Maieutica de buzunare, volumul II

Partea a opta

*

Goții au făcut ce știau ei mai bine: să barbarizeze orice le stătea în cale. Printre primele a fost creștinismul, pe care – după ce l-au adaptat modului lor de „guvernare” – l-au transformat în doctrină politică.

Lenin – ca ideolog comunist – și Stalin – ca practicant – au recunoscut în creștinism o doctrină politică și, pentru că ei aveau una nouă, ce trebuia implementată repede, s-au străduit s-o elimine pe cea veche. Asta explică încercarea lor de interzicere și persecutare a religiei, cu efect contrar, ca orice interzicere.

Mao a fost nu doar mai deștept, dar a avut și norocul că religiile extrem-orientale nu sunt instituționalizate ierarhic, precum cele creștine, și – ca atare – n-a avut ce să desființeze.

*

Timpul umanității este limitat. Pare o banalitate, nu? Și totuși, cât de adevărat e....

Probabil că tocmai de aceea nu ne pasă de acest verdict. De ce ne-ar interesa pe noi ce va fi după ce noi nu vom mai fi?

Poate că acesta e în general răspunsul la întrebarea „De ce nu ne pasă de problemele profunde?”.

*

Presupun că marea are și ea filosofia ei. N-am citit despre asta, dar simt că există. Poate că marinarii știu câte ceva. Unii dintre ei. Nu toți. Ca de obicei însă, cei care știu nu scriu, iar cei care scriu nu știu.

Eu nu sunt marinar, dar văd la mal valurile cum se sparg, parcă ar fi cuvinte aruncate ca pedeapsă pentru că nu au respectat cutumele adâncurilor.

*

Scuze se găsesc pentru oricine. Le-a găsit și Claude Asiza, atunci când a scris o carte despre Nero: „Să rezumăm: prefăcut prin educație, ipocrit din necesitate, hedonist prin funcție. Un tată dispărut prea devreme, o mamă revenită prea târziu. O ereditate zdrobitoare: Marc Antoniu, un mercenar bețiv. Caligula, un megaloman nebun, Claudius, o fire slabă, dar crudă. Fără a o uita pe Agrippina, dotată cu un trup perfect, de care știe să se folosească admirabil, dar cu un suflet feroce și o minte fără scrupule.”

*

Ne fiind filolog, m-am întrebat de multe ori ce a fost la origine: „ura sau urarea?”. Recent, am aflat că la originea termenului „Ura!”, folosit de ostași atunci când pornesc la asalt se află „Ur ah!”, ceea ce, în limbajul hoardelor mongole, însemna „Hai, lovește!”.

*

E mai ușor să mergi pe sârmă, decât să te strecori prin hățișul de obstacole puse în cale de tot felul de neisprăviți, aflați în jurul tău, parcă special puși să-ți creeze greutăți.

Acolo, pe sârmă, ești singur. Nu te deranjează nimeni. Depinde doar de tine cum te descurci.

*

Am citit în mai multe scrieri fraze potrivit cărora creștinismul a fost mama umanismului. Dacă ipocrizia și celelalte sunt caracteristicile de bază ale umanismului, atunci trebuie să mă aliniez și eu acestor alegații.

Exprimate de către propagandiști ai religiei creștine, nu mă miră, dar spuse din partea celorlalți sună a ignoranță.

*

Viața trebuie târâtă neîncetat, fără pauze de odihnă. Odihna îi este dăunătoare. Să nu fiu înțeles greșit: nu ne târâm noi prin viață, ci târâm viața după noi, sau – dacă vă place mai mult – o împingem înainte, precum mamele împing căruciorul noului născut.

*

Deși Dostoievski l-a admirat pe Tolstoi, ei nu s-au întâlnit niciodată. Între Pascal și Descartes a existat o animozitate de pomină. Nici ei nu s-au întâlnit. Așa se întâmplă la vârf. În schimb, mediocrii se întâlnesc și – uneori – se asociază pentru a-și susține în comun mediocritatea în fața celor mai valoroși, de obicei împotriva lor.

*

A fost la modă stilul frezelor lungi, asemenea celor din textele lui Sadoveanu, fără a mai vorbi de N. Iorga. Astăzi este preferat stilul american, cu fraze scurte, clare și concise. Recordul însă ne aparține: „No, ni tu mă la el ce be”.

*

Orice creator se vrea un Prometeu, să aducă lumii ceva ce-i lipsește. Dacă nu focul, fiindcă pe acesta îl are deja, măcar o scânteie, care să aprindă ceva ce va putea să-i încălzească sufletul. Filosofii antici au inventat mitul prometeic atunci când focul nu era folosit ca armă, ci doar la prepararea hranei. Astăzi, mitul poate căpăta și alte interpretări.

*

Veșnicia nu este repaos, ci viață continuă. Universul imuabil din credințelor extrem-orientale trebuie privit în felul acesta. Nirvana nu poate fi idealul leneșilor, ci o viață trăită plenar, în care lipsesc neplăcerile, iar bucuria de a răi fiecare clipă este continuă. Voluptatea trăirii trebuie să fie caracteristica principală a nirvanei.

*

Concepția lui Dostoievski despre om: nu există individ, oricât de abject, în care să nu licărească un dram de umanitate. O dovedește chiar viața lui. După patru ani de zile, în care s-a mișcat atât cât i-au permis lanțurile cu care era legat, i-a dispărut orice urmă de ură – dacă a avut-o vreodată – iar din opera lui răzbate o umanitate greu de egalat de elita scriitorilor consacrați. De aceea, romanele lui trebuie citite fără idei preconcepute sau injectate cu șopârle proletcultiste.

*

După o victorie, nu poți țopăi direct într-o altă victorie, ca la șotron. E nevoie și de ceva muncă. Asta îmi amintește de Marcus Aurelius: „Arta de a trăi se aseamănă mai mult cu aceea a luptătorului, decât cu a dansatorului.” (MEDITAȚII, Către mine însumi, Cartea a șaptea)

*

Regele Soare nu este exponentul de vârf al monarhiei. Nu el a inventat-o și nici nu a dus-o pe culmile gloriei, civilizației sau orice altceva. Alții au făcut-o, punând de-a lungul veacurilor cărămidă lângă cărămidă (sau una peste alta) și au realizat ceea el a moștenit.

