Cristache Gheorghiu

Scrisori din Atena

Astăzi îmi curge nasul din nara stângă. Conform tradiţiei, mâine urmează să-mi curgă din nara dreaptă. Dacă am noroc, se va mulţumi cu atât. Dacă nu, poimâine voi tuşi. Tusea poate dura mai mult; două zile, poate trei. Aşa mi se întâmplă de obicei, în fiecare toamnă şi primăvară. Plecasem la Atena, tocmai pentru ca să evit sezonul friguros din Braşov, dar a trebuit să mă întorc pentru câteva zile. Doar câteva zile au fost suficiente să mă îmbolnăvesc. Acum, trebuie să stau cuminte în casă şi să mă vindec. Săptămâna viitoare, urmează să mă întorc în Atena împreună cu soţia.

Cât timp am fost în Grecia, nu am avut timp să notez impresii. Am avut treabă. Scopul călătoriei a fost închirierea unei garsoniere. Înainte de o închiria, trebuia s-o găsesc, ceea ce am şi făcut. Cu asta însă nu am terminat. Pentru ca să-mi conving soţia că alegerea mea a fost bună, a trebuit s-o fac cât mai atrăgătoare. Garsoniera. Primul lucru a fost curăţenia. La prima vedere, totul era foarte curat. Avuseseră grijă proprietarii. Am crezut că un mic finisaj o va aduce în pragul perfecţiunii. Aici m-am înşelat. Curăţenia fusese superficială. Din aproape în aproape m-am ambalat din ce în ce mai mult. Până la urmă, am reuşit, cred. Apoi, a trebuit să fac câteva cumpărături. Nu ştiam de unde, supermarket-uri ca la noi nu există sau nu le-am găsit eu, limba greacă n-o cunosc, pe scurt, o mulţime de probleme mici şi mari. Bineînţeles că doream să vizitez zona – foarte frumoasă şi interesantă, dealtfel. Nici vorbă de relaxare. Am fost tot timpul ocupat.

Dar, ca să fiu pe deplin sincer, jurnal nu am ţinut niciodată, indiferent de condiţii. Să notez impresii am mai făcut. Aşa s-au născut câteva cărţi. Prima dintre ele a fost tot din străinătate, în urma unei excursii în Statele Unite ale Americii.

Jurnal nu ţin, impresii nu am notat; se pare că cel mai bine m-am descurcat la curăţenie. Ştiam însă că acesta a fost doar începutul şi că voi avea suficient timp mai târziu, ceea ce îmi ridica oarecum moralul, deşi primele impresii sunt întotdeauna mai relevante. Mai târziu ele îşi pierd din strălucire, ca să zic aşa, devin plate şi – Doamne fereşte – didactice.

Acum, că am puţină febră, cred, mi-a venit o idee: din Atena i-am scris soţiei în fiecare zi; aceste scrisori pot ţine loc de jurnal. Scriam în fiecare dimineaţă, ca să fiu sigur că nu voi renunţa mai târziu; pretexte se găsesc uşor. M-am gândit că ar fi bine să le copii şi să le prezint ca pe un jurnal; nu de călătorie, fiindcă nu interesează pe nimeni isprăvile mele, ci ca note şi impresii din timpul călătoriei. Faptul că acum am febră nu are importanţă, fiindcă îmi propun să le transcriu tale quale. Şi-apoi, poate că febra nu este foarte mare.

Draga mea,

În ciuda unui început puţin promiţător, călătoria până la Bucureşti a decurs în condiţii mai bune decât speram. Microbuzul a venit de la Sibiu cu întârziere şi aproape plin, astfel că nouă, celor rămaşi pe dinafară, ni s-a pus la dispoziţie un mini-microbuz elegant de 9 locuri, cu care am ajuns la destinaţie, cu mult mai confortabil, înaintea primului. În Bucureşti, nu m-am întâlnit cu domnul Nică, soţul Luciei, aşa cum promisese, şi nici la telefonul mobil nu a răspuns. Să sperăm că ne vom întâlni la Atena, unde el merge s-o ajute la mutat pe soţia sa, ploieşteancă la origine, acum ateniană de 15 ani. De la Bucureşti la Atena am mers cu autocarul în condiţiile cunoscute de tine din călătoria precedentă din luna aprilie, când am mers împreună. Chiar şi la hotel, am găsit acelaşi recepţioner ursuz, cu deosebirea că, de data aceasta, i-am lăsat ca bacşiş restul de câţiva euro, suficienţi să-l transforme într-un om foarte amabil. Nu m-a mai lăsat să aştept ora 12, când începe în mod oficial ziua hotelieră, ci mi-a dat imediat o cameră, şi nu una single, ci una „double”; patul era de două persoane. De fapt nu ştiu dacă hotelul are camere single, şi nici nu văd de ce, din moment ce dimensiunea camerelor permite dotarea cu un pat suficient de mare pentru două persoane. Doar camerele „twin”, adică cele cu două paturi separate, reclamă un spaţiu puţin mai mare.

Cum-necum, acum sunt bine instalat în hotel, gata să încep căutarea unei garsoniere de închiriat, în care să ne petrecem împreună sezonul toamnă-iarnă, umed şi friguros în Braşov, dar cu mult mai blând şi uscat aici. Nu încep chiar acum căutarea, fiindcă sunt nedormit şi obosit după drum, dar de mâine dimineaţă o voi face în mod sigur.

Câteva observaţii asupra climei pot nota însă de pe acum: frunza pomilor este cu mult mai verde, iar unele tufe au încă flori. Am identificat doar trandafiri; celelalte îmi sunt necunoscute. Da, ştiu replica: „oricum tu nu te pricepi la flori”. Este adevărat, nu mă pricep, dar le apreciez frumuseţea indiferent de nume.

Acum mă duc să fac o mică plimbare până la poştă, să cumpăr timbre greceşti şi să pun la cutie această mică primă scrisoare.

Cu drag,

Cristache

Atena, 21 septembrie 2011

Draga mea,

Am visat că eram funcţionar undeva şi – spre invidia şi nedumerirea colegilor – am fost avansat ca mare şef altundeva. În noua mea funcţie, se făcea că îl însoţeam pe Ceauşescu într-o vizită la o expoziţie internaţională. Printre altele, pe un panou, erau afişate nişte simboluri, menite să arate locul în lume al fiecărei ţări. Am remarcat locul 3 ocupat de URSS pentru biciclete. Ceauşescu a vrut să ia simbolul României şi să-l plaseze în locul celui al URSS, dar i s-a explicat de către un oficial că nu se poate; altcineva decide aici. În fază următoare a visului, am fost propus să conduc o delegaţie a României într-o ţară străină. De data aceasta, şef era Băsescu. Scopul delegaţiei era să ducă un peştişor preţios, pe care Băsescu îl primise cadou şi la care ţinea foarte mult. În acea ţară se afla un alt peştişor, din aceeaşi specie, cu care urma să se împerecheze. La o şedinţă comună cu nişte chinezi, care formau echipă cu noi în aceeaşi delegaţie, reprezentantul Chinei s-a declarat nemulţumit că vechiul delegat român fusese înlocuit cu mine. Între timp, eu îmi dădusem seama că toate schimbările au fost doar manevre mai ample, menite a masca schimbarea unor persoane importante. În această situaţie, am profitat de ocazie şi am spus că – dacă chinezul nu mă vrea – eu mă retrag. Eliberat fiind de orice obligaţie, eram liber să hălăduiesc pe străzi, printre participanţii la o defilare de genul celor de la 1 mai şi 23 august. Eram acum din nou în epoca Ceauşescu. Cum nimic important nu se mai întâmpla, m-am plictisit şi m-am trezit. Era ora 8:30, aşa că m-am grăbit să nu pierd micul dejun, cea mai importantă masă a zilei pentru mine în aceste zile.

Cu drag,

Cristache

Atena, 22 septembrie 2011

Draga mea,

Îţi scriu dimineaţa şi nu seara, aşa cum poate te aşteptai, din două motive. Seara, mai ales după o zi agitată, pot fi obosit, fără chef şi marcat de ultimele evenimente. Dimineaţa, în schimb, sunt odihnit, noaptea a mai aşezat întâmplările în mintea mea şi pot face o sinteză mai „aşezată”. Al doilea motiv este unul foarte pragmatic: temperatura din timpul zilei nu se potriveşte cu cea de dimineaţă; îmbrăcat corespunzător pentru răcoarea dimineţii, ar trebui să port în mână surplusul de haine în tot restul zilei. Dacă mai întârzii un pic, plec îmbrăcat lejer, cu grija să mă întorc acasă înaintea de venirea nopţii, când se răcoreşte din nou.

Prima veste aflată ieri a fost una proastă pentru mine: era grevă şi nu circula nici un mijloc de transport în comun şi nici taxiurile. Părea o zi moartă pentru investigaţii. A doua veste a reparat-o oarecum pe prima. Proprietarul uneia dintre locuinţele identificate de mine pe Internet s-a oferit să vină la hotel să mă ia cu maşina. Drăguţ din partea lor! Intermediar în convorbire a fost fiica lui, Amalia, profesoară de nu-ştiu-ce în Anglia, acum în vacanţă aici.

Locuinţa pe care am văzut-o este pe unul dintre dealurile Atenei. Părinţii Amaliei, doamna cu care am tratat, nu vorbesc decât greaca. Mai au o fiică ce locuieşte cu ei şi ştie puţină engleză. Ea urmează să mă ajute să comunic cu ei după ce Amalia va pleca la Londra. De asemenea, mai există o chiriaşă, profesoară de limba engleză, la care voi putea apela. Dealul pe care se află casa este unul mare şi relativ departe de centru, dar aproape, în comparaţie cu alte cartiere, Atena fiind un oraş extrem de întins. În apropiere se află magazine cu aproape tot ce-ţi trebuie, aşa că deplasarea în alte zone ale oraşului, inclusiv în centru nu este necesară pentru cumpărături uzuale. Un element particular şi atrăgător: la câţiva paşi de casă se află un parc.

Pe drum, eu am afirmat că parcă sunt mai puţini africani pe străzi acum, faţă de astă primăvară. Îţi aminteşti că te împiedicai de mărunţişurile pe care le întindeau ei pe trotuare, în speranţa vânzării. Credeam atunci că sunt veniţi recent şi vor dispărea curând. Ea mi-a răspuns mândră că ei se află aici să strângă gunoaiele şi că, probabil, nu mai au ce strânge. Între timp, am constatat că sunt încă prezenţi, parcă chiar mai mulţi. Observaţia mea de ieri, cum că ar fi mai puţini, se dovedeşte inexactă, ca şi replica Amaliei. Mă gândesc la ei şi nu pot să resping ideea că, totuşi, ei sunt nişte indivizi ce şi-au riscat, poate, viaţa ca să ajungă aici, la fel ca românii care fugeau din ţară înainte de 1989. Majoritatea africanilor provin din ţări care au fost ajutate şi – ca peste tot – ajutoarele au produs doar efecte negative. La nivel individual, proverbul „Dacă vrei să ajuţi pe cineva, nu-i dai un peşte; îl înveţi să pescuiască” este cunoscut din timpuri străvechi. La nivel macro, vedem ce se întâmplă acum: câţiva oameni se îmbogăţesc iar ceilalţi devin şomeri, fiindcă bogăţia primilor nu este realizată prin munca celorlalţi. Unii primesc ceva ce le asigură doar o existenţă mizerabilă, alţii chiar mor de foame. Cu toţii se învaţă leneşi şi nici nu le trece prin minte să muncească, chiar dacă li s-ar da. De aceea, sunt înclinat să acord circumstanţe atenuante celor ce au plecat în căutare de ceva mai bun în Europa. Majoritatea par paşnici; sunt alţii mai răi, care – culmea – nu au plecat de sărăcie.

Seara am ieşit să mă plimb puţin şi să „iau pulsul” Atenei. Se spune că localnicii cunosc limba engleză, fiindcă au învăţat-o la şcoală. Într-una dintre primele mele conversaţii cu unul dintre ei, am început prin a-i spune că pămătuful ce-l ţinea în mână are culorile steagului românesc: roşu, galben şi albastru. Mi-a răspuns că pe el îl cheamă Vasilis. Discuţia noastră a continuat pe acelaşi ton de înţelegere amicală.

Cu drag,

Cristache

Atena, 23 septembrie 2011

Draga mea,

Proprietara unei locuinţe, pe care urma s-o vizitez, mi-a dat întâlnire în faţa Spitalului municipal de la intrarea în Pireu. Este amplasat în cea mai poluată zonă a oraşului, unde se intersectează şoseaua ce vine din sudul peninsulei cu bulevardul dinspre centrul Atenei. Eu doar am trecut pe-acolo şi simţeam că nu mai pot să respir. Presupun că, la internare, se verifică starea de sănătate a bolnavilor, pentru a vedea dacă aceasta le permite să reziste acolo pe timpul spitalizării, fiindcă numai bolnavii foarte sănătoşi ar pute s-o facă.

. . .

În faţă hotelului se află o parcare. Dimineaţa este goală. Oamenii vin, lasă maşina la intrare; deschisă şi cu cheile în contact. Un salariat le aşează una lângă alta, astfel că, după câteva ore, întreaga parcare este plină. Nu rămâne nici un metru pătrat liber. Pentru ca să scoată o maşină, aflată într-o poziţie oarecare, el scoate în stradă – una foarte circulată – toate maşinile din faţa ei, după care le mută la loc. Omul este foarte solicitat, fiindcă aceste manevre le face pe tot parcursul zilei, până seara târziu.

. . .

Grecilor le-a intrat în cap democraţia. Numai în cap, nu şi în viaţă! Mai grav este că nu observă ce se întâmplă în jurul lor, că societatea nu este deloc preocupată se starea celor cu venituri mai modeste. Transportul în comun, spre exemplu, este jalnic. Autobuzele şi troleibuzele sunt rare şi pot fi aglomerate la orele de vârf mai ceva decât cele româneşti în „epoca de aur”.

. . .

În Evul Mediu, oamenii au avut o idee inteligentă: conducerea oraşului era asigurată de sfatul breslelor. Orice cetăţean vota la nivelul lui de înţelegere. Breslele îşi alegeau reprezentanţii, iar reprezentanţii se pronunţau în problemele oraşului.

Cu drag,

Cristache

Atena, 24 septembrie 2011

Draga mea,

În general, grecoaicele sunt cam urâţele, dar - după ce te obişnuieşti cu ansamblul - observi la unele dintre ele amănunte chiar drăguţe, ca dovadă că totul este relativ. Cel mai mult mi-au atras atenţia ochii. Nu am văzut până acum ochi atât de negri. Nu căprui închis, ci negri. Şi cu cât sunt mai negri, sclerele sunt mai albe. Ochi negri şi mari. Atrag atenţia mai ales atunci când sunt trişti. Cel mai des se întâmplă la tinere.

Există şi grecoaice grase, unele chiar foarte grase, dar surprinzător de puţine. Bărbaţi foarte graşi nu-mi amintesc să fi văzut până acum. Marea majoritate a femeilor au o constituţie fizică normală, aproape de invidiat de către majoritatea europenelor. În ceea ce le priveşte pe americance, acestea – dacă au făcut imprudenţa să viziteze Grecia – cu siguranţă că nu vor repeta greşeala; silueta grecoaicelor le-ar provoca o criză de invidie şi, probabil, profunde tulburări psihice.

Există însă şi un revers al medaliei: grecoaicele foarte slabe. Unele sunt atât de slabe încât pare un miracol faptul că reuşesc, cu puţinătatea muşchilor, să-şi mişte oasele. Şi nu numai că le mişcă, dar o fac cu deosebită vigoare.

Au un mers apăsat, energic şi hotărât. Nu pot fi suspectate de inaniţie. Singura explicaţie este sistemul lor nervos. Acesta le asigură un mare consum de energie, chiar şi pentru nimic. Aproape toate fumează şi nu oricum, ci continuu, în orice poziţie, chiar şi pe motocicletă. Nu fabulez. Am văzut chiar ieri una conducând motocicleta cu mâna dreaptă, cu ţigara în stânga şi un copil de maximum doi ani la piept.

(Constat acum, când transcriu scrisorile din Grecia, că am fost cam dur cu grecoaicele. Există multe femei normale, poate majoritatea. Cum însă ceea ce am scris a fost prima impresie, cea care m-a şocat, o las aşa. Cât despre grase, deşi sunt mai puţine decât în România – nu mai vorbesc despre cele din SUA – sunt totuşi destule şi în Atena. În timpul vizitei mele, presupun că stăteau la umbră. Aşa se explică de ce nu le-am remarcat. Doar slabele se încumetau să umble pe căldură. În ceea ce priveşte persoanele cu constituţie normală, constatarea iniţială rămâne valabilă; procentul lor este cu mult mai mare decât în România.

Adevărul este că fetiţele din Grecia sunt la fel de drăguţe ca toate fetiţele din lume. Unele tinere sunt chiar frumoase. Ba, dat fiind amestecul de rase, pot avea trăsături speciale, ceea ce le face foarte interesante. Până pe la 30 de ani. Mai târziu, capătă trăsături aspre, unele masculine. Drăgălăşenia dispare. Motivele nu sunt greu de intuit: ele ţin gospodăria, îngrijesc copiii, . . . Grea viaţă . . .

Foarte multe persoane în vârstă sunt scunde, unele foarte scunde. Cele mai tinere au înălţimi mai „europene”. Se vede că, între timp, s-au mai amestecat. O categorie aparte o formează persoanele extrem de grase, în special femei. Este o dereglare hormonală ale cărei cauze îmi scapă. Suspectez o eroare a părinţilor, care şi-au dorit copii înalţi şi le-au dat vreun stimulent, al cărui efect s-a limitat la jumătatea inferioară a corpului. Numărul lor foarte mare este cel care surprinde, ca şi cel al femeilor mai în vârstă, cu defecţiuni la mers, datorită unor boli mai vechi.

Am şi o notă bună pentru grecoaice. Moda „talie joasă” nu a prins în Atena. Trebuie să recunosc că o găsesc oribilă şi total dezavantajoasă pentru adeptele ei, dar…. Influenţa turcească este mai puternică în România decât în Grecia.

Şi le mai dau o notă bună pentru călcâie. Nu ale lui Achile; ale tuturor femeilor: nu am văzut călcâie neîngrijite.)

Cu drag,

Cristache

Atena, 25 septembrie 2011

Draga mea,

În principiu, e bine, mai puţin faptul că sunt singur. Pe de altă parte, alerg toată ziua, ceea ce nu ar fi posibil în doi, aşa că tot singur aş fi. Acum e ora 3:25 (noaptea). Nu ştiu dacă m-au trezit nişte danezi nesimţiţi, care fac zgomot în hotel sau m-am trezit singur, fiindcă m-am culcat devreme, la ora 21. (Eram prea obosit ca să mai fac altceva.) Scandalul danezilor este susţinut de către o tânără beată. Femeile devin penibile atunci când se îmbată.

. . .

La sfârşitul fiecărei zile, în care străbat bulevardele Atenei în căutarea unei locuinţe pentru noi, am gâtul mai iritat decât după o noapte de chef din vremea când eram fumător. Hotărât lucru, o locuinţă în asemenea zone ar fi boală sigură. În plus, zgomotul este teribil, în special datorită motocicletelor.

. . .

Oferta celor de pe deal pare cea mai bună şi din acest punct de vedere. Acolo este aer curat şi linişte, iar cartierul este aproape select. Oricum, unul liniştit şi – probabil – departe de hoţi. Din păcate, vecinătatea parcului despre care vorbeam este adevărată doar la o privire aeriană. Între casă şi parc se află vârful dealului, care trebuie ocolit, aşa că distanţa creşte. Gazdele par a fi oameni cumsecade, dar în această apreciere pot fi subiectiv şi influenţat de faptul că ei au fost singurii care au venit cu maşina să mă ia de la hotel. Toţi ceilalţi mi-au fixat locul de întâlnire, pe care eu trebuia să-l identific pe hartă şi să mă interesez de mijlocul de transport până acolo.

Nu am cum să cercetez acum zona satelor din apropierea Atenei, pentru că nu cunosc limba greacă, iar oamenii simpli de aici nu cunosc altă limbă, unii nici măcar grafia latină, deşi plăcuţele indicatoare de pe fiecare stradă sunt scrise în ambele grafii. Sper că, în timp, să putem cerceta zona împreună.

Zona de dincolo de Pireu, pare cea mai tentantă. Cea din Sud, pe care am văzut-o parţial în primăvară, este foarte scumpă. Rămâne de văzut cea din vest.

. . .

Tot încercând să mă documentez asupra Greciei, am găsit o informaţie interesantă. Există în munţii Greciei un grup etnic ce poartă numele de vlahi. Am găsit-o în National Geographic şi este semnată de către Mike Gerrard, scriitor de călătorii, cu multiple premii: Premiul Travelex Travel Writers, Outdoor Writers, Premiul Guide pentru Excelenţă în Fotojurnalim şi Reportaje; Premiul British Guild of Travel Writers pentru „Cel mai bun reportaj britanic” etc. Iată ce scrie el despre vlahi.

„Cel mai mare grup este cel al vlahilor, al cărui nume are legătură cu provincia Valahia din România. Aceştia erau păstori, care duceau o existenţă nomadă, preumblându-se prin Europa Centrală şi de Est, coborând până în Balcani, călătorind oriunde puteau găsi păşuni bune pentru oile lor. . . Astăzi, mulţi dintre vlahi locuiesc în Metsovo, dar s-au stabilit în locuinţe fixe şi nu mai duc vechiul trai de păstori. Deşi stilul lor de viaţă este aproape dispărut, încă este posibil să mai prinzi câte o imagine fugară din existenţa acestui popor mândru şi independent. . . În vremuri mai vechi, un păstor vlah înstărit putea avea chiar şi 10.000 de oi, însă, în prezent, cele câteva turme rămase, şi care sunt mutate vara şi iarna între păşuni, numără doar câteva sute.

Nimeni nu ştie cu siguranţă de unde provin vlahii. Una dintre teorii susţine că sunt descendenţii legionarilor romani, staţionaţi în Europa Centrală. O altă teorie afirmă că vlahii greci sunt localnici din această zonă şi că stilul lor de viaţă nomad a apărut în timpul ocupaţiei romane, când muntenii de aici ar fi fost puşi să muncească în chip de păstori sau de paznici pe Via Egnatia.

Romanii au lăsat în urmă anumite caracteristici ale limbii latine. Populaţia vlahă are propria limbă, care conţine o multitudine de legături lingvistice cu latina şi cu italiana. Vlahii chiar erau de multe ori angajaţi ca traducători în perioada în care armata italiană a ocupat această zonă montană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.”

Nu trebuie să insist, sper, asupra faptului că a doua teorie, pe lângă stupiditatea ipotezei învăţării păşunatului de către greci datorită romanilor, nu explică nimic. De altfel, chiar şi Mike Gerrard o prezintă ca alternativă, lăsându-i cititorului libertatea de a-i sesiza umorul. Rămâne deci de luat în seamă prima variantă: originea central-est europeană a vlahilor, care - amestecaţi cu legionarii romani - şi-au însuşit elemente ale limbii latine.

Iar dacă lucrurile stau aşa, adică vlahii din Grecia şi-au însuşit elemente de limbă latină de la legionarii romani rămaşi pe teritoriul lor, de ce nu ar fi făcut-o şi cei de pe teritoriul României de azi? Fertilitatea şi varietatea terenului, bogăţiile subsolului şi multe altele erau argumente cu mult mai tentante decât cele oferite de Grecia. Poate că legionarii romani, fiind un fel de dezertori, s-au refugiat în munţii Greciei. Acelaşi argument funcţionează şi în cazul României şi explică de ce ei s-au extins şi spre nord, în afara ariei integrate oficial în Imperiu.

Există însă şi ipoteza mult mai plauzibilă că vlahii vorbeau o limbă apropiată de limba latină, ipoteză deja cunoscută, dar asupra căreia nu voi insista aici.

Cu drag,

Cristache

Atena, 26 septembrie 2011

Draga mea,

Transcriu ce am notat ieri, stând pe o bancă din Parcul Central din Atena, trăgându-mi sufletul după o jumătate de zi de alergătură.

. . .

Este o oază de linişte formidabilă acest parc în mijlocul vacarmului din jur. Bate puţin vântul pe bulevarde, dar este calm aici. Spaţiul din faţa mea este acoperit cu pietriş. Doar pietriş! Pe el aterizează şi decolează permanent porumbei Sunt în medie cam zece, ce ciugulesc ceva din acest pietriş, pe care doar pantofii trecătorilor îl mai tulbură. Ce ciugulesc, nu-mi dau seama. Nu creşte nimic şi n-a plouat din primăvară, iar acum suntem în octombrie. După ce se hrănesc, zboară în pomi să-şi facă siesta. Dacă în pietriş s-ar afla produse ale copacilor, ele s-ar găsi mai multe chiar sub copaci. Acolo însă nu am văzut niciodată vreun porumbel.

. . .

Grecii, ca şi românii, au rezistat de-a lungul secolelor, în ciuda vicisitudinilor. Există totuşi o diferenţă: grecii au produs câte ceva în tot acest timp, în timp ce românii nu prea. Nu trebuie însă să ne necăjim doar pentru atâta. Asemănările unesc oamenii, nu diferenţele. Ceea ce ne uneşte contează, nu ceea ce ne diferenţiază.

Dar tot n-am înţeles ce găsesc porumbeii în pietriş.

. . .

Aproape peste tot, începând cu Piaţa Omonia şi până în cele mai elegante zone ale oraşului, dar mai ales în barurile şi restaurantele scumpe (pe unde trec uneori să fac pipi), auzi vorbindu-se ruseşte, ca dovadă că ruşii fac afaceri în toate domeniile. Nu am văzut cerşetori ruşi şi nu am încă o explicaţie a neimplicării lor în acest sector de activitate economică, dealtfel, foarte rentabil.

. . .

Dacă citeşti „Fructele mâniei”, de Steinback, afli că situaţia fermierilor din Texasul de dinaintea marelui boom al petrolului era foarte grea; ca urmare, unii dintre ei plecau în California, în speranţă unui trai mai bun. Dacă-l citeşti pe Anthony Quinn, în „Autobiografie”, el însuşi cu o copilărie chinuită, afli că el a plecat din California în Texas, ca să-şi câştige existenţa pe cont propriu, cam în aceeaşi perioadă. Pe cine să crezi? Ceva adevăr există, cu siguranţă, în amândouă. Dar cât? Şi dacă un cititor a avut parte numai de una dintre cărţi, ce opinie îşi va fi format el? (Fereşte-mă Doamne de cei ce au citit o singură carte.)

(Anthony Quinn nu este în situaţia foştilor activişti de partid din România, care încearcă prin autobiografii tardive să-şi „reşapeze” trecutul. (Îmi amintesc acum de un tip care, după ce ani de zile a dirijat viaţa „culturală” braşoveană, simţind că terenul devine instabil, s-a gândit să-şi ia o diplomă de bacalaureat. (Poate n-o să crezi, dar – din greşeală – scrisesem „cacalaureat”.) Bineînţeles că nu spune asta în cărţile lui „autobiografice” – are mai multe – dar nici nu poate evita ridicolul fanteziilor lui. Amuzant, dacă n-ar fi penibil, este că încă nu s-a vindecat. În urmă cu câteva săptămâni, încerca să-mi explice el mie cum devine chestia cu literatura.)

Ambiţiile lui Quinn erau de ordin artistic, iar chestiunile materiale le prezintă detaşat. Steinback, în schimb a fost un scriitor profesionist. În această calitate, el are o temă, pe care o dezvoltă sub forma unui roman. Despre el ştim că avea concepţii socialiste, a făcut chiar o vizită în U.R.S.S., dar – spre deosebire de Panait Istrati al nostru - nu şi-a schimbat opiniile, ci – dimpotrivă – a intrat mai adânc în rol.

În general, o carte îşi asumă şi un rol de informare, chiar dacă nu şi-l doreşte. Am auzit multe persoane susţinându-şi afirmaţiile cu argumentul că l-au citit într-o carte. Posibil, dar dacă era o carte de ficţiune, scrisă de un profesionist?

Scriitor profesionist este cineva care lucrează la comandă şi primeşte bani pentru asta. La comanda cui? Ei da, desigur, unii creează la propria lor comandă; scriu pentru că au convingeri care nu le pot păstra pentru ei şi vor să-i molipsească şi pe alţii. Convingeri puternice! Unora chiar li se întâmplă, cu observaţia unei poetese: „Numai cine nu gândeşte îndeajuns are idei perfect limpezi”. Nu că mi-ar face plăcere să mă scald în ape tulburi, dar lumea, viaţa, aşa sunt de la natură: tulburi. Şi, într-adevăr, ideile clare pot apărea doar în mintea noastră – şi e bine că apar – dar ele nu durează decât o clipă, acea clipă în care gândirea se opreşte. (Grozav ar fi să le pot reda atunci, dar – când încep să le scriu – deja s-au tulburat.)

. . .

Un paleolog a avansat ipoteza că ideea ciclopilor le-a venit grecilor după descoperirea scheletelor unor elefanţi, care au o gaură frontală. Este puţin probabil, fiindcă grecii au avut relaţii cu multe alte popoare, inclusiv egipteni, şi aveau cunoştinţă de existenţa elefanţilor.

. . .

Am citit pe plăcuţele de orientare şi informare că acest parc datează din antichitate. În Bucureşti, dacă ar fi scăpat de un monument al activiştilor comunişti, nu ar fi scăpat de zelul „urbanistic” post-comunist. Aici se spune că a fost grădina Liceului lui Aristotel. Dar tot aici, găsim aleile lui Otto, primul rege al Greciei moderne, şi a soţiei sale, Amalia, deşi grecii de azi nu vor să audă de monarhie. Parcul se află în spatele fostului Palat Regal (azi sediul Parlamentului), şi a funcţionat ca un „spaţiu deschis” al acestuia.

. . .

În legătură cu ultimul paragraf, îmi amintesc că, în excursia precedentă, când am întrebat de Palatul Regal, oamenii dădeau din umeri, până când un englez m-a îndrumat şi m-a atenţionat că se numeşte Palat Prezidenţial şi nu Regal. Într-adevăr, sentimentele grecilor sunt puternice, indiferent de opinie, dar aici sunt înclinat să le dau dreptate. Pe de o parte, a fost o prostie să impui monarhia celor ce au inventat democraţia. Numai infatuarea extremă ar putea-o explica, accentuată şi prin faptul că Otto, avea doar 17 ani. Grecii, în schimb, şi-au arătat inteligenţa, acceptând-o, bineînţeles, temporar. Dealtfel, Aristotel este cel care îi învăţase că nu există formă de guvernare perfectă, motiv pentru care societatea trece ciclic dintr-o formă într-alta. Soluţia inteligentă pentru liniştea socială – singura care asigură prosperitatea generală - este păstrarea echilibrului tendinţelor. Nu cred că grecii din 1832 îşi mai aminteau de Aristotel, dar aveau nevoie de o soluţie pentru ieşirea din războiul civil. Se pare că nu-şi amintesc nici cei de azi, care sunt adepţii schimbărilor, nu şi ai echilibrului.

Cu drag,

Cristache

Atena, 27 septembrie 2011

Draga mea,

Cum s-a schimbat lumea…. Grecii sculptau bărbaţi goi şi femei îmbrăcate. Azi e invers.

Praxitele se pare că a fost cel care a dat tonul, prin Afrodita sa. El i-a lăsat totuşi o pânză în jurul şoldurilor. Nu ştiu dacă din decenţă sau, dimpotrivă, s-o facă mai apetisantă.

Dacă mă uit mai atent la frescele şi statuile greceşti, constat că nici un personaj nu poartă ochelari. Înseamnă că vedeau bine! Erau clarvăzători! Sper că nu crezi într-o asemenea nerozie. Am glumit. Nimeni nu ar putea crede în aşa ceva. Păi, dacă erau clarvăzători nu se lăsau cuceriţi de romani. Se luptaseră ei cu perşii, un imperiu cu mult mai mare şi foarte vechi. Ba chiar i-au învins de câteva ori şi s-au încurcat cu Roma, o ţărişoară în curs de formare la vremea aceea. Un istoric a argumentat că, pe romani, grecii îi considerau fraţi şi că din acest motiv i-ar fi acceptat. Păi, asta e o nerozie şi mai mare, dar istoricii şi-o pot permite. Ei îşi pot permite orice. Oricum nu-i crede nimeni. Nimeni, adică nici o persoană serioasă. S-a luptat Sparta cu Atena şi nu erau să se lupte cu Roma… Să fim serioşi! Un inginer – ăştia le ştiu pe toate – a invocat neştiinţa grecilor în ale ingineriei. Cică nu purtau ochelari pentru că aceştia încă nu fuseseră inventaţi. Aşi! Au inventat grecii atâtea chestii deştepte şi erau să se încurce în nişte sticle. Adevărul este că ei nu ştiau că nu văd bine. De aceea au făcut atâtea greşeli. Chiar şi mai târziu, după separarea Imperiului Roman în cel de Apus şi cel de Răsărit, ei au fost cei care au condus de fapt noul imperiu, Imperiul Bizantin. Unii - apusenii, în special – l-au numit chiar Imperiul Grecesc, fiindcă se vorbea limba greacă. Ei bine, acesta s-a prăbuşit de la sine, din delăsare şi altele asemănătoare. Când turcii au ocupat Constantinopolul, Imperiul era terminat demult. Aici mă tem că asemănarea dintre greci şi romani cu greu poate fi evitată.

Vezi cum orice argument îşi găseşte în cele din urmă un contraargument. De aceea noi, românii, începem întotdeauna cu contra-argumentul. Cum s-a constatat că, de cele mai multe ori, lucrurile nu ies aşa cum am dori şi nici pe departe aşa cum ar trebui, atunci vine cineva cu argumentul şi ne explică ce n-a fost bine, deşi ştiam şi noi chiar mai bine, încă de la început.

Mi-a rămas în minte asemănarea dintre români şi greci şi mă întreb „de ce mă mir?”. Dacă mă gândesc bine, este firesc. În istoria Greciei, de fiecare dată când credeau ei că se simt bine, au venit nişte popoare din nord şi le-a stricat cheful. De fapt, i-au salvat, pentru că se leneviseră. Abia după aceea, civilizaţia lor a făcut un uriaş pas înainte. Păi, cei din nord erau chiar dacii. Da, dacii i-au salvat pe elini. Şi reciproca este adevărată, mai ales că, mai târziu, au venit grecii pe teritoriul româniei. Şi au venit sub toate formele, de la cei mai săraci şi până la şefi de stat. Mulţi au făcut negustorie. Aşa se explică şi delăsarea românilor: s-au molipsit de la greci. S-au invers! Lucrul rău se ia. La fel ca rujul de pe buze. Una faci şi alta rămâne. Dar cel mai elocvent mi se pare a fi adevăratul brand al României: Dracula. Nu vine de la Scaraoţchi. Vine de la Draco. Cel puţin aşa cred eu. Acest Draco a trăit în Atena, prin secolul şapte înainte de Christos şi a făcut un cod de legi severe, numite ulterior draconice. Sună cunoscut? Printre altele, fiecare funcţionar public era obligat ca, la sfârşitul mandatului, să facă un raport de activitate. Evaluarea raportului se făcea în agorá iar rezultatul varia între felicitări şi pedeapsa cu moartea. Te întrebi de ce se luptă oamenii sa devină funcţionari publici? Draco ştie!

Cu drag,

Cristache

Atena, 28 septembrie 2011

Draga mea,

Am închiriat apartamentul din casa de pe deal. Iată adresa la care vei putea să-mi scrii:

48, Pallikaridi str.

