului critic, însușit în copilărie, va lăsa impresia că este puțin cârcotaș, dar persoanele cu bune intenții vor aprecia capacitatea lui de analiză.

Seara, după ce Nicolas s-a culcat, mama stă de vorbă cu părinții ei.

- Tu cum te descurci acum cu limba? La început erai tare speriată că nu vei putea niciodată să vorbești grecește corect.

- La început de tot nu eram speriată. Eram chiar foarte optimistă. La serviciu învățasem cele câteva cuvinte de care aveam nevoie iar pe Alexandros – șeful meu - îl înțelegeam când vorbea cu mine. Nu înțelegeam însă nimic când vorbea cu altcineva. Abia mai târziu, când am încercat să învăț serios, după manual, am realizat că limba greacă este foarte grea și am intrat în panică.

- Și acum?

- Acum mi-a trecut panica, fiindcă am acceptat ideea că trebuie să mă mulțumesc cu statutul de imigrant, care vorbește doar atât cât să se descurce.

- Eu cred că, stând printre ei, începi să-ți dai seama ce spun și din intonație, fără să știi cuvintele.

- O fi valabil în general; nu și la greci. La ei e greu să-ți dai seama dacă se înjură sau își jură dragoste până dincolo de moarte. Vorbesc la fel de răstit în ambele situații. Poate mai mult din gesticulație, fiindcă dau permanent din mâini.

- Și Nicușor știe grecește?

- Nu! Poate că a reținut câteva cuvinte de la taică-su, când îl alinta, dar asta s-a întâmplat foarte rar și cred că le-a uitat.

- Tu nu-l înveți grecește?

- Eu nu știu nici pentru mine cât trebuie. L-aș învăța greșit. Va învăța de la greci.

- Puteai să-l dai la creșă.

- Cu ce bani?

- Iartă-mă. Am deschis un subiect delicat.

- Am fost fericită că șeful mă lasă să vin cu copilul la serviciu. Acolo însă toată lumea are treabă și nu au timp să vorbească cu el. Sunt mulțumită că este cuminte. Îi dau hârtii și creioane colorate și el desenează bucuros. Câteva colege i-au adus și jucării, de la copiii lor, care au crescut mai mari. Poate îmi crește și mie salariul și, la toamnă, să-l dau la o grădiniță.

- Mi-ai spus că sunt comunități ale românilor din Grecia, care organizează cursuri pentru copii

- Ele țin lecții de limba română, pentru copiii mai măricei, ai căror părinți au făcut greșeala să le vorbească grecește, deși nici ei nu știau limba; abia o învățau.

- Acum spune-ne despre tine. Cum o duci, ce părere ai despre greci?

- Primul lucru pe care l-am remarcat în Grecia a fost faptul că toți muncitorii poartă mănuși, asemenea doctorilor.

- Chiar toți?

- Eh, nu chiar toți. Chiar cu câteva zile înainte de a pleca am remarcat trei lucrători care turnau asfalt nu numai fără mănuși, dar și fără încălțăminte adecvată, cu talpă groasă, așa cum am văzut că poartă în România, să-și protejeze picioarele, când umblă pe asfaltul fierbinte.

- Probabil nu erau greci.

- Cu siguranță erau imigranți.

- Lămurește-mă, fata mea: tu uneori spui imigranți, alteori emigranți. Cum e corect?

Părinții Luciei sunt muncitori în Constanța, oameni cu puțină carte, din categoria celor momiți de către fostul regim comunist să-și părăsească satele și să populeze orașele în curs de industrializare rapidă. A fost o dublă greșeală. Ideea greșită i-a aparținut lui Marx iar interpretarea românească a fost și mai proastă. Marx era convins că societatea, în curs de industrializare, va genera tot mai mulți muncitori, iar proletariatul, devenind clasă majoritară, va domina parlamentul, în condițiile votului universal. Se dovedește însă că nu este așa: astăzi, numărul muncitorilor cu calificare redusă este din ce în ce mai mic. În România, prin dezvoltarea forțată a industrializării, guvernarea de către ignoranți a condus la ruralizarea orașelor și, în paralel, la distrugerea simțului gospodăresc al țăranilor. Bunicii Luciei, regretă și azi plecarea copiilor lor dintr-un sat moldovean, uitând propriile lor suferințele (bătrânețea, bat-o vina), datorate colectivizării forțate și în urma căreia, primesc la bătrânețe un ajutor social, care nu le-ar ajunge nici pentru țigări, așa că bătrânul își mai prepară din când în când un „trabuc” din mătase de porumb și alte frunze numai de el știute, uscate cu grijă și puse bine într-un loc „secret”, unde „baba” lui nu are voie să umble. După căderea comunismului și desființarea colectivei, au primit o parte din pământul lor, dar nu-l pot lucra. Le lipsesc nu numai utilajele și calul – iubitul lor Florică – dar mai ales puterea de muncă, cauza principală a regretului plecării copiilor.