Ce a făcut el? Din aroganță, prostie și altele, a distrus prin exagerare opera înaintașilor.

*

Societatea, indiferent de forma aparentă de guvernare, este condusă de un grup de indivizi. Camarilă regală, oligarhie, aristocrație, meritocrație etc., sunt doar cuvinte ce caracterizează un concept propagandistic și se referă mai mult la accesul la putere și nu la guvernare ca atare.

În realitate, cel sau cei care se află pe podium, pentru a fi vizibili vulgului, sunt influențați – ca să mă exprim blând – de cei din anturajul lor. Orice decizie a lor este consecința informațiilor pe cea le-a primit, deci ea aparține de fapt celor care i-au furnizat aceste informații.

*

Democrația grecească

După legea din anul 451 î.Ch., votată la inițiativa lui Pericle, pentru ca cineva să devină cetățean, trebuia să fie un bărbat născut dintr-un tată cetățean și dintr-o mamă ea însăși fiică de cetățean, să fi satisfăcut stagiul militar de doi ani și să fie înscris în dema tatălui să (dema = circumscripția administrativă). Cetățenii erau singurii care puteau avea pământ. Cei fără pământ, femeile și sclavii nu intrau în discuție. În agora, participau la discuții doar cetățenii. Evident, nu orice gură cască era și ascultat. Se bucurau de această favoare doar cei care se remarcaseră prin ceva: fapte de arme, o cultură deosebită etc. și deveniseră astfel buni demagogi, în sens pozitiv (gr. demagogos = demos – popor, agogos = care conduce). Sensul peiorativ a survenit ulterior.

*

În Apus, creștinismul nu s-a impus în fața altor religii, ci a fost impus cu sabia, de către goți. Nu-mi este clar ce s-a întâmplat în Est. Nu am probe concludente. În Ucraina a fost impus de prințul Vladimir în 988. Cum s-au convins însă ucrainenii nu știu. Probabil luptele împotriva tătarilor și ceilalți să-i fi convins pe mujici. Rușii au devenit creștini pe măsură ce s-au extins dinspre Moscova spre vest. Nici azi, convingerile creștine ale celor din Vest nu au forța celor din Rusia.

*

Filosofia este arta de a trăi. Fiind deci vorba despre artă, unii sunt dotați cu acest har, alții nu. Primii o fac fără să-i fi învățat cineva, ceilalți au nevoie să fie instruiți. Acesta ar fi deci rolul filosofului: de dascăl, învățător, profesor al modului în care omul ar trebui să procedeze în problemele vieții. Ar trebui deci ca filosoful să fie în primul rând el dotat cu acest har și – în plus – să aibă abilități de comunicare, dacă se poate, și capacitatea de a convingere. În lipsa primelor, este doar un demagog. Eliminându-i pe aceștia, ne rămân diletanții, despre care Mircea Eliade ne spune: Diletantismul filosofic se apropie mult, aproape până la contopire, cu așa-numita filosofie a istoriei, sau a culturii. Mai toți diletanții de seamă – Montesquieu, Vico, Gobineau, Marx, Chamberlain, Spengler – au lucrat în acest domeniu. ... Diletanții au simpatizat întotdeauna istoria, au înțeles-o. Nu au văzut în ea culegerea, publicarea și clasarea documentelor. Au căutat legile, cauzele, elementele constitutive și dinamismul lor.(Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, București 1990, paginile 28-29)

*

„Îmi place Wagner mai mult decât orice alt compozitor, pentru că e atât de zgomotos încât poți vorbi fără să te audă alții.” – Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray, capitolul 4.

Acum am înțeles de ce unii adolescenți ascultă muzică zgomotoasă: nu vor să înțelegi ce vorbesc, în speranța că vei crede că spun ceva inteligent.

*

Istoria ne-a dovedit că, de la încoronare și până la încornorare e un pas foarte mic. Noi, românii, cu mai puțină experiență în ale monarhiei, după ce am ratat șansa oferită, am încercat varianta inversă, în speranța că va ieși ceva. N-a ieșit. Acum a apărut o altă oportunitate: corona-virus. Cu virus, fără virus, coroană să fie, dar nu de spini, că pe asta o știm prea-bine.

*

Zilele trecute am urmărit un dialog la TV între doi intelectuali de vază. Ambii îmi plac. De aceea mi-a părut rău pentru ei fiindcă, în timpul discuției, nu s-au înțeles deloc. Fiecare avea dreptate în unele privințe, și greșea în altele. Eroarea lor a fost aceea că – în loc să plece de la o platformă comună asupra căreia erau de acord amândoi, și să încerce, din aproape în aproape, să-și armonizeze punctele de vedere divergente – în timpul discuției, nu au făcut decât să adâncească prăpastia dintre ei, fiecare încrâncenându-se în argumentația proprie și încercând să-l ironizeze pe celălalt. Discuția a fost un eșec total, atât pentru ei cât și pentru spectatori.

*

Din viciile gândirii egalitariste.

Un negustor de cărți, căruia i-am dat spre vânzare 10 exemplare, le-a repartizat câte două la fiecare din cele 5 librării ale sale. Două librării au vândut aproape imediat cele două cărți repartizate. Celelalte nu au vândut niciuna. Cauza a fost evident compoziția socială diferita a cartierelor în care erau amplasate librăriile și atitudinea diferita a vânzătorilor. Erau, de fapt, axate mai mult pe papetărie decât pe carte. Când l-am întrebat de ce nu a redistribuit cărțile la cei care au vândut, mi-a replicat că el nu face discriminări între librari.

Am folosit la început sintagma „gândire egalitaristă” pentru a nu-i leza pe cei cu convingeri democratice. Dar oare chiar există vreo diferență între egalitarism și democrație? Aș putea presupune că inteligența face diferența, dar realitatea mă contrazice. Tipul nu era idiot, dar era ... greșit edicat.

*

Că ne lăudăm cu Biserica Neagră e foarte bine. Când o facem față de un străin însă, ar trebui mai întâi să ne gândim de unde vine el. S-ar putea ca vizitatorul să fi văzut deja marile catedrale gotice din occident, sau chiar să fi trăit în apropierea vreuneia dintre ele și atunci „mărețul” nostru edificiu îi va apărea mult prea modest și în dezacord cu importanța exagerată pe care i-o acordăm noi. Concluzia ce o va trage acel turist despre noi nu ne va fi deloc avantajoasă, mai ales că, fie vorba între noi, e destul de urâtă.