ANO KIPSELI

Postal code 11363

Athens, Greece

Casa are demisol, parter şi două etaje. Demisolul şi parterul sunt închiriate la patru persoane/familii, noi fiind una dintre ele. La primul etaj locuiesc proprietarii, iar la doi fiica lor, care are trei copii mici. Acolo, în timpul zilei mai vine o bonă pentru copii. Cealaltă fiică, Amalia, este profesoară în Anglia. Are şi ea o fetiţă de aproximativ doi ani. Acum este şi ea aici, dar vor pleca amândouă peste o săptămână.

Apartamentul nostru este la parter. Se intră într-un hol, care arată ca o cameră de 3 x 3 m. Acolo se află o canapea-pat, o masă mică şi două scaune. În stânga, este camera propriu-zisă, destul de mare, cu balcon. Pe balcon se află o masă rotundă şi două scaune, toate din plastic, cum există şi în România. În faţa balconului este un lămâi, acum cu fructe încă necoapte, dar utilizabile. În fond, lămâia trebuie doar să aibă zeamă, fiindcă acră este oricum. De cealaltă parte a intrării, proprietarul se mândreşte cu un butuc de viţă de vie, ce se ridică până la etajul doi. Mi-a dat să gust un ciorchine. Nu seamănă cu cei plantaţi în curţile caselor din jurul Braşovului; sunt struguri adevăraţi.

În cameră este un pat dublu, o mică noptieră şi televizorul, pe o măsuţă specială. Se mai afla o masă clasică de călcat şi un ventilator mare. La ventilator am renunţat iar masa de călcat am strâns-o şi depozitat-o pe balconul din spate, fiindcă, da, la bucătărie există un alt balcon. Revin la dormitor. Ca în toată Atena, dulapurile sunt în perete, mari şi încăpătoare, înalte până la tavan. Vorbisem ca patul să fie înlocuit cu două alăturate (twin), dar asta nu s-a întâmplat. Mi-a spus că ar fi ocupat prea mult spaţiu. Poate că este mai bine. Oricum, există deja două paturi: unul în prima cameră şi altul în dormitor. Holul de la intrare continuă spre dreapta ca un coridor, din care se intră în baie - pe stânga – şi în bucătărie – înainte. Din bucătărie, se iese într-un alt balcon, de data aceasta într-o curte interioară minusculă. Poziţionată astfel, bucătăria are avantajul că mirosurile nu pătrund în cameră. În bucătărie există frigider, plită electrică cu cuptor, o masă, două scaune şi o mulţime de dulapuri suspendate sau pe podea. Am chiar şi două cratiţe cu fund dublu, câteva farfurii şi tacâmuri pentru o persoană.

În bucătăriile din Atena se foloseşte aproape în exclusivitate aparatură electrică, deşi de câţiva ani s-a introdus gazul metan, dar el nu este folosit decât pentru încălzirea centrală. Tot mobilierul din casă este vechi, dar funcţional. Fiica proprietarului m-a asigurat că tatăl ei este un meşter bun la toate. Repară orice. Într-adevăr, pare să fie tipul meseriaşului gospodar. În baie există maşină de spălat rufe. Încă nu am încercat aparatura, dar sper să funcţioneze. Dacă nu, voi avea posibilitatea să verific afirmaţiile fetei. Întreaga locuinţă are încălzire centrală.

Chiria pretinsă iniţial a fost de 350 de euro pe lună, dar pentru închiriere pe termen lung au redus-o la 300 plus taxele (lumină, apă, încălzire). Deşi nu mă pricep la negocieri, mi-am încercat norocul şi am propus 300 cu taxele incluse. Nu a fost de acord, dar a propus 280 plus taxe şi am acceptat. Am plătit pe luna octombrie, plus un „depozit” de încă 280.

De-o fi bine, de-o fi rău, om vedea. Acum sper să mă relaxez, fiindcă mă simt epuizat. Nu fizic, ci mental. Uneori nici nu ştiu cum mă cheamă.

Încă nu m-am mutat şi nici nu mă grăbesc s-o fac, fiindcă am camera plătită la hotel cu micul dejun inclus până pe 30 septembrie, aşa că am timp să pregătesc locuinţa înainte de a mă muta.

Cu drag,

Cristache

Atena, 29 septembrie 2011

Draga mea,

Îţi aminteşti de Christos, recepţionerul de la hotel, cu care, astă primăvară, discutai în franceză. Am aflat că acest nume, frecvent în Grecia, se pronunţă cu accentul pe „i” şi nu pe „o”. A doua variantă este rezervată pentru Iisus Christos şi folosirea ei pentru o persoană oarecare poate fi interpretată ca o ironie. Omul nostru, nu numai că ştie mai multe limbi, dar are o pasiune pentru ele. Am observat că, ori de câte ori are ocazia, el este cel care reţine clienţii, din plăcerea de a conversa în limba lor. După ce dă informaţia cerută, deschide un subiect oarecare şi discută cât timp clientul este dispus să continue, uneori zeci de minute. Din nefericire, nu intră şi limba română în preocupările lui, dar îmi oferă mie prilejul să discut în engleză. Subiectele pot fi dintre cele mai diverse, începând cu moda şi obiceiurile popoarelor - pe care le discută detaşat şi bine dispus - şi până la cele politice, în care se aprinde că nu mai înţelegi ce spune.

Mi-a plăcut că, ieri, trei tineri francezi, de origine arabă, probabil algerieni, l-au întrebat dacă în Atena sunt chiar atât de mulţi hoţi de buzunare pe cât se spune. Lui Christos i-a sărit ţandăra. Stau aici de câteva zile bune şi am început să-l cunosc destul de bine. Îi cunosc reacţiile după ochi şi mişcarea buzelor. S-a lansat într-o tiradă de credeam că tinerii vor fugi imediat. A început să peroreze că nu Atena, ci Parisul este renumit pentru aşa ceva. Lui personal i s-a întâmplat, iar poliţia doar a dat din umeri. Ceea ce m-a surprins pe mine a fost afirmaţia – asupra căreia a insistat foarte mult – că principalii hoţi sunt algerienii şi marocanii, ceea ce era o jignire directă la adresa interlocutorilor, aproape sigur de origine algeriană. În schimb, n-a scos nici o vorbă despre hoţii români, despre care noi aflăm de la televizor că sunt o adevărată plagă socială. Poate că a făcut-o din politeţe pentru mine (eram de faţă), dar poate şi pentru că nu dorea să-şi disipeze atacul, fiindcă, da, i-a atacat pe algerieni extrem de virulent. Neaşteptată pentru mine a fost lipsa de reacţie a celor trei tineri, care ascultau aproape amuzaţi. Sunt înclinat să cred că ei înşişi erau hoţi şi le făcea chiar plăcere să asculte opinia unei victime despre performanţele lor. Faptul că se cazau la un hotel, fie el şi ieftin, indica nişte hoţi mai evoluaţi faţă de borfaşi, dat tot hoţi.

Din cărţi, filme şi alte surse de informaţii, ştim că, în ţările arabe, nu se fură. Religia islamică, la fel ca toate celelalte religii, interzice furtul. Musulmanii însă au în plus şi legea islamică, pe care cei mai radicali dintre ei o şi aplică. Dragoş, vărul meu, povestea că, într-una dintre ţările arabe, în care a lucrat el câţiva ani, maşinile nu numai că nu se încuiau, dar erau parcate cu cheia în contact şi motorul pornit, pentru ca să funcţioneze instalaţia de climatizare, astfel încât maşina să nu se încălzească în timpul staţionării. Risipa de benzină nu intra în calcul; au destulă şi este foarte ieftină. Poţi să-ţi laşi servieta în mijlocul drumului, că nu ţi-o ia nimeni. Interesant este că aceiaşi arabi sunt sursa unora dintre cei mai activi hoţi din Europa. Este limpede că, acasă la ei, nu fură de frica legii. Şi este la fel de limpede că, în Europa, legea nu este la fel de severă.

Ce mi se pare mie ciudat acum este contradicţia dintre informaţiile mediei româneşti, potrivit căreia hoţii români au devenit sperietoarea Occidentului, şi realitatea de aici, din Atena, unde românii sunt aproape invizibili, spre deosebire de arabi, africani şi asiatici, supărător de mulţi. Evident, nu toţi sunt hoţi, dar majoritatea hoţilor sunt dintre ei, în special arabi. O confirmă şi localnicii. Nu cred că media românească exagerează; mult mai probabil este efectul manevrelor celor interesaţi în îndepărtarea României de valorile occidentale.

Sunt, într-adevăr, mulţi „coloraţi” în Atena. Unul dintre motivele pentru care am ales locuinţa de pe Kipseli este tocmai faptul că este „curată” din acest punct de vedere.

. . .

De câteva zile, mă culc devreme, mă trezesc pe la ora 3 şi adorm din nou către dimineaţa.

. . .

Kiki, fata care serveşte la micul dejun şi pe care ai cunoscut-o astă primăvară, este foarte drăguţă cu mine. Pentru a doua oară îmi aduce porţie dublă de şuncă şi caşcaval, aşa că mănânc şi pentru tine.

. . .

Astăzi vreau să cumpăr un nou capac de WC pentru apartamentul închiriat, mop, detergent şi altele. Nu există super-market-uri în Atena, sau încă nu le-am găsit eu. Cert este că – dacă există – atenienii nu ştiu de existenţa lor şi, evident, nu le frecventează. Lidle, Metro, Selgros nu au reprezentanţe aici. Doar Carrefour are magazine în oraş, dar numai pentru produse alimentare. Sunt ceva mai mari decât magazinele tradiţionale greceşti, dar departe de a fi mari cu adevărat. Ca dimensiuni, seamănă cu alimentarele româneşti de altă dată, cu deosebirea că acestea sunt înţesate cu produse. De multe ori, nici nu poartă denumirea Carrefour, ci vechea denumire a magazinului. Îţi dai seama că este Carrefour după structura amenajării interioare şi după bonul de la casă. Dacă stau să mă gândesc puţin, apariţia magazinelor de tip occidental în Grecia ar tulbura profund mentalitatea localnicilor, obişnuiţi cu magazine minuscule, pentru că orice grec vrea să fie negustor.

. . .

Aici grevele sunt aproape continui. Pe mine, cele care afectează transportul mă încurcă foarte mult. Doar sâmbetele şi duminicile sunt sigure. Atunci nu se fac greve; dar nici manifestaţii de protest. Măcar de-ar folosi la ceva; criza financiară însă nu se rezolvă, chiar dacă revendicările lor ar fi soluţionate favorabil. Dimpotrivă, se agravează. Trebuie găsite soluţii constructive, nu distructive. Cu greve şi proteste nu fac decât să lungească lista vinovaţilor cu cei care le organizează.

Nu poţi să le ceri lor să-l citească pe Sofocle, dar m-aş fi aşteptat ca etica vinovăţiei şi nevinovăţiei, atât de larg dezbătută de el, să fi lăsat ceva urme şi printre cei cu mai puţină cultură. Teatrele greceşti aveau mii de locuri; înseamnă că aproape întreaga suflare a cetăţii participa la spectacole. Chiar nimic n-a rămas? Nici o idee? Există vinovaţi fără vină, dar şi nevinovaţi cu vină. Oedip a fost unul dintre primii. El şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa fără să ştie. Când şi-a dat seama, s-a auto-învinovăţit. Mai întâi a fost un nevinovat cu vină, pentru ca să devină vinovat fără vină. Organizatorii grevelor sunt conştienţi de vinovăţia lor?

Cu drag,

Cristache

Atena, 29 septembrie 2011

Draga mea,

De câteva zile muncesc să fac curăţenie şi pot să mă laud că am reuşit ceva măreţ. Astăzi finisez şi mă mut.

Christos, amicul nostru de la recepţia hotelului, mi-a spus că ar fi fost mai indicată o locuinţă pe o insulă: linişte şi mult mai ieftin. El însuşi şi-a cumpărat una. Poate la anul . . .

Proprietăreasă mi-a oferit o ceaşcă cu o cremă şi a insistat să-mi spun părerea. După ce mi-am declarat admiraţia, mi-a spus mândră că este suc de struguri cu cacao. Am aflat cu această ocazie că sora ei locuieşte pe insula Egina. De acolo erau strugurii.

. . .

O pisică s-a căţărat pe balcon şi, de acolo, pe lămâiul din faţă. Imediat după ea a venit una mai mare, cu înfăţişare de tigru. Şi-au aruncat reciproc câte o privire scurtă, s-au scuipat, după care, prima a rupt-o la fugă. Cealaltă s-a rotit puţin şi, constatând că nu e nimic de făcut în lămâi, a plecat.. O fi auzit şi ea de cântecul cu lămâiul trist al lui John Lennon (cred).

. . .

Ai remarcat şi am discutat despre circulaţia infernală din Atena. Mă întreb cum s-a ajuns aici. Nu cred că administraţia oraşului aşa şi-a dorit, dar aici s-a ajuns. Cum? Faptul că transportul în comun este puţin dezvoltat, induce ideea că fluxul către centru al celor nevoiaşi nu a fost stimulat. Dimpotrivă. Ai maşină, bine; nu ai, stai la periferie sau te muţi în provincie. Dar oamenii au altă opinie, şi au apelat la maşini mai ieftine şi chiar la motociclete. Ar folosi şi bicicletele, dar acum este imposibil. Ar fi mult prea periculos. Traficul este teribil. Motocicletele puteau fi interzise, dar era deja prea târziu. Este democraţie, tot omul votează, şi nu-ţi poţi permite să ignori atâţia alegători. În felul acesta, se chinuiesc cu toţii, indiferent de avere. Şi că se chinuiesc n-ar fi nimic, dar circulaţia în asemenea condiţii cere concentrare, iar după un asemenea consum nervos, îţi rămâne puţină energie pentru altceva.

Cât despre motociclete, acestea sunt de toate tipurile: de la motorete şi scutere şi până la cele mai fiţoase şi puternice, unele mai scumpe decât o maşină. Preferinţele utilizatorilor sunt uşor de intuit. Ginerele proprietarului, un domn serios, are un scuter mic, deşi situaţia financiară i-ar permite chiar o maşină bună. Dealtfel, soţia lui are una. El este însă un om practic. Cu scuterul se descurcă chiar mai bine şi nu are mari probleme la parcare. Motocicletele pretenţioase şi inutil de puternice sunt preferate de către cei cu mai puţine preocupări intelectuale.

Din punctul meu de vedere, le-aş interzice pe toate şi aş dezvolta transportul în comun, dar eu nu sunt politician. De unde se vede că de treburile serioase nu ar trebui să se ocupe politicienii.

. . .

Renumita piaţă centrală din Atena îşi merită pe deplin calificativul. Aici găseşti produse excelente la preţuri mici. Atenţie însă! Vânzătorii sunt greci. Ieri, am cumpărat struguri. Un singur ciorchine, pe care l-am ales eu. Era suficient de mare să mănânc din el două zile. Vânzătorul, foarte rapid – ca toţi grecii – a luat o pungă, l-a aruncat în ea, a cântărit-o, mi-a spus preţul şi mi-a luat banii. Acasă, am descoperit că, pe lângă ciorchinele ales de mine, la fundul pungii, se mai afla şi cel puţin un sfert de kilogram de boabe. E clar că punga era pregătită şi aştepta un client ca mine. Avea, probabil, câte o pungă din toate sortimentele. Pe de o parte, îl înţeleg: boabele se mai desprind din ciorchine şi îi este greu să le vândă separat. Ceea ce mă indispune este intenţia de a păcăli clienţii. Nu pot spune nici măcar că am fost păcălit, fiindcă boabele erau din acelaşi sortiment şi nu erau deloc rele, poate chiar mai bune, fiind toate foarte coapte. Nu am găsit nici măcar o singură boabă stricată. Dar tot m-am simţit lezat.

Cu drag,

Cristache

Atena, 30 septembrie 2011

Draga mea,

Visam că aveam o discuţie agreabilă cu VBT. Surprins de absurditatea faptului, m-am trezit. (Exagerez, în ultimul timp, am avut întâlniri normale cu ea.) Este ora 3:30. Deşi aseară eram foarte obosit, acum mă simt odihnit, după doar câteva ore de somn. Poate că şi schimbarea patului a avut un rol: mă aflu în noua locuinţă.

Acum, că m-am trezit, trebuie să fac ceva, aşa că scriu. Am crezut că finisajul despre care scriam ieri cu privire la curăţenie va fi un fleac, dar m-am înşelat. În primul rând, de frică înţepăturilor de păianjeni şi alte animale domestice (doar trăiesc în casa omului), dar nedomesticite, am demontat cele două paturi, le-am spălat cu detergent şi le-am montat la loc. Umblând prin dulapuri, am constatat că nu erau tocmai curate, aşa că le-am spălat şi pe ele. Frigiderul mi-a dat cel mai mult de lucru (peste o oră). Era plin de pete de ulei întărite. Acelaşi lucru în jurul aragazului. În toată casa, sunt enorm de multe fire de păr lung, negru şi subţire. Nu poate aparţine nici unuia din familia proprietarilor, ci doar a fostului chiriaş.

. . .

Aseară, proprietăreasa a fost foarte drăguţă şi mi-a făcut cadou un set de cearceafuri noi. Probabil a observat că eu pusesem pe pat cearşafuri noi, deşi într-un dulap existau unele, împreună cu două perne şi câteva prosoape, pe care nu le-am folosit.

. . .

Ieri, într-o pauză de la „şmotru”, am plecat la hotel să-mi iau ultimele lucruri. (Pe cele mai multe le adusesem pe rând, că să nu car prea multe de-odată, dar şi pentru că nu se ştie niciodată când este grevă şi nu circulă nimic.) M-am gândit să arunc o privire şi asupra parcului din vecinătate, despre care îţi scriam - puţin dezamăgit - că se află dincolo de deal. În consecinţă în loc să cobor, am urcat.

Ei bine, distanţa nu este mare. Se urcă pe strada noastră până la capăt (cam 200 de metri), apoi încă vreo 50 de metri pe o altă stradă şi se ajunge pe creastă. De acolo se coboară cam tot atâta (50 m.) şi se ajunge la parc. Este de fapt un apendice al parcului, acesta fiind unul imens. Se numeşte Attiko Alsos Park. O săgeată indicatoare precizează că, la stânga, strada conduce în cartierul cu numele Galaţi.

Iar dacă tot eram de cealaltă parte a dealului, m-am gândit să cobor pe acolo până în centru, deşi nu eram sigur şi nu aveam nici o hartă la mine. Ca omul de la munte însă ştiam că, mergând pe firul unei ape, ajungi la poalele muntelui. Riscul era să cobor panta pe cealaltă parte şi să mă îndepărtez de centru, în loc să mă apropii, dar poziţia soarelui îmi spunea că direcţia este bună. Am fost derutat doar când un indicator rutier arăta centrul în direcţia opusă. Eu am rămas consecvent principiilor şi am ajuns perfect. Indicatorul era destinat, poate, automobilelor, pentru ca să evite aglomeraţia pe acea stradă, dar indica o rută mai lungă. (Ce contează când circuli motorizat? Eu însă eram pe jos.) Drumul este chiar mai frumos, poate puţin mai lung, fiindcă panta este mai mică.

Prin unele locuri, Atena este foarte frumoasă.

Cam asta a fost raportul zilei de ieri. Acum încerc să mai trag un pui de somn până dimineaţă.

Cu drag,

Cristache

Atena, 1 octombrie 2011

Draga mea,

Îţi scriam ieri că parcul din spatele casei nu este departe. Ceea ce văzusem este ca o insulă în vecinătatea unui continent. Este de fapt un deal, cam cât Tâmpa, poate mai mare, iar stânca pe care o vedeam eu de jos este doar un ţanc, care mă împiedica să văd tot dealul. Pe vârf, se află o biserică (cred că este mânăstire) şi un rezervor de apă (cred), iar întreg dealul este împânzit cu ţevi şi aspersoare, cu care se stropeşte pădurea în caz de incendiu sau preventiv, vegetaţia fiind foarte uscată, mai ales către vârf. Doar jos este verde. Cu cât urci, e cu atât mai uscat. O potecă şerpuieşte până sus, unde doar priveliştea este interesantă. La poale sunt însă bănci şi arată a parc. Mai sus este ca pe munte. Îţi dai seama că am făcut o adevărată excursie.

Păsări nu sunt acolo, dar sunt aici, lângă casă, şi se aud în apartament, chiar acum când scriu.

Încă nu am vorbit greceşte decât „bună ziua” şi „mulţumesc”. Am fost cu mult prea obosit ca să mă pot concentra. În schimb, la magazinul alimentar din apropiere se află o româncă cu numele Daniela.

Nu ştiam de ce strada este pustie, deşi este ora 9 dimineaţa. Între timp, m-am lămurit; este duminică. Până acum nu am văzut nici un trecător şi nu am auzit nici o maşină sau motocicletă.

Am început să-mi identific vecinii. Ti-am scris că, deasupra noastră, la etaj, locuiesc proprietarii; doi oameni în vârstă, liniştiţi. Deasupra lor, la etajul doi, stă cea de a doua fiică a lor, căsătorită, cu trei copii mici, cea mai mare – o fetiţă – merge la şcoală, clasa 1 sau 2. Cealaltă fiică, Amalia, are şi ea o fiică, dar locuieşte în Anglia, unde predă cultură balcanică sau cam aşa ceva. Urmează să plece joi. Sub noi, la demisol, locuieşte o profesoară de limba engleză, singură şi nu prea: are doi căţei. (Nu ştiu dacă, căsătorindu-se, va dori să aibă doi soţi.) Vorbeşte cu ei în engleză. Nu aud cum răspund ei. Din fericire, sunt tăcuţi. În schimb, vizavi există un alt căţel, care priveşte spectacolul străzii de la etaj şi, de fiecare dată când vede un confrate, latră la el. Şi are un glas de trâmbiţă. . . mai mult decât enervant. E bine că o face numai în timpul zilei, mai ales seara. Noaptea doarme şi el. Mai ciudată este familia din aceeaşi casă cu noi, tot la parter, de cealaltă parte a coridorului de la intrare. Ea este mama a doi copii mici. Despre el nu ştiu ce să cred; este soţ sau ex-soţ. Pare să fie tatăl copiilor. Vine din când în când şi se ceartă zdravăn. Ce mă deranjează este că trântesc uşile şi fac mult zgomot. La demisol, sub ei, tocmai s-a mutat o familie de tineri. Despre ei nu ştiu chiar nimic. Apartamentul lor mi s-a oferit şi mie la acelaşi preţ, deşi este puţin mai mare. Nu mi-a plăcut ideea de demisol şi faptul că pardoseala este din gresie. La noi este parchet. Între timp m-am gândit că demisolul nu este recomandat din cauza umezelii. Aici însă, în Atena, dai de umezeală doar dacă sapi sub nivelul mării, iar noi suntem pe deal. Pe de altă parte, parterul are dezavantajul că trage pe sub uşi, ceea ce la demisol nu se întâmplă. Oricum, nu mai este nimic de făcut în această privinţă.

Am observat că, deşi vara este foarte cald, majoritatea grecoaicelor – chiar cele în vârstă – poartă părul lung, de cele mai multe ori încreţit, chiar dacă unele dintre ele nu au bani pentru pantofi.

Cu drag,

Cristache

Atena, 2 octombrie 2011

Draga mea,

Am mers pe jos până în Piaţeta Kipseli; patru-cinci sute de metri mai jos. Aici se află mai multe magazine şi restaurante şi, ca peste tot în Atena, statui. Sunt două. Una, chiar în mijloc, este dedicată lui Konstantinos Kanaris, un tip îmbrăcat cam ciudat: cu nişte pantaloni până sub genunchi, dar largi ca nişte şalvari. În mână are ceva ca un suport de flacără olimpică, dar o ţine înclinată în jos. Stă pe ceva ce cred că simbolizează o barcă, pe care scrie „elefteria”. (Ştiu că ştii că elefteriá înseamnă libertate, că doar la Iaşi s-a semnat proclamaţia lui Alexandru Ipsilanti, cel care a organizat „Filiki Eteria” – „Societatea Prietenilor” (desigur ai grecilor). Nu ştiu însă dacă ştii că leftá înseamnă bani, asocierea cu elefteriá fiind, probabil, importantă la greci. Lefter, în schimb, există doar în limba română şi reflectă momentul în care românul află valoarea banilor.) Este clar că acest Kanaris a fost un erou în lupta lor pentru independenţă. A doua statuie este la începutul unei alei pietonale, ce porneşte de aici. Este un bust şi este dedicat lui Spiros Merkifis, fost primar între 1899-1914 şi 1929-1934. Următoarea este câţiva metri mai încolo şi reprezintă un câine. Pe alee, destul de lungă, barurile, cafenelele, cofetăriile şi altele asemenea se ţin lanţ. Pe una dintre laturi, se află şi câteva mici magazine, dar pe cealaltă nimic altceva decât localuri ca cele menţionate. Pe mijloc, pe o lăţime ce variază între zece şi douăzeci de metri sunt plantaţi arbori de diferite specii - dintre care nu lipsesc palmierii - câte un bazin cu apă, iar la capăt, ai ghicit, statuia altui primar. Se numeşte Kostas Kotzias. Nu se precizează când a condus urbea. Nu, greşesc, nu a condus-o; a administrat-o, probabil bine, fiindcă pentru conducere nu i-ar fi ridicat nimeni statuie.

Grecii de azi se străduiesc să continue tradiţia şi să facă statui. Deşi nu lipsesc, sunt puţine cele moderniste. Majoritatea sunt în stil clasic. Îşi pot permite, fiindcă se pricep, şi le fac bine. De remarcat mulţimea celor ridicate unor personalităţi relativ recente, distinse pentru servicii publice, cum ar fi primarii despre care tocmai am scris. La Braşov ştiu că avem şi noi o statuie. A lui Iţac Rabin, ridicată de către un bucureştean, care a înfiinţat şi un partid, intitulat „România Mare”. Nu ştiu dacă s-a gândit că România va îngloba Israelul sau Israelul va cuprinde România. Era considerat un naţionalist. Mie mi s-a păru doar nebun. Foules sans frontière.

Cu drag,

Cristache

Atena, 3 octombrie 2011

Draga mea,

Nu ştiu dacă grecii au cu adevărat pasiunea comerţului; au însă cu siguranţă plăcerea lui. Pe cele mai mărunte străzi, se află magazine. Marea majoritate sunt minuscule. Rareori am văzut să aibă un client. De obicei, negustorul stă singur, de dimineaţă până seara, în fiecare zi, uneori şi duminica. Afacerea lui nu poate fi una prosperă. Poate că şi cuvântul afacere este o exagerare. Îi suspectez că stau acolo pentru că este mai plăcut pentru ei decât în mijlocul familiei. Din ce se întreţine familia rămâne, pentru mine, un mister.

În Occident, în week-end, aproape totul este închis. În Atena, aproape totul este deschis.

În Occident, marfa pe stoc este considerată pierdere. În Atena, magazine oricât de mici sunt înţesate cu mărfuri, deşi vânzările sunt aproape inexistente.

. . .

Aseară, la televizor, o formaţie de nouă cântăreţi de vârste foarte diferite, a interpretat mai multe melodii greceşti la mandoline şi chitare de diferite forme şi dimensiuni. Nu exista dirijor, iar ei rareori se uitau unii la alţii. Fiecare era concentrat asupra instrumentului său, deşi nu cânta continuu, ci intra în anumite momente, ca într-o orchestră simfonică. Înseamnă că au un deosebit simţ al ritmului şi o cunoaştere perfectă a întregii orchestraţii a cântecelor.

. . .

Cerşetorii români, despre care se vorbeşte atât de mult în ţară, aici sunt foarte puţini. Majoritatea sunt copii şi pot fi recunoscuţi după unica melodie interpretată: Valurile Dunării, de Ivanovici. De fapt, este mai mult chinuită decât interpretată. Ei cerşesc pe străzi. Nu ştiu dacă aparţin unei singure „organizaţii” sau mai multora. Faptul că au aceeaşi melodie în repertoriu este un argument pentru prima variantă, dar există şi ipoteza că şi-au însuşit aceeaşi strategie. Am mai văzut şi două formaţii de adulţi, în zonele cu restaurante în aer liber. Acestea cântau bine, una dintre ele chiar foarte bine, în special muzică de jaz. Deşi cu toţii sunt ţigani, poartă haine normale. Femei cu fuste multicolore nu am văzut.

Există, în schimb, tineri greci de 20-25 de ani, care îţi cer bani în mod imperativ, în special în apropierea chioşcurilor şi localurilor de alimentaţie publică. S-ar putea să fie influenţă orientală, unde, cei ce se dedică credinţei trăiesc din mila celorlalţi. Aceştia de aici însă sunt agresivi: ei nu primesc de la cei ce se oferă să le dea; ei cer, şi încă vehement.

Cu drag,

Cristache

Atena, 4 octombrie 2011

Draga mea,

Există în codul nostru genetic instincte, pe care nu numai că le ignorăm, dar ne străduim să le eliminăm de îndată ce observăm că se manifestă. Aştept troleibuzul de câteva minute şi observ în staţie un puşti ce poate sta în picioare, dar încă nu vorbeşte. Are deci circa doi ani. După ce obţine de la mama sa o jucărie multicoloră, îi scoate mânerul şi scormoneşte cu el pe trotuar. Când apreciază că a cules suficient material, bagă mânerul în gură şi îl suge, de parcă ar vrea să testeze gustul recoltei din care tocmai a extras un eşantion. Mama observă, îi ia instrumentul şi, bineînţeles, copilul plânge. Nu pentru mult timp. Mama începe să converseze cu o altă doamnă, copilul îi sustrage obiectul şi repetă manevra. În mod evident obiectivul lui este să guste „savorile” de pe jos cu instrumentul adecvat.

Probabil că – în trecut – încercase şi alte mijloace, dar i-au fost interzise. Nimeni nu l-a învăţat să facă aşa ceva. Sunt pornirile sale atavice. Pentru a rezolva definitiv problema, mama l-a luat în braţe. Am admirat puterea ei. Am aşteptat în continuare troleibuzul până când geanta mea, de cel mult trei kilograme începuse să mi se pară insuportabil de grea. Ea, mama, continua însă să-şi tină copilul în braţe, fără să dea semne de oboseală, deşi, cu siguranţă, era. Într-un târziu, a venit şi troleibuzul, în care s-a urcat şi ea, pe scara din faţă. Ultima. Tinerii mai întâi. Grecii pot fi pe cât de amabili, pe atât de nesimţiţi, uneori în acelaşi timp.

. . .

Din fericire, ferestrele autobuzelor şi troleibuzelor sunt mari, stau aproape permanent deschise, circulaţia aerului este intensă, astfel că atmosfera este suportabilă. Lipsesc moftangioaicele din România, care închid ferestrele, din teamă să nu le răcească plodul sau să le cadă genele false. Apropo, am văzut foarte puţine femei cu copilul la plimbare în autobuz.

. . .

O denumire derutantă: Polis Parking. Deruta vine din amestecul de greacă cu engleză. Nu este „parcarea poliţiei”, ci parcare publică, de la „póli” = oraş. Şi cuvântul politică tot de aici vine: se referă la problemele oraşului, ale cetăţii pe vremea celor de demult.

Politicos ar fi deci orăşean, om al cetăţii, presupunând că acesta este un om onest, care respectă regulile de convieţuire.

Cu drag,

Cristache

Atena, 5 octombrie 2011

Draga mea,

Comunişti fără comunism

Uneori, mai trec pe la hotel să mă informez despre diverse locuri, mijloace de transport şi alte chestii pe care nu le ştiu. Cei doi recepţioneri sunt amabili şi chiar bucuroşi că îi solicit, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Cu cel căruia îi place să vorbească şi pare cumsecade, dar nu sunt convins că este cu adevărat, am avut ieri o discuţie incitantă. Încerc acum să reproduc dialogul. Iată-l:

- În Grecia sunt mai mulţi comunişti decât în fosta U.R.S.S.

- Cum aşa?

- În Grecia unii oameni chiar cred în idealurile comuniste, în timp ce în U.R.S.S. nici măcar Stalin nu credea. Iar cei care, poate, au crezut cândva, s-au lecuit repede.

- Fiindcă l-au experimentat?

- Da, şi-au dat seama că este o utopie.

- Utopie este un cuvânt grecesc.

- Este grecesc, dar nu a fost inventat de greci, ci de Sfântul Thomas. Nu fă mutra asta lungă; nu de către Sfântul Toma, cel din Biblie şi nici de către Toma d’Aquino, ci de către Thomas Morus.

- Şi de ce l-ai făcut sfânt?

- Nu eu l-am făcut. Papa Pius al XI-lea l-a făcut în 1935.

- În 1935? Păi el a trăit în . . .

- În jur de 1500.

- 400 de ani mai târziu. Şi de ce l-a canonizat?

- Ei, biserica are întotdeauna argumentele ei, sau măcar exprimările ei. Adevărul este că el s-a opus dorinţei lui Henric al VIII-lea de a divorţa, Henric a divorţat, Papa l-a excomunicat şi aşa s-a născut Biserica Anglicană. Faptul că Thomas Morus i s-a opus lui Henric a plăcut Bisericii Catolice.

- Bine-bine, dar acesta este mai mult un detaliu de viaţă mondenă decât . . .

- Nu este doar un fapt monden, pentru că el a generat o schismă majoră în Biserica Catolică.

- E adevărat, dar Thomas Morus este astăzi cunoscut ca autor al Utopiei şi ca predecesor al ideologilor comunismului.

- Exact, iar canonizarea lui în 1935, adică tocmai când instalarea comunismului era în plină desfăşurare în U.R.S.S.-ul lui Stalin, este mai mult decât ciudată. Ce avea Papa Pius la XI-lea în cap este greu de aflat.

- Pentru Papă nu am explicaţie, dar lui Thomas i-am putea acorda circumstanţe atenuante; utopia înseamnă un loc ce nu există, deci el a intuit că o astfel de societate nu poate exista nici ea.

- Dacă îţi face plăcere, poţi considera că el a fost un romantic, în timp ce comuniştii de mai târziu au fost doar criminali, dar mai există şi varianta „eu topos”, cu care Thomas s-a jucat şi care înseamnă „loc fericit”, aşa că nu ştiu cât de romantic era, mai ales că biografia lui îl arată ca un om politic cât se poate de activ. Era deci un om cu mentalitate practică.

- Bine. Să revenim totuşi la Grecia. Ai afirmat că aici există mai mulţi comunişti decât în fostele ţări comuniste.

- Eu am afirmat că sunt mai mulţi decât în fosta U.R.S.S. În celelalte ţări foste comuniste au fost şi mai puţini. Ele au fost ţări ocupate. Aşa-zişii comunişti au fost oamenii ruşilor şi cei ce li s-au alăturat, majoritatea fără nici un fel de idei sociale. Simpli trădători şi oportunişti.

- Şi zici că cei din U.R.S.S. care au crezut în comunism, aşa puţini câţi au fost ei, s-au lecuit când au văzut ce iese?

- Era normal. Comunişti convinşi nu pot exista decât în afara comunismului.

- Comunişti fără comunism. Se pare că este singura asociere posibilă. Dar cum ai tras concluzia că în Grecia comunismul are atât de mulţi adepţi?

- Păi, se vede pe stradă, după participarea la aceste greve ce se ţin lanţ . . . K.K.E. scrie pe toate zidurile şi afişele, ba şi-au adoptat ca simbol şi secera şi ciocanul.

- Situaţia este mult mai complexă în Grecia. Aici oamenii sunt marcaţi de propria lor istorie.