- Emigrant spun concetățenii celui care a plecat într-o altă țară; imigrant spun cei din țara în care a venit. Pentru ei, imigrantul este un străin stabilit în țara lor.

- Am înțeles! Deci tu ești emigrantă pentru noi și imigrantă pentru greci.

- Corect! Pentru voi doi însă, eu sunt fiica voastră, căreia îi este foarte dor de voi, când nu vă are alături. Poate mai târziu reușesc să vă aduc și pe voi în Grecia.

- Nu te hrăni cu iluzii, fata mea. Noi nu mai avem vârsta la care să emigrăm. Am făcut-o odată, în tinerețe, și bunicii tăi ne condamnă și azi. Poate peste ani vei reveni tu în țară, cu o pensie în euro.

- Este doar o variantă teoretică. După ce te înveți cu un anumit standard de viață, ți-e greu să cobori. Și-apoi, până atunci, probabil că și România va avea euro, deci nu va mai fi nici un avantaj, din acest punct de vedere.

- E chiar așa de bine în Grecia cu standardul ăla al lor? Eu știu doar standardul de stat, STAS-ul, cum îi spunem noi, în care trebuie să se încadreze piesele ce le fac eu la fabrică. Despre greci aud mai mult lucruri rele decât bune.

- Grecii și Grecia sunt două noțiuni diferite.

- Cum așa?

- Grecii au mentalități învechite și sunt așa cum probabil ai auzit. Grecii bătrâni seamănă cu bișnițarii din România de altă dată. Grecoaicele moderne însă sunt țoape cu ifose. Evident, nu toate. Grecia însă face parte din Uniunea Europeană și a trebuit să se alinieze cerințelor Uniunii.

- Asta înseamnă că și România va progresa. Noi tocmai am intrat în U.E.

- Așa este. Eu, care am lipsit câțiva ani din țară, văd diferența. Progresul este uriaș.

- Ia uite ce bucurie ne faci!

- Da, România este în progres, în timp ce Grecia este în regres.

Discuția a continuat până la miezul nopții, când și-au adus aminte că a doua zi au treabă. Vor mai avea timp de discuții și în zilele următoare. Mioara și Nicolas vor mai sta încă o săptămână. Mâine, puștiul se va scula dis-de-dimineață și va dori să viziteze orașul. Abia a prins gustul unor asemenea plimbări instructive și vrea să valorifice din plin timpul ce-l are la dispoziție.

Câțiva ani mai târziu

- Mamă, în biserica în care m-ai dus azi, am văzut inscripții într-un alfabet aproape grecesc, dar nu perfect. Când să le citesc, unele erau într-o română probabil foarte veche, dar altele erau de neînțeles.

- Mă tem că n-aș putea să te lămuresc pe deplin. Aici am și eu unele semne de întrebare, cu care nu vreau să te încurc. Ce pot să-ți spun - că am învățat la școală – este că alfabetul se numește chirilic, după numele fraților Chiril și Metodiu, doi călugări greci, care l-au inventat pentru vorbitorii de limbă slavă, în perioada de răspândire a Creștinismului. Ceea ce ai văzut era scris cu litere chirilice în limba română de atunci sau în slavă.

- Am înțeles! Nu știu câte semne de întrebare ai tu, dar mie cred că mi-ai creat mai multe: de ce au scris românii cu caractere chirilic? – româna fiind o limbă latină – de ce Chiril și Metodiu ăia au inventat un alfabet doar ușor diferit de cel grecesc și nu l-au folosit pe cel obișnuit; de ce era nevoie de un alfabet, din moment ce slavii ce trebuiau creștinați erau analfabeți; . . .

- Poți să te oprești, fiindcă tot nu știu să-ți răspund. Eu, dacă nu cunosc o problemă, nu încerc să-mi dau cu presupusul. Poate că ai să înveți tu și ai să mă lămurești și pe mine.

Ar fi fost și greu să-i răspundă. Fără să aibă o vastă cultură, Mioara era însă o femeie cu bun simț. Ea preferă să se abțină, decât să emită idei, asupra cărora ea însăși are dubii sau pur și simplu nu cunoaște răspunsul.

Într-adevăr, este greu de crezut că cineva s-ar fi ostenit să creeze un alfabet pentru analfabeți, așa cum era poporul slav din acele timpuri. Cât despre cei cât-decât instruiți sau dornici de instruire, ei puteau să citească mai ușor textele sfinte direct din greacă. Mult mai probabil este ca cei doi frați, Chiril și Metodiu, să fi încercat să raționalizeze alfabetul grec – ilogic și astăzi – dar proiectul lor a fost refuzat de către mai-marii timpului. L-au preluat însă slavii, ca alfabet pentru limba lor. În decursul timpului, în funcție de interesele politice specifice epocii, s-au lansat diferite dogme, astfel că mințile copiilor au fost îndoctrinate cu tot felul de legende. Este, de aceea, foarte greu de stabilit astăzi adevărul istoric. Incertitudinea zace însă în mintea copiilor cu cât dilema este mai puternică.