O biserica mult mai modestă ca dimensiuni, dar deosebit de cochetă și în orice caz originală este biserica Sf. Nicolae din Schei. Este un monument care sigur ar stârni admirația străinilor.

Și câtă istorie se află acolo....

*

Spunea Stalin că omul este ceea ce mănâncă. Românii preferă:

· Supa - o fiertură, care poate fi și de surcele;

· Tocătura din sarmale și altele, este dăunătoare, deoarece evită mestecatul, care mestecat produce salivă, iar saliva este necesară digestiei;

· Multă pâine, fiindcă se face din făină de grâu (cereala leneșilor) care, între însămânțat și recoltat, nu necesită nici o muncă. La polul opus se află orezul.

Am jignit pe cineva? Îmi cer scuze.

*

Gradul de funcționare a selecției naturale poate fi un criteriu de evaluare a unei societăți.

În comunism selecția naturală este înlocuită cu selecția dirijată: exemplarele slabe sunt stimulate, pentru că sunt utile datorită lașității lor, în timp ce exemplarele reușite, performante, sunt strivite, pentru a nu ieși din uniformitatea cerută de către sistem și – mai ales – pentru că pot deveni incomode.

În democrație funcționează datul din coate. Valoarea are căutare doar în țările cu conducători inteligenți.

*

La animale, femela selectează. Masculul o curtează delicat și se împopoțonează, tocmai pentru a fi remarcat. Femela este deci șeful. Masculul este doar gardianul. El păzește terenul. La oameni e invers.

*

Tineretul este la curent cu noutățile, pentru că tinerii comunică între ei. Ei nu au deprins încă egoismul maturilor, care – în lupta pentru existență – încearcă să-și valorifice poziția, păstrând secretul profesional. Puștii, în schimb, au tendința să se laude cu cunoștințele lor.

*

În trecut, paradigma la modă a fost creștinismul. În numele lui, Europa organiza cruciade – adevărate campanii de jaf – și alte inițiative abominabile, de care avem toate motivele să ne rușinăm.

Astăzi, cuvântul de ordine este democrația. Nu știm încă ce nume îi va da istoria acestei noi paradigme, ale cărei arme sunt mult mai sofisticate si perverse.

*

La Bonn, întrebând care este drumul spre Koln, un neamț m-a îndrumat spre reședința lui Kohl, cancelarul Germaniei la acea vreme. Presupun că neamțul era un glumeț sau, cel mai probabil, pronunția mea fusese de vină. Așa am ajuns în fața unei adevărate reședințe, situate în mijlocul unui parc. Eu am apucat să văd doar intrarea; restul se ghicea. Iar la intrare era o barieră cu câțiva soldați care, judecând după Dacia mea roșie printre limuzine negre, s-au lămurit repede că eram un rătăcit. Mult a fost până să-și dea seama că Dacia e totuși un fel de autoturism și nu o mașină de tuns iarba. Cum strada era cu sens unic, m-au lăsat să intru până la primul rond, de unde am putut să mă întorc pe celălalt sens și să reintru pe o stradă normală. Am tras concluzia că Germania e o țară drăguță și curată, chiar foarte curată, dar în care oamenii, în mod ciudat, continuă să vorbească limbă germană.

*

Între o ignoranță veche și una nouă

În troleibuz, pe bancheta din spate, bunica îi explica nepoatei, venită dintr-o altă localitate, ce nuntă frumoasă fusese cu câteva zile în urmă la restaurantul Aro. Și fiindcă tocmai treceam pe lângă el, îi arată: „Uite, aici a fost. Scrie pe firmă: ARO PALACE, pronunțând toate literele așa cum erau scrise. Nepoata, sesizând eroarea, își corectează cu superioritate bunica, cu o pronunție într-o englezească, aproape texană. Semnificația cuvintelor rămăsese undeva între cele două subculturi.

*

Literatura și filosofia de proastă calitate – pseudo-filosofia, falsă căutare a înțelepciunii – pot avea influențe mai puternice decât rațiunea. De exemplu, revoluția franceză de la 1789 este considerată ca fiind un moment de cotitură în evoluția societății europene, ceea ce este adevărat, dar a fost un pas greșit, cu unele consecințe vizibile și în zilele noastre chiar în Franța, prin desele manifestări anarhiste. A fost un pas înapoi, pentru că Anglia găsise deja mijloace mai eficiente și raționale de guvernare. Magna Charta fusele concepută încă din 1215, guvernarea era asigurată de un parlament bicameral la 1351 etc., fără să fie nevoită să renunțe la monarhie, iar SUA era deja un stat democrat.

*

Adam Smith – primul mare om al economiei moderne – scria în 1776 în Avuția națiunilor, deci înainte de revoluția franceză: „Comun tuturor oamenilor este principiul interesului egoist și a pasiunilor pe care le naște. ... Nu de la bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului așteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceștia își privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci dragostei lor pentru propria persoană, și niciodată nu le vorbim de nevoile noaste, ci de avantajele lor”. Concurența este cea care leagă cele două interese.

*

Este inexactă alegația conform căreia Caragiale s-ar fi autoexilat. Cella Delavrancea, al cărui tată era prieten cu dramaturgul, spune clar: „Caragiale căpătase o moștenire și se instalase la Berlin. Apărea din când în când în București.” (Dintr-un secol de viață, Editura Eminescu, 1987, pagina 11)

Firesc! Traiul în Germania era de preferat celui din România.

*

Între viața trăită à la française și the american way of life, românii – necunoscând în profunzime nici una dintre cele două stiluri – riscă să moară de foame precum măgarul care nu se putea hotărî între două căpițe de fân la egală distanță, dar una la dreapta și alta la stânga lui. Ce-i drept, este destul de greu. Francezii sunt naționaliști, în timp ce noi avem apetit doar pentru denigrarea trecutului, iar americanii sunt imperialiști fără istorie și asimilează tot, dar fac ce la place.