În acest moment, discuţia noastră a fost întreruptă de sosirea unor turişti. Aş mai fi vrut să-i spun că am o mare admiraţie pentru grecii care au luptat pentru independenţă, dar nu şi pentru cei din timpul Războiului Civil, care au făcut proba că masele pot fi manipulate în orice direcţie, în cazul lor către marxism-leninismul indus de sovietici, şi în nici un caz pentru cei de acum, care sunt manevraţi în dauna propriilor lor interese. Numai o foarte mare doză de ignoranţă poate face posibile asemenea manifestări, dar poate că a fost mai bine că discuţia s-a întrerupt, fiindcă nu cred că i-ar fi convenit să afle toate opiniile mele.

Ţie însă pot să-ţi spun. Comuniştii grecii fac o dublă greşeală. Fiindcă se consideră părinţii democraţiei, orgoliul îi face să creadă că ei chiar şi sunt democraţi. Nu au învăţat din istorie că o idee teoretică împinsă la extrem devine utopică. A doua greşeală, mai gravă, este asimilarea marxism-leninismului, ca doctrină democrată. Marx însuşi nu a intuit evoluţia societăţii. El a fost doar un ideolog al timpului său, care a ştiut să instige prostimea împotriva vârfurilor societăţii. În condiţiile în care industria era în plină dezvoltare, el a apreciat că muncitorii vor deveni majoritari şi votul universal îi va aduce la conducea societăţii. Nu numai că este o prostie (agricultorii erau majoritari şi n-au condus niciodată), dar ei nu sunt majoritari nici azi. Dimpotrivă, numărul lor scade treptat. Dacă prin proletari ar fi înţeles salariaţi, atunci se putea discuta altfel. Astăzi, salariaţii sunt într-adevăr majoritari. Că ei vor putea sau nu să-şi impună punctul de vedere, este posibil, nivelul lor intelectual fiind diferit. Ceea ce contează este însă nu numărul celor ce pot fi mobilizaţi, ci existenţa unui curent filosofic şi a unei soluţii de construcţie socială.

Despre Marx se ştie că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (conform unui studiu publicat în „British Journal of Dermatology” şi preluat de „The Times” în toamna anului 2007). Într-adevăr, poţi să-ţi ieşi din minţi dacă te mănâncă pielea şi nu poţi să te scarpini, dar mite să ţi se întâmple permanent. Mă întreb: comuniştii grecii de ce boală suferă? Se pare că pe ei îi mănâncă limba.

Grecii uită că Platon, deşi un mare filosof, a fost un politician lamentabil. Iată că nu tot ce vine din trecut este bine de urmat. Poate că nici democraţia.

Cu drag,

Cristache

Atena, 6 octombrie 2011

Draga mea,

În Atena de acum, nu ştii niciodată dacă te poţi deplasa sau nu pe un anume traseu, fiindcă nu poţi fi sigur de mijloacele de transport, din cauza grevelor. Uneori merg autobuzele şi nu merge metroul. Alteori nu merg tramvaiele sau troleibuzele, câteodată nimic, nici măcar taxiurile. Este totuşi un fel de a spune că circulaţia este blocată, deoarece majoritatea localnicilor circulă cu automobilele proprii şi – mai ales – pe motociclete. Autobuzelor şi, mai ales, troleibuzelor le plângi de milă (de pasageri nu mai vorbesc). Circulă rar, uneori foarte rar şi, în anumite porţiuni, pe străzi atât de înguste şi bordate de şiruri nesfârşite de maşini parcate, încât este de mirare cum de se pot strecura. Marele bulevarde sunt poluate de un şuvoi continuu de automobile şi motociclete, iar poluarea nu este doar atmosferică. Unele motociclete fac un zgomot asurzitor, astfel că şi numai privindu-le oboseşti. Ieri am avut noroc.

Deşi a fost grevă generală, am prins dimineaţa şi troleibuzul şi tramvaiul şi am ajuns la Voula, pe malul mării. Este un loc care mie îmi place tare mult. Am scris şi eu tot Voula, deşi se pronunţă „Vula”, pentru a nu crea confuzii. Limba greacă are cinci posibilităţi de redare a sunetului „i”, dar nici una pentru „u”. Fiindcă el totuşi există, se redă prin perechea „ou”, ca în franceză, ceea ce nu înseamnă că au împrumutat ideea de la francezi, ci invers, francezii au luat-o de la greci. Nu ştiu de ce, la transcrierea în grafie latină, se foloseşte acelaşi grup „ou”, deşi toate anunţurile, textele publicitare, denumirile firmelor, atunci când nu sunt în greacă, sunt în engleză. Cât despre turiştii francezi, aceştia sunt foarte puţini.

M-am plimbat chiar mai departe de Voula, spre Vouliagmeni, iar seara am reuşit aceeaşi performanţă în sens invers. Prin Piaţa Syntagma, pe lângă mizeria lăsată de protestatari, se simţea încă mirosul gazelor, probabil lacrimogene, folosite în timpul zilei.

Am înregistrat impresii de moment, culese în tramvai pe reportofon, după ce m-am asigurat că cei din jurul meu nu ştiu româneşte. Iată-le:

În zona litoralului, procentul femeilor cu ochelari de soare este de aproape sută la sută. Bărbaţii nu poartă. O doamnă de vreo 35 de ani şi-a pus ochelarii după ce s-a urcat în tramvai; cât timp a umblat în plin soare nu a avut nevoie de ei. Pare să fie o modă.

. . .

Foarte multe rusoaice, mai ales în zona Glyfada. (Glifada este unul dintre cele mai scumpe cartiere ale Atenei.) Bărbaţii sunt, probabil, la treburi, sau la restaurant.

. . .

Muzică grecească se poate asculta la televizor. În spaţiul public, „Barca pe valuri” a lui Ivanovici, cântată la acordeon, este cea mai auzită. Localnicii o recunosc imediat şi intervin cu texte de genul „păziţi-vă portofelele”.

. . .

Grecii oscilează între foarte politicoşi şi necivilizaţi. În circulaţia auto sunt de admirat. Alteori însă sunt de neînţeles. Un domn de 60-65 de ani, bine îmbrăcat, stă cu picioarele întinse, pe unul dintre scaunele laterale. Este înalt şi picioarele lui împiedică circulaţia celor ce trebuie să treacă pe-acolo, mai ales că, între timp, tramvaiul s-a cam aglomerat. De când stă aşa - şi se apropie de o oră - nu a schiţat nici cel mai mic gest de facilitare a trecerii zecilor de pasageri, obligaţi să-l păşească. Nu mai vorbesc despre cei ce la urcare îşi fac loc cu coatele, indiferent pe cine au în jur. Iar dacă autobuzul sau troleibuzul este aglomerat – mai rar tramvaiul – atunci poţi fi sigur că cineva se enervează şi ţipă. De regulă femeile.

. . .

Un domn bine îmbrăcat, la vreo 70 de ani, a băgat în gură ceva crocant şi mestecă. Dar cum mestecă. . . Cu un nerv formidabil. Nu am văzut până acum pe nimeni să-şi mişte fălcile atât de repede.

. . .

Lângă mine s-a aşezat o doamnă cu un băiat de cel puţin 5, poate chiar 6 ani. Vrea neapărat să-l ţină în braţe, pentru că astfel poate să-l sărute cam la fiecare două minute. Băiatul are alte preferinţe. A reuşit chiar de două ori să se dea jos şi să stea pe propriile-i picioare, dar nu pentru mult timp. Mama l-a recuperat imediat. Mă cam deranjează, pentru că băiatul mă atinge din când în când cu piciorul, iar mama mă împinge permanent cu o poşetă-sacoşă. . .

În sfârşit, s-a eliberat un loc şi mă mut, spre satisfacţia copilului, care nu mai are justificare în braţele mamei. Stă acum pe locul meu. Doar mama, dezamăgită, se uită la mine destul de ameninţător.

Cu drag,

Cristache

Atena, 7 octombrie 2011

Draga mea,

Ieri am cumpărat şi, evident, mâncat ceva ce părea a fi peşte pané. Era gustos, dar nu-mi dădeam seama dacă era peşte de mare sau de apă dulce. Curios fiind din fire, după masă, am luat ambalajul şi am aflat că mâncasem „pulaki”. Nu te speria; înseamnă pui de găină.

. . .

Din cauza grevei, fiica proprietarilor nu a reuşit să plece la Londra. Speră s-o facă săptămâna viitoare.

. . .

Când se spune că Atena este un oraş al contrastelor, majoritatea persoanelor nu realizează dimensiunea acestor contraste. Le vedem la tot pasul, de la cele mai mici şi până la cele importante. Iată unul mic: vorbind cu funcţionarul de la un ghişeu, un tânăr aproape că m-a împins şi s-a băgat în faţa mea. De două ori mi s-a întâmplat, în două locuri diferite. În schimb, pe alţi tineri, cam de aceeaşi vârstă, e drept că mai bine îmbrăcaţi, i-am văzut aplecându-se să ridice şi să arunce în coşul de gunoi ceva ce alt trecător aruncase pe jos. Trebuie să recunosc că, în ţara noastră, a celor fără de păcate, nu am văzut o scenă similară.

Străzile ce se desprind din arterele principale te pot uimi prin contrastul lor. Unele sunt deosebit de elegante. Pe altele, în schimb, dacă ai intrat din greşeală, nu ştii cum să ieşi mai repede, de teamă să nu ţi se întâmple ceva neplăcut. Este clar că Atena s-a dezvoltat rapid şi nu peste tot la fel.

Cauza contrastelor este istoria Greciei şi nu cea antică, fiindcă la fel ca în Egipt, nu regăsim mai nimic din antichitate în ceea ce vedem azi. Atena ajunsese aproape un sat înainte de dobândirea independenţei şi nu putem crede că locuitorii ei şi urmaşii lor au construit capitala modernă de azi. Contraste? În ce privinţă? Pe de o parte, o populaţie incultă (unii nu ştiu decât literele mari de tipar) îndoctrinată până la imbecilitate, iar pe de altă parte realizări care te uimesc.

Astăzi, m-am plimbat printr-un parc. Altul decât cel central, despre care aveam deja păreri excelente. Chiar şi în acela, un exemplu al contrastelor este faptul că două alei poartă numele regelui Otto şi al soţiei sale, în condiţiile în care populaţia este profund antimonarhică. Parcul se află în spatele clădirii Parlamentului, fost Palat Regal şi era „zonă deschisă”, în sensul că putea fi folosit şi de către public. Cele două alei erau favoritele familiei regale, sau poate că au fost trasate la cererea lor. Nu ştiu. Oricum, parcul datează din antichitate.

Parcul pe care l-am vizitat astăzi este însă cu mult mai frumos, deşi – până să-l văd – nu credeam că aşa ceva este posibil. Nu are termen de comparaţie în România. Iar ceea ce m-a impresionat, pe lângă armonia arborilor diferiţi, au fost aleile şi întreţinerea lor. Pe lângă cele pietruite, cele principale sunt pavate şi au canalizare. Sunt făcute să reziste nu până la un termen oarecare de garanţie, ci veşnic, la fel ca şi construcţiile anticilor. Pentru ca să nu întrerupă continuitatea parcului din cauza unei străzi, deşi nu mai era mult din el, au construit un pasaj pietonal, dacă pot să-i spun astfel, pe o lărgime a traversării de circa 100 de metri. Ea se prelungeşte puţin şi în parc şi a permis mai multe amenajări din beton, ca un amfiteatru pentru mici spectacole, tot felul de piste pentru exerciţii pe biciclete, trotinete, role, scândurele şi alte asemenea. Evident, nu putea să lipsească taverna, unde jucătorii de table sunt nelipsiţi. În tot parcul însă predomină îndrăgostiţii şi amatorii de jogging.

Peste tot, nu numai în acest parc, ci în întregul oraş, există numeroase statui închinate eroilor naţionali, dar şi unor personalităţi locale – mulţi primari – pe care populaţia este îndemnată să-i cinstească şi să le urmeze exemplul. Bineînţeles, numeroase statui sunt ale personajelor mitologice, semn că edilii sunt preocupaţi de educaţia noilor generaţii, Toate sunt frumoase, unele adevărate capodopere.

Cu toate acestea, populaţia pare să se autoeduce în direcţia opusă. Şi zic autoeduce, fiindcă ruşii lui Stalin – cei care au declanşat toată această calamitate – au renunţat demult la comunism, aşa că această isterie locală tardivă se autogenerează. Credeam că este nevoie de multă ignoranţă pentru asta, dar se pare că se găseşte din belşug. Trebuie doar ca cineva s-o stimuleze.

(Am spus că ruşii au renunţat la comunism; nu şi la Grecia. Accesul la Marea Mediterană este unul dintre visele lor neîmplinite încă.)

KKE-ul, dacă ar fi cu adevărat un partid politic, ar veni cu propuneri legislative concrete, prin intermediul cărora situaţia s-ar putea îndrepta, şi şi-ar mobiliza adepţii pentru susţinerea acelor propuneri. În prezent însă, acţiunile lor sunt doar distructive, fără nici o altă perspectivă decât anarhia.

Cu drag,

Cristache

Atena, 8 octombrie 2011

Draga mea,

La televizor, pe marea majoritate a canalelor, se discută politică. Deşi eu nu înţeleg ce spun, îmi dau seamă că termenul „discuţie”, pe care tocmai l-am folosit, este nepotrivit. Nu, fiecare îşi spune poezia lui şi face propagandă pentru partidul lui. Cei mai vehemenţi sunt, în mod detaşat, comuniştii. Au un post de televiziune al lor.

În localurile publice, în schimb, deşi există câte un televizor în fiecare încăpere, se prezintă orice altceva în afară de politică, de cele mai multe ori fotbal sau baschet, la care nu se uită nimeni; unele au sonorul pe mut şi, de la alt aparat, se dă muzica.

. . .

Faţă de astă primăvară, acum am ajuns să cunosc cu mult mai bine locurile pe care le-am vizitat împreună şi să descopăr altele noi. Voi face o scurtă trecere în revistă a lor.

Atena le este prezentată turiştilor – şi aşa am cunoscut-o şi noi - prin cei trei poli ai ei: Acropole, Piaţa Syntagma şi Piaţa Omonia. În realitate, oraşul este imens ca întindere şi cartierele sale sunt foarte diferite între ele. Dar, pentru că trebuie să existe un început, voi începe cu acest clasic triunghi.

Poate că, pentru românii ce vin cu autocarul, ar trebui să prezint cele trei vârfuri ale triunghiului în ordine inversă, fiindcă primul lor contact cu Atena este Piaţa Omonia. Nu există trenuri directe Bucureşti-Atena, cei ce vin cu avionul sunt puţini, aşa că autocarul este cel mai utilizat mijloc de transport. Aproape toate opresc în apropierea Pieţei Omonia şi tot în jurul ei se află o puzderie de hoteluri de la categoria modest în jos. Din fericire, sau din nefericire, acolo vin, nu numai români, ci toate naţiile, astfel că spectacolul străzii este pe cât de animat, pe atât de tulbure.

O fi fost, poate, o vreme când grecii, după ce se certau în Agorá de la poalele Acropolelui, veneau aici să se împace, deoarece „omonia” chiar asta înseamnă: bună înţelegere. Am putea să schimbăm primul „o” cu „a”, să mai introducem un „r” şi avem chiar în limba română un cuvânt similar: armonia.

Acum, piaţa cu acest nume este o intersecţie de şase mari artere de circulaţie plus o importantă staţie de metrou.

Dintre cele mai importante străzi, Tritis Septemvriou se îndreaptă spre nord, iar Athinas şi Stadiou spre sud; prima către Acropole iar a două către Piaţa Syntagma. La 50 de metri distanţă de Piaţa Omonia se ramifică alte două străzi importante: Panepistimiou, paralelă cu Stadiou, şi 28 Oktovriou, numită şi Patission, paralelă cu Tritis Septembriou.

Iată şi câteva informaţii cu privire la numele străzilor.

- La 3 septembrie 1843, o revoltă a armatei, sprijinită de cetăţeni, a impus regelui Otto să accepte o constituţie.

- Stadiou îşi trage numele după stadionul antic, Panathinaiko Stadio, către care ar conduce în linie dreaptă, dacă nu ar fi întreruptă de Palatul Parlamentului.

- La 28 octombrie 1940, grecii au spus NU ultimatului lui Benito Mussolini.

- Patission, pentru că strada leagă Omonia cu cartierul Patissia.

- Panepistimiou (universitate) se mai numeşte şi El. Venizelou, după numele lui Elefthérios Venizélos (1864-1936), mare om politic.

La circa 100 de metri distanţă de Piaţa Omonia, se află o altă intersecţie tot cu şase străzi. În păienjenişul de străduţe din jurul lor, pe lângă hoteluri, se găsesc snack-baruri, mici magazine şi – mai ales – cafenele. Hotelurile pot fi foarte bune şi la preţuri rezonabile, dar se pot găsi printre ele şi unele dintre cele ce pun seara felinarul roşu. În timpul zilei însă toate arată la fel şi numai după ce te-ai obişnuit cu peisajul remarci diferenţa. (Asta îmi aminteşte de New York, când – hălăduind pe străzi – m-am trezit în plină noapte în Cartierul de West. Mi-am dat seama unde mă aflu numai după ce m-am intersectat cu câteva doamne îmbrăcate în blănuri, dar fără lenjerie de corp.) Agitaţia din zonă este greu de descris. Asiatici şi africani se învălmăşesc cu europeni, astfel că buna înţelegere există şi sub această formă, deşi este recomandabil să nu ne bizuim pe ea fără limită. În cele zece zile cât a trebuie să străbat zona în toate direcţiile, nu am observat nici o întâmplare regretabilă, dar atenţia mi-a fost permanent trează, ca nu cumva aşa ceva să mi se întâmple chiar mie.

Revin la triunghiul Omonia-Acropole-Syntagma. Pe măsură ce ne îndepărtăm de Omonia, dar în special către Syntagma, se remarcă o schimbare a peisajului, de la unul specific oriental, către ceva din ce în ce mai european. De preferat sunt Stadiou şi Panepistimiou, în special a doua. Ea trece prin faţa câtorva clădiri frumoase, construite în stilul vechii arhitecturi eline, remarcabile fiind cele ale Bibliotecii Municipale şi ale Universităţii. Panepistimio chiar asta înseamnă: universitate, adică ceva ce îi dă universitarului certitudine şi crezare, eventual şi un mandat de prezentare, în orice domeniu. Atributul „în orice domeniu” era valabil pe vremea când înţelepţii erau atotcunoscători. Între timp, datorită dezvoltării cunoştinţelor umanităţii, domeniile s-au fragmentat iar savanţii s-au specializat, astfel că, astăzi, atributul de atotcunoscător mai poate fi utilizat doar în sens ironic, în poveştile pentru copii. Cât despre filosofii în adevăratul înţeles al cuvântului, ei au dispărut odată cu antichitatea. Dintre cei mai noi, unii au servit interesele altora (biserica sau politica) iar alţii nu au înţeles cuvântul înţelepciune. Universitatea îşi mai păstrează sensul universal doar prin reuniunea facultăţilor de diferite specialităţi, motiv pentru care merită să poarte acest nume institutele de învăţământ superior cu au un număr însemnat de facultăţi diferite, acoperind astfel o arie cât mai largă a cunoaşterii. Presupun că cea din Atena are această caracteristică. Ceea ce ştiu sigur este că frumuseţea clădirilor nu poate fi trecută cu vederea.

Piaţa Syntagma (a constituţiei) este împărţită în două de Bulevardul Amalias (continuarea lui Venezelou).

Partea de jos a Pieţei Syntagma este o mică agorá, cu acces la metrou şi înconjurată de câteva magazine şi un restaurant. Aici au loc şi mitingurile de protest, filmate şi transmise la canalele TV din toată lumea.

În partea de sus, se află clădirea Parlamentului, fost Palat Regal. Aici, pe platforma din faţă, turiştii pot privi celebrele schimburi ale gărzii, cu soldaţi (evzone), îmbrăcaţi în costume tradiţionale. Mai amuzante decât uniformele sunt mişcările lor. Pe lângă Parlament, către Est, se află un foarte mare şi frumos parc iar, în faţa parcului, clădirile unor ambasade. Este strada ce dă Atenei aspectul unei mari capitale. Prima stradă la dreapta, după parc, trece prin faţa actualului Palat Prezidenţial, fost şi el Palat Regal, în faţa căruia au loc schimbări ale gărzii, în aceeaşi manieră ca în faţa Parlamentului.

Continuarea plimbării în jurul parcului permite admirarea încadrării în peisaj a noului stadion olimpic, ca şi accesul la Templul lui Zeus Olimpianul şi a Arcului lui Hadrian. Atena are în jurul parcului central cel mai frumos peisaj urban, pe care l-am văzut vreodată. Vegetaţia parcului este o capodopera peisagistică, iar perspectiva către înălţimile din jur – Acropole, Likavetus şi altele – sau chiar asupra unor blocuri elegante, sunt o încântare a ochilor. Noul Stadion Olimpic este nu numai frumos, dar se încadrează perfect în peisaj. Acolo s-au desfăşurat primele Jocuri Olimpice moderne în 1896. Pentru cele din 2004, a fost reconstruit şi arată foarte frumos. Este mai îngust decât stadioanele de azi, astfel că nu este adecvat fotbalului. În schimb, acolo au loc diferite festivităţi, cum a fost deschiderea Jocurilor Olimpice din 2004. Dintre competiţii, tirul cu arcul şi sosirea la maraton au avut loc acolo.

Apropo, atunci când se vorbeşte despre primele întreceri olimpice se au în vedere doar cele ale bărbaţilor. Puţină lume ştie că au existat întreceri similare şi ale femeilor. Ele erau închinate zeiţei Hera, soţia lui Zeus, şi se ţineau tot din patru în patru ani, dar în intervalul dintre cele ale bărbaţilor. Primele întreceri au avut loc în anul 776 î. H., dar legenda le plasează în Mitologie, ca fiind iniţiate de Heracles, de bucurie că l-a ucis pe regele Aucias, cel care îl pusese să cureţe grajdurile.

Cât despre bărbaţi, mă amuză afirmaţia că ei concurau goi. Eroarea are o explicaţie: în majoritatea sculpturilor şi desenelor, ei sunt înfăţişaţi cu trupul gol. Dar nu numai la greci şi nu numai în antichitate. Şi David al lui Michelangelo este gol. Grecii au cultivat frumuseţea trupului, mai ales a trupului masculin, şi considerau că orice adaos le-ar ştirbi din perfecţiune. Îmbrăcaţi – fie şi parţial – ar fi însemnat să renunţe tocmai la simbolul bărbăţiei. Pentru greci, estetica era mai presus de realitate. A susţine însă că ei chiar alergau goi, nu are legătură cu estetica, iar afirmaţia denotă doar necunoaştere: bărbaţii nu pot alerga fără suspensor. Mă refer la alergare în regim de concurs.

Templul lui Zeus a fost unul dintre cele mai mari din Europa şi impresionează încă, deşi din cele 104 coloane au rămas doar 15 în picioare şi unul culcat. În mijloc se afla o statuie uriaşă a lui Zeus, care nu s-a păstrat. Se pare că a fost şi una a împăratului Hadrian, dispărută şi ea. În apropiere, împăratul Hadrian şi-a plasat Arcul ce-i poartă numele, pentru a marca limita dintre Atena veche, grecească, şi cea nouă, romană. Intenţia este declarată şi înscrisă pe ambele laturi ale Arcului. Aşa se spune; eu nu am descifrat nimic.

Revenind la Piaţa Omonia, spuneam că, pe strada Athinas se ajunge la Acropole, mai exact în Piaţa Monastiraki, la poalele dealului. Strada continuă aspectul comercial din Omonia.

Între Syntagma şi Monastiraki se află cartierul Plaka, un labirint de străduţe şi alei pietonale, de-a lungul cărora este greu să găseşti altceva decât mici magazine de haine, încălţăminte, produse artizanale, bijuterii şi altele de genul acesta, în cel mai autentic stil oriental. Este permanent plin de turişti, deoarece – indiferent de gusturi – trebuie văzut măcar din curiozitate.

Amatorilor de grafică le recomand să vadă ceva cu adevărat valoros: magazinul de pe strada Kidathineon, la numărul 15. De fapt, sunt două magazine. Cel din deal are lucrări vechi şi noi, toate de foarte bună calitate. Cel de lângă el, din vale, mai mare, este comercial, deşi am văzut şi aici lucrări drăguţe, în special câteva acuarele. Se află în apropierea unui turn, drag localnicilor, pentru că în acea zonă îşi petrecea timpul Lordul Byron, venit să sprijine lupta de eliberare a grecilor. În epocă, evenimentul a lăsat o puternică impresie, mai ales după ce Byron a murit, iar grecii se mândresc şi azi cu asta. Turnul a aparţinut unei mânăstiri, care a fost distrusă de către Omer Pasha în 1824, ca răzbunare împotriva răsculaţilor. De altfel, mişcarea de eliberare a pornit tot de la o mănăstire, dar nu de aici, ci de la una izolată, Ayia, din munţii Patras, unde Arhiepiscopul Iermanos a înălţat steagul grecesc la 25 martie 1821.

Tot în Plaka, pe la mijloc, se află Patriarhia. În faţa bisericii străjuieşte statuia Arhiepiscopului Damaskinos, venerat pentru strădaniile lui de apărare a membrilor clerului şi a populaţiei în timpul ocupaţiei germane (1941- 1944).

În aceeaşi piaţetă, la o altă statuie, a lui Konstantinos il Palliologos, gambele acestuia sunt acoperite cu apărători pe care este reprezentat vulturul bicefal şi o cruce deasupra vulturului, ceea ce ne duce cu gândul la Constantin Brâncoveanu.

Este plină Atena de statui ale unor personalităţi, pe care atenienii le cinstesc în acest mod. Şi Melina Mercuri are un bust, pe bulevardul Amalias, vizavi de Arcul lui Hadrian.

Dacă Plaka este un cartier comercial, în faţa lui începe istoria: Agora Greacă, Biblioteca lui Hadrian, Agora Romană şi punctul de maximă atracţie: Acropole. Nu intenţionez să fac o descriere a monumentelor. Ele se găsesc în orice ghid turistic. Eu doar schiţez câteva puncte de interes prin prisma impresiilor mele.

Dar, Atena este mai elegantă la periferie, atât către mare, cât şi spre Nord-Est, în Kifisia. În Syntagma sunt instituţii, ambasade, hoteluri. La periferie sunt vile somptuoase ale celor cu bani mulţi.

Gata, că am obosit.

Cu drag,

Cristache

Atena, 9 octombrie 2011

Draga mea,

Am fost să pictez la poalele Acropolelui. Era o zi frumoasă, calmă, fără vânt şi, bineînţeles, cu soare, că aşa-i aici, chiar şi în octombrie. Mi-a fost însă aproape imposibil din cauza mai multor grupuri de copii, veniţi cu profesorii în excursie. Făceau un zgomot asurzitor. Nu am pomenit niciodată atât de multe grupuri în aceeaşi zi. Nu ştiu dacă erau toţi din Atena sau şi din alte localităţi. A trebuit să renunţ la pictat.

Mă gândeam să urc şi eu pe Acropole. Data trecută, străbaterea Propileelor mi-a lăsat sentimentul trecerii printr-o poartă – asta şi este – mai ales pentru că înaintarea prin mulţimea de turişti este destul de dificilă; trebuie să munceşti, să fii activ. Desigur, impunătoarele coloane impresionează, dar, odată depăşită poarta, ai sentimentul trecerii la un nivel superior, al îndeplinirii cu succes a unui ritual de trecere, de iniţiere. Sus, te afli în zona sferelor înalte, pentru că deasupra se află doar cerul. Chiar şi marea, vizibilă în zilele cu atmosferă clară, se află undeva, dedesubt. Într-adevăr, Acropole înseamnă „oraşul de sus”. Acolo te afli după ce ai străbătut Propileele. Ieri însă, aş fi avut companioni pe aceeaşi copii, care mă scoteau din sărite jos. Am făcut deci cale întoarsă.

Nu pot totuşi să trec cu vederea educaţia ce o primesc copiii de aici. Se întâmpla şi în România copilăriei mele, cel puţin în oraşul meu natal, dar nu mai este de actualitate în Braşovul de azi. Nu vreau să cârcotesc mai mult pe această temă acum; ştii şi tu prea bine la ce mă refer. „Ruinele sunt dascăli ai civilizaţiei”, spunea cineva. Şi nu numai ruinele. Şi muzeele de istorie, chiar şi cele de artă, atunci când sunt vizitate.

Am fost, în schimb, în Agora Veche. În primăvară, noi am insistat asupra Agorei Romane, cu Biblioteca lui Hadrian, Turnul Vânturilor şi celelalte, unde densitatea de monumente este mai mare. Agora Veche părea mult mai aerisită; doar Templul lui Hefaistos, Tezeionul, cum i se mai spune, privindu-l de pe Acropole, mă atrăgea. Ideea de a merge acolo a fost inspirată. Întreg spaţiul este foarte frumos. Arată ca un parc, presărat cu monumente şi ruine la tot pasul. Este o plăcere să te plimbi pe oriunde. De asemenea, nu poţi rata muzeul amenajat aici, unde există statui originale. Pe două sau trei dintre ele, deşi foarte şterse, se mai păstrează culorile cu care grecii vopseau statuile. Noroc cu timpul, că le-a şters!

Printre ruinele monumentelor antice, există şi o biserică ortodoxă. Este plină Atena de biserici, iar acesta este un spaţiu prea mare ca să fi rămas fără nici una.

Asocierea dintre Mitologie şi Creştinism naşte întrebări, iar întrebările cer răspunsuri. Cea ce caut eu să-mi explic acum este viteza cu care grecii au trecut de la una la alta şi încă într-un mod foarte categoric. Au creat o mitologie, şi nu una oarecare, pentru ca, la un moment dat, s-o abandoneze în favoarea altei credinţe, devenind unul dintre cele mai credincioase popoare creştine din zilele noastre. Îi concurează, poate, ruşii, dar pentru ei există o explicaţie: regimul comunist a interzis religia; cum însă oamenii au nevoie de un suport spiritual, au continuat să creadă în secret. Credinţa lor s-a întărit astfel. Grecilor nu le-a interzis nimeni să creadă în orice vor ei. Dacă ar fi făcut-o, abia atunci i-ar fi îndârjit să-şi păstreze convingerile. S-a întâmplat însă invers: grecii sunt printre cei ce au răspândit Creştinismul. Întrebarea se pune deci cu mai multă acuitate. Cum nu văd nici un învăţat pe-aici să mă lumineze, încerc eu să-mi pun logica la treabă şi să leg între ele puţinele date pe care le ştiu. Opinia mea este că ei, grecii, sunt cei care au pus bazele Creştinismului. Ei au creat sămânţa. Ideea greacă a germinat la Ierusalim. Era firesc să se bucure de roade.

Dar de ce au simţit nevoia schimbării? Din anumite puncte de vedere, Mitologia elenă are unele caracteristici superioare multor religii. Ea este mai mult decât atât: este o transfigurare a lumii reale într-una fictivă, ceea ce permite construirea unor modele, cu toate învăţămintele etice şi morale ce pot decurge de aici, cu toate întrebările şi răspunsurile posibile. Cosmogonia însăşi este tratată ca o luptă pentru putere, ceea ce se întâmplă şi pe pământ. Zeus nu este un idol. El este un conducător; este un model. Şi nu este perfect; este asemenea oamenilor, cu toate calităţile şi defectele lor. Este asemenea unui rege, dar nu a unuia anume, ci suma tuturor regilor. Şi nu este localizat în Atica sau în oricare altă parte. El este peste tot, cel puţin peste tot în bazinul mediteranean, pe acolo pe unde au umblat grecii. Mitologia este literatură. De altfel, şi Minos se pare că nu a fost un rege anume, ci substantivul comun în limba celor de atunci, desemnându-l pe rege. Dumnezeu, în schimb, este un idol; el este Domnul Zeu, cel mai mare, dar tot idol.

În religie, oricare ar fi ea, se porunceşte. În mitologie se discută. Dealtfel, ‚mithos’ înseamnă poveste; nimeni nu pretinde că subiectul este real. Iar o poveste trebuie să aibă o morală, să provoace un gând, o discuţie. Prometeu nu era eroul proslăvit de azi. Era un caz ce trebuia dezbătut, fiindcă a făcut bine omenirii, dar a făcut şi rău. Zeus îi reproşează că a dat oamenilor focul înainte ca aceştia să fie pregătiţi să-l folosească. Şi Ζeus îi iubea pe oameni şi le-ar fi dat focul, dar numai după ce i-ar fi învăţat să-l folosească, conştienţi fiind de toate efectele lui, pozitive şi negative. Iar dacă ne gândim la foc în general şi nu doar cel pentru grătarul de la picnic, constatăm că subiectul este actual şi azi. El a ajuns pe mâna celor puternici, care îl folosesc împotriva celor slabi, mărind distanţa dintre ei.

Care-va-să-zică, Mitologia era bună. Şi atunci, de ce au înlocuit-o? Să nu uităm că tot grecii sunt cei care au inventat democraţia. Nu pentru toţi. Pentru marea masă, zeii erau asemenea idolilor, cărora trebuiau să le aducă jertfe. Mitologia aparţinea celor instruiţi. Ea era mai puţin o dogmă, cât un suport pentru discuţii filosofice. Săracii aveau însă nevoie de un suport psihologic. Pentru ei s-a născut Creştinismul, ca religie a oamenilor sărmani, cărora le-a oferit o perspectivă. Grecia şi Israelul se aflau în aceeaşi situaţie de provincii romane. Acesta este şi motivul pentru care, iniţial noua religie a fost respinsă de către autorităţi. Le-au trebuit patru secole până să-şi dea seama cum s-o folosească. De aceea, varianta apuseană – unde Creştinismul a fost introdus cu sabia şi Inchiziţia - nu are nici o legătură cu creştinismul timpuriu, singurul adevărat. Ei bine, grecii încă mai cred în prima variantă. Sau aşa mi se pare mie.

Nikos Kazantzakis, în „Ultima ispită a lui Hristos”, redeschide dezbaterea chiar pe temele principale a Creştinismului. El sugerează explicaţii logice ale comportării principalelor personaje ale Noului Testament şi propune confruntarea opiniilor, cu precizarea că „Bocetul n-a adus niciodată vindecare”. Iuda, spre exemplu, era preocupat de problemele curente (ocupaţia romană etc.) şi nerezolvarea lor îl făcea rău. Iisus, în schimb, visa şi era bun. Magdalena este o femeie curajoasă; ea este însăşi viaţa.

Biblia este şi ea o carte de înţelepciune. Trebuie doar citită ca atare, şi nu aşa cum o interpretează simplist preoţii.

Cu drag,

Cristache

Atena, 10 octombrie 2011

Draga mea,

Este ora 23:45 şi vecina din apartamentul de vizavi încă mai stresează copiii, o fetiţă de aproximativ doi ani şi o alta de 3-4 ani, care – altfel – ar dormi liniştite în absenţa ei. Nu este pentru prima dată; o face aproape sistematic, uneori în plină noapte. S-ar putea crede că o trezeşte unul dintre copii. Poate, dar glas de copil abia dacă aud prin cele două uşi şi culoarul ce ne desparte. Al ei, în schimb, mă trezeşte din somn. Nici nu-i de mirare că-i este doar piele şi os.

. . .

Pe fereastra unei agenţii de transport Grecia-România scrie că duminică vor avea o cursă specială. Nu ştiu dacă este una suplimentară sau este singura din această săptămână, celelalte fiind anulate din cauza greviştilor, care ar putea bloca şoselele. Ipoteza mă îngrijorează, fiindcă peste zece zile intenţionez să plec spre casă. Era închis când am trecut pe acolo, dar voi merge mâine sau poimâine să mă interesez.

. . .