Un exemplu amuzant zace și în mintea celui ce vă povestește. Iată-l: un prieten era tatăl unui copil de câțiva anișori. Pentru supravegherea lui, făceau cu schimbul. Într-o zi, el era „de serviciu” după masă. Obosit să inventeze povești – pe cele cunoscute le epuizase demult – se decide să-i spună o glumă, pe care tocmai o auzise:

- Tu știi care-i cea mai mică păsărică?

- Nu știu.

- Cea mai mică păsărică este păsărica de furnică.

A regretat imediat cele spuse și a trecut repede la alt subiect, în speranța că gluma – neînțeleasă de copil – va fi uitată. Câțiva ani mai târziu, într-o duminică, tatăl și fiul mergeam cu trenul să schieze la Predeal. Toate locurile în compartimente erau ocupate. Cum stăteam pe coridor, unor doamne li s-a făcut milă de copil și l-au invitat înăuntru, unde i-au făcut loc între ele. A început, bineînțeles, conversația: cum te cheamă?; ce vârstă ai?; în ce clasă ești? și – ceea ce puștiul nu suporta – spune-ne o poezie. Sufocat de întrebări, puștiul se hotărăște să ia inițiativa și întreabă el: voi știți care este cea mai mică păsărică? – Nu știm, au răspuns doamnele în cor. Le-a explicat el. Probabil că, între timp, aflase și poanta. Soluția a fost salvatoare; nu a mai fost supus nici-unui interogatoriu.

Iată ce poate însemna o problemă neelucidată pentru un copil. Nicolas nu făcea excepție, așa că va căuta singur răspunsuri, până când rațiunea lui va fi satisfăcută.

Atena

Luigi obține promisiuni pentru postul de chirurg, atât la Spitalul Municipal (de stat), cât și într-un spital particular. Trebuie însă să urmeze cursuri de specializare, pe care el ar prefera să le facă în București, dacă – bineînțeles – Silvia va fi de acord. La aflarea veștii, ea a sărit în sus de bucurie. Nu numai că a fost de acord, dar nu înceta să-l încurajeze. În Franța, familia lui adoptase o atitudine mai rezervată și el se învățase așa. Era bucuros, firește, dar nu se manifesta. În schimb, pe Silvia o „mânca limba” – cum se spune – să reia subiectul, de fiecare dată când întrezărea un nou argument. Schimbarea statutului social era importantă și pentru ea. Pentru Luigi însă, valoarea psihologică a demersului avea cote mult mai înalte: chirurgia era visul lui, cu care se hrănise de mic copil și pe care-l vedea năruit odată cu emigrarea din Franța, dar acum, iată că el începea să prindă contur. În fond, bucuria era în primul rând a lui.

- Ai să poți să te descurci singură?

- Nu te îngrijora. Maria nu mai este un bebeluș. O voi putea lăsă pentru orele mele de serviciu la câte una dintre prietenele mele, prin rotație și poate șefa mea va accepta s-o iau cu mine, din când în când.

- Probabil va prinde și ea microbul medicinei.

- Se prea poate!

- Eu am să vin cât de des voi putea.

- Am să te rog să vii cu avionul, chiar dacă este mai scump, și nu cu mașina. Știu că-ți place să șofezi, dar nu vreau să rămân văduvă fiindcă tu ai adormit la volan din cauza oboselii. Te cunosc bine, și știu de ce ești în stare, dar te rog să ții seama de dorința mea și de fiica noastră.

- Promit că așa am să fac. Voi face rezervări din timp, ca să obțin cele mai ieftine bilete. Chiar dacă, uneori, nu mă voi putea deplasa, paguba pentru un bilet pierdut este mai mică decât costul unui bilet cumpărat cu câteva zile înainte.

- Foarte bine. Din când în când, voi veni și eu la București. Părinții se vor bucura. Colega mea este chiar entuziasmată la ideea că, ținându-mi locul câteva zile, o să-i țin și eu locul ei, iar ea va putea să plece în vreo excursie. Excursiile în țari străine, dar și în Grecia, sunt cel mai nou hobby al ei și sper să nu-i treacă prea curând. Pe de altă parte, ca să fiu pe deplin sinceră, și mie mi-e dor să-mi văd părinții din când în când, așa că am să vin eu mai des decât tine. Tu va trebui să faci practică în spital. Chirurgia nu se învață la fără frecvență sau la seral.

- Dă-mi voie să te îmbrățișez. E singurul mod în care mă pot manifesta acum. Îți mulțumesc.

Sfârșitul primei părți