Asta îmi amintește o glumă mai veche. Se spune că la o întâlnire la Moscova a unor șefi de state, li s-a servit, conform tradiției, ceai. Rusul învârtea lingurița de la dreapta la stânga, în timp ce americanul de la stânga la dreapta. Nefiind hotărât în grațiile cui să intre, românul o învârtea când la dreapta, când la stânga. Gluma era de fapt o capcană, fiindcă la întrebarea „de ce făcea așa?” răspunsul era „ca să dizolve zahărul”.

*

Utopia clasică, cea din mintea lui Thomas Morus și ceilalți era una pornită din sentimente romantice, chiar și în cazul lui Rousseau, deși – se știe – el a fost paranoic. Că a fost o naivitate, o punem pe seama unei epoci trecute și o trecem cu vederea. Implementarea ei grosolană, pe măsura comuniștilor din secolul 20, a inclus în plus și o uriașă doză de prostie. Ei au folosit ideea doar în scopuri propagandistice. În realitate, au conceput o societate în care ei, cei câțiva, trebuiau să fie conducătorii și restul populație o masă de animăluțe cu un singur crez: slujirea sistemului și „dragostea pentru conducătorul iubit”. Timpul a dovedit însă că ei aveau o capacitate de conducere infantilă, motiv pentru care dragostea s-a transformat în ură. Se dorea un popor unit și au reușit, dar nu pentru un țel comun, ci împotriva unui dușman comun: propria conducere de partid și de stat.

*

După ce afirmă cu emfază „De ce aș dori picioare, dacă am aripi să zbor?”, Frida Kahlo-Rivera, puțin înainte de a muri la doar 47 de ani, spune cu tristețe „Sper că plecarea va fi veselă – și sper să nu mă mai întorc niciodată.” Prima afirmație este cauzată de un accident, în urma căruia a trăit tot restul vieții în scaun cu rotile, dar entuziasmul ei i-a dat aripile cu care a putut să zboare și să zburde în artă și nu numai. Cu toate acestea, finalul este pesimist.

Ar fi fost mai bine invers? Mulți alții declară că, dacă ar fi să ia viața de la început, ar proceda la fel. Înseamnă că sunt foarte încântați de ei înșiși, deși nu întotdeauna au motive întemeiate. Dacă sunt sinceri, înseamnă că mor mulțumiți.

Nu e cazul Fridei. În schimb, ea a avut momente de adevărată fericire în timpul vieții, în ciuda ghinioanelor (poliomielită la 6 ani, accident la 18 ani etc.) datorită entuziasmului ei și a sloganului care a energizat-o: VIVA LA VIDA.

*

Cândva, credeam să sunt un rătăcit în această lume, ale cărei mecanisme de funcționare îmi erau cvasi-necunoscute. Mult mai târziu am realizat (prise de conscience) că și ceilalți erau la fel de rătăciți ca și mine, doar că cei mai mulți nu erau conștienți de aceasta și trăiau într-un micro-univers, despre care gândeau că este buricul pământului. Aceștia însă nu m-au interesat niciodată, decât în măsura în care trebuia să țin seama de ei din motive de protecție personală.

*

Dacă o problemă nu are rezolvare, înseamnă că:

· ea nu există, este falsă, realitatea este greșit înfățișată;

· nu este la nivelul nostru de înțelegere, deci trebuie abandonată și lăsată pe seama celor ce se pricep.

*

Franța a ajutat România numai atunci când dușmanul ei era Germania, cu scopul de a-i crea un inamic în partea opusă. Astăzi, Franța și Germania sunt aliate. Este o naivitate să credeam în prietenia Franței.

*

Îi spune Poiana Mărului. Înseamnă că nu prea sunt meri pe acolo, din moment ce unu singur a făcut diferența dintre acest lor și celelalte poieni din împrejurimi.

Observație este valabilă pentru majoritate denumirilor formate dintr-un adjectiv și un substantiv la singular.

*

Dacii îl adorau pe Zamolxis. Se pretinde însă că el fusese sclav, se instruise și apoi a propovăduit printre daci. Pe de altă parte, se știe că oamenii simpli sunt tributari tradiției. Acceptarea unei noi religii durează foarte mult. Sigur e că Zamolxis a fost un foarte bun propovăduitor. Ce a propovăduit însă nu știm, dar cu certitudine recomandările lui nu puteau fi prea departe de tradiție. Deci dacii erau monoteiști prin tradiție.

*

Câmpina și Breaza sunt două așezări din vremea când oamenii construiau inteligent. Apele râului Prahova le-a atras atenția că nu e bine să te opui naturii. Au săpat adânc în stânca muntelui și – atenție! – o vor mai face.

De aceea, oamenii de atunci au construit case la înălțime.

*

Morala lui Nicolae Iorga, scriind despre însușirea limbilor străine: „...am făcut-o fără gramatică și fără dicționar, îndată ce școala m-a lăsat din ghearele ei, care prind orice aripă și omoară”. (O viața de om așa cum a fost, Ed. Minerva, 1976, pagina 11)

*

Așa după cum un om nu poate sări peste umbra sa, nu poate face abstracție de contextul social, economic, politic în care s-a format intelectual. Ideea nu-mi aparține. A spus-o studenților și Nae Ionescu: „Un om știe că, așa după cum nu poate sări peste umbra lui, nu poate zări nici peste marginile vremii lui și comunității de destin care e nația lui.” (Roza vânturilor, pagina VII)

*

Nu m-aș simți bine la idea că sunt doar pictor. Asta pentru că nu m-am gândit niciodată că voi deveni așa ceva. Am început să pictez în joacă și am continuat cât timp am crezut că progresez. Mă bucur când retrăiesc aceeași stare. Asta-i tot!

*

Urcând scările, trebuie să fac mici pauze, să-mi „trag sufletul”, cum se zice, mai ales dacă am făcut imprudența să mă las ademenit de oferta de la supermarket și am cumpărat mai multe lucruri grele, pe care acum trebuie să le car la etajul trei, unde stau. Într-o astfel de pauză de respirație, mi-am amintit de Marcus Aurelius, care afirma că „E rușinos ca sufletul să fie primul care dispare din această viață, atunci când trupul nu se lasă copleșit și rezistă încă.” Iată că, de fapt, e invers. Eu merg înaintea sufletului și trebuie să mă opresc, pentru ca să-l trag după mine. Din fericire, glumesc doar.