Deşi mie îmi plac vinurile bune, în Grecia se pare că nu este cazul să te avânţi prea sus. Cele mai scumpe sunt, probabil, destinate turiştilor. Unele dintre cele mai ieftine pot fi chiar mai bune. Evident, nu toate. Merită încercat! Eu tocmai am făcut-o cu un vin roşu, excelent. Poate că nu este identic cu cel din care obişnuia să bea Dionysos, şi nici menade să danseze cu părul despletit nu văd (încă), dar mă declar mulţumit cu ce am. De altfel, produsele lor alimentare sunt, în general, de foarte bună calitate.

. . .

Însuşi principiul economiei de piaţă, drag societăţii democrate, este încălcat atunci când salariaţii unei societăţi de transporturi fac grevă. Şi aici nu este vorba doar de greci. Aud de multe ori de greve ale celor din transporturile aeriene de prin Paris sau Londra. Mii de pasageri sunt afectaţi, iar pentru unii întârzierea poate avea consecinţe dezastruoase. Grevele în aceste domenii ar trebui interzise. Cât despre cei care blochează drumurile, deşi ei lucrează prin alte părţi, pe aceştia îi consider simpli nesimţiţi.

. . .

Mă bucură vestea că te-ai decis să scrii despre întâmplările din profesiunea de medic. Cele vesele sunt, bineînţeles, cele mai gustate. Cele mai puţin vesele, dar care provoacă reflexia, pot fi însă chiar mai valoroase.

Cu drag,

Cristache

Atena, 11 octombrie 2011

Draga mea,

Ieri, am plecat să cumpăr, fie două pături de lână, fie o plapumă electrică. După ce am colindat tot oraşul, la întoarcere, aproape de casă, am găsit exact ceea ce îmi trebuia, dar nu ştiam că există: saltea electrică, mai exact ceva ce se pune sub saltea. Ei îi spun cuvertură, deşi nu acoperă nimic. Şi pe poza de pe ambalaj este figurată ca saltea. Probabil îi spun cuvertură fiindcă acoperă patul. Se încălzeşte foarte slab, dar suficient să ţină salteaua propriu-zisă la temperatură potrivită. Astă noapte am avut prima experienţă şi pot spune că rezultatul este pozitiv.

Am trecut pe la agenţia de turism despre care scriam ieri. Este o cursă suplimentară, care pleacă seara, spre deosebire de celelalte, care pleacă dimineaţa la ora şapte. Aş merge cu ei, fiindcă fac o reducere pentru bilete dus-întors, dar plecarea atât de matinală este aproape imposibilă, mai ales dacă se nimereşte să fie şi grevă la transporturi.

Apropo de subiectele ce-i interesează pe românii de aici. La agenţie, există ziare şi reviste româneşti. Bravo lor, celor de la agenţie! Din nefericire, cea mai serioasă publicaţie este „Caţavencu”. Majoritatea celorlalte sunt de sport şi divertisment. Nu este vina agenţiei. Ea poate fi doar felicitată pentru iniţiativă. Acesta este interesul românilor din diaspora pentru ceea ce întâmplă în ţară, iar „Caţavencu” este căutat, nu atât pentru umor, cât pentru că este critic la adresa realităţilor româneşti. Asta ridică moralul celor ce au ales să-şi câştige existenţa în străinătate. Sper să nu ajung şi eu în situaţia lor. Eu sunt pensionar şi nu trebuie să-mi câştig existenţa lucrând aici.

Ţi-ai exprimat îngrijorarea în legătură cu manifestările agresive ale greviştilor de aici. Nu există nici un pericol să mă încurc cu protestatarii (Era sa scriu protestanţii; iată un caz, în care inventarea de noi cuvinte este necesară.) Mi-a plăcut gluma cu Molotov şi cocteilurile molotov. Da, molotovii şi rudele lor sunt periculoşi sub orice formă. Demonstraţiile din Piaţa Syntagmei nu sunt chiar în faţa Parlamentului, ci peste drum, dincolo de Bulevardul Amalias. Parlamentarii nu sunt astfel tulburaţi. În schimb, spectacolul este foarte vizibil din camerele unor hoteluri de mare lux: „King George Palace”, „N.G.V. Athens Plaza”, „Hotel Grande Bretagne” (Englezii şi-au pus firmă franţuzească; amuzant!).

Uneori, atunci când nu sunt greve, de la un difuzor cu o putere uriaşă se urlă ceva ce, oricum, nu înţeleg, dar care te obligă să părăseşti locul câţi poţi de repede. Aste asurzitor.

Nu mă încurc nici cu protestanţii şi nici cu protestatarii, fiindcă nu mă interesează nici unii nici alţii. Mă deranjează în schimb grevele celor din transporturi şi, mai ales, ale celor de la salubritate. Zac gunoaiele nestrânse de două săptămâni. Se pare că, în unele privinţe, România a devenit mai occidentală decât Grecia, deşi a intrat de curând în Uniunea Europeană. La noi, sunt mai multe societăţi de salubritate, care au contracte directe cu asociaţiile de locatari. Asociaţiile plătesc şi nu primăria, iar dacă cei de la salubritate nu-şi fac treaba, nu primesc banii. Contractul se poate rezilia oricând. Nici vorbă de greve în aceste condiţii.

Pentru mine, aceste mişcări greviste pentru mărirea salariilor sunt de neînţeles. În general, oamenii sunt nemulţumiţi, indiferent de venituri. Bogaţi sau săraci, cu toţii vor mai mult. Interesant este că doar cei cu venituri acceptabile protestează. Cei foarte săraci, ca şi cei bolnavi îşi suportă suferinţa în linişte. Numai agitatorii de sorginte marxistă îi agită şi reuşesc s-o facă cu cei viguroşi, deci cu cei ce au cele mai puţine motive să protesteze. Argumentele lor sunt multiple şi se bazează pe sentimente negative, ca invidia faţă de cei ca au reuşit în viaţă mai bine decât ei, indiferent cât au muncit pentru asta. Majoritatea protestatarilor sunt foarte creduli – ca să mă exprim blând – fie leneşi sau şi una şi alta. Creşterea veniturilor prin greve este iluzorie, mai ales pe termen lung. Logica spune că lucrurile stau invers. Prin asemenea manifestări, eficienţa societăţii scade şi – în consecinţă - posibilităţile managerilor de a-şi retribui angajaţii scad şi ele. Pare curios, dar, datorită concurenţei dintre firme, cei interesaţi în creşterea retribuţiei muncitorilor sunt patronii. Pentru a-şi spori eficienţa societăţii, managerii se străduiesc să atragă lucrători cât mai buni, motiv pentru care le oferă salarii mai mari decât concurenţa. Numai muncitorii proşti ţipă după salarii mari. Cei buni nu trebuie să se ostenească. Ei sunt căutaţi. În consecinţă, grevele şi protestele sunt soluţii distructive şi nu constructive. Întrebarea este: cine le generează?

Grecia are, din nefericire, mulţi indivizi cu convingeri comuniste, rămaşi din timpul Războiului Civil, când Stalin îi ajuta pe ascuns. (Pe ascuns, şi prin intermediul Jugoslaviei, pentru că – formal – după discuţia cu Churchill, cedase Grecia Angliei. A întrerupt ajutorul, după ce s-a certat cu Tito şi a văzut că nu mai are rost să continue, mai ales că Anglia ceruse la rândul ei ajutorul S.U.A., aşa că balanţa se înclinase serios în favoarea Occidentului.)

La mentalitatea grecilor se adaugă şi convingerea că ei au inventat democraţia şi sunt foarte mândri. Se pare că ei văd în ea un fel de corn al abundenţei pentru toată lumea, deşi ar trebui să-şi aducă aminte că el, cornul, a fost oferit unei singure capre, Amalthea, pentru că l-a alăptat pe Zeus când era mic. Nici vorbă de toate caprele şi în nici un caz oamenilor. Nu-şi dau seama că, prin greve, societatea slăbeşte, iar eventualii investitori nu-şi mai riscă banii în ţara lor. Dar ce zic eu risc; ar fi pagubă sigură. Iar fără investiţii ţara se prăbuşeşte. Prosperitatea societăţii nu vine nici de la cei câţiva bogaţi şi nici din ajutoarele din afară, ci din bogăţia clasei de mijloc, a celor care lucrează, motiv pentru care este nevoie de locuri de muncă, adică tocmai ceea ce fac investiţiile: creează locuri de muncă. Fără investiţii, chiar şi economia existentă se degradează, datorită uzurii morale a tehnologiei. Produsele ei vor fi din ce în ce mai puţin căutate şi locurile de muncă existente vor dispărea.

Cât despre ajutoare, doar cu ele nu există dezvoltare. Unii se îmbogăţesc iar populaţia se învaţă leneşă. Cred că cea mai „ajutată” zonă a lumii a fost Africa Centrală. Şi ce avem acum acolo? Cred că, pentru Grecia, urmează o lungă perioadă de declin profund, după care va veni o reabilitare puternică, dar nu pentru greviştii de azi. Grecii sunt un popor cu multă vitalitate şi, odată schimbate condiţiile, vor şti să profite. Iată un caz în care prostia celor de azi va fi un avantaj pentru cei de mâine.

Cu drag,

Cristache

Atena, 12 octombrie 2011

Draga mea,

Este ora două noaptea. Nu ştiu de ce m-am trezit. Curios este că nu sunt singur. Am ieşit pe balcon şi am constatat că vecina mea conversează – de data aceasta liniştit – cu fetiţa ei cea mare, în bucătărie. Aceşti copii, probabil, dorm la vreo creşă sau la un cămin de copii, unde sunt duşi în fiecare dimineaţă. Ea o fi dormind la serviciu, că tot sunt în grevă, sau e vânzătoare la un magazin fără clienţi.

. . .

Aseară au apărut câţiva nori. Cred că lâna de aur, după care a plecat Iason, are legătură cu norii. În legendă, se vorbeşte despre „berbecii cu lână de aur”. Berbecii ar putea reprezenta norii de pe cer. Cei cu lâna de aur sunt norii de la răsărit şi apus, luminaţi de soare. Cei de la apus nu sunt interesanţi, fiindcă se duc. Cei ce vin, deci sursa este căutată. Iason alerga deci după o himeră. Ideea este întărită de observaţia că faptele lui nu au fost întotdeauna corecte. În final, el moare fără glorie. Mă întreb: grecii nu cumva aleargă şi azi după lâna de aur?

La televizor, anunţaseră încă de luni o înrăutăţire a vremii în a doua jumătate a săptămânii, culminând cu duminică. Între timp, s-au mai îmblânzit şi au restrâns perioada doar pentru duminică. Poate se răzgândesc. Ce-i drept, în nordul Greciei, la Salonic, a fost urât. Doar Atica, inclusiv Atena, a avut vreme bună.

. . .

Atmosfera din Atena a devenit nerespirabilă din cauza gunoaielor nestrânse de către salubritate, aflată şi ea în grevă. Nu este o figură de stil. Prefer să stau cu fereastra închisă şi să suport propriile mele mirosuri, decât pe cele din exterior, deşi cel mai apropiat container se află la peste 50 de metri distanţă. Am ajuns să-mi doresc o ploaie, măcar să le spele.

. . .

Aseară, pe un canal de televiziune, se afişa permanent un anunţ, semn că şi televiziunea respectivă era în grevă. Pe mine m-a bucurat, fiindcă fondul muzical era susţinut cu muzică autentic grecească de foarte bună calitate.

. . .

Într-una dintre scrisorile precedente, sau poate în mai multe, scriam despre femeile din Grecia. Ca să nu par misogin, iată câteva opinii şi despre bărbaţi.

Bărbatul grec îşi impune calmul învârtind un şir de mărgele şi, mai ales, petrecându-şi timpul la cafenea. Nu se simte niciodată singur. Dacă nu are un partener de conversaţie, nu-i nici o problemă; poate să vorbească şi singur. Nu la telefonul mobil. Singur-singurel. Probabil că atunci discuţia e mai fructuoasă; are satisfacţia că îl contrazice un om inteligent, căruia îi dă o replică şi mai inteligentă. Când sunt bine dispuşi, cântă. Nu sunt beţivi. Rareori am văzut un grec ameţit şi nici atunci nu sunt sigur că era din cauza băuturii sau aşa era el de felul lui.

Printre tineri, sunt destui drogaţi, dar nu pot spune că asta ar fi o caracteristică a lor. O caracteristică a lor poate fi aceea că pur şi simplu stau. Cum spuneam, de obicei, la cafenea. Cei ce vor să pară mai serioşi, au un mic magazin unde – de asemenea – stau. Stau fiindcă nu au clienţi. Sunt mult prea multe magazine similare pe aceeaşi străduţă. Nu ştiu din ce se întreţine familia. Şi-au creat însă acest statut: femeia se îngrijeşte de gospodărie, copii etc. iar bărbatul face legătura cu exteriorul, chiar dacă această legătură se limitează la vecinul, cu care joacă table. Ideea nu e nouă. Se spune că Zantipa, soţia lui Socrate, era cicălitoare. L-a şi dat în judecată pe motiv că îşi neglijează obligaţiile. Drept urmare, Socrate se retrăgea în meditaţie şi discuţii cu prietenii filosofi.

Că femeile ţipă am spus cândva, cred. Cum bărbaţii sunt plecaţi, ţipă la copii. Efectul se vede imediat. Copiii, crescuţi în stres, au încă de mici glasul la fel de răstit ca al mamelor. Şi astfel ne explicăm de ce vorbirea grecilor este repezită. Chiar şi atunci când îşi spun vorbe duioase, o fac de parcă s-ar înjura.

Am pomenit mai devreme despre drogaţi. În România, aflu despre ei la televizor. În Atena îi văd pe stradă. Noi avem, în schimb, infinit mai mulţi dependenţi de alcool; tot un drog, dar mai slab, zicem noi. Pe de o parte, numărul alcoolicilor din România este incomparabil mai mare decât numărul dependenţilor de droguri din Grecia. Pe de altă parte, beţivii sunt, uneori, treji, în timp ce drogurile îi scot complet din circulaţie pe consumatori. Mă întreb: care alternativă este mai bună? Pardon: care alternativă este mai puţin rea? Alcoolul produce mulţi răniţi, în timp ce drogurile produc puţini răniţi şi mulţi morţi. Alarma trasă de drogaţi este deci mai puternică. Ar trebui ca drogurile să fie lăsate libere? Poate, fiindcă orice restricţie are efecte contrare. Între alcool şi droguri, care alternativă o fi mai bună? Dumnezeu ştie! Sau, poate, Naiba? Iată că şi aici avem două alternative!

Cu drag,

Cristache

Atena, 13 octombrie 2011

Draga mea,

La sfârşitul săptămânii viitoare voi pleca spre casă, aşa că este puţin probabil ca această scrisoare să ajungă înaintea mea, dat fiind lentoarea cu care se mişcă poşta grecească, dar, dacă tot m-am obişnuit să-ţi scriu în fiecare dimineaţă, voi continua s-o fac. De când sunt aici, scrierea lor a intrat pentru mine în ritualul zilelor. Le vom citi împreună, eu amintindu-mi astfel amănunte ce, altfel, le voi fi uitat cu siguranţă. Apropo de scrisori; îmi spui că scrisorile mele ajung la tine cu foarte mare întârziere şi în grup, nu câte una pe zi, aşa cum le scriu eu. Am o explicaţie: poşta greacă probabil foloseşte vaporul ca mijloc de transport. Aşa se face că scrisorile ajung mai târziu. Glumesc, desigur. Adevărata cauză este dezorganizarea tipic grecească, agravată de greve. În corespondenţa mea cu prietenii din străinătate, am constatat că o săptămână este suficientă chiar pentru America sau Australia.

. . .

Printre turişti, sunt foarte mulţi vorbitori de engleză. Presupun că sunt americani, fiindcă nu are Anglia atât de mulţi curioşi. Majoritatea sunt cupluri, rareori singuri şi foarte rar trei sau patru. Duminica este ziua nemţilor, aduşi cu autocarele, şi care merg în grup. Ieri a fost grevă şi se auzeau mai mult spaniolii; sunt probabil mai puţin informaţi. Culmea, a fost grevă şi la muzee, inclusiv Acropole. Îţi imaginezi dezamăgirea celor ce au venit de la mii de kilometri, cu un program de vacanţă bine pus la punct, să-şi vadă planurile năruite, din cauza unor pretinşi intelectuali de cultură proletară. Mare parte din veniturile Greciei sunt din turism. La anul, aceste venituri vor fi cu siguranţă cu mult mai mici, şi asta tocmai când ar trebui să-i preocupe creşterea lor. Nici o şansă de ieşire din criză!

. . .

Spunea un răutăcios despre România că este o ţară frumoasă; păcat că e locuită. Cred că se potriveşte la fel de bine şi Greciei, dacă nu chiar mai bine. Deşi nu este frumoasă, are o climă avantajoasă şi o mulţime de vestigii ale unui trecut ce te îmbie la reflexii spirituale. În plus, Atena de azi este cu mult mai europeană decât Bucureştiul, suficient de oriental. Cât despre greci, mentalitate lor te face să gândeşti serios la foarte multe lucruri. Latinii i-au plăcut. Pe lângă dovezile istorice, care spun că s-au folosit de erudiţii greci, ca şi faptul că şi-au însuşit stilul lor arhitectonic, avem în Atena ruinele unor construcţii de amploare, menite să ateste recunoaşterea culturii greceşti. Mitologia au copiat-o aproape în întregime, schimbând doar numele unor zeităţi: Zeus a devenit Jupiter, Afrodita a devenit Venus şi aşa mai departe. Împăratul Hadrian a fost cert un îndrăgostit de Atena. Cineva spunea că grecii şi-au cucerit cuceritorii. La figurat, bineînţeles. Frumos spus! Că reciproca nu este adevărată este explicabil. Romanii erau ocupanţi în timp ce grecii erau ocupaţi. Nu ocupaţi cu treburi; caracteristica asta se pare că nu au avut-o niciodată. Ocupaţi în sensul opus celui de ocupator.

Situaţia începe să devină interesantă după fragmentarea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, urmat de căderea în barbarie a celui de al doilea. Deşi ne mândrim cu ideea că Imperiul Bizantin, continuatorul Imperiului Roman de Răsărit, denumit de unii şi Imperiul Grecesc (din anul 650, limba oficială a fost greaca), a ţinut steagul civilizaţie aproape 1000 de ani, el nu a continuat aproape nimic nu numai din tradiţia romană, dar nici măcar din cea autentic greacă şi, în schimb, s-a orientalizat. Arhitectura bizantină nu mai are nimic din cea antică, din epoca lui Pericle. Mitologia, pe care noi o elogiem azi, a fost înlocuită cu religia creştină, ei fiind astăzi printre cei mai credincioşi ortodocşi din lume. Capitala a rămas la Bizanţ, localitate înfiinţată tot de greci în 660 î.H., şi redenumită de către romani Constantinopole. Vechile „polis”-uri greceşti, inclusiv Atena, au fost abandonate. Au fost acei greci lipsiţi de patriotism? Se pare că DA. A urmat ocupaţia otomană, care serveşte astăzi drept scuză pentru toate relele ce i s-au întâmplat Greciei, deşi decăderea Imperiului Bizantin a fost datorată în mare parte grecilor înşişi, decădere ce a facilitat desfăşurarea turcilor în această zonă, finalizată cu ocuparea capitalei. Ce a rămas din toate acestea? Nimic, cu excepţia aroganţei că democraţia a fost o invenţie grecească, motiv pentru care astăzi consideră anarhia ca fiind idealul lor de viaţă.

Cu drag,

Cristache

Atena, 14 octombrie 2011

Draga mea,

Amalia, fiica proprietarilor, a reuşit să plece la Londra. Nu ştiu cum mă voi descurca mai departe, fiindcă greceşte tot nu am învăţat, iar cu proprietarii voi avea sigur probleme de comunicare. Rămâne sora ei, cea de la etajul doi, cu trei copii, care ştie ceva engleză, şi domnişoara de la demisol, profesoară de engleză.

. . .

A plouat un sfert de oră, dar cerul a rămas înnorat toată ziua.

. . .

Dintre maşinile care circulă în oraş, bineînţeles că nu lipsesc cele japoneze. Dintre cele mici predomină Fiat-ul italienilor. Taxiurile sunt totuşi germane. Ceea ce surprinde este numărul neaşteptat de mare al maşinilor fabricate în Franţa, dovedind şi sub această formă implicarea francezilor în economia Greciei. De asemenea, firma Carrefour este des întâlnită. Am identificat până acum un singur super-market de genul celor din România, dar există o puzderie de magazine mici, răspândire prin oraş, însă numai pentru produse alimentare. Grecii, mai mult negustori decât cumpărători, preferă dugheana de lângă casă. Asta îmi dă senzaţia că România este pe cale să devină o ţară mai europeană decât Grecia. Dă Doamne! Firmele germane de gen METRO sau SELGROS sunt absente. Se vede că nemţii nu au prea multe motive să-i iubească pe greci. Reciproca este sigur adevărată.

. . .

Peninsula Balcanică a fost nu a fost un spaţiu propice pentru circulaţie, datorită munţilor, dar foarte propice refugiului. Asta şi explică dăinuirea specificităţilor, dar şi a disputelor. Relieful a permis formarea unor entităţi etnice distincte pe teritorii minuscule.

. . .

Sparta este azi un sat oarecare. Atena, în schimb, s-a dezvoltat exagerat de mult şi necontrolat. Acum, oamenii nu doresc să mai locuiască pe insule, unde se simt izolaţi aprovizionarea este costisitoare, transportul lent, accesul la servicii, în special cele de sănătate, este dificil etc. Şi totuşi, în viitor, situaţia se va schimba. Atena a devenit sufocantă. Grecia se va dezvolta pe continent şi, mai ales pe insule. Mă gândesc la California şi New Mexico, zone semi-deşertice, cândva aproape nepopulate, şi care s-au dezvoltat tocmai din acest motiv, după ce tehnica a permis crearea unor condiţii de viaţă acceptabile. Aerul condiţionat, mijloacele de transport moderne, preţurile mici şi salariile mari au făcut zona atrăgătoare. În New Mexico, oferta a venit şi din partea întreprinderilor cu caracter secret, mai uşor de supravegheat în deşert. Orice vizitator, dorit sau nedorit, este reperabil de la distanţă. O insulă este perfectă din acest punct de vedere.

Atena se va descongestiona. Deja este vizibilă preocuparea celor cu ceva bani de a-şi construi locuinţele în altă parte. Marii bogătaşi nu locuiesc în New York, ci în reşedinţe cât mai îndepărtate, pe măsura veniturilor. Nici în Atena cei bogaţi nu se înghesuie în centru, ci în cartiere periferice selecte. Nu au avut tăria de a se îndepărta prea mult, iar rezultatul este negativ: transportul este azi una dintre cele mai mari probleme ale oraşului.

Cu drag,

Cristache

Atena, 15 octombrie 2011

Draga mea,

Sunt aproape treaz, deşi este încă noapte. E întuneric şi linişte. Stau cu ochii închişi, dar cu cei ai minţii văd un peisaj stradal plin de viaţă. Nu am senzaţia că merg; sunt ca un aparat de filmat ce este deplasat pe şine de altcineva. Eu doar înregistrez ce se petrece în faţa mea. Trec pietoni, acum doi tineri repară o motocicletă. E adevărat că în ultimele zile, am mers foarte mult pe jos. Peisajul nu este însă cel al străzilor din Atena, ci al unora ce pot fi asociate unui oraş românesc, eventual Bucureşti în zonele semicentrale. Imaginile sunt pline de detalii; văd vitrine, unele cu gratii, acum apare o intersecţie în unghi ascuţit. Sunt şi câţiva pomi. Nu ştiu să fi visat ceva înainte. Mi se pare interesant cum reuşeşte mintea să compună asemenea imagini nevăzute vreodată.

. . .

Ieri, în prima parte a zilei a fost doar înnorat şi nu prea frig. Apoi a început să picure, pentru ca spre seară să ploaie bine. S-a răcit.

. . .

Aseară am văzut la televizor o emisiune în care l-au omagiat pe Mikis Theodorakis, compozitorul, cel care a scris muzica pentru filmul „Zorba, grecul”. Nu este ziua lui şi nu ştiu cărui eveniment i se datorează festivitatea. La ea. au participat aproximativ 20 de oameni din lumea muzicii, care au cântat din melodiile lui, dar şi ale altora. Aproape toţi participanţii cunoşteau melodiile şi cântau sotto voce, sau poate mai tare, dar oricum, la televizor nu se auzeau.

. . .

Cu vârsta, unele persoane nu se mai pot apleca cu aceeaşi uşurinţă ca în tinereţe, fie din cauza spatelui, fie din cauza burţii, dar în cele mai dese cazuri, din ambele. De aceea a fost inventat exerciţiul înclinării; în faţa şefului sau al închinării, dacă pe pământ nu au mari speranţe.

Cu drag,

Cristache

Atena, 16 octombrie 2011

Draga mea,

Ieri, din cauza frigului, am intrat într-o cafenea, să mă încălzesc. În lipsă de altă ocupaţie, am început să notez ce-mi trecea prin minte. Poţi vedea rezultatul în rândurile care urmează.

Am ajuns pe aleea pietonală despre care îţi spuneam că se desprinde din Piaţeta Kipseli. Cum îngheţasem de frig, am intrat într-o cafenea. De aici îţi scriu chiar acum, după ce am luat o aspirină şi un antinevralgic, care – după cum m-ai învăţat şi am verificat – au un efect amplificat împreună.

Localul este drăguţ. În mijloc tulpina unui arbore străpunge acoperişul. Nu ştiu cât de etanş este, dar – şi dacă nu ar fi – nu cred că ar deranja. Oricum, dă o notă aparte localului. Se vede că a fost mai mic, l-au extins peste o parte din trotuar, şi au fost obligaţi să înglobeze arborele.

. . .

Mă gândesc la greci. Şmecheri cum sunt, învăţaţi să primească ajutoare sau să împrumute bani fără să-i restituie, speră şi acum să se descurce la fel. Deşi Atena modernă s-a construit în acest mod, mă tem că nivelul de înţelegere a omului simplu este cam rudimentar. Primul val de ajutoare le-au primit în epoca eroică a Războiului de Eliberare. Asta este însă istorie. Grecii de azi nu mai sunt cei de atunci. Chiar dacă sunt naţionalişti şi patrioţi, puţini dintre ei ar mai fi dispuşi să-şi rişte viaţa. S-au învăţat să trăiască cu banii altora. După al doilea război mondial, ajutoarele au venit fără întrerupere, cu excepţia poate a „epocii coloneilor”. Dacă până acum le-au fost acordate, acum le cerşesc. Cele mai recente le-a marcat negativ mentalitatea, cel puţin prin două efecte:

- s-au învăţat să trăiască din ajutoare, ceea ce este mai grav decât pare;

- odată cu ajutorul sovietic, primit în timpul Războiului Civil, şi-au însuşit şi doctrina comunistă.

Grevele şi manifestaţiile de protest – soluţia lor la criza de acum – nu le va rezolva problema. Dimpotrivă, o vor agrava. În primul rând, criza nu este a lor; este o criză financiară globală. Grecia este doar prima pe lista datornicilor. Asta pentru că au furat şi minţit cel mai mult, în raport cu puterea lor economică. Acum, cei care ar trebui să rezolve criza sunt cei care deţin frânele şi, de care depinde sistemul financiar mondial. Marile bănci sunt cele mai implicate. Asociaţia băncilor doreşte să salveze sistemul. Băncile însă, deşi asociate, sunt concurente între ele. Eşecul unora este bucuria celorlalte. Cine va câştiga din această dispută încă nu ştim. Sacrificarea unora dintre bănci, cu consecinţe grave pentru Grecia, este o soluţie puţin probabilă. Acum, grecii se mângâie cu ideea că şi alte ţări, inclusiv SUA, au datorii şi că – în final – toate datoriile se vor şterge. Naiv! Nu cred că este cazul să le plângă de milă americanilor. Încercând să salveze sistemul, asociaţia băncilor s-ar putea să găsească o soluţie globală şi să ierte Grecia de păcate. Este, în aparenţă, soluţia avantajoasă pe termen scurt, dar catastrofală pe termen lung. Soluţia corectă este creşterea produsului intern brut, iar asta presupune atragerea investitorilor şi nu alungarea lor.

. . .

Sunt aici, în cafenea, două ospătăriţe foarte drăguţe, de o frumuseţe nepotrivită peisajului grecesc. Cred că în arborele lor genealogic s-a strecurat o rasă străină. Şi băiatul de la bar este drăguţ.

. . .

Spuneau unii că războaiele descrise de Homer ar fi fost, de fapt, cu mult mai mărunte şi că doar talentul scriitorului le-a ridicat în rang. Rezultă că şi despre eroi s-ar putea spune acelaşi lucru. Chiar şi Ulise, pare să fi fost doar un mare pişicher. Aşadar, datorită lui Homer, grecii ar avea un trecut glorios.

„La trecut-ţi mare, mare viitor”. Pentru noi, a fost o dorinţă, o urare. Dar pentru greci? Grecia nu este mare. Mă aflu acum în Atena şi pot spune că, din punct de vedere politic, nu este mare deloc. Da, dar simplu fapt că există de câteva milenii bune, dintre care ultimele două sub ocupaţie străină, este o dovadă că a avut – şi are încă – un viitor la care puţine ţări pot spera. Cum însă nu războiul troian a fost mare, ci opera lui Homer şi a altora ca el, rezultă că nu dimensiunea politică trebui avută în vedere, ci dimensiunea culturală. Ei, grecii, din acest punct de vedere, au un trecut cu adevărat mare, şi aceasta este explicaţia dăinuirii lor. Asta nu înseamnă că toţi grecii sunt oameni de cultură. Ba, aş zice că dimpotrivă. Chiar acum, când notez aceste gânduri într-o cafenea – spaţiu în care, în mod tradiţional, grecii îşi petrec serile la o ceaşcă de vorbe – cu greu aş putea numi intelectual pe vreunul dintre cei din preajmă, deşi cafeneaua este în centrul urbei. Nu care cumva însă să pui la îndoială valoarea culturii sau orice altceva de sorginte grecească, că eşti pierdut: nu mai prinzi rând să scoţi un sunet, pentru că toată cafeneaua devine o tribună ce ţi se adresează numai ţie. Ce-i drept, dacă Ahile, Ajax, Patrocle şi ceilalţi au fost eroi de roman, urmaşii lor – cu sau fără nume celebre - sunt persoane reale şi astfel se poate explica rezistenţa acestui popor.

. . .

Copiilor din Grecia le place şcoala. Cel puţin unora. Ieri, duminică, pe la ora 20, în faţa şcolii din vecinătate, câteva grupuri de copii discutau veseli în jurul unui morman de gunoaie. Aceasta nu-i deranja pe copii; se pare că s-au obişnuit, semn că li s-a mai întâmplat. Important este faptul că nu se pot despărţi de şcoală, chiar atunci când ea este închisă.

Am şi o versiune mai pesimistă: rutina; acesta este locul în care vin în timpul recreaţiilor să facă ceea ce nu le este permis în şcoală. Dar poate că asta nici nu trebuia s-o scriu.

Cu drag,

Cristache

Atena, 17 octombrie 2011

Draga mea,

Vremea s-a reparat. Cerul este senin, dar destul de rece.

Vecina de vizavi lucrează după masă, cred. Vine seara. Ciudat este că nu se culcă decât spre dimineaţă şi probabil doarme până târziu. Acum este ora 3:45 şi o aud făcând conversaţie cu fetiţa, amândouă cât se poate de treze şi vioaie. Ar fi putut să lase măcar copila să aibă un somn normal. Chiar şi căţelul din blocul de vizavi doarme la această oră. Latră doar ziua, în special seara, când posesorii animalelor de companie ies să-l plimbe pe cel mai iubit dintre pământeni, iar el îi anunţă că i-a observat. Drept e că, uneori, mai latră şi la câte un pieton, dar nu am aflat încă de ce. La mine nu latră. Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, la Braşov, lătra la mine câinele unei vecine, atunci când ieşeam din casă îmbrăcat cu halatul cu care pictam, şi care era pătat cu vopsele. Era clar că mă admonesta pentru îmbrăcămintea necorespunzătoare. Asta DA motivaţie…

. . .

Nu ştiu dacă oamenii erau mai frumoşi pe vremea lui Fidias & co. Dacă erau la fel cu cei de azi, însemnă că artiştii din antichitate au avut intuiţia frumosului, fiindcă au creat idealul de frumuseţe ce s-a păstrat până azi. Da, Grecii sunt cei ce ne-au îmbolnăvit de frumuseţe. Englezii, francezii, furând statuile greceşti au dus microbul frumuseţii acasă la ei.

În Atena, ruinele vor să ne spună că spiritul antichităţii încă există. Cercetată îndeaproape însă, constatăm că e plină de absenţe. Lipsesc nu numai urmaşii celor ce au construit-o, dar şi ai celor pentru care a fost construită. Atena modernă este altceva. Şi totuşi, spiritul există, dar el trebuie căutat în altă parte. Ţinta celor ce au construit din piatră monumente destinate să reziste timpului nu putea fi o mână de oameni, locuitorii de atunci ai urbei. Ei vizau universul şi sfidau timpul. Ţinta lor suntem chiar şi noi. Asta înseamnă că ei au dorit să spună lumii ceva, să aflăm cu toţii că au descoperit ceva, că ei - şi nu alţii - sunt cei ce au descoperit acel ceva.

- Bine, bine, şi ce au descoperit? Că ştiu să construiască din piatră? Asta ştiau şi egiptenii.

- Grecii au descoperit frumosul. L-au căutat mai întâi în filozofie şi l-au aplicat în artă.

Din păcate, ne-a trebuit cam mult să ni-l însuşim, dar – în cele din urmă – am făcut-o, fie şi parţial. Judecând după distrugerile provocate şi după absurdităţile unor modernişti, termenul „însuşit” pare cam pretenţios. Poate că „inoculat” ar fi unul mai potrivit, dacă avem în vedere modul în care modelul lor de frumuseţe s-a propagat, cel puţin în Europa. Încet, dar sigur. Chiar şi jaful a fost un mijloc prin care estetica grecească a făcut şcoală în capitalele europene. Furturile din patrimoniul Greciei au funcţionat asemenea unui cal troian. Sau al unui microb; de îndată ajuns la Paris sau Londra, i-a îmbolnăvit pe privitori de boala frumosului. A idealului de frumuseţe inventat de greci.

De ce erau grecii atât de mândri de descoperirea lor? Mă uit în jur şi constat că oamenii pe care îi văd pe stradă nu prea seamănă cu cei din statui. Să fi fost cei de atunci altfel? Posibil, dar nu cred că aceasta este cauza. Cred, mai curând, că artiştii de atunci au idealizat şi au conceput un model teoretic al frumuseţii. Ei au inventat estetica. Şi pentru că scrisul nu era atât de răspândit ca zi, au fixat-o în piatră, să dureze, şi au plasat-o pe înălţimi, să se vadă.

Atena rămâne un punct de reper pentru a ne asigura de eşecul urâtului sub orice formă, chiar şi a unor curente cu pretenţii artistice, dar fără acoperire reală. Poate că mai ales a lor. Tăcerea Parthenonului, a templelor greceşti, este o lecţie de estetică mai convingătoare decât orice curs savant de estetică.

Prin statuile decapitate şi tot felul de distrugeri barbare, Atena ne arată adevărata faţă a umanităţii. Dar poate că lucrurile se pot îmbunătăţi. Poate că binele şi frumosul mai au o şansă în faţa răului şi a urâtului. Totul e să vrem. Aceasta este lecţia Atenei şi, de aceea Acropole se află pe deal, un pleonasm – desigur – pentru că Acropole chiar asta înseamnă: oraşul de sus. Se află acolo, pentru ca să-l avem în vedere oriunde ne-am afla şi iată că oricând, din moment ce rezistă peste veacuri.