SCURTISIME

(Gânduri despletite)

Moto:

Dumnezeu nu a creat îngeri,

ci oameni.

Cu toate păcatele lor

Dan Tipuriță

(poet contemporan)

Adevărul există. Minciuna este inventată. Mincinosul este deci adevăratul creator.

*

Viitorul este o extrapolare a trecutului, tulburat de prezent.

*

Românii sunt credincioși. Ei continua să creadă în ceea ce vor ei să creadă, și nu acordă credit explicațiilor celor cu alte opinii, fie ele și științifice.

*

Afară, ne orientăm simplu după soare, stele etc; în interior, suntem dezorientați. În societate, deci în contact cu alte persoane, opiniile noastre se clarifică. Izolați, logica noastră se poate afla pe o pistă falsă.

*

Și Diavolul, dacă s-ar îmbolnăvi, ar deveni sfânt.

*

Justiția este reprezentată printr-o doamnă legată la ochi, ca simbol al imparțialității. Juriștii noștri au înțeles că e doar legată la cap și, nevăzând bine, are mersul oscilant, de unde și balanța, un fel de leagăn, din cauza căruia nu se știe niciodată de partea cui va fi.

*

A fost o vreme când cei care mă urau erau cu mult mai numeroși decât cei pe care îi uram eu. Avantaj ei!

Acum, că am îmbătrânit, presupun că scorul este zero la zero. Avantaj eu! (Relativ!)

*

Să asculți e primul semn de apreciere a interlocutorului.

*

Credem că viitorul aparține tinerilor, care își impun stilul și pasiunile. Dar stilul și pasiunile tinerilor se formează prin educație, publicitate și celelalte, organizate de maturi.

*

Uneori, ineditul unei afirmații obturează judecățile de valoare.

*

Un popor dispare numai atunci când își pierde identitatea spirituală.

*

Dacă anticii erau preocupați de universal și etern, noi preferăm trecătorul și mișcarea. E bine? E rău?

*

Politica urâțește, silindu-i pe practicanți să comită fapte rele, să-și trădeze prietenii, să slujească unor șefi fără scrupule. Asta lasă urme, desfigurează caractere.

*

Bach a murit fericit, lucrând la o nouă compoziție din seria Arta Fugii.

*

Am o bună ureche muzicală, dar nu pot cânta cu urechea.

*

Omul a inventat unealta, ca pe o prelungire a brațului, pentru a-l face mai eficace. De la unealtă, s-a ajuns la utilaj și, mai recent, la calculator și robot.

În scurt timp, mulți oameni vor deveni brațe ale inteligenței artificiale.

Poate asta va fi salvarea omenirii, prin dispariția invidiei și a consecințelor ei.

*

Știința este ceea ce știm; filosofia este ceea ce nu știm. A spus-o Bertrand Russell. Asta nu înseamnă că orice ignorant este filosof. Doar unii.

*

Un veșmânt scump poate ascunde răni adânci.

*

Dacă o pasăre împăiată sugerează originalul, metoda nu este recomandată în literatură. O idee împăiată nu devine roman autentic.

*

Plouă. Observ pe fereastră două picături de ploaie, care se scurg lent. La un moment dat, s-au unit, formând una mai mare. „Unirea face putere”. Picătura cea mare se scurge mai repede. Dar în ce scop? Pentru a cădea mai repede în ceea ca va deveni în final probabil o baltă.

*

Gloria este ca un balon. El se ridică și te ridică doar atât timp cât aerul este cald.

*

Virusul rus este pe cât de rusesc, pe atât de viu: vi-rus.

*

Ovidiu a devenit celebru în timpul vieții ca poet al amorului, dar a intrat in literatura mare cu Tristele și Ponticele.

*

Realismul și idealismul nu se exclud. Dimpotrivă, se completează reciproc. Ești liber să dai drumul fanteziei, cu condiția să pleci de la realitate și să verifici ideile după criterii realiste, eventual experimental. Vei fi astfel un idealist rațional. Reciproca nu există.

*

Prietenia cea mai durabila este cea în care acceptăm și chiar savurăm ironiile reciproce, ca pe o dovadă de spirit. Însuși faptul că ne permitem să ne ironizăm este o dovadă de prietenie.

*

Că propaganda comunistă a fost foarte eficientă se vede și azi: PSD-ul reușește să fie deosebit de activ, de cele mai multe ori prin mesaje subtile, uneori subversive, în timp ce PNL-ul este aproape inexistent din acest punct de vedere.

*

Pictura scolastică este închisă în forme prestabilite, în timp ce barocul se deschide, este mai liber. Mișcarea îl caracterizează.

*

Rețete de viață din folclor din timpul tinereții mele:

· Vreți să cuceriți femeia, folosiți săpunul Cheia.

· Vreți să deveniți bărbați, fumați doar țigări Carpați.

· Pasta de dinți Cristal, face dinții ca de cal.

· Dacă bei țuică de prună, orice babă-ți pare bună.

*

Hârâiala politicienilor noștri transformă parlamentul în hârdău.

*

Sunt două categorii de oameni: unii cunosc cuvântul iert, alții cunosc cuvântul uit.

Ceilalți nu sunt oameni, ci bestii.

*

O poveste poate fi romantică atât timp cât este doar o poveste, adică aparține altora. Trăită, este cu totul altceva, mai ales după ce se sfârșește.

*

Oamenii se îngrașă din dorința de a fi activi. Ei nu pot sta degeaba și atunci, pentru că imaginația nu-i ajută, caută în frigider.

*

Dacă cineva aruncă o piatră în apă, valurile duc informația până departe. Cel care vede doar valurile nu-l va afla pe autor și motivul pentru care acesta a aruncat piatra în apă.

*

Frumusețea este pretutindeni. Nu ea lipsește ochilor noștri, ci ochii noștri nu știu s-o vadă.

*

Orice om are o iluzie de întreținut. Altfel, se prăbușește psihologic.

*

Lucrul luat în sine nu înseamnă nimic; el capătă înțeles numai în asociere cu altele.

*

Păcăleală: s-a căsătorit crezând că, fiind nevastă, va fi mai puțin vastă (ne-vastă).

*

Având la bază principiul determinismului universal, știința caută în natură doar ordine și uniformitate, deși viața există prin creații libere, spontane și originale.

*

Doar o imaginație foarte bogată poate găsi soluții la probleme insolvabile.

*

Când un bărbat trebuie să ia o hotărâre importantă, gândește profund, analizează toate variante posibile – cu avantajele și dezavantajele lor – evaluează riscurile și apoi își întreabă soția: „Dragă, tu cum crezi că ar trebui să procedăm?”.

*

Majoritatea cititorilor apreciază ineditul subiectului, care le oferă prilejul să se bucure că nu li s-a întâmplat lor așa ceva, sau – dimpotrivă – să se întristeze că nu au avut în viață succesul eroilor, pentru care însă are esplicații „obiective”.

*

Comunismul și democrația se află într-un raport similar cu cel dintre alchimie și chimie.

*

Când eram tânăr, gândeam ca și cum aș avea două vieți: una publică – incluzând serviciul – și alta privată. Cu timpul, mi-am dat seama că am doar o singură viață și asta scurtă.

*

Verbul a dezmierda vine din latină, de la dismerdare, și se referea la ștergerea la fund a copiilor de rahat.

*

Religia se adresează celor ce au nevoie de ea.

Filosofia nu are adresant. O face fiecare pentru el însuși.

*

Tot ce este frumos în firea oamenilor se regăsește în lumea animalelor.

*

Guvernarea este un mecanism uriaș, manevrat de handicapați.

*

Ceea ce ne poate ține în viață sănătoși și fericiți este calitatea relației cu ceilalți

*

În căutarea înțelepciunii, dacă vreau să găsesc ceva cât de cât rezonabil, de la antici și până în zilele noastre, trebuie să sar peste Kant și cei ca el.

*

Rușii au încercat să se facă plăcuți cântând Kalinka. Noi încercăm cu palinca, dar ne lipsește katiușa.

*

E adevărat că, în natură totul pare supus războiului: peștele mare îl înghite pe cel mic, cel puternic îl elimină pe cel slab, cel mai șiret îl păcălește pe cel naiv și tot așa, la nesfârșit.

Dar asta e legea bestiilor, nu a oamenilor, iar o civilizație compusă din bestii e de neconceput.

Oare! Mă tem că aceasta este realitate și civilizația o utopie.

*

Educația omului comun nu înseamnă că trebuie să coboare la nivelul omului comun, ci să se adreseze lui, la nivelul lui de înțelegere și să-i ofere un ideal și un suport moral, să-i direcționeze mersul.

*

Nu-i nevoie să-i critic eu pe filosofi, pentru că o fac ei singuri cel mai bine. Orice lucrare filosofică se bazează pe critica unor lucrări anterioare. Spre deosebire de științe, unde fiecare autor adaugă ceva la fondul de cunoștințe existent, în filosofie, doar se înlocuiește ceva cu altceva.

Filosofia are un domeniu limitat. Ea trebuie să răspundă unor întrebări, veșnic aceleași. Doar răspunsurile sunt diferite.

*

Istoria filosofiei are totuși o utilitate: împreună cu istoria politică, ea ne oferă posibilitatea să analizăm efectele diferitelor idei în decursul timpului. Avem astfel la îndemână exemplele necesare pentru a evalua soluțiile posibile pentru viitor. Toată lumea știe acest lucru, și toată lumea îl uită imediat ce constată că ar trebui să procedeze astfel. Deși știe că nu știe destul, continuă să creadă că „deșteptăciunea” lui personală îi oferă soluții mai bune, de care este cu atât mai încântat cu cât este mai ignorant.

Știm cu toții că deosebirea dintre deștept și prost este aceea că primul învață din greșelile altora, în timp ce al doilea nu învață nici dintr-ale lui. Și totuși . . .

*

În loc de elan vital și celelalte asemenea, ce ni le-am însușit de la Bergson, Kant, Schopenhauer și alții, eu aș zice instinct vital. El sigur există. De unde vine nu vom ști probabil niciodată și, de aceea, ar trebui să nu ne intereseze. Contează doar că există.

*

Nu mă deranjează că vrea să-mi folosească nervii drept corzi la harpa lui, ci faptul că nu știe să cânte.

*

În viață, suntem aruncați pe o scenă de pe care nu putem ieși, și trebuie să jucăm o piesă nescrisă, deci să improvizam, în fața unui public ce ne privește și ne judecă. Uneori ni se șoptește câte o replică, dar ea poate fi și rău intenționată, pentru a ne pune la încercare originalitatea improvizației.

*

Nu e chiar atât de dificil de intuit viitorul politicii mondiale în perioada imediat următoare, Încearcă să-ți imaginezi ce-i mai rău cu putință; dacă nu se va întâmpla exact așa, înseamnă că nu ai avut destulă imaginație.

*

Covorul fermecat din basme este un mijloc de transport imaginar, destinat trecerii peste neplăcerile vieții reale.

*

Deși spațiul în care mă aflu este izvorul nefericirilor mele, nu m-aș despărți de el. Fără el nu aș mai fi nimic. Datorită lui, aparțin unui loc, am un trecut și voi avea un viitor, oricum va fi el.

*

În sclavie, omul dorește libertatea. În libertate, neliniștea din fața necunoscutului îl determină să-și construiască bariere, baricade, în spatele cărora să-și regăsească confortul oferit gratis de sclavie. Dacă nu este sclavul cuiva, devine sclavul unui sistem, pe care și-l făurește singur. Dorințele lui vor oscila permanent între cele două extreme, pentru că nu există poziție de mijloc.

*

Expresia „adevărul este la mijloc” poate fi uneori ridicolă, pentru că între adevărat și fals nu există o medie.

*

Copiii care urmează un liceu de artă ajung acolo datorită părinților. Ei, copiii, nu au nici o vină.

*

Există dobitoci pasivi și dobitoci activi. Ultimii sunt în mod evident infinit mai enervanți si pot fi chiar periculoși.

*

Utilitatea căsătoriei: atunci când am o problemă, este suficient s-o discut cu soția mea și am sentimentul că s-a și rezolvat.

*

Zeul a dat oamenilor piatra filosofală după ce a spart-o și a prefăcut-o în pulbere.