. . .

Societatea a fost şi va fi întotdeauna compusă din conducători şi conduşi. În consecinţă, vor exista tot atâţia bogaţi şi săraci. Totul e să nu se exagereze, fiindcă – pe de altă parte – prosperitatea este dată de clasa de mijloc. Ei trebuie să fie cei mulţi şi nu săracii. Distribuţia socială trebuie să aibă forma clopotului lui Gauss, şi nu a unui triunghi. Clopotul lui Gauss este reprezentarea matematică a realităţii, a naturii însăşi, în timp ce triunghiul este o imagine simplistă, creată de minţi de aceeaşi factură.

. . .

Dacă secolul 19 a fost unul eroic pentru greci, următorul, în ciuda prosperităţii dobândite către finele lui – a fost unul al degradării morale. Victime ale propagandei sovietice şi ruseşti, pe de o parte, şi a ajutoarelor primite din Occident, pe de altă parte, au devenit leneşi şi recalcitranţi.

. . .

Toată lumea ştie astăzi că Churchill şi Stalin au discutat şi stabilit împărţirea Europei de Est după al Doilea Război Mondial. Pentru că Churchill s-a deplasat la Moscova pe 9 octombrie 1944, se spune că el este cel care i-a propus lui Stalin, şi acesta a acceptat, înţelegerea potrivit căreia Grecia va intra după război în zona de influenţă engleză în proporţie de 90%, iar România în cea sovietică, în aceeaşi proporţie. Întrebarea este: S.U.A. nu avea nici un cuvânt de spus? Desigur, a avut. Măcar între Anglia şi SUA – dacă nu în context mai larg – au avut cu siguranţă discuţii cu mult înainte, despre care noi nu ştim, aşa cum mult timp nu am ştiut nici despre convorbirea dintre Churchill şi Stalin. Se explică astfel de ce încercările României de a ieşi din alianţa cu Germania şi a le deveni lor parteneri au eşuat chiar înainte de întâlnirea lui Churchill cu Stalin.

Cu drag,

Cristache

Atena, 18 octombrie 2011

Draga mea,

A fost o zi splendidă. Spui că aseară a nins şi temperatura este sub 0 grade la Braşov. Aici pot spune doar că s-a răcorit. Lumea încă făcea baie în mare.

Da, am fost din nou pe litoral, de data aceasta puţin mai departe. Am mers pe traseul cunoscut, cu tramvaiul până la Voula şi, de acolo, cu autobuzul până la Varkiza.

Observasem încă de data trecută că există autobuze ce trec pe-acolo, dar nu ştiam unde merg. M-am informat de la cei ce aşteptau în staţia şi am aflat că traseul E22 trece prin toate localităţile înşirate de-a lungul coastei, până la Saronida, adică foarte aproape de Cap Sounio, extremitatea sudică a peninsulei, unde se află ruinele celebrului „Templul lui Poseidon”. De ce lui Poseidon, zeul mărilor, i s-a făcut un templu pe uscat, nu ştiu. Celebritatea, nu atât a Templului, cât a ruinelor, se datorează poziţiei. Aflate pe un promontoriu, oferă o privelişte frumoasă în special la apus. Oricum, toate fotografiile de pe vederi sunt luate în asemenea momente.

Dacă mă gândesc un pic, îmi aduc aminte că Poseidon este şi zeul cutremurelor şi, dacă încă mai cuget, ştiu că una dintre explicaţiile dispariţiei culturii minoice este tocmai un cutremur, urmat de un tsunami, ce a pornit din insula Santorini. Amplasarea templului pe acest promontoriu capătă o justificare: a fost închinat lui Poseidon, cu rugămintea de a nu se mai juca cu vieţile grecilor şi, dacă se poate, să-i protejeze.

Cu biletul de tramvai pe care îl aveam, puteam merge până la Varkiza, ceea ce am şi făcut. De altfel, nici timpul nu mi-ar fi permis o excursie mai lungă, mai ales că nici nu ştiam cât va dura. Voi pleca altă dată, mai pregătit.

La Varkiza şi pe drumul până acolo, din curiozitate, m-am uitat la apartamente de închiriat, chiar dacă, acum, informaţia nu mai este de actualitate. La primăvară însă visul meu de a locui aproape de mare ar pute deveni realitate. Întreaga zonă a litoralului s-a dezvoltat enorm în ultimele decenii. Aici şi-au construit reşedinţe luxoase şi au investit cei cu bani foarte mulţi. Este o încântare să priveşti şi să te plimbi aproape oriunde, cu condiţia să nu fii ros de invidii.

Prima localitate este Vouliagmeni, după care şoseaua parcurge o zonă puţin locuită, unde muntele coboară abrupt până la mare. În micile golfuri, plaje minuscule te îmbie să părăseşti şoseaua pentru o baie bună, într-o apă limpede. Unii o fac chiar sub ochii mei.

Varkiza este o localitate mică. Zona din imediata vecinătate a mării arată ca toate celelalte de pe litoral. Pe măsură ce te îndepărtezi şi – bineînţeles - urci, casele se transformă în vile, iar acestea în adevărate palate. Nu am găsit nici unul de închiriat, dar, la periferia localităţii, există şi case simple, ale celor ce desfăşoară activităţi mai puţin rentabile, dar utile localităţii, unde s-ar putea găsi ceva pentru bugetul nostru de pensionari.

La întoarcere, am folosit autobuzul de pe traseul E22 şi am aflat că pleacă chiar din centru, din staţia „Academiei”. În plus, prin Atena merge pe bulevard, în regim de expres şi nu ca tramvaiul, precum melcul, pe străduţe întortocheate.

Cu drag,

Cristache

Atena, 19 octombrie 2011

Draga mea,

Este grevă generală, mijloacele de transport nu circulă, aşa că nu pot merge la Saronida cu autobuzul E22, pe care tocmai l-am descoperit. Îmi pare rău, mai ales că este o zi frumoasă. Cea mai potrivită activitate pare să fie o plimbare prin parcurile Atenei. Acolo unde nu sunt mormane de gunoi.

Atena arată într-adevăr foarte frumos, în special în asemenea zone, şi ele sunt multe. Sunt arbori pe multe străzi, chiar şi pe cele înguste. Printre ei sunt chiar şi lămâi, acum cu fructe, ce pot fi folosite, dar nu se osteneşte nimeni să le culeagă. Mandarinele, cu mult mai multe, sunt doar de decor; este un soi cu fructe amare. Unele tufe, aflate de asemenea pe trotare sau în faţa caselor, au flori. Am recunoscut doar câteva. Majoritatea îmi sunt necunoscute, dar sunt la fel de frumoase.

Parcul în care mă aflu acum este o feerie, iar soarele blând este deosebit de plăcut, după frigul din zilele precedente. Scriu la prezent, pentru că asta şi fac: stau pe o bancă din parc şi notez.

Trebuie să-ţi spun că apartamentul nostru este destul de friguros. Grecii nu sunt preocupaţi de izolare termică, aşa că noaptea este destul de rece. Sper ca instalaţia de încălzire centrală să fie eficientă, deşi – dacă va fi – va costa. Deocamdată, proprietarul încă nu a pornit-o.

Că grecii sunt zgârciţi o ştiam. Dar iată că zgârcenia nu este rentabilă, fiindcă, pe lângă necesitatea încălzirii pe timp de iarnă, trebuie să cheltuiască energie electrică, iar acum tocmai energia electrică s-a scumpit foarte tare, deoarece au înglobat în facturi şi alte taxe. Asta ca să nu mai vorbesc de sănătate. Medicamentele pot costa mai mult decât locuinţa, iar numărul femeilor în vârstă cu sechele de rahitism, reumatism, afecţiuni ale rinichilor şi alte beteşuguri dovedeşte efectul acestei mentalităţi greşite. Se vede la femei, fiindcă ele stau mai mult în casă, în timp ce bărbaţii au sau îşi fac de lucru în exterior. Cu o investiţie doar puţin mai mare la construcţia casei, puteau realiza o izolare termică mai eficientă şi o economie substanţială pe toată durata existenţei locuinţei.

Dar uite că mă gândesc la lucruri neplăcute, în loc să mă bucur de plăcerea de a sta pe o bancă în parc, sub razele soarelui de toamnă.

Un tip cu faţă de asiatic mi-a lăsat în grijă o pungă măricică din plastic negru, iar el s-a dus la toaleta din apropiere. Cred că stă de un sfert de oră acolo. Ar trebui să fac puţină mişcare, mai ales că banca pe care stau este cam tare, dar trebuie să-l aştept.

. . .

În sfârşit, a ieşit.

. . .

Am revenit după un tur prin centru, unde manifestanţii fac mizerie sub toate formele. Pe unde trec ei, pavajul străzilor capătă o cuvertură de manifeste, ambalaje de băuturi mai mult sau mai puţin răcoritoare şi alte produse „de-ale gurii”, aruncate într-o totală nesimţire. Au trecut vreo două ore de când am plecat şi soarele şi-a schimbat poziţia. M-am aşezat în alt loc, pe o altă bancă, mai bine expusă la soare.

Am constatat că am deranjat o broască ţestoasă, ce se afla chiar sub banca pe care stau. Acum, după o deplasare ce a durat câteva minute bune, a intrat adânc în tufişul din spate, unul cu frunze verzi, mici, groase şi lucioase.

Mi-au rămas în minte imaginile înregistrate pe străzi. Dacă, în zilele de duminică, Atena este un oraş activ, majoritatea magazinelor sunt deschise şi localnicii se alătură turiştilor, astăzi este un oraş mort. Mizeria de pe străzi îi dă înfăţişarea unei localităţi demult părăsită, unde doar gunoaiele s-au înmulţit.

Deşi negustorii nu se află în grevă, experienţa i-a făcut precauţi. Totul este închis, obloanele sunt trase şi mâzgălite asiduu de manifestanţi. Una dintre lozinci mi-a atras atenţia asupra dorinţei protestatarilor: „Război civil global”. Deci simplă anarhie!

De o săptămână, K.K.E., partidul comunist grec, face publicitate pentru mobilizarea populaţiei la grevă în Piaţa Omonia. Pentru că acolo nu ar fi încăput prea mulţi, ei sunt prezenţi din loc în loc pe străzile adiacente, până în Piaţa Syntagma. Îi identifici de la distanţă, din cauza megafoanelor la care îşi urlă lozincile. Ştiu că sună urât cuvântul „urlă”, dar el este elegant faţă de realitate. Îi mai identifici şi după fluxul de oameni ce pleacă spre casă, după ce au făcut act de prezenţă. Recunosc sentimentul, fiindcă l-am trăit cu toţii, la noi în ţară, în cei aproape 50 de ani de comunism. De ce participam noi la mitingurile organizate de partid, ştiu. De ce se simt grecii obligaţi s-o facă, nu ştiu.

Acest K.K.E. al lor îmi aduce aminte de P.P.D.-ul înfiinţat la noi de Dan Diaconescu. Citit de către un vorbitor de engleză, sună amuzant: „pipidi”. K.K.E., citit „caca e” este, într-adevăr, mai consistent. Curios este că, în limba greacă, „kaka” este opusul lui „kala” şi însemnă urât, respingător.

Oricum i-am spune, activitatea lui este pe cât de amplă pe atât de îngrijorătoare. Chiar fără să intru în profunzime, cheltuielile necesare organizării acestor manifestaţii - şi nu sunt rare – sunt de zeci de ori mai mari decât cele pentru alegeri parlamentare la noi. Pe traseul parcurs de mine azi nu am văzut nici măcar un singur stâlp fără 2-4 afişe pe el, unele atât de sus, încât au avut nevoie de ceva utilaje pentru a le lipi. Iar această grevă nu este singulară. De când sunt aici, se ţin lanţ, aproape în fiecare miercuri şi joi. Ce fac la serviciu luni, marţi şi vineri este uşor de imaginat: pregătesc manifestaţiile de miercuri şi joi. Sâmbăta şi duminica sunt zile libere. Atunci nu se organizează manifestaţii, că doar nu sunt proşti. Sunt doar leneşi.

La noi se spune că ceea ce faci luni vei face toată săptămâna. De aceea, gospodinele nu desfăşoară în această zi activităţi neplăcute, cum ar fi spălatul rufelor. De asemenea, se mai spune că nu e bine să dai bani, ci să primeşti, dacă se poate. Grecii au rezolvat problema altfel. La ei, luni se numeşte „deftera”, adică „a doua”. A doua zi a săptămânii. Prima este duminica, „ziua Domnului”. Vinerea este ziua Sf. Parascheva, iar sâmbăta este „savato”, adică „sabatul”, când nici evreii nu lucrează. Şi atunci, ei, grecii, de ce ar face-o?

. . .

Pe pixul meu pot să citesc „Descoperă mătura”. Probabil că era altceva de descoperit, dar s-a cam şters şi asta e ce pot eu citi acum. Mătura am descoperit-o. E într-un colţ, pe balconul dinspre curtea interioară. E cam uzată şi, oricum, eu prefer aspiratorul şi mopul. Am şi cumpărat unul nou.

. . .

Broasca ţestoasă din spatele meu se pare că s-a obişnuit cu prezenţa mea; a căpătat curaj şi a început să circule. Sper că nu doreşte să se urce pe mine.

. . .

De azi dimineaţă, deasupra Atenei se roteşte un elicopter. Supraveghează „spectacolul”. Cred că doar îl filmează, fiindcă spectacolul este bine supravegheat şi de jos, de către poliţişti şi scutieri bine dotaţi fizic şi tehnic. Nu-i vorbă că se pregătesc şi ceilalţi. Am văzut grevişti dotaţi cu filtre împotriva gazelor. Nu erau chiar măşti de gaze, ca cele folosite în armată, ci doar o pânză peste nas şi gură, dar cu un filtru adevărat în centru.

Îngrijorător pentru greci nu este atât existenţa unui partid comunist, cât amploarea activităţii lui. Influenţa sovietică este evidentă chiar şi prin simbolurile lui: steagul roşi cu secera şi ciocanul. Amploarea propagandei este însă fantastică, iar aici ajutorul rusesc nu poate fi eludat. Au chiar şi postul lor de televiziune, când nu fac propagandă directă, dau filme sovietice, majoritatea cu subiecte din al doilea război mondial, cu partizani, în general cu omul sovietic, care luptă pentru comunism. K.K.E.-ul le consideră, probabil, „mobilizatoare”, fiindcă, atât în Al Doilea Război Mondial, cât şi în timpul Războiului Civil ce a urmat, au primit ajutor sovietic. Se vede că K.K.E.-ul (cacofonie recomandată) se consideră şi azi copilul P.C. al U.R.S.S. Dacă a murit tătucul, iată că are un copil în viaţă.

Interesul Rusiei este evident. Chiar dacă au renunţat la comunism, politicienii ruşi sunt prea deştepţi şi versaţi în politică externă, ca să nu profite de ocazie. De la ţarul Petru cel Mare şi până azi, ei şi-au dorit permanent să aibă acces la Marea Mediterană. Până acum, Occidentul s-a opus, dar iată că se iveşte o breşă. Întrebarea este: Grecia ce viitor are? Nu în opinia greviştilor. Ei sunt simpli ignoranţi, manevraţi de către alţii, din diferite interese. Opinia politicienilor greci nu este nici ea relevantă. La fel ca toţi politicienii din lume, ei sunt interesaţi doar în păstrarea şi valorificarea puterii prezente, care le asigură şi prosperitatea materială. „Viitorul? La el să cugete naivii”- ar spune oricare dintre ei. Opinia grecului obişnuit este importantă, dar pe ea nu am avut ocazia s-o remarc. Se pare că este destul de anemică, fiindcă nu cred că un om cu judecată poate fi de acord cu ceea ce se întâmplă acum aici.

Toată lumea îşi doreşte ieşirea din criză. Soluţiile lor sunt însă extremiste şi fără nici o perspectivă de îndreptare a situaţiei. Dimpotrivă! Politicienii, după ce au acumulat averi exorbitante, vor să echilibreze balanţa financiară prin taxe plătite de nevoiaşi. Nu numai că este indecent, dar încasările realizate astfel sunt infime faţă de gaura din buget şi mai ales faţă de datoriile Greciei.

Ceea ce mă nedumereşte şi mai mult este constatarea că statul măreşte exagerat unele taxe, dar nu se îngrijeşte să încaseze altele, spre exemplu cele din contrabanda cu ţigări. Evaziunea fiscală nu-i preocupă câtuşi de puţin.

În România aproape că nu există telejurnal fără ştiri despre arestarea unor traficanţi de ţigări de contrabandă şi valoarea evaziunii fiscale cu care statul ar fi fost prejudiciat. În Atena, în centrul oraşului, te acostează indivizi oferind ţigări la preţuri mai mici decât în magazin. Evident, sunt obţinute prin contrabandă. Şi nu sunt puţini; sunt chiar sufocant de mulţi şi nu se feresc de nimeni; dimpotrivă, operează în văzul poliţiei. Alături de Muzeul de Arheologie, există un spaţiu în care te gândeşti de două ori dacă rişti să intri şi înţelept este să n-o faci. Acolo se vând şi droguri. De asemenea, în văzul poliţiei.

Din acest punct de vedere, revolta maselor este justificată. Pe de altă parte, protestatarii nu au un plan de acţiune, nu au o soluţie. Ei doar se revoltă şi, eventual, vor schimbarea guvernanţilor. Cu cine? Cu cei care îi agită azi? Cu liderii de sindicat? Aceştia se vor dovedi a fi escroci mai mari decât guvernanţii de azi.

Singura soluţie reală este creşterea P.I.B.-ului, a puterii economice a ţării. Pentru asta însă este nevoie de investiţii. Ce investitor şi-ar risca astăzi banii în Grecia?

K.K.E.-ul - dacă ar fi cu adevărat interesat de prosperitatea poporului grec - ar avea un program în acest sens, ar veni cu soluţii realiste, cu propuneri de reguli şi legi care să împiedice furtul din avutul public şi să stimuleze creşterea valorii produsului naţional şi nu ne-munca. Manifestările distructive, organizate de acest partid malefic, şi pretenţiile lor exagerate nu fac decât să îndepărteze investitorii potenţiali şi să deruteze şi mai mult populaţia, învăţată să trăiască din ajutoare. Trecutul lor glorios, când ajutoarele erau stringent necesare, are acum consecinţe nefaste în mentalitatea oamenilor, iar această mentalitate este speculată azi. Grecul speră că aşa se va descurca şi în viitor ca până acum. S-ar putea, dar aceasta ar fi cea mai proastă variantă posibilă, deoarece ajutoarele nu rezolvă problema, doar o amână, agravând-o astfel şi mai mult.

Ce vrea K.K.E.-ul? Să aducă Grecia în situaţia Cubei? Chiar şi aşa, Cuba a avut în Fidel Castro un om inteligent, în ciuda convingerilor sale ideologice. Pe de altă parte, societatea este un organism viu. Ea nu poate fi condusă dictatorial. Toate dictaturile s-au terminat repede. Totuşi, societatea trebuie condusă cumva, motiv pentru care, îndeobşte, este condusă prost.

Gata! A apus soarele şi se va face răcoare. Pa! În parc, a fost o zi minunată.

. . .

Am constatat că, într-un loc mai deschis, va mai fi soare încă cel puţin o oră, aşa că m-am aşezat pe o altă bancă. Are cam patru metri lungime, iar lemnele din care este făcută sunt dintr-o bucată, perfect drepte. Scump şi inutil. Dat fiind lungimea ei, n-a durat mult şi s-a aşezat la celălalt capăt o pereche de francezi. În ambianţa sonoră de aici, franceza lor sună chiar plăcut.

Este interesantă implicarea economică a francezilor în Grecia. Probabil că sunt puţin maliţios atunci când încerc o explicaţie pe baza geloziei lor faţă de englezi. Ani de zile, Anglia a fost interesată de aceasta zona a Mediteranei şi ei sunt cei care au ajutat Grecia în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi în prima parte a Războiului Civil, după care au cedat ştafeta americanilor. Acum, Anglia este inexistentă aici. Mă refer la afacerile vizibile şi nu la cele făcute din birouri, care se pot afla oriunde în lume şi doar din tradiţie în Atena. Pe locul lăsat liber, Franţa s-a grăbit să intre, iar acum are mari probleme.

Au plecat cei doi francezi. Acum a trecut pe lângă mine o pereche de 30-35 de ani, bine îmbrăcaţi. Nu par a fi muncitori. Ea poartă un steag, pe care se pot distinge însemnele K.K.E. Îl duce acasă în speranţa că îi va fi de folos şi altă dată. Acum e veselă, de-a dreptul fericită.

Anglia îmi provoacă şi altă observaţie. Ea nu prea este prezentă nicăieri în Europa, pe piaţa produselor mărunte. Se bazează probabil pe marile afaceri. Mă gândesc că marile afaceri sunt riscante şi este periculos să te bazezi doar pe ele; oricând îşi pot schimba proprietarul. Puterea unei naţiuni stă în zona de mijloc şi acesta este motivul pentru care Germania este în frunte, după două războaie pierdute. Uneori e mai rentabil să pierzi un război, decât să-l câştigi. Atena a pierdut războiul cu Sparta şi abia după acea s-a trezit la realitate şi a devenit cea despre care vorbim noi azi. Fără epoca elenistică, în care s-a răspândit cultura greacă, ar fi rămas doar o curiozitate istorică. Neamţul ştie să muncească; grecul ştie să joace table la cafenea.

Animaţia din parc s-a schimbat destul. Este mai multă lume acum. Unii doar traversează parcul, în drum spre casă. Cei mai mulţi însă vin să se relaxeze. Este probabil un reflex din zilele caniculare, când doar seara se poate ieşi la plimbare. Se zice despre greci că au o viaţa de seară intensă. În timpul zilei să nu-i deranjezi nici cu un telefon, mai ales între orele 14 şi 19, fiindcă sunt orele lor de somn.

. . .

Ceea ce ai citit până acum au fost notele pe care le-am luat ieri, cele mai multe scrise într-un parc. Eram liniştit, rezolvasem principalele proiecte, îmi cumpărasem bilet de întoarcere, peste două zile urma să plec; era o zi splendidă, mă relaxam. Scrisul meu s-a întrerupt însă brusc, fiindcă un tinerel cu aspect de arab m-a întrebat ceva ce n-am înţeles şi a plecat repede. Între timp, pe la spate, colegul lui mi-a şterpeli geanta. Am alergat câţiva metri mai încolo, unde câteva zeci de indivizi măslinii încercau să mă deruteze. Era inutil, fiindcă nu aveam nici o şansă să-i prind pe cei doi hoţi. Nu erau negri, ci măslinii, probabil arabi. În geantă aveam două cărţi de credit, un telefon mobil, aparatul de fotografiat şi – mai ales – cartea de identitate, fără de care nu mă pot întoarce acasă. Mâine va trebui să merg la Ambasadă.

Ceea ce a urmat e, poate, uşor de imaginat, deşi mă îndoiesc. Consumul nervos este sigur, imposibil de realizat, dacă nu ai trăit vreodată situaţii similare. Este nevoie de ceva pastile pentru calmare, şi aici îţi sunt recunoscător că m-ai instruit.

Şi toate astea într-o zi în care îmi programasem să fac o excursie la Saronida.

. . .

Mi-am amintit de discuţia recepţionerului de la hotel cu cei trei franco-algerieni, când îi acuza că algerienii şi marocanii sunt cei mai activi hoţi din Paris, şi că lui însuşi i s-a întâmplat să fie jefuit. Spuneam atunci că, probabil, a fost politicos faţă de mine că nu a amintit despre hoţii din România. Ei bine, nu a fost politeţe. Românii sunt vizibili doar la cerşit, izolaţi sau în grupuri foarte mici şi relativi puţini. Sunt acum convins că era realmente furios pe arabi, nu pentru că sunt mulţi la Paris, ci pentru că aici, în Atena, umblă în haite. Poate că haită nu este un termen potrivit; nu că ar fi prea dur, ci pentru că o haită este compusă din puţine animale, în timp ce ei sunt cu sutele. În privinţa numărului, poate că turmă ar fi termenul adecvat, dacă turma nu ar desemna o grupare prea paşnică. În cazul lor, îmi lipseşte cuvântul potrivit.

Citeam într-un ghid turistic că Atena este un oraş sigur pe timpul nopţii, fiindcă străzile sunt populate la orice oră, dat fiind apetitul grecilor pentru distracţii nocturne. Poate! Pe mine m-au furat ziua.

S-a întâmplat în parcul „Alsos Pediou Areos”, denumire de inspiraţie franceză, după „Câmpul lui Marte” din Paris, Ares fiind zeul războiului la greci, similar lui Marte, la romani. Eu cred că voi porecli parcul „Câmpul lui Hermes”, după zeul hoţilor, deşi cei care m-au furat pe mine au fost arabi, dar s-a întâmplat în Grecia, sub nasul poliţiei.

. . .

De obicei îmi ţin geanta „în badulieră”, adică peste umăr. Îmi amintesc scena când, astă primăvară, în tramvai, tipul cu care conversai pe banca din faţa mea te-a întrebat uşor ironic ce am eu în geantă de o ţin atât de strâns. N-o ţineam strâns, dar stăteam pe banchetă, cu geanta „în poale” şi cureaua peste umăr. Probabil că lăsam senzaţia că o ţin strâns. De ce am lăsat tocmai acum geanta de pe umăr şi am pus-o pe bancă, alături, oferind-o astfel hoţilor, nu ştiu. Fusese o zi frumoasă, mă simţeam bine, eram relaxat…

Se anunţă o zi frumoasă şi azi, dar asta pare să nu mai conteze acum. Astă noapte nu am dormit decât cel mult două ore, şi alea cu intermitenţe.

Să nu uit; a trebuit să apelez la fiica proprietarilor de la etajul doi. El este plecat la Londra să-şi ajute cealaltă fiică; se va întoarce abia luni. Eu rămăsesem şi fără chei. Nu numai că nu puteam să intru, dar hoţii aveau şi adresa, aşa că puteau să intre ei. A fost foarte amabilă. A telefonat imediat unui meseriaş, care a schimbat broasca. S-a oferit chiar să-mi dea bani, în ipoteza că nu mai aveam. Din fericire, nu purtam toţi banii cu mine.

Aseară târziu, în timp ce butonam la televizor – că de altceva nu eram în stare – am observat că au existat ceva bătăi între manifestanţi şi nu numai între manifestanţi şi poliţie. Aşa cred, fiindcă unii dintre cei ce păreau poliţişti purtau căşti de motociclişti şi nu aveau uniforme. În plus – şi asta mi-a atras atenţia – nu atacau organizat, în echipe, aşa cum o fac scutierii, ci dezorganizat, individual.

Interesant este că această tehnică folosită de scutieri a fost inventată de greci, pe la 650 î.H. Soldatul astfel instruit se numea hoplit, pentru că folosea un scut rotund numit hoplon. Luptau într-un rând dens (falangă), metodă preluată mai târziu de către legiunile romane.

Tot la televizor fiind, dar cred că moţăiam, sunetul îmi sugera atmosfera unei manifestaţii şi am vrut să schimb canalul. Am constatat că se transmitea un meci de fotbal. Ciudată asemănare! Sau, poate, nu chiar atât de ciudată!

Cu drag,

Cristache

Atena, 20 octombrie 2011

Draga mea,

Capul meu este încă buimac, deci impropriu scrierii. Pe de altă parte, scrisul este singura soluţie ce-mi stă în minte, pentru a traversa aceste momente de stress. Pastile am luat destule. Cred că, fără ele, nu aş fi în stare nici de ce încă mai pot să fac. Aşadar scriu, deşi nu ştiu dacă rezultatul este relevant pentru alte persoane. Este însă salutar pentru mine.

Credeam că va fi simplu să ajung la ambasadă. Am aflat adresa dintr-un ghid şi am identificat-o imediat pe hartă. Era în centru, deci va fi uşor de ajuns acolo. Aşa credeam! Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg nici de data aceasta. La adresa cu pricina era un bar. Din fericire, în orice bar există un om informat. A fost şi aici unul, de la care am aflat că mai există o stradă cu acelaşi nume, dar într-un cartier foarte îndepărtat, unde nu se poate ajunge decât cu autobuzul sau un taxi. Taxiurile erau în grevă, iar autobuzele nu mergeau până în centru. Ele întorceau pe străduţe obscure, greu de identificat. Vei crede, probabil, că exagerez, dar te rog să mă crezi că am pierdut mai bine de o oră în încercarea de a identifica o staţie unde autobuzul opreşte atunci când are traseul redus. Interogarea trecătorilor este aproape inutilă, fiindcă numărul traseelor depăşeşte cu mult o sută şi nimeni nu le ştie pe toate, nici măcar angajaţii societăţii de transporturi. Fiecare ştie doar ce-l interesează. În cele din urmă, am mers pe urma unor autobuze cu numărul ce mă interesa, dar circulau în sens invers. În felul acesta am identificat staţia. Simpla traversare a străzii nu era posibilă, deoarece traseul de întoarcere face o buclă foarte mare şi reintră pe acelaşi bulevard câţiva kilometri mai sus.

Am văzut cu această ocazie o altă zonă a oraşului, şi anume una dintre cele mai elegante. Acolo îşi are sediul Ambasada Română. Este departe de centru, foarte departe, dar ce cartier…. Numai vile ultra-elegante, cu multă verdeaţă împrejur, linişte. Pe străzile de-acolo nu circulă maşini ieftine. Cum ajunge cetăţeanul român acolo? Transpirat şi după o jumătate de zi în care îşi înjură politicienii. Că ambasadorul doreşte să stea acolo îl priveşte. Ar putea ca măcar consulatul să aibă un sediu mai accesibil.

O scenă interesantă mi s-a întâmplat după ce am coborât din autobuz. Am aflat zona în care se află strada pe care o căutam, una cu străduţe încâlcite, şi, fiindcă n-o găseam, am întrebat un cetăţean ce tocmai se urca în limuzina sa, un Mercedes. A răspuns în greacă că nu înţelege ce vreau şi nu cunoaşte limba engleză. M-am adresat atunci vânzătorului de la un chioşc apropiat. Am obţinut de la acesta informaţia necesară şi, pe când mă îndreptam către ambasadă, am trecut din nou pe lângă maşina lui. Nu plecase. Totul s-a petrecut pe un spaţiu de doar câţiva zeci de metri. De data aceasta, tipul mi-a făcut semn să intru în maşină şi mi-a spus într-o engleză perfectă că mă duce el cu maşina până acolo, fiindcă este foarte aproape de casa lui.

Eram singur când am ajuns la ambasadă, aşa că a fost foarte bine, fiindcă totul a decurs normal. Am avut noroc că aveam carnetul de conducere auto; mi-a folosit pentru identificare. Obţinerea unui document pentru revenirea în ţară m-a costat 65 de euro. Jaf curat.

Iată documentul de autentificare ca looser.

Până să plec, au mai venit cinci persoane, tot jefuite. Nu eram deci singurul. E o consolare, deşi cam slabă. Trei dintre ei erau ţigani. Ţigani români jefuiţi în Grecia. Aproape amuzant.

. . .

Ceea ce îmi reproşez eu este nu că m-au furat, ci că m-am lăsat furat, le-am inspirat o persoană ce poate fi furată, şi nici n-au greşit.

. . .

Şi ieri şi azi, deci în ziua marii greve generale şi următoarea, am făcut prin sondaj o statistică a conţinutului programelor televiziunii greceşti. Cum nu înţeleg limba greacă, singurul post interesant pentru mine este CNN. Pe la celelalte doar butonez, în căutarea vreunui spectacol. Ideea statisticii era deci aproape firească. La televizorul din camera mea prind mai multe canale, dar unele redau aceleaşi programe iar altele sunt prea neclare pentru a le identifica conţinutul. Dintre cele douăzeci luate în calcul, doar cinci sunt axate pe politică. Celelalte cincisprezece transmit orice altceva, în special divertisment. Din grupul primelor, unul transmite aproape integral, cred, şedinţele din Parlament. Acesta merită totuşi să fie luat în seamă, fiindcă, în restul timpului, dă filme şi muzică simfonică. Acum, transmite Simfonia a 6-a de Beethoven, cu Filarmonica din Berlin, dirijată de Herbert von Karajan. Un altul, în schimb, aparţine K.K.E.-ului. Aici nu e nimic de văzut nici măcar pentru o secundă. Cred că această statistică este relevantă pentru starea de spirit de aici.

Cu drag,

Cristache

Atena, 21 octombrie 2011

Draga mea,

Nu voi mai avea timp să scriu. La ora 20 voi pleca spre casă. Notele care urmează sunt înregistrate pe un dispozitiv MP3, de redare şi înregistrare fişiere, ce nu-l aveam la mine în ziua furtului. De asemenea, mai notez în blocnotes, atunci când pot.

. . .

M-am hotărât să fac azi excursia la Saronida, cu autobuzul de pe traseul E22, pe care l-am descoperit acum câteva zile. Vreau să văd întreaga coastă de apus a Aticei şi posibilităţile de închiriere aici a unui apartament mai aproape de litoral.

Am capul încă buimac, aşa că o excursie este binevenită. Peisajele ce se perindă prin fereastra autobuzului îmi distrag atenţia de la gândurile mele.

Troleibuzul m-a dus până aproape de Omonia. Mai departe, unele străzi sunt blocate pentru circulaţia rutieră din cauza manifestaţiilor, deşi eu nu am văzut manifestanţi şi nici le nu aud zgomotele caracteristice. Am mers pe jos până la staţia „Academiei”. Noroc că nu este departe. Marea problemă era dacă autobuzele E22 circulă şi dacă nu cumva pleacă din altă parte, necunoscută mie. În Piaţa Omonia era linişte; doar câteva lozinci imense, proaspete, se văd de la distanţă.

Am avut noroc! Autobuzele pleacă chiar normal, din staţie. Până la Saronida costă 1,6 euro dus şi alţi 1,6 euro la întors.

Am plecat la 11:04. Pe drumul până la mare, pe care am trecut de mai multe ori, abia acum văd o adevărată livadă pe acoperişul unui bloc, nu foarte înalt.

La 11:42 suntem la Voula, în doar 42 de minute faţă de o oră, datorită porţiunii de drum prin Atena, parcursă pe bulevard şi nu pe străduţe înguste, unde tramvaiul abia se strecoară. La ora 12 suntem la Varkiza. O mulţime de oameni fac baie în mare, parcă mai mulţi acum decât în urmă cu o lună, când am venit în Grecia. Ar putea fi din cauza sentimentului că sezonul estival este pe sfârşite şi lumea vrea să profite de ultimele zile favorabile, deşi aici totul este încă verde şi sunt multe flori. La orizont se vede o uşoară pâclă, semn că toamna a început.

Ora 12:26. Am ajuns la Saronida. Multe persoane, chiar dintre cele mai modeste, vorbesc aici engleza, cu mult mai multe, procentual vorbind, decât în Atena. Pe deal, unul destul de mare, golaş şi foarte abrupt, se află case răzleţe. Am întrebat de ce şi-au construit oamenii case în locuri atât de greu accesibile şi îndepărtate. Mi s-a răspuns că acolo sunt vilele unor oameni foarte bogaţi: politicieni, oameni de afaceri. M-am mirat, fiindcă, privite de la distanţă, nu păreau deloc fastuoase, în contrast cu reşedinţele din celelalte localităţi de pe litoral. Mini-blocuri cu două-trei etaje, fără nici o amenajare exterioară. Singura explicaţie este dorinţa de izolare. Într-adevăr, o eventuală „furie populară” nu le-ar putea provoca pagube importante, pentru simplu motiv că ar fi greu de ajuns acolo pe jos.

. . .

Pot să scriu în continuare

„Draga mea”,

fiindcă tot la tine mă gândesc. Puterea obişnuinţei, ce să-i faci!