*

Există maturi pentru care libertatea este la fel ca dorința unor elevi de a chiuli de la școală.

*

Discuția în contradictoriu e privilegiul oamenilor inteligenți.

*

Dacă în perioada comunistă accesul la puterea politică era posibil prin adeziunea la doctrina grupului conducător, astăzi accesul se plătește. Chestiune de caracter.

*

În regimul trecut circula clandestin un slogan: „Țara te vrea prost”. Acum, că țara suntem noi înșine, nu mai circulă.

*

Cică să înveți de la maeștri. „Să-i urmezi pe maeștri! Dar de ce să-i urmezi? Ei sunt maeștri numai fiindcă nu s-au luat după nimeni! ” (Paul Gauguin, Noa-noa, pagina 118)

*

A evolua în gândire nu înseamnă doar să-ți extinzi limitele cunoașterii și nici să le adâncești. E bine să le faci pe ambele, dar mai important este să stabilești cu precizie domeniul de valabilitate a fiecărei idei.

*

O tobă auzită în surdină îți poate induce o stare de meditație. La o formație de muzică modernă ...

*

Unele acțiuni au nevoie de o anumită „temperatură” pentru a fi realizate.

*

Când vremea este foarte rea, se spune că să nu dai afară nici un câinie. Dar câinele stă oricum afară.

*

Înainte de a fi democrați, ar trebui să fim cinstiți.

*

Apa agitată reflectă lumina în mii de raze, ce fac să pară că ea ar fi chiar sursa de lumină. La fel și omul.

*

Există dobitoci simpli și dobitoci elocvenți. Aceștia din urmă sunt cei mai periculoși.

*

Oamenii păstrează despre ei impresia cea mai bună, cea obținută în oglindă, după ultimele aranjamente.

*

Cândva, era la modă să se spună că un conducător ține în mâna dreaptă sabia și în stânga crucea (sau invers). Astăzi, cum crucea nu se mai poartă, mâna stângă îi cam încurcă. Prea puțini au încercat să folosească o făclie, dar încercarea de a lumina drumul nu le-a ieșit.

*

Cultura și politica sunt ca urzeala și bătătura într-o țesătură. Sunt perpendiculare una pe cealaltă, dar se sprijină reciproc. Una fără cealaltă nu ar putea fi ceea ce sunt, iar țesătura nu ar exista.

*

O țară cu adevărat democrată ar fi deja în stare de faliment.

*

Promisiunile ce nu au fost îndeplinite rămân ca un zaț în mentalul colectiv, ceea ce face posibil ca mitul să dăinuie, chiar dacă era irealizabil sau chiar greșit.

*

Jocul democrației este o arta pe care o pot practica numai cei care i-au deprins subtilitățile, și numai un timp limitat, pentru că, la fel ca toate celelalte sisteme politice, de degradează, degenerează.

*

Cândva, femeile purtau pantofii cu toc cui. Înseamnă că trotuarele erau bine asfaltate.

*

Nu eroii fac evenimentele, ci evenimentele creează eroi. Napoleon n-ar fi existat dacă Revoluția Franceză nu s-ar fi întâmplat.

*

Prietenii ți-i alegi, deci îți seamănă. Cel ce își blamează prietenii este asemenea câinelui, care latră în fața oglinzii.

*

Soarta nu e ceea ce îți este hărăzit, ci este cea pe care ți-o dorești, o aștepți și pe care o îmbrățișezi când împrejurările sunt prielnice.

*

Cunoașterea de sine

Ca să te cunoști, trebuie să te privești din afară.

Adică printr-o temporară ieșire din sine, urmată de o reîntoarcere în sine.

*

Când eram mic, îmi doream să mă fac birjar, fiindcă îmi plăcea mirosul hamurilor de la caii trăsurilor. Nu știu ce motivație au astăzi cei ce vor să conducă lumea.

*

„Omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras). De aici și unele unități de măsură: palma, șchioapa, piciorul, cotul, pasul etc. De unde se vede că mentalitatea lui s-a format în conformitate cu ceea ce a reușit să măsoare: unii cu palma, alții cu piciorul, dar și cu metrul, kilometrul, iar mai nou, cu anul lumină, după „lumina” fiecăruia.

*

Software-ul calculatoarelor a avut o evoluție rațională până la apariția calculatoarelor personale. Odată cu ele, a apărut interesul comercial, cu criterii specifice de evaluare. Evoluția ulterioară a urmat cele mai iraționale căi.

*

Este o uriașă diferență dintre fostul URSS și țările zise socialiste din Europa de Est. URSS-ul a fost opera rușilor. Și-au făcut-o cu mâna lor, la ei acasă. Celelalte țări au avut statut de state ocupate.

*

O societate este caracterizată de modul de asociere a cetățenilor.

*

Câinii de pretutindeni se înțeleg între ei; au aceeași „limbă”. Doar oamenii s-au îndepărtat unii de alții, dezvoltându-și limbi separate. Chestie de comunicare!

*

Există două categorii de oameni: curioșii și mincinoșii. Curioșii întreabă: Ce mai faci? Mincinoșii răspund: Bine!

*

Nu e bine să mănânci pe stomacul gol. Bea mai întâi un șnaps. După aceea, chiar și mâncarea preparată de tine îți va părea acceptabilă.

*

Viața-i vrednică de râs, așa că nu văd de ce m-aș întrista.

*

Eroarea precursorilor socialismului constă în confuzia dintre aspirațiile omului real cu cele ale unei ființe abstracte.

*

Dacă se pot mări sânii și alte părți ale corpului cu ajutorul silicoanelor, s-ar putea crea silicoane inteligente pentru creier.

*

„Civilizația” românească este de multe ori o imitație naivă, uneori grotescă până la caricaturizare, a occidentului.

Dacă la asamblarea unui autoturism lipsește o roată, se pune una de căruță. „Las că merge și-așa!”. Glumesc, desigur, dar nu sunt foarte departe de adevăr.

*

O mare greșeala Bibliei: separă Raiul de Iad. Ele se află împreună, aici, pe pământ.

*

O femeie frumoasă împodobește orice adunare.

*

Nu poți să bei toată ziua, dacă nu începi de dimineață.