Notez acum în drum spre casă, spre România. Câţiva călători sunt tineri de 30-35 de ani şi se întorc definitiv, după ce au lucrat în Grecia 10-15 ani. Sunt, evident, trişti. Justificarea lor unanimă este prăbuşirea economiei Greciei, soldată cu scăderea numărului locurilor de muncă, sau diminuarea salariilor sub limita acceptabilă.

. . .

În Bulgaria, pădurea este ruginie, în faza de maxim colorit. Păcat că este ceaţă. Se vede doar la câţiva kilometri, uneori doar 5-600 de metri. Câteodată, peisajul este mai frumos aşa; pare mai misterios.

. . .

În afara obiectelor pierdute odată cu geanta, am rămas şi fără fotografiile luate, atât cu aparatul de fotografiat, cât şi cu telefonul mobil, precum şi înregistrările de pe reportofonul pe care îl cumpărasem în Statele Unite ale Americii şi care au stat la baza primei mele cărţi, „Singur printre americani”, aşa că „Singur printre greci” va fi un proiect pentru altă dată, poate unul împreună.

. . .

Gaddafi a devenit istorie. Aseară, la C.N.N., subiectul a acaparat întreg programul. Este interesant cum dispar dictaturile: în acelaşi mod, adică ruşinos. Cât timp dictatorul este în viaţă, toată lumea crede că el are asigurate o multitudine de soluţii de protecţie şi salvare. Mă gândesc, bineînţeles la Ceauşescu. Când e să i se întâmple, constată că e singur. Bine, faţă de Gaddafi este o diferenţă esenţială, atât ca natură a dictaturii, cât şi ca sfârşit: Gaddafi a avut apărători până în ultima clipă, ceea ce nu i s-a întâmplat şi lui Ceauşescu. Am folosit cuvântul dictatură, fiindcă aşa s-a încetăţenit, deşi el este cât se poate de impropriu. De fapt, nici asemănarea dintre cei doi nu este potrivită. Gaddafi a fost, într-adevăr, un dictator, în timp ce lui Ceauşescu i s-a creat doar o aură de dictator. Teoretic, regimul a pretins a fi o „dictatură a proletariatului”, pentru că aşa cereau utopiile comuniste. În locul ei a apărut o societate oligarhică, aşa este ea definită în ceea ce unii numesc „ştiinţa politicii”, dacă o astfel de ştiinţă poate exista. Termenul „politică” vine tot din greacă, de la „póli”, oraş, şi se referă la „treburile oraşului”, deci la administrarea oraşului, dar din care nu putem elimina disputele din agorá, adică ceea ce înţelegem noi astăzi prin politică, doar că locul de desfăşurare s-a mutat în spatele uşilor închise. Revenons á nos moutons (şi la ciobanii lor), oligarhia impusă de sovietici după al Doilea Război Mondial s-a consolidat într-o structură socială conducătoare. Ca orice structură piramidală, ea avea nevoie de o păpuşă vizibilă, asemenea celei ce se pune în vârful bradului de Crăciun, pentru a atrage atenţia, deşi darurile se află jos. „Indicaţiile preţioase” despre care s-a vorbit atâta nici măcar nu erau ale lui; orice vizită era pregătită de specialişti în domeniu, iar el spunea ceea ce aceştia stabiliseră că ar trebui făcut. Partea nostimă este că, în timpul vizitei, el le spunea tot lor ceea ce ei stabiliseră în zilele precedente. Trebuia însă să ai umor pentru ca să guşti ridicolul situaţiei, ori nouă tocmai de asemenea umor nu ne mai ardea atunci. Aveam noi alt umor la îndemână, mult mai gustat. Iată o mostră:

- Ştii bancul cu cele două sicrie din faţa Comitetului Central al Partidului?

- Nu.

- Nici eu, dar îmi place cum începe.

Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, membrilor acestei structuri, creată nu numai în România, ci în toate statele din Europa de Est, le-a devenit clar că economia centralizată nu este o soluţia viabilă şi că averile lor ar putea să crească, dacă ar adopta o economie liberă, asemenea celei din Occident, ceea ce au şi făcut. Ceauşescu nu a înţeles această manevră şi a trebuit să dispară. Acesta este şi motivul pentru care el nu a mai avut susţinători în ultimele clipe; a fost înlăturat tocmai de către ei. Acum, că jocurile sunt făcute, conduce aceeaşi structură, cu unele ajustări, mai mici în formă, dar importante în conţinutul pungii.

. . .

Creştinismul a fost gândit în Grecia şi implementat în Ierusalim; comunismul a fost proiectat în Germania şi implementat în Rusia. Nu m-ar mira ca o nouă paradigmă să fie generată tot în Grecia. Întrebarea este: unde va fi implementată?

22 octombrie 2011

Addenda

1 noiembrie 2011

Aproape toţi cei cu care mă întâlnesc mă întreabă ce caut în Grecia, dacă am rude acolo etc. Le răspund că nu am nici o relaţie în Grecia şi că mă duc pentru climă. Unor invidioşii nu le scapă replica: „E bine de dumneavoastră, că vă puteţi permite”. Sunt însă obişnuit cu asemenea replici. Îmi amintesc acum una celebră, din partea unui parvenit, devenit inginer şi, temporar – din fericire – coleg de birou cu mine: „Aţi avut o viaţă uşoară. Aţi mers la şcoală pentru că v-a trimis mama şi tata şi încet-încet aţi ajuns inginer fără efort. Eu a trebuit să muncesc. Într-un an calendaristic am urmat un al la facultate, doi de liceu la fără frecvenţă plus bacalaureatul.” Privită din punctul lui de vedere, copilăria mea poate părea că a fost uşoară, deşi mă îndoiesc; cred că a fost doar o replică a lui, ştiindu-se un impostor.

Toate copilăriile sunt fericite în ochii adulţilor şi toate copilăriile celorlalţi sunt uşoare, plate şi banale, spre deosebire de ale noastre, dramatice şi nepereche. Ştiu însă că, în aceeaşi perioadă, mama, văduvă, a trăit multe zile doar cu ceai şi pâine, în timp ce tatăl celui amintit era şeful Gospodăriei de Partid, cea care - cu preţuri modice sau chiar gratis - alimenta activiştii de partid cu bunătăţile interzise celorlalţi.

Cât priveşte ideea cu şederea în Grecia în timpul sezonului friguros, nu am nimic în plus faţă de ei, poate în minus, dar dacă socotesc costul gazelor, al întreţinerii şi, mai ales, al medicamentelor datorate climei aspre din Braşov, aproape că îmi scot chiria din Atena. Dacă mai strâng puţin cureaua, calculele îmi spun că îmi pot permite, iar dacă mai vând şi câte un tablou – că de pictat nu mă pot lăsa – atunci poate fi chiar bine.

Şi mai e ceva: politica românească, ştirile cotidiene despre tot felul de hoţii şi multe altele de genul acesta au ajuns să mă enerveze. Am devenit cârcotaş chiar şi în ceea ce scriu. Nu că nu aş avea ce cârcoti în Grecia. Am, slavă Domnului, poate chiar mai mult decât în România, dar pe cele de aici nu le pun la inimă. Nu mă mai dor. Le comentez şi atâta tot.

Asta nu înseamnă că m-am rupt de cele de acasă. Aflu şi din Grecia ce se întâmplă în România. Există Internet! Am însă avantajul că pot selecta ceea ce mă interesează.

Distanţa? Distanţa poate să mă ajute să văd mai clar. Cât despre scrierile mele, până acum ele au avut un ecou mai puternic în străinătate decât în ţară. Poate că acum, scriind din străinătate, vor avea mai multă căutare în România. Vise!

2 noiembrie 2011

- Ce părere aveţi despre prezicerile lui Friedman cu privire la România?

- Numele îmi sună cunoscut, dar acum nu ştiu dacă ştiu despre ce e vorba.

- A apărut un interviu într-o revistă; cred că o mai am pe-acasă. Am să v-o dau, să-l citiţi. Spune că România a greşit intrând în NATO şi UE. Mai bine se alia cu Turcia.

- Prea tranşantă soluţia. Politica este mult prea complexă pentru asemenea verdicte. Dar m-aţi făcut curios.

- Mâine vă aduc revista. Şi eu sunt curios ce părere aveţi.

Am primit revista. George Friedman este fondator al companiei de analiză Stratfor. Articolul este un interviu, publicat iniţial în „Hot News”, din care s-au extras - nu ştiu cât de corect – pasajele despre România. Iată opinia mea.

Unele afirmaţii sunt corecte, altele nu.

Este corect atunci când afirmă ca România nu are şanse să exporte produse proprii în U.E., din cauza concurenţei puternice a ţărilor mai dezvoltate, ca Germania, Franţa şi altele.

Este doar politicos atunci când laudă talentul românilor şi asta îl face să greşească, spunând că România poate exporta în alte ţări decât cele din U.E. şi recomandă colaborarea cu Turcia. Aici îşi dezvăluie şi un gând ascuns (poate o dorinţă), şi anume formarea unui centru de putere în coasta U.E. şi a Rusiei.

Greşeala lui constă în ipoteza că România ar putea produce competitiv de una singură şi din proprie iniţiativă. Nu, din păcate, România nu este capabilă de aşa ceva, iar cei câţiva tineri, cu care ne place să ne lăudăm, sunt marginalizaţi, sau pleacă în străinătate. Ca membră a unei comunităţi mai mari însă, îşi poate însuşi o parte din caracteristicile acelei comunităţi. Pe lângă URSS ştim ce şi-a însuşit. Constat astăzi că până ce şi mâncarea – poate că singura ce ar fi putut fi de bună calitate – este inferioară celei din ţări mai avansate şi chiar a celei din România de acum 50 de ani. Ca membră U.E. – fie şi asemenea unei mahalale a unui oraş – împrumută ceva din civilizaţia occidentală. Diferenţa dintre Braşovul de azi, spre exemplu, şi cel de acum 20 de ani este relevantă. Ca membră a U.E. poate produce măcar componente ale unor produse performante, îşi poate însuşi tehnologii moderne. Într-o varianta optimistă, poate dobândi cu timpul capacităţi intelectuale şi materiale moderne, să-şi creeze posibilităţi de export în ţări ca Turcia.

Cât priveşte intrarea în NATO, sunt de acord că, în cazul unui conflict armat, nu ne va ajuta nimeni. Asta se ştie. Este la fel de adevărat că o alianţă cu oricare dintre beligeranţi este o greşeală. Singura soluţie este apărarea cu forţe proprii, pentru că, în cazul înfrângerii foarte probabile, rămâne onoarea şi posibilitatea refacerii rapide fără datorii de război – materiale sau morale – după încetarea conflictului. În cazul nostru însă, aderarea la NATO a fost primul pas pentru revenirea în Europa.

3 noiembrie 2011

- Ai slăbit. Nu ţi-a priit Grecia?

- În Grecia a fost foarte bine.

- Şi atunci?

- Din cauza limbii. Nu-i uşor să vorbeşti greceşte cu mâinile.

- Văd că ţi-a mai căzut şi din păr; asta-i tot din cauza limbii?

- Nu, părul mi-a căzut la spălat.

- Asta-i o variantă la bancul acela cu soldatul rus, care şi-a găsit vesta.

- Care banc? Nu-mi amintesc.

- Te-ai grecizat; ai uitat glumele autohtone. Saşa şi Ivan, doi prieteni buni, făcuseră războiul împreună şi îşi juraseră să rămână burlaci. După câţiva ani însă, Saşa decide să se căsătorească. Ivan, supărat că a fost trădat, refuză invitaţia la nuntă, mai ales că i s-a cerut să vină îmbrăcat corect şi cu cravată. Toate ca toate, dar pretenţia cu cravata l-a scos din sărite. Totuşi, după câteva zile, se răzgândeşte şi vine la nuntă aşa cum i s-a cerut. Fericit, Saşa îi mulţumeşte. Ivan răspunde că nu era să renunţe el la prietenia lor atât de lungă pentru un moft. - „Şi-apoi, ştii, mi-am găsit şi vesta”, spune el. – „Care vestă?”, întreabă Saşa, nedumerit. -„Vesta, pe care am purtat-o tot războiul, să-mi ţină de cald în zilele geroase.” – „A, da, aşa e, vesta ta de care nu te despărţeai. Şi unde era?” – „Sub cămaşă.”

- Da, mi-am amintit gluma.

- Vezi? Ai început să-ţi revii. Tu n-ai găsit nimic?

- Încă n-am avut timp.

. . .

- „At in Arcadia ego”.

- Eu nu am fost în Arcadia.

- Toată lumea a fost în Arcadia.

- Asta este o platitudine cu ştaif. Desigur, cu toţii am fost în Arcadia lui Pan cel urât, cu barbă, coarne şi copite.

- Era urât, dar a inventat naiul.

- Eu aş prefera Arcadia lui Poussin.

- Vorbeşte pictorul din tine. Sau ai cumva nostalgia unei fericiri pierdute la care ai visat? Ştiu că viaţa idilică nu te caracterizează.

- Chiar dacă aş avea-o, la ora asta sunt treaz.

- Şi de aceea te limitezi la Arcadia din geografie.

- Ei da, îţi las satisfacţia să mă consideri limitat; la ora asta sunt deschis către alte subiecte.

- Către geografie.

- Nu către geografia de atlas, ci către lume, către oameni. De altfel, expresia „Et in Arcadia ego” vrea să sugereze viaţa idilică într-un peisaj frumos şi, mai ales, liniştit. Nu spaţiul este important, ci viaţa. Ai bine, eu nu am cunoscut nici una dintre alternative. Nu am fost nici în Arcadia din Peloponez ca să nu mai vorbesc despre viaţa idilică.

- Mi-ai luat toată poezia. Acum îmi rămâne să mă gândesc la Arcadia modernă, adică acolo unde s-a născut mişcarea de eliberare a grecilor.

- Ai trecut de la o extremă la alta.

- La Delphi ai fost?

- Nu, eu am fost doar la Atena. Sper ca în viitor, stând mai mult acolo, să fac şi câteva excursii. Dar de ce te interesează? Ai vreo întrebare pentru Pythia?

- Mai e acolo? Dacă stau să mă gândesc bine, am destule întrebări. Cine nu are?

- Majoritatea întrebărilor de acum 3000 de ani erau aceleaşi ca în zilele noastre: ce carieră să urmezi, dacă să ai sau nu încredere în cineva: prieten, logodnic, logodnică, dacă partenerul îţi este devotat . . . Doar că răspunsurile ei erau de obicei îndemnuri. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” se zice că-i aparţine.

- Ea intra în transă din cauza unui gaz ce ieşea din spatele trepiedului pe care se aşeza. Mai bine mă duc la „Mama Omida”.

- Ei, ăsta DA progres! Eşti sigur că ea nu foloseşte gaze? Oare de ce credem noi că am evoluat?

- N-am adaptat. Tot timpul oamenii s-au adaptat. De la şamani, am ajuns la Mama Omida.

- Trebuie să recunoşti că, dintre toate variantele, cea mitologică a fost cea mai frumoasă.

- Dacă idealizezi, da.

- Ai putea să-i idealizezi pe şamani?

- Poate pe Mama Omida.

. . .

- Ai afirmat odată că Grecii au trecut de la Mitologie – cu care i-a molipsit şi pe romani – la Creştinism, cu o viteză mai mare decât oricare alte popoare. Nu mai vorbim despre faptul că sunt şi astăzi printre cei mai credincioşi.

- Da, o filozofie nu se naşte peste noapte, iar religia are în nucleul ei o filosofie. Ea are nevoie de o lungă perioadă de gestaţie, şi asta s-a întâmplat în Grecia într-o măsură mai mare decât în oricare altă parte. Când Creştinismul s-a cristalizat şi s-a materializat public – să zic aşa – prin biserici, episcopii etc. a fost imediat însuşit. Populaţia era pregătită.

- Ceea ce nu s-a întâmplat în ţările unde a fost impus de sus în jos. Acolo, populaţia era nepregătită şi au trecut secole până să înţeleagă despre ce este vorba.

- S-au nu au înţeles niciodată, ca băştinaşii celor două Americi, cărora li s-a impus Religia Catolică, dar ei continuă şi azi să-şi păstreze vechile credinţe.

- N-au vrut să înţeleagă. Şi dacă tot ai pomenit de Catolicism, cred că Europa Occidentală nu a înţeles nici azi esenţa Creştinismului timpuriu. În nici un caz pe vremea Inchiziţiei şi a Cruciadelor.

- Dar pe ce te bazezi când susţii că în Grecia s-au moşit ideile Creştinismului?

- Chiar şi Sfântul Paul a fost un evreu instruit în Grecia. Dar istoria este mult mai lungă. Legea Talionului, spre exemplu (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), de care este plin Vechiul Testament şi este înlocuită cu reversul ei în Noul Testament, fusese desfiinţată de Draco încă din 620 î.H. Tot el încearcă să introducă egalitatea oamenilor în faţa legii, principiu creştin, conform căruia oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Despre Platon nu mai vorbesc. Un francez – nu-mi amintesc acum numele – l-a numit „primul teolog sistematic”. (Este vorba despre M. Louis, în „De la grand séminaire de Meaux”, citat de Pan Pan Vandoros într-o care foarte frumoasă: „Grecia cu zei şi fără”.)

4 noiembrie 2011

Dialog imaginar şi nu prea

- Marile schimbări nu au fost realizate niciodată prin brutalitate. Revoluţiile nu au produs decât dezastre.

- Bine, şi atunci, cum se produc schimbările, fiindcă cei privilegiaţi nu renunţă niciodată la privilegiile lor de bună voie.

- Prin schimbări în aparenţă mici, dar esenţiale. Societatea creştină – europeană şi americană – a eşuat pentru că a schimbat paradigma filozofică-religioasă, dar a păstrat formule economice vechi, şi a creat astfel o discrepanţă între aspiraţiile populaţiei şi realitate.

- Ai plecat de la schimbări mici şi ai încheiat cu idei filosofice, pe care nici eu nu prea le-am înţeles.

- Concret, atunci când s-a trecut de la monarhie ereditară la statul modern, bazat pe instituţionalizarea principalelor activităţi sociale, nu s-a gândit nimeni la un stat cu alegeri universale, unde inculţii sunt puşi să-şi aleagă înţelepţii. Ideile comuniste erau în incubaţie. Bogaţii vremii găseau firesc ca – în apărarea propriei bogăţii – să contribuie la cheltuielile generale, proporţional cu averea lor. Ideea nici nu era nouă. Şi înainte, chiar şi în Ţările Române, fiecare boier venea la război cu oastea lui şi contribuia la bugetul ţării potrivit puterii sale economice. Bineînţeles, şi puterea lui de decizie era cu atât mai mare, cu cât contribuţia sa era mai mare. Ei bine, această idee a contribuţiei pe măsura averii s-a perpetuat, ba – mai mult – în economia de piaţă ce a urmat, s-a extins asupra profitului, devenind astfel o frână socială. Anacronismul ei s-a perpetuat până târziu şi a creat puternice disfuncţionalităţi în societate.

- Bine, cu asta m-ai lămurit. Cât despre alegeri universale, toată lumea se gândeşte la comunişti, dar şi aici ideea nu le-a aparţinut.

- Evident, ea aparţine Occidentului, prin utopiile lui.

Avem şi în România un exemplu relevant. Partidul Ţărănist s-a născut nu din dorinţa ţăranilor de a participa la vot. Sărmanii de ei, nici nu ştiau ce-i acela. Unor politicieni cât se poate de orăşeni le-a venit ideea că, în ipoteza votului universal, ţăranii - fiind majoritari în România de atunci - trebuie convinşi să voteze cu partidul lor şi nu al adversarilor politici. Soluţia? Nimic mai simplu: i-au pus partidului numele de ţărănesc şi au iniţiat o propagandă corespunzătoare. Iată că şi aici comuniştii nu au avut idei, ci le-au folosit pe ale altora, exagerându-le.. . .

Peste o săptămână mă întorc în Atena.

5 noiembrie 2011

Întors în ţară, eram în continuare curios să aflu cum evoluează situaţia în Grecia, mai ales că, peste o săptămâna mă voi întoarce. Eram chiar bucuros că voi afla ştirile în limba română. Cât am stat în Atena, neştiind greceşte, doar de la C.N.N. mai aflam câte ceva.

Nedumeririle mele însă au sporit cu una. La televiziunea română se vorbeşte despre opoziţia de dreapta, cu care Primul Ministru, Giorgios Papandreou, se confruntă în Parlament, el fiind socialist, membru al PASOC (Mişcarea Socialistă Panelenică). A fost chiar preşedinte al Internaţionalei Socialiste, în 2006. Este însă un socialist născut în S.U.A., la Saint Paul, Minnesota, unde tatăl său, Andreas Papandreou era student şi are foarte serioase studii, atât înainte, cât şi după 1974, când a venit în Grecia, după restaurarea democraţiei, şi s-a implicat puternic în viaţa politică a ţării sale. Dealtfel, numele său este George Jeffrey Papandreou, mama sa, Margaret Chant, fiind americancă. Şeful opoziţie este nimeni altul decât Antonis Samaras, cu care fusese prieten şi coleg de cameră la Amgerst College, în Massachusetts.

În fiecare dintre noi există un Apollo, dar şi un Dionysos. Cum pacea între cei doi nu este posibilă, armistiţiul este singura soluţie. Faptul că încălcarea temporară a armistiţiului îi face pe unii să iasă în evidenţă pentru moment nu le asigură un loc favorabil în istorie.

Dar nu asta m-a surprins, ci faptul că, în Atena, opoziţia din stradă era organizată de către KKE (Partidul Comunist Grec) iar revendicările lor ţinteau salariile mici şi taxele prea mari. Asta nu am aflat-o de la televizor, ci am văzut-o cu ochii mei şi nu odată. Nici vorbă de vreo dreaptă.

Se pare că sunt, de fapt, trei probleme:

o opoziţia de dreapta din Parlament;

o opoziţia de stânga din stradă;

o problema reală şi gravă a crizei, care nu are soluţie nici în Parlament şi nici în stradă.

Pe acest eşichier, Papandreou joacă abil. După opinia mea, Parlamentul îşi va onora numele şi va rămâne la nivelul vorbelor. Opoziţia de stânga este cu adevărat periculoasă, fiindcă ea poate determina un derapaj către anarhie, de care vor şti să profite alte ţări, în nici un caz Grecia. Cât priveşte criza, ea este una profundă şi priveşte mentalitatea, legislaţia inadecvată şi lipsa voinţei de a o schimba. Cei care ar trebui s-o facă sunt chiar cei care au provocat-o. Din păcate, ei nu sunt dispuşi s-o facă, iar ceilalţi sunt fie incapabili, fie manipulaţi, fie şi una şi alta.

* * *

- De ce au grecii nasul mare?

- ?

- Pentru că sunt mincinoşi.

- Bravo! Te-ai gândit la Pinocchio.

- Bineînţeles. Carlo Collodi îşi cunoştea bine vecinii, aşa că asocierea nu este deloc întâmplătoare.

- Poţi fi sigur de asta, mai ales că, înainte de a fi scris cărţi pentru copii, el a fost un scriitor satiric şi jurnalist, bine implicat în politică.

- Carlo Collodi este pare-mi-se un pseudonim.

- Da, numele său real a fost Carlo Lorenzini. El a fondat ziarul „Il lampione”, închis de cenzura din Toscana în 1848 şi reapărut mai târziu, după unirea cu Piemontul, un prim pas către unificarea Italiei. Cărţi pentru copii a început să scrie după 50 de ani.

- De unde se vede că literatura pentru copii nu este la îndemâna oricui. Îţi trebuie ceva experienţă pentru asta.

- Experienţă şi talent. Este foarte probabil ca multe dintre săgeţile lui, plasate chiar şi în literatura pentru copii, să nu mai fie sesizabile de către noi.

- Rămâne doar ceea ce este universal şi permanent valabil.

- Ca asocierea minciunii cu dimensiunea nasului.

6 noiembrie 2011

Papandreou a primit votul de încredere. Grecia va fi salvată pentru moment. Se va înţelege, probabil, cu Samaras, să formeze un guvern de coaliţie. Împreună, au o majoritate confortabilă în Parlament. În februarie însă, vor fi alegeri parlamentare anticipate, iar rezultatul poate să le ofere surprize dintre cele mai serioase, mai ales că reacţia actuală a străzii nu este favorabilă nici unuia dintre ei. K.K.E.-ul vrea nici mai mult nici mai puţin decât retragerea din zona euro şi din U.E., imaginându-şi că vor fi scutiţi în totalitate de plata datoriilor. Le scapă faptul că, în această ipoteză, nu vor mai primi nici ajutoare.

Uneori, mă gândesc de ce nu au adoptat economiştii europeni această soluţie: cine nu respectă regulile părăseşte Uniunea Europeană. Ea ar fi fost o lecţie pentru celelalte ţări, aflate în situaţii asemănătoare. Problema ar fi fost rezolvată, în timp ce acum, toată lumea se bălăceşte în alternative ambigui. Da, aşa s-ar fi întâmplat, dacă la conducere ar fi fost doar economişti. Mai sunt însă şi strategi din alte categorii. Abandonarea Greciei ar însemna, de fapt, a o lăsă pe mâna ruşilor, care şi-ar vedea astfel visul împlinit: să ajungă la Marea Mediterană. „Containment”-ul sugerat de George F. Kennan în 1946 în „Long Telegram” a fost motivul pentru care Grecia şi Turcia au intrat în N.A.T.O. El observase că Rusia, începând cu Ivan cel Groaznic, adică din secolul XVI, s-a dezvoltat pe seama cuceririlor şi nu prin creştere economică proprie. O soluţie ar putea fi deci îngrădirea ei (containment), pentru a-i stăvili expansiunea, ceea ce s-a şi întâmplat, într-o oarecare măsură. Cauza prăbuşirii U.R.S.S. a fost tocmai ineficienţa economiei ei.

În consecinţă, Grecia va rămâne probabil în Uniunea Europeană şi zona euro, spre bucuria unor greci, dezamăgirea altora şi deteriorarea în continuare a moralităţii tuturor.

. . .

Constantin Noica se plângea că dacul de pe columna lui Traian seamănă perfect cu ţăranul român: „Prea e nezdruncinată <<eternitatea>> românească” – spune el, în „Jurnal filozofic”. Iată că nu mai seamănă. Ceva s-a schimbat. E bine? În bine? Vom vedea pe următoare columnă, poate la Beijing. Românii, ca să-şi vadă strămoşii reprezentaţi în piatră, trebuie să meargă la Roma. Grecii au sute, poate mii, de statui şi basoreliefuri la ei acasă. Că cei de azi nu seamănă cu cei din trecut vede oricine. Idealizarea trecutului nu este o soluţie, dar amintirea lui ne ajută să vedem de unde am plecat şi unde am ajuns. A fost bine? A fost rău? De ce?

Atena, zeiţa înţelepciunii, este reprezentată cu lance şi scut. Ce concluzie ar trebui să tragem de aici? Probabil că înţelepciunea trebuie apărată. E clar că ea nu se impune de la sine şi se pare că este vulnerabilă. Sigur este că Grecia – şi nu numai ea – are nevoie de un Solon. El a fost unul dintre cei şapte înţelepţi. Şapte, pentru că aşa trebuie: şapte minuni ale lumii, şapte magnifici, şapte pitici şi aşa mai departe. Despre primii cinci nu se ştie mare lucru. Solon a fost al şaselea şi s-a remarcat ca legiuitor. A făcut o constituţie, prin reformele sale a oprit declinul Atenei într-un moment important şi se spune că ar fi pus bazele democraţiei. Ei, cu democraţia asta am eu unele semne de întrebare, dar nimeni nu mă întreabă pe mine ce părere am. Ultimul dintre înţelepţi a fost Tales din Milet, care a inventat filosofia. Am fost rău! Nu a inventat-o, dar este considerat părintele ei. Ar fi trebuit să se spună „unul dintre părinţii filosofiei”, fiindcă un copil are nevoie de doi părinţi. Sau poate că nu, şi tocmai acesta ar putea să fie motivul pentru care a murit înainte de a se naşte cu adevărat.

În privinţa democraţiei am o altă observaţie. Legenda spune că Atena a devenit protectoarea cetăţii în urma unui concurs, avându-l adversar pe Poseidon. Fiecare dintre cei doi trebuia să ofere un dar. Poseidon a oferit un cal, în timp ce Atena un măslin. Măslinul era necunoscut grecilor la vremea aceea, darul a fost apreciat şi succesul asigurat. Drept recunoştinţă, grecii întreţin şi azi un măslin, pe care îl consideră sacru, lângă Erechteion, pe Acropole, unde cu greu creşte ceva. Ceea ce mi se pare mie interesant este modul lor de acces la funcţia supremă: nu prin luptă directă între pretendenţi, ci prin alegerea lor de către altcineva, în funcţie de ofertă, adică la fel ca la alegerile electorale de azi. Iată deci că democraţia se afla în mentalitatea grecilor încă din preistorie. Era invenţia lor? Aşi, şi la animale este la fel, doar că, acolo, femela alege.

După 20 de . . .

zile
Duminică, 20 noiembrie 2011

Am revenit, de data aceasta, împreună cu soţia mea. Deşi nu mai am cui să-i scriu, din obişnuinţă, voi continua să notez impresii şi orice altceva ce-mi va trece prin cap. Poate că, totuşi, nu orice! Voi vedea. Şi probabil că nu zilnic. Deja au trecut câteva zile în care nu am scris.

. . .

Am visat că înotam de-a lungul litoralului, foarte aproape de mal. Era un mal abrupt. Trebuia să înaintez o sută-două de metri, până să ies din apă. Mă grăbeam să ajung acasă, unde mă aşteptau sora şi cumnatul meu – ambii decedaţi – să sărbătorim Anul Nou. Fiindcă apa era prea puţin adâncă, am vrut să mă îndepărtez puţin de mal. Pe un recif însă era un animal marin de culoare albă. Nu părea agresiv, aşa că nu m-am speriat, dar am vrut să mă îndepărtez de el. O teamă totuşi am avut, pentru că mişcarea mea a fost atât de bruscă, încât am realizat-o cu adevărat şi m-am lovit cu capul de perete. Aşa m-am trezit. Puţin mai târziu, după ce cu greutate am adormit, am visat că un câine m-a muşcat de mână. Parcă nu îşi înfipsese dinţii, doar mă ţinea. M-am trezit de tot.

E de bine? E de rău?

Joi, 24 noiembrie 2011

Am început prin a vizita locurile prin care eu fusesem, dar nu şi soţia mea. Printre primele, datorită apropierii, a fost Piaţa Kipseli, cu aleea pietonală ce pleacă de aici şi ajunge în bulevardul Patisia, căruia ea îi spune acum „Ohi”, ceea ce înseamnă NU, deoarece el a primit şi numele „28 Octombrie”, data la care Grecia a spus NU cererii lui Mussolini de a permite trupelor italiene să traverseze ţara şi care a primit numele de „Ziua Ohi”.

În piaţă, există o statuie a unui erou anonim pentru independenţă. L-am menţionat într-una dintre scrisori. Acum am avut ocazia să-l fotografiez, cu aparatul cel nou, pe care l-am cumpărat. Pe barca simbolică pe care se află scrie „Libertate”.

Pasajul pietonal, foarte frumos, are la cele două extremităţi câte o statuie a unor foşti primari, iar între ele, pe o lungime de aproximativ 500 de metri, o zonă plină de vegetaţie, de la boschete înflorite acum şi până la palmieri. Printre ei, cei câţiva arbori cu frunze căzătoare, îi dau parcă un plus de originalitate.

Statui sunt multe în Atena. Nu doar cele antice, ci unele chiar foarte moderne, în stil nou sau clasic. Una care ne-a plăcut foarte mult este puţin mai departe, în apropierea staţiei de metrou Victoria.

Vineri, 25 noiembrie 2011

Nu ştiu dacă este nostalgie sau altceva, dar, în cele câteva zile de când suntem din nou în Atena, am trecut de două ori prin acelaşi loc, care ne-a plăcut la amândoi de prima dată. Atunci era cald, treceau turişti, stăteam pe bancă şi ascultam melodiile unor muzicieni de ocazie. Nimic din toate acestea nu mai există acum şi, totuşi, am revenit. Există acolo o atmosferă aparte, sedantă, o linişte interioară chiar când e zgomot.

Din peisaj face parte şi o fostă uşă sau poartă, înconjurată de verdeaţă. De fapt ruinele ei. Desigur, nu ea este obiectul atracţiei, dar nu poate fi ignorată. Arată frumos din punct de federe fotografic. Am crezut că este doar impresia mea subiectivă, dar mulţi alţi turişti au fotografiat-o, semn că atracţia este reală. Nu ştiam ce clădire fusese acolo, nu există nici un indicator, aşa că m-am interesat. Are o istorie mai mult decât interesantă. A fost o şcoală teologică construită de turci. Tot ei au folosit-o ca închisoare în timpul Războiului de Independenţă. În platanul din curte, au fost spânzuraţi mulţi patrioţi greci. După război, grecii l-au folosit în acelaşi scop. Ca efect, în mintea atenienilor, locul a devenit unul damnat. În 1843, poetul Achilleas Paraschos a prezis că, într-o zi, arborele va fi lovit de fulger iar rămăşiţele tăiate şi folosite pentru foc. În 1919, prezicerea s-a înfăptuit întocmai: arborele a fost lovit de trăsnet şi ceea ce a mai rămas a fost tăiat bucăţi şi ars pe foc. Clădirea a fost demolată şi ea, cu excepţia uşii, care, între timp, a dobândit valenţe estetice.

Să fi fost o întâmplare, sau demolatorii au intuit viitorul artistic al uşii? Ipoteza a doua este iluzorie. Spaţiul trebuia totuşi îngrădit şi cel mai comod a fost să lase întreg o parte din zid. Iată încă o dovadă că valorile estetice sunt rareori proiectate; cel mai adesea sunt produse ale întâmplării. Simţul artistic al privitorului este cel care le conferă sau nu atribute estetice.

Sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Nu cred că ceea ce tocmai am văzut la televizor a fost o imagine gândită, regizată în totalitate. Se cânta Simfonia a 5-a de Beethoven. Într-o secvenţă a suflătorilor, pe ecran, aliniate în prin plan, se vedeau instrumentele de alamă, în timp ce baghetele timpanului, abia vizibile în fundal, marcau ritmul. Imaginea reda perfect momentul auditiv al simfoniei. Şi nu era unul oarecare, ci unul definitoriu al întregii lucrări. În altă secvenţă se puteau vedea în acelaşi timp dirijorul, publicul şi o parte din orchestră, cu instrumentele aliniate în stil german.

Acum, când scriu, am început să mă îndoiesc că a fost o întâmplare. Operatorii, pentru că au fost mai mulţi, erau, cu siguranţă, profesionişti remarcabili. S-au efectuat deci mai multe înregistrări, cu mai multe camere. Selecţia lor a fost cea care a contat, iar ea a aparţinut altui profesionist, într-adevăr foarte bun.

Multe imagini sugerau, fie ordinea germană (orchestra era cea a Filarmonicii din Berlin), fie că punctau sensibilitatea muzicală austriacă a patriei de adopţie a compozitorului sau comunicarea dintre dirijor (Herbert von Karayan), orchestră şi public, suprapuse în aceeaşi imagine, în momente bine alese. Dacă scena evocată iniţial a fost într-adevăr întâmplătoare, ea nu face decât să confirme observaţia lui Pascal: „Le hasard ne favorise que les esprits préparé”.

Joi, 1 decembrie 2011

Astăzi este Ziua Naţională a României. Bineînţeles că asta nu se vede de aici. Nu se vede ea prea bine nici din România, datorită timpului nefavorabil. Este greu să declanşezi entuziasmul oamenilor pe burniţă. Orice naţiune cu lideri inteligenţi are cea mai mare sărbătoare a ei în anotimpuri mai favorabile. În plus, alegerea Zilei Unirii de la 1 decembrie 1918 avansează ideea unui stat Român recent înfiinţat şi neglijează preexistenţa ţărilor române şi a naţiunii române.

Nu are rost să insist asupra soluţiilor adoptate de alte state, ca Franţa (14 iulie, căderea Bastiliei), Statele Unite ale Americii (4 iulie), Anglia (23 aprilie, St George’s Day), Irlanda (17 martie, St. Patrick's Day), Italia (2 iunie) sau altele.

Grecia a ales 25 martie, când la Mânăstirea Sfânta Lavra episcopul Palaion Ghermanos a ridicat steagul Greciei, însemnând începutul Războiului de Independenţă. Ar fi putut să adopte şi ei o zi a independenţei, dar era mai greu de stabilit şi mai puţin convingătoare, fiindcă data recunoaşterii ei de către alte state spune mai puţin decât lupta grecilor pentru atingerea acestui obiectiv.

Miercuri, 7 decembrie 2011

Ieri, am avut şansa să cunosc un ceramist grec. Este născut în insula Kefalonia, dar trăieşte de-o viaţă în Atena. Are o familie frumoasă, împreună cu care locuieşte în Marousi, un cartier frumos al atenei. Zmaragdi, soţia lui, este tot grecoaică, dar şi-a petrecut copilăria în România, ca fiică a unor refugiaţi greci din timpul Războiului Civil. Nicolas, în spatele unui păr creţ ce-i acoperă uneori ochii şi a unei bărbi dese, ascunde un om drăguţ şi deosebit de amabil. Soţia lui îmi spune că nu este întotdeauna aşa, ba că poate fi chiar foarte dur, dar eu l-am perceput ca pe o persoană veselă şi cumsecade.

Deşi era ziua lui, de cum m-a văzut, mi-a propus să mergem împreună să-i cunosc câţiva colegi, cu care el avea ceva treabă. Am vizitat astfel atelierul unui alt ceramist şi – mai ales – galeria lor de artă. Este impresionantă. Pe un spaţiu total de aproape 2000 de metri pătraţi, expun mai mult artişti plastici, uniţi într-o asociaţie independentă. Este o iniţiativă frumoasă şi eficientă. Acolo, el a primit nişte bani pentru lucrările vândute. Este un artist profesionist în adevăratul sens al cuvântului, deoarece îşi câştigă existenţa din încasările realizate prin vânzarea lucrărilor sale.

Printre exponate - de o mare diversitate - am aflat şi o statuie semnată Gheorghiu, reprezentând o personalitate antică. Dacă semnătura ar fi fost plasată central, puteam să mă laud că mă reprezintă. Să-mi arog paternitatea operei nu mă atrage, fiindcă nu am sculptat niciodată.

De la Zmaragdi am aflat o întâmplare nostimă. Într-o tabără de copii greci refugiaţi în România, cineva a anunţat că masă e gata. Toţi copiii, în loc să vină la masă, se ascundeau pe unde puteau. Explicaţia: în limba greacă, „gata” înseamnă pisică.

Nicolas nu ştie româneşte, aşa că ne-am înţeles amestecând puţinele cuvinte englezeşte pe care le ştia ei cu foarte puţinele cuvinte greceşti, învăţate de mine până acum. Drumul cu maşina lui – un Isuzo, pe care îl conduce, ca toţi atenienii, cu impetuozitate – a însemnat străbaterea unui labirint de străzi, prin care m-a mirat cum se descurcă. L-am întrebat dacă nu i s-a întâmplat să se rătăcească. Mi-a răspuns că ştie zona ca pe propria-i palmă. Îl cred şi mă întreb dacă memoria mea ar fi capabilă de asemenea performanţă. Ne-am întors la el acasă, unde ne aşteptau soţiile şi fiica lui, la o friptură gustoasă.

Seara, în drum spre Kipseli, cartierul în care locuiesc acum, am trecut prin cartierul vecin, Galaţi. Se află între coline, pe un teren relativ plat, ceea ce i-a permis să aibă străzi largi, cu un bulevard central. După acest prim coup œil la vreme de seară, mi s-a părut a fi relativ nou, modern şi frumos. Mi s-a spus că numele i-a fost inspirat de oraşul Galaţi din România. Poate da, poate nu! Mă întreb: numele oraşului românesc de unde provine? Nu cumva din greceşte?, „galazios” însemnând albastru. Dunărea nu mi se pare tocmai albastră, mai ales aproape de vărsare, dar imaginaţia poeţilor o poate colora oricum. Greu de aflat care dintre cele două este mai albastru.

Fără nici o legătură cu Galaţi, am aflat că bunicul lui Ion Luca Caragiale, pe nume Ștefan, era originar din insula Kefalonia. Înseamnă că era grec şi nu macedonean, aşa după cum încercau unii să afirme.

Duminică, 11 decembrie 2011

Sediul Ligii Franco-Elene

Seară organizată de către Societatea Culturală „Balkania Contemporană”.

Românii din Atena au posibilitatea să se întâlnească la manifestările organizate sub sigla „Balkania Contemporană”, societate culturală înfiinţată şi prezidată de către doamna Monica Săvulescu Voudouri. La invitaţia domniei sale, am participat la seara organizată ieri, 10 decembrie 2011, în spaţiul oferit de către Liga Franco-Elenă, din Piaţa Kolonaki.

Interesant şi lăudabil este faptul că, pe lângă români, au participat şi câţiva greci, motiv pentru care speech-urile sunt traduse în ambele limbi. Este o dovadă că cercul de români implicaţi în activităţi culturale stârneşte interes printre localnici. Au participat aproape 100 de persoane.

Pentru o singură seară, artistul plastic Gabriel Grama a expus pe simezele sălii lucrări din ciclul „Măşti”.

Autorul şi măştile sale

Un grec

Un român

Mai vechi şi mai noi, inspirate din tradiţii româneşti, dar şi din contactul său cu mediul în care trăieşte acum, tablourile sale rămân autentic româneşti şi vizibil datoare şcolii ieşene al cărei elev a fost.

Medicii psihiatri Dr. Cristina Popovici, de la spitalul Dromokaitio şi Dr. Stefanos Vasakos, de la „Greek Council for Refugees” au susţinut teza "Efectele crizei asupra psihicului uman”. Subiectele psihologice incită unele persoane, motiv pentru care, şi de această dată, prelegerile au continuat cu discuţii, din păcate prea lungi, atât pentru răbdarea publicului, cât şi pentru cei cu înclinaţii maladive, cărora dezbaterile pe această temă nu fac decât să le agraveze simptomele. Medicii specialişti ar trebui să ştie acest lucru elementar şi să evite asemenea comentarii în prezenţa pacienţilor. Organizatorii întâlnirii nu au însă nici o vină pentru această uşoară deviere.

Din fericire, programul serii a continuat cu un moment de poezie; actorul Dimitris Petropoules a citit în limba greacă din Odysseas Elytis, după care, în limba română, a recitat Monica Săvulescu Voudouri.

Momentul muzical a debutat cu două piese de Hans Fryba şi Nicolo Paganini, interpretate la contrabas de către Mihalis Semsis, şi s-a încheiat, cum era de aşteptat, cu colinde româneşti.

Discuţiile au continuat la un pahar de vin.

Luni, 12 decembrie 2011

Iar am mers cu hainele în sacoşă. Am plecat la 11.30, îmbrăcaţi lejer. Se părea că este o zi frumoasă, cu doar câţiva noricei nepericuloşi. În jumătate de oră a trebuit să ne scoatem hainele. Era prea cald. Când am ajuns acasă, pe la ora cinci, erau 22 de grade Celsius. Este 12 decembrie 2011.

Printre altele, am vizitat unul dintre numeroasele parcuri ale Atenei, şi anume „Alsos Pediou Areos”, o variantă grecească a parizianului „Câmpul lui Marte”, cel puţin ca denumire. Este foarte frumos şi excepţional întreţinut.

Una dintre alei, este bordată cu busturile unor personalităţi remarcabile din timpul Războiului de Independenţă. Printre aceşti bărbaţi apar şi trei femei. Cu toată seriozitatea cu care trebuie priviţi aceşti eroi, numele uneia dintre ele mi-a provocat un zâmbet: Lascarina Bibilina.

* * *

„Καλά” înseamnă bine. Calamitate nu e ceva mai bine decât binele. Sensul românesc se traduce în greacă prin „Teominía” (θεομηνία), ceea ce ar însemna mânia lui Dumnezeu. Între timp, adică de la antici şi până în zilele noastre, oamenii au început să creadă că pot fi ei înşişi nişte mici dumnezei. Că nu reuşesc ei prea bine în această privinţă era de aşteptat. În ceea ce priveşte însă calamităţile sociale, au devenit experţi.

* * *

Zilele trecute, la un post de televiziune grecesc, am prins un reportaj despre grecii ce au trăit cândva în România. Unii dintre ei au devenit personalităţi locale, făcând astfel cinste atât etniei lor cât şi oraşului, la a cărui dezvoltare au contribuit. Se considerau români şi numai schimbările politice i-au determinat pe urmaşii lor să revină „la patrida”.

Nu am prins emisiunea de la început. Poate că s-a vorbit şi despre Braşov, unde Biserica Grecească stă mărturie a prezenţei lor pe meleaguri transilvane. Adevărul este că au existat greci în mai toate localităţile României. Cei mai mulţi însă au fost în partea de sud a ţării şi în special în Dobrogea, ţărmul Mării Negre fiind menţionat şi în Mitologia greacă. Cu siguranţă au vorbit despre Constanţa, numită astfel în onoarea surorii vitrege a lui Constantin cel Mare, dar cunoscută ca Tomis, despre care se zice că îşi află numele din povestea argonauţilor, fiind locul unde Medea şi-a sacrificat fratele, care a fost tăiat (Τομή) în bucăţi şi aruncat în mare, pentru a uşura fuga proaspătului ei soţ, Iason.

Eu am prins relatarea despre Brăila, Galaţi şi Tulcea. Case frumoase, oameni cu stare, ce au lăsat o urmă menită să întreţină admiraţia urmaşilor.

Reportajul s-a terminat într-o notă relativ tristă, cu imagini ale unor foste vapoare, acum degradate şi scufundate pe jumătate, aruncând un sentiment de regret pentru vremuri apuse.

Remarcabilă rămâne totuşi preocuparea grecilor de azi de a fixa în memoria oamenilor prezenţa şi contribuţia predecesorilor lor pe alte meleaguri.

* * *

Deşi sunt în zona euro de mult timp, grecii spun încă „lefta” (subdiviziunile vechii monede, drahma) în loc de euro-cenţi. Mă întreb dacă că şi noi, românii, vom păstra termenul „bani” şi după ce vom adopta moneda europeană, în exprimări ca: şase euro şi douăzeci de bani.

Miercuri, 14 decembrie 2011

În privinţa afirmaţiei din relatarea anterioară despre Grecia, conform căreia femeile slabe ar fi majoritare în Grecia, am acum serioase îndoieli. Pentru că a venit frigul – atâta cât e el pe-aici – şi-au făcut apariţia şi cele supraponderale. Sunt destule şi nu numai că există, dar au dimensiuni impresionante. În diametru, fiindcă majoritatea grecilor sunt scunzi. (în loc de diametru era să scriu rază şi nu aş fi greşit prea mult.) Chiar şi dintre cele relativ normale, surprinzător de multe au bazinul şi coapsele exagerat de dezvoltate, în comparaţie cu restul corpului. Poate că unora le place aşa. În unele reprezentări vechi, femeile chiar aşa sunt înfăţişate. Era probabil simbolul frumuseţii feminine. Mie îmi plac cele cu alură sportivă. De unde se vede că totul este relativ.

Apropo de relativitate. Cu foarte mulţi ani în urmă, într-o zi de vineri, am intrat la un cinematograf. Eram pasionat de filme şi lunea era ziua dedicată premierelor. Se întâmpla în 1959, anul debutului meu ca inginer. Pe vremea aceea, programul oricărui cinematograf se schimba odată pe săptămână, iar la cel mai important dintre ele rula o premieră. Celelalte prezentau filme în reluare sau minore. Televiziunea nu intra în discuţie: abia apăruse şi era departe de a fi devenit interesantă. Nu ştiu cum se face că în ziua aceea de vineri eu mergeam la o premieră, dar nu acest detaliu este important. Îmi amintesc şi filmul: era unul german, rarisim pe timpul acela şi adus în România pentru mesajul lui politic: un ofiţer vest-german – bărbat bine – fusese la o instruire în S.U.A., unde asistase la o experienţă cu bomba atomică şi se îmbolnăvise de leucemie. Primul simptom l-a avut la întoarcere, când, la o petrecere, a ameţit şi a scăpat din mână partenera de dans. Se dansa rock-and-roll, şi acesta este şi motivul pentru care am ţinut minte filmul. Era pentru prima dată când am văzut cum se dansează. Melodii mai auzisem. Deşi nu erau recomandate, ele nu puteau fi tăinuite cu totul, fie doar şi pentru că puteau fi ascultate la posturile de radio străine. Cum se dansa însă nu se ştia. Ceea ce ştiam era că, la Cluj, câţiva studenţi au fost arestaţi, pentru că ar fi dansat rock-and-roll la o reuniune. Mai târziu, în concediu pe litoralul Mării Negre, am învăţat şi eu, de la o trupă de actori de la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, oameni mai umblaţi prin lume decât noi, inginerii. Seara târziu, mai curând noaptea, veneau de la spectacole şi comentau la un pahar de ceva. Femeile, mai ales două dintre ele, erau mai puţin dispuse să bea şi mai dornice să danseze. Prima zi a fost o întâmplare că m-am aflat acolo, dar în următoarele nu am ratat ocazia. Sala avea un parchet bine ceruit, eu pantofi noi, aşa că toată viaţa mi-a plăcut să dansez pe o suprafaţă alunecoasă. Rockul era în fază de început, cu figurilor aproape acrobatice, iar eu, după acest adevărat curs de dans, devenisem specialist printre novici.

Dar, m-am abătut de la subiect. În sala de cinematograf – aproape goală – s-a aşezat în spatele meu un tânăr de până în treizeci de ani, îmbrăcat festiv, dar care mirosea îngrozitor. Mi-am imaginat că făcuse pe el şi, de ruşine, a intrat la cinematograf să se usuce şi, eventual, să iasă pe întuneric. M-am mutat câteva rânduri mai în faţă. A doua zi, am participat la o zi onomastică. Printre invitaţi era o persoană parfumată cu ceva ce mirosea identic cu cel de la cinematograf. Mai multe domnişoare sau doamne – nu-mi amintesc acum – discutau laudativ despre parfumul în cauză, adus recent pe piaţa românească. Am aflat că se numeşte Paciuli.

Cred că atunci m-am convins că aprecierile noastre sunt mai relative decât ne imaginăm, şi nu numai în privinţa gusturilor, ci chiar în domenii esenţiale.

Joi, 15 decembrie 2011

Ieri am fost în plimbare pe malul mării. Poate că nu o să credeţi; am regretat că nu am fost pregătit corespunzător; se putea face baie. A trebuit să mă mulţumesc privindu-i pa alţii. Era 14 decembrie.

Presupun că apa nu era tocmai caldă, fiindcă numărul curajoşilor era destul de mic, dar cei care intrau în apă stăteau destul de mult acolo, semn că nu era nici foarte rece.

Să scriu cât de frumos era, cât de plăcut … Nu are rost. Aşa ceva trebuie simţit, nu povestit.

Luni, 19 decembrie 2011

Dimineaţa

Ieri a fost o zi, în care zicala „socoteala de-acasă nu se potriveşte cu ce din târg” a fost cât se poate de potrivită.

Se anunţase o zi ploioasă. Deşi rar, se întâmplă să ploaie şi în Atena. Cerul era într-adevăr înnourat, dar norii erau destul de conturaţi; nu păreau a fi ameninţători. Doar spre seară s-au uniformizat şi soţia mea m-a anunţat că a picurat-o de trei ori. Eu nu am remarcat. Acum, în schimb, la ora şase dimineaţa, când scriu (nu ştiu de ce m-am trezit atât de devreme), plouă abundent, cu tunete. Pe o hartă meteorologică de pe Internet se vede cum plouă în tot bazinul mediteranean şi este relativ senin în nord, unde a fost înnourat până acum. De mâine însă, va fi senin de la ora 8 dimineaţa. Aşa spune prognoza. Sunt curios! Tot de acolo am aflat că ziua va fi mai scurtă mâine la Atena cu 9 secunde; la Braşov cu 11 secunde. Este o diferenţă de zi-lumină de aproape o oră în acest sezon. În curând, după solstiţiul de iarnă, va începe să crească. Vine deci primăvara. Acum însă plouă torenţial.

Revin la ziua de ieri. Ne propusesem să vizităm cartierul Psiri, despre care citisem într-un ghid că ar fi interesant. Cunoscut demult ca o zonă rău famată, este acum una remarcabilă pentru restaurantele şi tavernele, în care, la vreme de seară, străinii îşi pot face o idee despre spiritul autentic grec, prin muzică, dans şi modul în care localnicii petrec asemenea momente. Se menţionează şi existenţa unui bazar, deşi oraşul este plin de mici magazine cu această firmă. Până să ajungem acolo, ne gândeam să traversăm cartierul Plaka, probabil pustiu acum, în lipsa turiştilor, unde am putea cumpăra o încălţăminte adecvată apartamentelor din Atena, cu pardoseala din marmură şi încălzite doar seara, timp de două, maximum trei ore. La întoarcere, urma să luăm un troleibuz, din Piaţa Syntagma.

La plecare, ghinion: autobuzul care trebuia să ne ducă acolo tocmai plecase, iar următorul era peste aproape jumătate de oră. Duminica circulă mai rar, deşi n-aş fi crezut că aşa ceva este posibil, după cât de rar şi aglomerat circulă în zilele obişnuite. Aici însă orice este posibil. Am luat, de aceea, un troleibuz, dintre cele cu care trebuia să ne întoarcem. Am inversat deci traseul, şi am început cu Plaka.

Surpriză! În locul unor străzi aproape pustii, aşa cum se preconizau în urmă cu câteva săptămâni, de când sezonul turistic se terminase, am întâlnit cea mai mare aglomeraţie pomenită vreodată în cele mai efervescente zile. De data aceasta, nu erau turişti, ci localnici ieşiţi la promenadă cu copii de toate vârstele, în leagăne sau pe picioare proprii. Intrasem în sezonul sărbătorilor de iarnă. Peste o săptămână va fi Crăciunul. Abia aveai pe unde să te strecori, sau să-ţi deschizi singur pârtie printre convivi, metodă frecvent practicată de către atenienii zilelor noastre. Era greu să ajungi la vitrine, aşa că am renunţat la cumpărături. Am reuşit doar să traversăm cartierul. A fost totuşi interesant pentru spectacolul străzii.

De multe ori, m-am gândit că unele persoane se grăbesc să vorbească despre locuitorii oraşelor vizitate, deşi strada nu spune aproape nimic despre aceştia. Într-un oraş modern, oamenii circulă cu maşinile, intra în parcarea din subsolul blocurilor unde au serviciu şi unde există restaurante, magazine şi – în general – tot ceea ce le trebuie, pentru a nu avea motive să părăsească incinta. Pe stradă se găsesc doar nevoiaşii şi vizitatorii. O imagine aparte o oferă Las Vegas-ul, unde spectacolul străzii este fascinant. El este oferit în exclusivitate de către vizitatori, fiecare dintre ei fiind un spectator şi un actor – pentru ceilalţi – în acelaşi timp. De data aceasta, spectacolul din Plaka era realizat de către localnici.

S-a nimerit ca, din Piaţa Monastiraki, să intrăm în Psiri chiar prin renumitul bazar. Este, de fapt, un talcioc, plin cu „vânzători” de toate culorile, cei mai mulţi în nuanţe de cafeniu închis. El ocupă trotuarul unei străzi pe o porţiune de aproximativ două sute de metri şi este una dintre laturile cartierului. Circulaţia prin zonă este dificilă şi cât se poate de neplăcută. Există însă şi câteva magazine de antichităţi. Aici, pe spaţii mici, se poate găsi o bogăţie de obiecte ce depăşeşte orice magazin de specialitate din Bucureşti. Odată intraţi în cartier, atmosfera se schimbă. Din punct de vedere arhitectonic, seamănă cu un târg de acum o suta-două de ani. Este, probabil, imaginea vechii Atene. Abia în centru se dezvăluie atracţia promisă în ghid. Taverne drăguţe chiar şi în mijlocul zilei, original decorate, majoritatea cu mese scoase afară. Ne gândim că ar fi interesant să petrecem reveionul

aici.

Odată terminat programul zilei, urma să ne întoarcem acasă cu autobuzul cu care ar fi trebuit să plecăm. Am aşteptat mai bine de o oră, până a venit primul. Nu toată lumea a reuşit să intre. Doar cei mai viguroşi, iar noi nu eram printre ei. Venise deja arhiplin. În acest interval au trecut trei autobuze în sens opus. Am crezut că următorul va veni mai repede şi va fi mai puţin aglomerat. Aşi! A mai trecut aproape o oră, în care am avut posibilitatea să observăm pe îndelete circulaţia în Atena: totul la mica înţelegere. De data aceasta am reuşit totuşi să ne facem loc înăuntru. Astfel am ajuns acasă. Ne-am consolat şi încălzit cu o sticlă de vin, cadou din partea proprietarului locuinţei, mândru să se laude cu produsele obţinute din recolta proprie.

Seara

Din multe puncte de vedere, Grecia este foarte departe de Europa, chiar mai departe decât România. La prima vedere este o ţară înfloritoare, dar aprecierile favorabile dispar la o privire mai atentă a Greciei profunde.

Ieri am aşteptat două ore un autobuz şi am călătorit în condiţii mai inumane decât cele din România, de pe vremea împuşcatului. Ca să cumpăr timbre, cu câteva zile în urmă, am aşteptat la poştă peste o jumătate de oră. Astăzi am fost la o agenţie fiscală să scot ceea se numeşte „număr fiscal” sau cam aşa ceva. După aproape două ore de stat la coadă avansasem cam 1,5 metri, din cei aproximativ 10. Nu cred că aş fi ajuns în faţă până la sfârşitul programului, aşa că am renunţat. Grecii stau cuminţi, înjură şi aşteaptă. Mi s-a spus că „asta-i în Grecia”.

În troleibuzul cu care m-am dus, doi bărbaţi discutau aprins politică, ca şi cum chiar s-ar pricepe. Sunt pe cât de convinşi pe atât de ignoranţi. Îşi închipuie că, dacă democraţia este un cuvânt grecesc, ei chiar sunt exponenţii ei. În realitate nu sunt decât anarhişti, iar revendicările lor, pentru care fac greve şi manifestaţii în spaţiul public, blocând circulaţia, ţintesc doar probleme generale şi pretenţii absurde, de regulă sfârşindu-se cu „jos”: guvernul, parlamentul şi toate cuvintele despre care au auzit câte ceva, dar n-ar şti să spună cu ce se ocupă, de fapt.

În relaţiile lor directe cu instituţiile statului însă stau cuminţi şi rabdă. Nu ştiu să se concentreze pe probleme concrete, rezolvabile şi să militeze pentru soluţionarea lor în favoarea cetăţeanului.

Ceea ce au grecii cu adevărat este libertatea. Pot face orice vor şi nu li se întâmplă nimic. Dacă într-o dictatură „cuminţenia” oamenilor este explicabilă, în condiţiile de libertate ale grecilor ea este înlocuită cu anarhia. Pe un zid am văzut chiar o lozincă cu textul „Război civil global”.

Ceea ce mi se pare semnificativ este gradul în care un astfel de popor poate fi manipulat, situaţie de care, bineînţeles, se găseşte întotdeauna cineva care să profite, atât pe plan intern, cât şi extern. Pe plan intern este treaba lor; pe plan extern însă, sper ca Europa occidentală să nu lase Grecia din mână. Dacă din punct de vedere militar sunt convins că nu o vor face, din punct de vedere cultural am mari semne de întrebare.

Este grav, fiindcă la baza anarhismului din gândirea grecilor stă tocmai ignoranţa lor, explicabilă prin istoria Greciei, dar inacceptabilă cultural. Prosperitatea oricărui popor stă în cultura clasei de mijloc. Nu întâmplător ţările avansate îşi păstrează poziţia fruntaşă chiar şi după cele mai grele lovituri. Oamenii ştiu să coopereze, ştiu să muncească împreună. Germania are cea mai solidă economie, după ce a pierdut două războaie.

Am toată admiraţia pentru patriotismul grecilor, dar nu şi pentru ignoranţa lor în probleme economice şi sociale. Îi scuz, gândindu-mă că, după dobândirea independenţei, nu au avut o elită intelectuală în stare să educe poporul. Capitala Imperiului Otoman era la Istambul. Cetăţile antice Sparta şi Atena sunt relicve arheologice. Sparta de azi este doar un sat. În Salonic, al doilea oraş ca mărime din Grecia, datorită politicii turcilor de menţinere a grecilor la nivel suburban şi în urma exodului evreilor din Spania, pe la 1500 au fost aduşi peste 20.000 de evrei sefarzi, astfel că la o statistică din 1519, numărul acestora era de 15,715, reprezentând 54% din populaţia oraşului. Între timp, aceştia au plecat. Localitatea are încă un însemnat procent de turci. Atena, în schimb, în noua ei calitate de capitată a unui stat independent, a avut o dezvoltare pe cât de fulminantă, pe atât de haotică. Populaţia ei reprezintă azi o treime din populaţia întregii ţări. S-a format, bineînţeles, şi o pătură de intelectuali; cei mai mulţi locuitori însă au devenit orăşeni fără să fi avut o tradiţie în acest sens, fără să aibă o bază culturală corespunzătoare. În plus, prin schimburile de populaţie cu Turcia, noii veniţi erau oameni sărmani, fără educaţie.

Pe de altă parte, mentalitatea concurenţială, ce pare să-i caracterizeze pe greci şi care, poate, explică succesele anticilor în filozofie, îi dezavantajează astăzi, când societatea modernă se bazează pe colaborare, pe lucru în echipă. În acest scop, în universităţile Germane, spre exemplu, studenţii execută proiecte în echipe, fiecare dintre ei efectuând o parte a proiectului, părţile trebuind să se asambleze corect. Studentul trebuie să cunoască deci ansamblul, să colaboreze cu colegii şi să aprofundeze partea lui de proiect. Ce fac grecii? După fiecare victorie, fruntaşii politici s-au certat între ei, provocând pagube mai mari decât duşmanii din afară. Au devenit, în schimb, experţi în manipularea populaţiei în direcţii partizane şi nu în cele real avantajoase pentru naţiune. Aşa se face că au şi astăzi comunişti cu un nivel de ignoranţă ce i-ar surprinde şi pe africani. Amuzant este că micii politicieni de cafenea îşi pun speranţele în sprijinul american – ţara în care comunismul este condamnat mai mult ca oriunde -, în timp ce Europa înseamnă pentru ei Germania faţă de care au resentimente şi pe care o acuză de toate relele ce li se întâmplă lor, ca şi cum Germania ar fi vinovată de proasta organizare grecească, în loc să înveţe de la nemţi ce înseamnă buna organizare.

Perspective de viitor? Sumbre! Pentru că Asclepios începuse să readucă morţii la viaţă, Zeus l-a omorât. Trebuia să se mulţumească cu vindecările. Exagerările sunt dăunătoare chiar şi la greci. Sau mai ales pentru ei!

Miercuri, 21 decembrie 2011

Ziua de mâine va fi egală cu cea de azi. Cel puţin din punct de vedere astronomic. Rezultă că la noapte va fi solstiţiul de iarnă. După el, ziua se măreşte. Vine deci primăvara. La Atena! Cei din România trebuie să mai aştepte o zi, fiindcă acolo ziua de mâine va fi mai scurtă cu două secunde. Poate de poimâine! Par mici secundele, dar se cunoaşte. Adunate, fac ca diferenţa dintre lungimea zilei dintre Braşov şi Atena să fie de aproape o oră. E mult? E puţin?

Oare de ce se vorbeşte de lungimea zilei şi nu de înălţimea ei? Sau de grosime? Nu, de grosime, nu; n-ar fi frumos, dar înălţimea chiar că mi-ar plăcea.

* * *

Am citit undeva că, în Finlanda, conform legii, de la 1600 încoace, analfabeţii nu au voie să facă copii. Democraţie–democraţie, dar până la litere. Nu ştiu dacă este adevărat sau nu. Grecii nu sunt analfabeţi, dar nici foarte departe de această stare nu se află, iar grafia elenă le face sarcina şi mai grea. Puţini sunt cei ce ştiu să scrie corect, iar corectitudinea este relativă, fiindcă nici în filologie nu reuşesc să se pună de acord. Spiritul lor de frondă, prezent în orice domeniu, se manifestă şi aici. Nu sunt eu cel în măsură să spun cum ar trebui făcut, dar pot constata această stare, prin simpla lectură a manualelor de limbă greacă şi chiar a dicţionarelor: ortografia unor cuvinte diferă de la unul la altul, deşi oricare dintre autori pretinde că el deţine adevărul. Cât despre limba vorbită de populaţie, ea seamănă în bună măsură cu cea – să-i zicem – literară, dar este departe de a fi identică.

Fie şi numai la o privire de ansamblu, este evident că, atât limba, cât şi grafia sunt arhaice. Aşa numita limbă „neogreacă” (τα νέα ελληνικά) nu este deloc nouă, în sensul că este prea puţin modernizată. În orice limbă, cele mai uzuale verbe, fiind preluate din trecut, sunt neregulate, în timp ce majoritatea celorlalte se supun regulilor gramaticale moderne. Este o dovadă că limbile se raţionalizează, gramatica devine tot mai structurată, mai logică. În neogreacă este aproape inutil să înveţi reguli, fiindcă numărul excepţiilor este covârşitor.

În privinţa dificultăţilor, există, spre exemplu, cel puţin cinci modalităţi de redare a sunetului „i”, motiv pentru care căutarea în dicţionare este îngreunată. Nu există, în schimb, nici o literă pentru „b”, iar unele litere îşi schimbă valoarea fonetică în funcţie de litera următoare. Din cauza grafiei, unele litere se pot confunda, nefiind suficient diferenţiate. Pe o statuie, spre exemplu, am găsit patru semne aproape identice unul după altul, având forma Δ, dar care trebuiau citite ca A, Δ şi Λ. Litera „Y” reprezintă un i, în timp ce „γ” este gama. Cât despre scrierea de mână, ea ar putea fi citită doar de către autor.

În felul acesta, diferenţa dintre intelectuali şi ignoranţi se măreşte, accesul oamenilor obişnuiţi la adevărata cultură este limitat, iar naţiunea se îndepărtează de valorile lumii moderne.

Din cauza neînţelegerilor dintre filologi, situaţia nu se îmbunătăţeşte. Că limba greacă nu s-a modernizat este explicabil prin istoria acestei naţiuni. Tradiţionalismul exagerat al celor de azi nu este însă cea mai inteligentă cale de urmat. Mai devreme sau mai târziu, vor trebui să adopte transformări radicale; cu cât mai târziu, cu atât mai radicale.

Grecii sunt încrezuţi şi se cred şmecheri, chiar atunci când gradul lor de cultură este precar. Cred că ei sunt cei care joacă lumea pe degete. Evident, se înşeală. În ciuda evoluţiei spectaculoase din ultima perioadă, cu tendinţele anarhiste de azi, viitorul nu se arată deloc favorabil pentru ei.

Pe de altă parte, tocmai patriotismul lor este cel care îi salvează. Oriunde ar fi în lume, grecul rămâne grec şi, spre deosebire de român, este mândru de originea lui şi ţine să le atragă şi altora atenţia asupra acestei caracteristici a sale. Aşa se face că, atunci când momentul este favorabil, el se mobilizează şi progresele care le face sunt impresionante.

Independent de limba greacă, mă gândesc că, în viitor, se va renunţa la scrierea actuală – fonetică şi dependentă de limbă – şi se va adopta scrierea ideografică, bazată pe simboluri ale substantivelor, verbelor şi celorlalte părţi de vorbire. Fiind independentă de limbaj, ea are imensul avantaj al internaţionalismului. Acceptarea ei va fi facilitată de faptul că limbile moderne se raţionalizează. Dovadă este constatarea că cele mai frecvente verbe – care sunt şi cele mai vechi - sunt neregulate, în timp ce verbele mai noi se supun regulilor gramaticale. Motorul acestei schimbări va fi, probabil, comunicarea prin mijloace electronice de gen Internet.

Ca să închei într-o notă – totuşi – optimistă, iată o observaţie nostimă: cuvântul ‚garsonieră’ este identic cu cel din română şi franceză, unde ‚garson’ înseamnă băiat. Rezultă că doar băieţii locuiesc acolo.

Joi, 22 decembrie 2011

Îi acuzam cândva pe bărbaţii greci că sunt leneşi. Este adevărat, dar nu în totalitate; există şi unii harnici, chiar foarte harnici. Pe unele străzi din oraş se organizează săptămânal pieţe de zarzavaturi, legume, fructe şi altele, unde producătorii vin să-şi desfacă produsele. Bineînţeles că nu sunt cu toţii producători, mai sunt şi intermediari, dar preţurile sunt mai mici decât în magazine, produsele sunt proaspete şi poţi să-ţi alegi singur marfa. Se numesc: „laikí agorá”, adică piaţă populară. Activitatea începe dimineaţa şi se încheie la ora 16. A doua zi nu există nici o urmă; strada este una obişnuită, la fel ca toate celelalte. În aceste zile însă, pe strada respectivă nu se află nici o maşină, tarabele se înşiră pe ambele părţi, iar spaţiul dintre ele este atât de aglomerat, încât abia ai loc pe unde să circuli. Zgomotul este incredibil, deoarece majoritatea vânzătorilor fac reclama produselor cu glasuri de trâmbiţă. Şi nu tac nici o clipă. Ei bine, aceşti oameni trebuie să-şi monteze şi demonteze tarabele, destul de masive, să-şi expună marfa, să strângă ceea ce nu s-a vândut şi să transporte totul acasă sau unde au un depozit. Mulţi dintre ei vor relua lucrul a doua zi, într-o altă piaţă. Este nevoie de multă voinţă şi energie pentru o activitate atât de intensă, resurse de care nu dispune oricine.

* * *

La mai puţin de o sută de metri de casa în care locuim, trotuarul străzii se lărgeşte puţin şi creează un spaţiu suficient pentru două bănci. În spate, se află trei pomi, astfel că locul este excelent pentru citit. Puţin mai departe, asemenea locuri de relaxare sunt pe alese, în sau în afara parcurilor. Mă gândesc dacă trebuie să vorbesc despre un parc – fragmentat de străzi şi case - sau de mai multe parcuri. De fapt, nu are nici o importanţă. Trebuie doar să ai picioare bune, fiindcă totul este în pantă, uneori foarte accentuată.

* * *

Mă plimbam la braţ cu soţia pe o stradă din Atena. La un loc îngust, o tânără drăguţă ne-a acordat prioritate, noi fiind cu mult mai în vârstă decât ea. I-am făcut semn să treacă ea prima; poate era grăbită; noi ne plimbam. Întreaga scenă a durat maximum trei secunde. Suficient pentru un „domn” între 25 şi 30 ani să profite de ocazie şi să treacă printre noi.

Întâmplarea este aproape caracteristică pentru psihologia şi educaţia grecilor din ziua de azi. Cine a spus că Grecia este o ţară a contrastelor nici nu ştie câtă dreptate a avut.

Vineri, 23 decembrie 2011

Autobuzele şi troleibuzele sunt foarte bune şi, mai ales, excepţional întreţinute.

Ar fi şi imposibil să circule altfel, dat fiind străzile Atenei, aglomerate şi în pante ce nu mi-aş fi putut închipui că pot exista într-un oraş.

Am aflat, cu ajutorul Internetului, că autobuzele sunt fabricate în Polonia. Firma se numeşte „Solaris Bus & Coach”, are sediul în Bolechów lângă Poznan, produce doar din 1996, dar a avut o evoluţie fulminantă, explicabilă prin calitatea producţiei. Este o companie de familie, avându-i ca proprietari pe Solange and Krzysztof Olszewscy. Presupun că licenţa au cumpărat-o sau se află într-o combinaţie oarecare. Deoarece autobuzele se numesc „Solaris Urbino”, m-am gândit că oraşul italian ar putea avea o legătură cu asta. Ştiu că acolo s-au născut Rafael şi Papa Clement al XI-lea, că localitatea a avut un rol important în Renaşterea italiană, dar nu ştiu să aibă vreo legătură cu fabricarea autobuzelor. Poate ideea de urban le-a sugerat polonezilor termenul „urbino”. Indiferent cu ar fi, nu pot decât să-i admir pentru ce au realizat: o uzină de autobuze performante. Iată că se poate. În Polonia.

Revenind la străzile Atenei, aproape peste tot se află maşini parcate pe ambele părţi ale carosabilului. Fac excepţie marile bulevarde şi numai în zona centrală. Odată prinsă o poziţie bună, în apropierea locuinţei, proprietarul automobilului nu-l mai mişcă de-acolo, decât pentru necesităţi importante. Aşa se face că un loc de parcare este greu de găsit chiar şi la periferie.

Automobiliştii conduc extrem de prudent în culoarul îngust, ce-al au la dispoziţie, şi din care oricând poate să apară ceva. Acte de vitejie, ca şi vitezo-mania sunt excluse. Motocicliştii, în schimb, sunt de admirat pentru echilibristica ce o fac printre maşini.

După părerea mea, în oraşele moderne ar trebui interzise construirea apartamentelor la parter. Pe lângă că sunt nesănătoase, spaţiul ar trebui valorificat mai bine prin zone pietonale, magazine, garaje etc.

* * *

Ieri am văzut pentru prima oară rufe întinse la uscat pe balconul de la primul etaj al unei case cu trei etaje. Peisajul era unic; în miile de balcoane pe sub care am trecut până acum nu am văzut decât flori şi – eventual – o măsuţă cu unu sau două scaune. Orice apartament mai are un balcon în spate, unde se pot desfăşura activităţi gospodăreşti. Misterul celui cu rufe la uscat în balconul din faţă s-a ridicat imediat: o mamă şi-a strigat copilul în limba română. Probabil că proprietarul îi va atrage atenţia asupra greşelii, aşa că originalitatea „made in Romania” va dispărea curând.

Apropo de flori. Poate că asprimea peisajului natural le-a stimulat grecilor preocuparea pentru vegetaţie. În nici nu oraş din cele pe care le-am vizitat nu am văzut atât de multă vegetaţie. Aproape toate balcoanele au flori, unele tufe întregi şi chiar mici arbuşti. Pomi se găsesc pe majoritatea străzilor. Am aflat că multora dintre flori nu le prieşte căldura verii. Acum însă, în decembrie, coloritul lor este o adevărată feerie, iar contrastul cu verdele intens al frunzelor le pune şi mai mult în evidenţă frumuseţea.

Sâmbătă, 24 decembrie 2011

După două zile umede, una chiar cu ploaie adevărată, cu fulgere şi trăsnete, vegetaţia a renăscut, de parcă ar fi primăvară. Chiar şi dealurile ce punctează peisajul atenian sunt acum verzi. Mă obişnuisem cu coloritul lor gri-violet, caracteristic zonelor de semideşert. Verdele crud, pe care l-au prins acum, mă surprinde şi îmi dă senzaţia mă aflu în altă parte sau în alt sezon şi nu în Atena, în ajunul Crăciunului.

Boschetele din faţa caselor au înflorit din nou. Şi sunt multe.

În faţa clădirii de vizavi, un trandafir s-a strecurat printre mandarine.

Nu este un trucaj; doar o întâmplare fericită. O tufă plantată sub pom şi-a întins o ramură până la înălţimea coroanei. Străzile sunt pline aici de mandarine, portocale, lămâi şi poate şi mai multe flori, aşa că asocierea nu este chiar atât de surprinzătoare. Fotografia este luată seara, cu bliţul, pentru ca să concentrez lumina pe subiect şi nu pe blocul din spate; dar şi seara face parte din zi, nu-i aşa?

Pe unele străzi mai puţin circulate, bordura trotuarelor a fost înălţată la 50-70 centimetri, pe trotuare s-a adus pământ şi s-a plantat vegetaţie decorativă, inclusiv arbori. Au renunţat astfel la unul dintre trotuare. Pe alte străzi, au construit astfel spaţii sacrificând o parte a carosabilului, deşi traficul în Atena este unul dintre cele mai intense din lume. În miile de balcoane ale oraşului sunt peste tot flori. Uneori şi acoperişul clădirilor este transformat într-o grădină cu flori.

Probabil canicula verii a stat la baza acestui adevărat cult al localnicilor pentru vegetaţie. Să nu uitam că pe steagul majorităţii ţărilor arabe se află culoarea verde, ca dovadă a dorinţei lor de a avea ceea ce, în mod natural, le lipseşte.

Oraşul de pe stânci este acum plin de vegetaţie.

Fotografia alăturată ar putea fi intitulată „Iarna la Atena”.

Duminică, 25 decembrie 2011

Nu e un pom de Crăciun. Este un copac de pe stradă, în ajunul Crăciunului. Ce se vede galben sunt flori.

Aseară, în ajunul Crăciunului, am văzut la televizor un spectacol dat de un cor bărbătesc rus, cu solişti şi orchestră. Bun spectacol, excelenţi interpreţii. Cu toţii erau îmbrăcaţi în haine militare ruseşti sau sovietice, nu pot să-mi dau seama. Puteau fi şi din Ucraina sau altă fostă republică a fostului U.R.S.S., dar mă îndoiesc, fiindcă s-a cântat de două ori imnul U.R.S.S., cel cu „… republici unite…”

M-am oprit asupra acestui program, fiindcă se cânta „Corul robilor” din „Nabuco” de Verdi. Au continuat cu cele mai cunoscute melodii populare ruseşti, gen Kalinka, interpretate excelent, dar şi câteva din repertoriul internaţional de largă circulaţie („O sole mio” şi altele), mai puţin simţite de către solişti, majoritatea cam în vârstă. Indiferent de cântec, finalul era rusificat.

Postul nu era cel al K.K.E.-ului, partidul comuniştilor greci, cel care transmite frecvent filme şi tot felul de emisiuni „сделано в СССР”, ci unul oarecare. Între timp, am căutat pe Internet şi am găsit mai multe înregistrări pe „YouTube”, unde am recunoscut corul, uniformele şi chiar câţiva solişti. Ce m-a surprins a fost titulatura corului: „Corul Armatei Roşii”. Însemnă că el şi-a păstrat numele. Poate că şi armata rusă l-a păstrat, sub această siglă şi steag putând opera în orice colţ al lumii, ca reprezentanţi ai culorii roşii. Roşu ca sângele. Pe greci nu-i ştiam însetaţi de sânge. De ce acceptă ei această propagandă? nu ştiu şi aş vrea să nu aflu, dar mă îndoiesc.

În Grecia există „oúzo” (se pronunţă „úzo”). Chiar dacă nu este uzuală, este bună, cu un gust aparte, ce aminteşte de mastica românească din anii tinereţii mele, dar cu mult mai tare. Cele 40 de grade înscrise pe eticheta de pe sticlă există în realitate. Aţi înţeles că e vorba despre o băutură. Am făcut imediat legătura cu palinca românească şi nu ştiu cum se face că s-au amestecat cuvintele „palinca” şi „kalinka”. „Palinca maia” sună cu mult mai convingător, mai ales sub forma „mai ia palinca”.

Tot aseară am văzut şi un alt spectacol, de această dată grecesc sută la sută. O orchestră de profesionişti, un cor de copii şi solişti invitaţi, inclusiv copii. Muzică grecească. M-a surprins rezistenţa copiilor din cor. Au stat pe scenă mai mult de două ore – poate cu o pauză la mijloc – şi au rămas activi până la sfârşit, participând cu febrilitate la toate cântecele. Le cunoşteau foarte bine şi nu erau deloc puţine. De data aceasta, m-au încântat în întregime.

Pentru că nu înţeleg limba greacă, privesc la televizor cu precădere emisiunile muzicale. Mă interesează în special muzica grecească şi trebuie să mă declar impresionat de varietatea şi originalitatea ei. Iată un popor care şi-a păstrat aproape nealterate preferinţele. Au reuşit acest lucru pentru că sunt patrioţi, dar şi pentru că l-au cultivat. Au numeroase spectacole televizate, cu mulţi interpreţi profesionişti, dar şi cu la fel de mulţi copii, cunoscători ai numeroaselor melodii, ce le interpretează perfect, uneori fără dirijor, deşi ansamblul este destul de mare. Compozitori-interpreţi sunt, de asemenea, numeroşi, unii deosebit de talentaţi şi – mai ales – originali. Solişti vocali ce cântă cu acompaniament pre-înregistrat – uzuale în România – nu-mi amintesc să fi văzut aici.

Peninsula Balcanică nu a fost un spaţiu propice pentru circulaţie – datorită munţilor – dar foarte propice refugiului. Asta şi explică, poate, dăinuirea specificităţilor, dar şi a disputelor. Regiunile carstice au permis formarea unor entităţi etnice distincte pe teritorii minuscule.

Aproape că nu există ruptură între muzica populară, uşoară şi cultă.

Multe dintre spectacolele lor, poate că cele mai bune, sunt realizate sub forma unei mese comune, ca şi cum s-ar sărbători ziua de naştere a cuiva, mai ales că există întotdeauna un personaj central. Comesenii sunt artişti: cântăreţi, compozitori, dansatori, în număr de 20-30. Pe rând, toţi participanţii ies în faţă şi interpretează una sau – de regulă - două melodii, timp în care ceilalţi îşi arată participarea la trăirea interpretului prin mişcarea braţelor, a trupului sau cântând ei înşişi. Bineînţeles că microfoanele sunt astfel reglate, încât la televizor se aude doar vocea interpretului şi acompaniamentul orchestrei. Spectacolele ţin câteva ore bune, timp în care se cântă zeci de melodii. Surprinzător este faptul că toţi participanţii cunosc compoziţiile la perfecţie, inclusiv cuvintele. Pentru că sunt greci, între melodii, trebuie să vorbească, uneori chiar prea mult. Nu ştiu ce spun, dar atmosfera este veselă.

Marţi, 26 decembrie 2011

Se spune că, în iconografia bizantină, personajele sunt stilizate după anumite reguli, cu scopul de a sugera privitorului subiectul religios şi nu portretul mai mult sau mai puţin reuşit al unei persoane oarecare. Este adevărat şi nu prea.

Iconografia bizantină este grecească. Nasul prelungit al personajelor feminine nu este o stilizare, ci redarea fidelă a nasului caracteristic grecoaicelor: lung, subţire, ascuţit la vârf şi prelungit în jos, fără a fi acvilin.

Dacă anticii au căutat modelul perfect din punct de vedere estetic, eludând realitatea, bizantinii au redat realul pur şi simplu. Aşa cum italienii au uitat limba latină clasica şi au trebuit să adopte latina vulgară, devenită acum limba italiană, folosită de către toată lumea indiferent de gradul de cultură, grecii au renunţat să caute soluţii estetice ideale, şi au redat, cu priceperea lor, chipuri umane reale. Şi unii şi alţii, cu elitele lichidate de către barbari, s-au refăcut spiritual, plecând de la zero.

Muzica religioasă ortodoxă se înscrie pe aceleaşi coordonate. O regăsim în unele melodii populare greceşti triste, cântate şi azi.

Aş zice că ceea ce li s-a întâmplat grecilor poate fi luat ca un exemplu de cădere în provincialism, pentru că timp de aproape două milenii nu au avut capitală. Sensul peiorativ al termenului ‚provincial’ şi derivatele lui, deşi jignitor pentru unii şi sugerând aroganţa altora, a căpătat în ultimul timp o semnificaţie bine precizată, de inadaptare la exigenţele lumii moderne, stângăcie, naivitate. România are capitală, dar a căzut şi ea în provincialism, prin decapitarea efectuată de sovietici după Al Doilea Război Mondial, în urma căreia a rămas fără elita intelectuală. Interesant este că originalul latin al cuvântului desemna un produs de bună calitate, fiindcă produsele venite la Roma din provincie aveau garanţia selecţiei, spre deosebire de improvizaţiile unor meşteri locali.

* * *

Mai întâi, mi s-a părut că grecii nu acordă o importanţă prea mare Crăciunului şi, în schimb, se pregătesc mai intens pentru Anul Nou. Am primit şi explicaţia. Multe dintre datinile noastre de Crăciun sunt de origine germanică, ceea ce grecii resping cu vehemenţă. Asta nu însemnă că nu acordă importanţă Crăciunului.

În schimb, pentru Anul Nou, amplasează pe balcoanele blocurilor o mulţime de păpuşi de circa un metru, sugerând căţăratul moşului pentru a aduce daruri copiilor. Ele sunt echipate ca Moş Crăciun, dar au semnificaţia modificată.

Miercuri 28 decembrie 2011

Până la urmă, inevitabilul s-a produs: de la coada la care am stat lunea trecută la agenţia fiscală am luat o gripă. Era de aşteptat. Printre numeroasele persoane, care aşteptau la fel ca mine într-un spaţiu neaerisit, era suficient un bolnav pentru ca să-i îmbolnăvească pe ceilalţi, iar eu eram primul să mă molipsesc. A început cu o uşoară durere în gât, a continuat cu un guturai, pentru ca, în final, să tuşesc după toate regulile, adică aşa cum se manifestă ea la mine de câţiva ani, aproape în fiecare toamnă şi primăvară, şi care este principalul motiv pentru care am venit în Grecia: să scap de climatul umed şi rece al Braşovului. Iată că n-a fost suficient. Adevărul este că încă nu am profitate de avantajele Atenei, fiindcă am venit prea târziu, când vremea se răcise deja. Localnicii au beneficiat de vara călduroasă şi au acumulat sănătate, devenind astfel mai rezistenţi, în timp ce eu nu am apucat timpul prielnic.

Iar pentru ca serviciul să fie complet, i-am transmis gripa şi soţiei mele. Acum e în faza tuse seacă. Şi pentru că orice tort trebuie să aibă o cireaşă, în apartament este frig. Deşi clădirea are încălzire centrală, proprietarul dă căldură doar seara. Acum, la 7.34 dimineaţa, sunt 5 grade Celsius afară şi nu cu mult prea multe în casă. Către prânz se va încălzi. În general este totuşi mai cald decât la Braşov cu 10, uneori chiar 15 grade, dar asta nu înseamnă că este cu adevărat cald. Am pornit un radiator electric, la care ne vom încălzi până când soarele îşi va face datoria şi vom avea 14 grade, conform prognozei meteo.

Bineînţeles că nu pot să nu mă gândesc la mentalitatea grecilor şi să-i bodogănesc în gând. Din zgârcenie, fac locuinţele cu izolaţie termică precară, fac economie la combustibil şi strică tot ce au acumulat ca sănătate în timpul verii. Noroc lor că, după sezonul relativ rece, vine iarăşi căldura, de care se plâng mai tare decât de frig.

Condiţiile de viaţă dificile obligă oamenii să ia măsuri corespunzătoare de adaptare. Eu mă gândesc acum la soluţiile adoptate în lupta împotriva frigului. Nemţii spun că nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită. Cu îmbrăcămintea au dreptate. În ceea ce priveşte vremea, ea rămâne rea sau bună, indiferent cu ce ne îmbrăcăm. De aceea, i-am invidiat întotdeauna pe cei din zonele mai călduroase, fiindcă ei se pot îmbrăca mai lejer. Sunt acum în Atena şi constat că cei de aici nu ştiu deloc să se bucure de avantajele naturale. Clima mai blândă i-a făcut să nu ia în serios frigul şi nu sunt convinşi că trebuie să se protejeze împotriva lui. Drept consecinţă, sunt la fel de bolnavi ca cei din zone cu climă mai aspră. Se vede pe stradă: multe femei în vârstă au sechele de rahitism, suferă de reumatism, au picioarele deformate, cu monturi şi o mulţime de alte beteşuguri. Femeile sunt în special afectate, deoarece ele stau mai mult în casă, în timp ce bărbaţii freacă komboloiul (noi le spunem mătănii) pe stradă sau joacă table prin taverne.

În ceea ce priveşte casa, din zgârcenie, fac economie la construcţie, clădirile nu sunt izolate termic corespunzător, ceea ce îi obligă la cheltuieli mai mari pe toată perioada de existenţă a clădirii. Dar pentru că zgârcenia continuă, fac economie şi la încălzire. Pe lista cheltuielilor se adaugă medicamentele, care însă repară doar parţial daunele produse.

Acum, sunt la modă instalaţiile solare de încălzire; prea puţină lume le foloseşte însă, tot din motive de zgârcenie, fiindcă este necesară o mică investiţie, deşi soarele de aici le-ar face deosebit de rentabile.

Şi eu care credeam că grecii sunt deştepţi! Cu un minim de efort, ar fi putut să-şi creeze condiţii excelente, dar . . .

Pentru moment, eu am o idee mai bună: mă opresc din scris şi voi face puţină gimnastică să mă încălzesc.

Joi, 29 decembrie 2011

În statuetele arhaice, descoperite oriunde în lume, fie pe teritoriul României, pe cel al Indiei sau Americilor, femeile sunt reprezentate cu partea inferioară a corpului supradimensionată. Am crezut multă vreme că acesta era gustul artiştilor vremii, reprezentările acelor timpuri având un puternic caracter simbolic, iar trupul femeii trebuia să redea ideea de maternitate. Încă mai acord credit acestei ipoteze.

De când sunt în Grecia însă, constat că foarte multe femei de aici au această caracteristică, amplificată de faptul că marea majoritate a grecilor sunt scunzi, uneori foarte scunzi, mai ales femeile. Prima mea impresie, aceea că grecoaicele sunt suple şi pline de nerv se dovedeşte a fi doar parţial adevărată. Se pare că, atunci când am făcut această observaţie, din cauza căldurii, persoanele supraponderale stăteau la umbră, ascunse privirii mele.

Ceea ce îmi atrage acum atenţia este constatarea că, în ciuda vicisitudinilor, grecii au păstrat o parte din trăsăturilor lor dintre cele mai vechi. Şi nu mă refer atât la cele de ordin fizic, de care se ocupă specialiştii în antropologie fizică. Cele culturale sunt mai pe înţelesul meu. În aparenţă, ei au trecut cu nonşalanţă dintr-o epocă într-alta, însuşindu-şi transformările cu viteză şi convingere.

Cea mai relevantă trecere este cea de ordin religios, de la Mitologie la Creştinism. Nu au pregetat nici o clipă să folosească marmura templelor pentru locuinţe, iar statuile lui Fidias şi ceilalţi au fost vândute pentru sume modice. Se spune că Venus a fost achiziţionată cu 300 de franci de la un ţăran, bucuros să scape de ea, fiindcă îl incomoda în curte, după ce schimbase destinaţia vechiului templu în locuinţă personală.

Schimbările nu au fost însă atât de radicale cum par la prima vedere. Din partea omului simplu, tendinţa de distrugere, atunci când fosta conducere dispare este de aşteptat. O cunoaştem şi noi, chiar în epoca modernă. Iar Grecia a fost lipsită de conducere aproape două milenii. Intelectualitatea ei a funcţionat în străinătate, la Istambul, Viena şi chiar Bucureşti. Ţăranul grec a revenit la ceea ce era mai aproape de simţirea şi înţelegerea sa. Dacă anticii au avut preocupări estetice înalte, bizantinii au introdus laicul în artă. Se spune că Bizanţul a fost influenţat de către Orientul apropiat. Fals! Poate în politică şi în morală, nu şi în artă. Arta Orientului apropiat este geometrică. Ea nu are nici o legătură cu pictura şi arhitectura bizantină.

Cât despre Creştinism, să nu uităm că, în mare măsură, el îşi trage filonul filosofic chiar din Grecia. Iar dacă Mitologia furniza subiecte de dezbatere pentru înţelepţi şi legea morală pentru oamenii simpli, Creştinismul la greci nu s-a distanţat prea mult. Să nu uităm că scânteia Războiului de Independenţă a pornit dintr-o mănăstire din mijlocul munţilor. În ceea ce îi priveşte pe greci, chiar cei mai ignoranţi dintre ei sunt şi astăzi printre cei mai vorbăreţi oameni pe care i-am cunoscut, iar în disputele lor îşi susţin convingerile cu atât mai vehement cu cât sunt mai puţin fondate.

Pe lângă rămăşiţele Arcului lui Hadrian şuvoiul de maşini se întrerupe doar pentru câteva secunde, pentru a permite doar trecerea pietonilor cu picioare bune, şi numai a lor. Nu strică nici nişte plămâni buni, fiindcă poluarea este remarcabilă şi ea. Asta în centru. Pe dealuri e altceva. Acolo sunt locuri în care te simţi ca într-o staţiune climaterică. Vizavi de Arcul lui Hadrian, în spatele „artistului fotograf”, adică al meu, se află bustul lui Melina Mercuri. Frumos gest de recunoaştere din partea concetăţenilor.

În spatele Arcului se află Templul lui Zeus; impunător prin dimensiuni şi impresionant datorită mediului ambiant: un parc.

Dacă grecii de azi se pricep la ceva, acel ceva este arhitectura – din miile de blocuri pe care le-am văzut, nu am găsit două asemănătoare – şi, mai ales, punerea în evidenţă a valorilor.

Vineri, 30 decembrie 2011

În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unităţi militare fidele comuniştilor, Garda Regală a fost dezarmată şi Regele Mihai I silit să abdice. A fost instaurată în mod oficial colonia U.R.S.S. sub numele de Republică Populară Română, fiindcă, neoficial, procesul începuse la 23 august 1944, când acelaşi rege a ordonat întoarcerea armelor, deşi în Moldova, se aflau 21 de divizii, din care ruşii au luat peste 130.000 de prizonieri.

Şi grecii şi-au îndepărtat regele de câteva ori, dar nu pentru a preda ţara în mâinile invadatorilor. E drept că, pe lângă patriotismul ce-i caracterizează, ei au avut de partea lor sprijinul occidentului. Aici poziţia geografică i-a avantajat. Speră şi azi tot în aşa ceva. Ce şanse mai au? Greu de intuit.

K.K.E.-ul are astăzi puţini reprezentanţi în parlament, ceea ce dovedeşte că, la alegerile precedente, populaţia nu l-a simpatizat prea mult, dar este extrem de activ pe stradă. Foarte curând însă situaţia se poate schimba. Dificultăţile financiare din prezent nemulţumesc populaţia, soluţiile guvernanţilor sunt, nu numai antipopulare, dar şi ineficiente din punct de vedere economic, astfel că toţi cei cu venituri modeste învinovăţesc Occidentul şi partidele de la putere de necazurile lor. În consecinţă, creşterea ponderii K.K.E.–ului în parlament este inevitabilă; în schimb, partidele astăzi la putere nu vor fi la fel de eficiente în stradă, aşa cum o fac astăzi comuniştii.

Este de presupus că Occidentul se va trezi. Întotdeauna a făcut-o! Şi - ca întotdeauna - prea târziu. Atunci, va găsi o Grecie cu populaţia îndoctrinată cu idei comuniste, ostilă oricăror sugestii de altă natură. Este firesc să se întâmple aşa, iar dificultăţile financiare de acum grăbesc şi agravează transformarea în rău a mentalităţilor. Iar aceasta este varianta optimistă. Aşa după cum decurge evoluţia politică actuală, Grecia este pe cale să imite exemplul Cubei. Populaţia este suficient de ignorantă pentru a-şi însuşi doctrine extremiste, ca cea de tip comunist.

E drept că, într-o societate, trebuie să existe atât forţe de dreapta cât şi de stânga, egalitatea lor fiind condiţia necesară pentru păstrarea echilibrului social. Ca în orice organism viu, lupta contrariilor este motorul vieţii iar voinţa de a lupta este combustibilul ei. Dezechilibrul forţelor poate provoca autodistrugerea.

Aristotel clasează formele de guvernare după două criterii: numărul celor ce guvernează şi moralitatea guvernanţilor, aceasta din urmă fiind în interesul general sau în propriul interes. El distinge trei forme de bază: monarhia, aristocraţia şi politica. Cea mai inteligentă pare să fie politica; termenul vine de la „πολύ”, care însemnă oraş şi sugerează ideea că liderii lui se străduiesc să rezolve treburile oraşului în modul cel mai avantajos pentru locuitorii lui. I-am spune azi civilizaţie, cu sensul că persoanele cu aceste pretenţii se comportă astfel încât să nu-şi deranjeze vecinii. Tot Aristotel ne atrage însă atenţia că nici una dintre cele trei forme nu poate fi perfectă şi, în timp, ele degenerează în: tiranie, oligarhie şi democraţie. (De observat că democraţia este în categoria formelor degenerate.) Orice societate schimbă cele 3+3 forme de guvernare în mod ciclic.

Desigur, se pot discuta avantajele şi dezavantajele fiecărei forme de guvernare, dar nu este cazul aici. Menţionez doar că, indiferent de formă, societatea poate progresa numai în condiţii de stabilitate. De aceea, echilibrul forţelor este strict necesar.

Particularitatea societăţii umane este lupta ideilor. Adepţii lor se radicalizează şi îşi dispută ideile. Ei sunt fie de stânga fie de dreapta. Societatea însă nu poate fi de extremă stângă sau dreaptă. Asemenea stări nu pot exista în lumea reală; sunt utopii. Stânga sau dreapta sunt tendinţe, nu stări. Cuvântul utopie îi aparţine lui Thomas Moore, cu insula lui „Utopia” şi cu precizarea că aşa ceva nu există. Era o idee relativ nouă în 1516, şi putea să rămână aşa. A mai reluat-o însă şi Sir Francis Bacon cu „Nova Atlantis”, în 1624. Cât despre Campanella, deşi a scris „La Città del Sole” în 1602, n-a reuşit s-o publice în Italia, dar s-a descurcat mai bine la Frankfurt, cu versiunea în latină. Se pare nemţii aveau încă de pe atunci viziuni marxiste. Pe Sir Francis Bacon, cu „Nova Atlantis”, îl trecem sub tăcere; pe el îl credeam om serios, preocupat de ştiinţă. Se părea că lumea se liniştise. Sau, poate nu sunt eu suficient de informat. Iată însă că, după un sfert de mileniu, apare în toată lumina nemaipomenitul, nemaiîntâlnitul Karl Marx şi lansează „Capitalul”, pe care puţini l-au citit, dar mulţi îl evocă, atunci când vor să-şi susţină inepţiile.

Din acest motiv, oamenii trebuie să aibă libertatea de a-şi susţine convingerile în dezbateri constructive. K.K.E.-ul este, din păcate, mai mult o agenţie de propagandă decât un partid politic. Pentru a-şi onora pretenţia de parte a politicului, ar trebui să renunţe la îndemnuri anarhiste şi să propună soluţii politice realiste, menite contribuie la îndreptarea societăţii şi nu la autodistrugere.

Fiind un organism viu, societatea se autoreglează. De aceea, atunci când una dintre forţe reuşeşte să-şi impună punctul de vedere, cealaltă se radicalizează şi ea; în consecinţă, tensiunile sociale cresc. Cu cât dezechilibrul este mai mare, cu atât redresarea societăţii se va realiza prin mijloace mai dure.

Toată lumea ştie acest lucru. Şi totuşi . . .

Sâmbătă, 31 decembrie 2011

Se termină anul. A fost unul dedicat Greciei, aproape din toate punctele de vedere. A început cu decizia de a căuta o soluţie pentru petrecerea într-un loc mai bun a sezonului umed şi rece din Braşov. Ne-am fixat asupra Greciei, din motive de distanţă (Spania, spre exemplu, ar fi fost cu mult mai departe), dar şi, poate, din motive sentimentale, de care eram mai puţin conştient. A urmat o primă excursie de tatonare, continuată cu documentare acasă. Abia în toamnă, din păcate cam târziu, abia în octombrie, am plecat în căutarea unei locuinţe. Cunoştinţele în care speram să am un sprijin nu mi-au fost de nici un ajutor. Singur, Internetul mi-a folosit cu adevărat. Din a doua jumătate a lui noiembrie suntem amândoi, eu şi soţia, aici, în Atena. Sperăm ca în anul viitor să stăm aici cea mai mare parte a anului, exceptând sezonul estival, torid în Atica.

Când am scris că anul a fost dedicat în întregime Greciei, m-am referit şi la faptul că ceea ce am pictat şi scris a fost, de asemenea, în legătură cu Grecia. Deşi, după cum am spus, la anul vom locui mai mult aici, presupun că voi scrie altceva. Cam aşa am făcut de obicei şi n-a fost tocmai rău.

Se întâmplă ca, în anumite momente din viaţa noastră, să fim nevoiţi să ne recunoaştem înfrângerea. De evenimente, de oameni, de nu contează cine sau ce. Nu pot spune că 2011 a fost un an al înfrângerilor; dimpotrivă, consider rezultatele ca fiind pozitive, cu toate suişurile şi coborârile inerente vieţii. În final, apreciez că decizia de a închiria o locuinţă în Atena a fost una bună, cu tot riscul unei asemenea „aventuri” la peste şaptezeci de ani: clima este bună, marea aproape, alimente excelente şi multe altele. Până acum, aproape în fiecare zi am făcut o plimbare de câteva ore, nu numai pentru a vizita locuri celebre, ci doar pur şi simplu pentru a face mişcare. Iar fiecare plimbare, chiar prin locuri prin care mai fusesem, ne-a furnizat cel puţin o surpriză plăcută,

Succese sau insuccese, cum totul trebuie să aibă o cauză, o căutăm în deciziile luate în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. Dar orice decizie se ia într-un complex de împrejurări, iar în balanţa argumentelor stau nu numai avantajele şi dezavantajele, ci şi principiile noastre de viaţă.

Fără legătură cu subiectul, dar în legătură cu principiile de viaţă, îmi amintesc de un coleg, inginer electronist, invidios pe un reparator de televizoare, pentru veniturile lui cu mult mai mari. L-am întrebat de ce nu repară şi el televizoare, fiindcă se pricepe chiar mai bine. Ştiam răspunsul şi îl aşteptam. Pe vremea aceea, televizoarele se stricau foarte des, clienţii erau uşor de înşelat, ceea ce reparatorul în cauză chiar şi făcea. Mi-a răspuns fireşte că el nu se pretează la o asemenea „strategie”. În acest caz, îi spun, nu-l invidia. Lui nu-i este ruşine de ceea ce face. Nici hoţii de buzunare nu au vreo problemă în această privinţă, ca să nu mai vorbesc despre avocaţii preocupaţi să încaseze cât mai mulţi bani de la clienţii lor, tergiversând în acest scop judecarea corectă a procesului, ceea ce este tot o hoţie, ba chiar una mai mare, ce vine – culmea – din parte apărătorilor dreptăţii. Principiile voastre de viaţă sunt diferite. Păstrează-ţi deci demnitatea şi mulţumeşte-te cu ce ai ales să fii.

Dar, am coborât prea jos. Ca să refac echilibrul, mă gândesc acum la Socrate. El a ales să bea cucuta. Unde a greşit? Dar oare a greşit? A fost consecinţa recunoaşterii unei înfrângeri? Categoric, nu! De altfel, el a procedat în mod similar în întreaga sa viaţă, alegând să facă filozofie – profesiune incomodă pentru mulţi – în locul unei ocupaţii mai rentabile, în mod sigur mai uşoară şi fără să-şi facă atâţia duşmani.

Acum am urcat prea sus. Să recunoaştem însă că, la orice nivel, ne construim viaţa din principii. Nu contează care sunt acestea. Fericit este cel ce şi le respectă. Ne propunem un anumit profil, o anumită conduită de viaţă, ceea ce implică nu numai adoptarea unor alternative, ci şi renunţarea la celelalte. Totul e să fim consecvenţi şi nu-i vom invidia atunci pe alţii pentru că fac ceea noi nu vrem să facem.

Din nefericire, principiile pot fi greşite. Iată un exemplu cules din cartea „Polemici cordiale” a lui Octavian Paler. Patru călugări se aflau într-o încăpere unde s-a produs o pană de curent. Ei au început să se roage lui Dumnezeu să se facă lumină. Trei dintre ei şi-au încheiat rugăciunea fără să se fi întâmplat nimic. Al patrulea, în timp ce se ruga, a reparat defecţiunea. El şi-a încheiat rugăciunea doar atunci când s-a aprins lumina. Cum îi caracterizăm? Primii trei, deşi naivi, au rămas fideli principiilor lor. Ar trebui să le apreciem consecvenţa? Să considerăm că respectarea principiilor este greşită?

* * *

„A ajuns la şaptezeci şi unu – şaptezeci şi doi de ani. În ultimii ani mai ales, şi-a îmbogăţit cunoştinţele.

Dar, de fapt, n-a aflat nimeni. Nu vrea să se destăinuie nimănui. De aceea scrie atât de puţin şi vorbeşte încă şi mai puţin. Înţelege, înţelege tot mai mult. Tot mai mult se cufundă în esenţa cunoaşteri. Ca o corabie bătrână, pustie, care, oprită în nesfârşitul oceanului, se scufundă tot mai mult, umplându-se de apă sărată, până când, la un moment dat, dispare pentru totdeauna cu un clipocit uşor.”

N-am scris eu acest text. Aparţine lui Constantin Tsatsos (Aforisme şi cugetări, pagina 145). Era preşedintele Greciei. Fusese jurist, politician, dar şi scriitor, eseist. De ce l-am reprodus? Are vreo legătură cu mine? În primul rând, eu am deja şaptezeci şi cinci de ani, ceea ce înseamnă că m-am scufundat demult. Pe de altă parte, chiar dacă a intrat multă apă în mine, simt că încă mai intră şi ar putea să intre şi mai multă. Nu-i mai puţin adevărat că multă, foarte multă apă intrată în trecut m-a părăsit. Este regretabil, dar bucuria fiecărei picături de apă proaspătă compensează pierderea. Poate că nu m-am scufundat în mare, nici vorbă de vreun ocean, ci într-o apă curgătoare. În acest caz, totul este explicabil. În ceea ce mă priveşte, consider apa proaspătă o binefacere, ce-mi dă senzaţia de viu, deşi nu tot ce se scurge pe lângă mine îmi place.

Da, la şaptezeci şi cinci de ani, sunt ca o corabie scufundată, cel puţin din punctul de vedere al celor ce încă plutesc. Fiecare la timpul său. Nu mai sunt util, dar nu-mi displace.

Uneori, căutătorii de vechituri au găsit pe fundul mărilor şi oceanelor lucruri destul de interesante. Asta se întâmplă cu corăbiile mari. Cele mici, ca mine, scufundate prin ape curgătoare, sunt dezafectate mai rapid, aşa că nu mai este nimic de găsit la locul scufundării. Totuşi, unele părţi mai rezistente sunt purtate de ape, astfel că în final, tot în mare ajung.

Dar nu asta mă preocupă pe mine acum. Apa proaspătă este singura care contează. Este ca o beţie de la care nu mă pot abţine.

LA MULŢI ANI