*

Orice fluviu este la început un pârâu. Reciproca nu este valabilă: nu orice pârâu devine fluviu. Nu orice copil devine un om cu adevărat mare.

*

Iertarea nu este o recomandare morală, ci o metodă terapeutică de vindecare psihică.

*

Cine cunoaște viața nu poate fi perfect onest.

*

Iliescu a ajuns președintele României nu prin „grație divină”, ci prin dizgrație democratică. Ce a urmat a fost și este încă ceva ce se poate numi „politică larvară”.

*

Atmosfera ce ne înconjoară împiedică trupurile noastre să explodeze. Libertatea absolută ar fi similară cu anularea atmosferei.

*

Superstițiile fac parte din tradiție, deci din educație, dar tratează idei perimate.

*

Emigranții ce își ignoră originea devin asemenea produselor expuse la vânzare fără documente de proveniență.

*

Domeniile sociale cele mai pretențioase sunt invadate de impostori. Lipsa unor criterii precise de evaluare face posibilă relativitatea aprecierilor și, de aici, impostura.

*

Lumea e așa cum e datorită educației. Dacă vrem să fie altfel trebuie să schimbăm educația. Problema e „Cine îi educă pe educatori?”.

*

La țară, oamenii se înțeleg fără să-și vorbească;

la oraș oamenii își vorbesc fără să se înțeleagă.

*

Universul nu are istorie; individul are: zbatere între două non-existențe.

*

Dacă adevărul este prima victimă; minciuna este prima creație.

*

Libertatea este o noțiune efemeră. Ea se află în raport cu o normă. Dorința de libertate este deci dorința de a nu respecta acea normă. Odată căpătată libertatea, dispare și norma, iar – odată cu ea – și dorința de libertate.

*

Religiile primitive nu erau inferioare. Ele răspundeau unor necesități reale în stadiului de atunci al societății.

*

Expresia „parlamentar lamentabil” nu este deloc întâmplătoare, dar este incompletă. Ei sunt nu doar cei ce vorbesc (parler în franceză) lamentabil, ci sunt cu totul așa.

*

Gândurile noaste se împleteau, dar nu și gândirea, fiindcă urmăream țeluri diferite.

*

Se poate conversa și cu întunericul. Nu doar pe întuneric, ci chiar cu el. Doar așa poți admira strălucirea nevăzutului.

*

Unii doresc lumina; alții odihna, pentru care se simt mai bine pe întuneric.

*

Nu ajungem la cunoaștere, fiindcă ne înecăm în informații.

*

De la o anumita vârsta, profesioniștii din științele exacte devin mai mult sau mai puțin filozofi. Reciproca nu este valabilă.

*

A aștepta ceva deosebit de la politicienii noștri e ca și cum ai privi același film de mai multe ori, în speranța că va avea un final diferit. Aceleași mecanisme produc aceleași efecte, până se strică.

*

- Eu am un suflet cald.

- Așa este. Al meu nu este la fel de cald ca al tău, dar are capacitatea să reflecte căldura sufletului tău.

- Frumos! Și uite-așa reflectând căldura de la unul la celălalt . . .

- Ni se face somn.

- Noapte bună, prieteni!

Referințe Critice

Mișcând-se cu dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a carierismului oportunist de conjunctură. Din dialogul cu sinele, a rezultat un fel de tratat de morală, alcătuit din eseuri, reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori, având alura unui jurnal al unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar, o carte de învățătură din propria experiență. Tranșant, exact și pragmatic, de o sinceritate periculoasă, Cristache Gheorghiu nu vrea să șocheze, ci, în maniera proprie eseului, notează, amendează, și stigmatizează, ca într-un insectar social, metehne românești. O întreprindere curajoasă, ca lupta unui boxer cu garda jos, în care, pe vremea asta bolnavă, nu există învingător prin k.o., nici la puncte, nici măcar o remiză a bunului simț, ci doar dezamăgirea că meciul n-a mai avut loc.

Doru Munteanu,

președintele filialei Brașov a USR

* *

*

Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe care o poată lucrările lui Cristache Gheorghiu. Peste spiritul creativ, dacă așezi eleganța, stilul, frumusețea exprimărilor și inspirația în alegerea cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu.... Domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta veșnic un respect deosebit și mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viața îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral și intelectual.

Dr. Constantin Duguleană,

prorector al Universității „Transilvania”

* *

*

Filosofia unui Bolovan – o carte absolut remarcabilă. . . Asemenea cărții din 2008 (Memoriile unui cățel adult), receptată favorabil chiar în momentul lansării, când a beneficiat de aprecierile unei autorități critice incontestabile, scoate mai pregnant la vedere disponibilitățile scriitoricești ale lui Cristache Gheorghiu. . . De altfel, cartea în sine nu se lasă ușor integrată unei anume specii literare, cele 389 de pagini fiind în măsură să ofere cititorului spectacolul alternării seducătoare a fragmentelor de jurnal și memorialistică evocatoare cu tehnici specifice prozei narative, genului epistolar, dar și publicisticii de atitudine, cu aforismul. . . Judicios elaborată, structura volumului face apel la ficțiune, modalitate anticipată de titlu, astfel că „personajele” care susțin referențialitatea textului sunt: Bolovanul, Zidul, Piatra, Țânțarul Anofel, precum și Prietenul și Ne-prietenul. Acestea se confesează, intră în dialog, ascultă și, mai ales, povestesc, nuanțează interogarea permanentă a sinelui de către autor. Cristache Gheorghiu face figura unui scriitor capabil să observe amănuntele relevante ale realității, să creioneze în doar câteva cuvinte destine. . .

Prof. Nicolae Stoie,

în volumul de critică literară

Biblioteca de unică folosință

* *

*

WHERE IS MY WAY? is a presentation, very generally addressed, of many of the major practical and spiritual considerations of today. Let me at once say that to this reader at least, a principal quality of the book is its accessibility. It expresses advanced, sometimes complex and intellectual concepts in a pleasing and very communicative literary style. The style is important; it is calm, it is not argumentative, it is persuasive. Christache has created a book that, through personal circumstances and memories, examines generality. This is writing that is part autobiography, part commentary on our times, and part philosophical speculation. The author does not take up a polemical stance. Christache is a humanist who examines in particular the universality of message, and gives the reader a clear way to positive thought. … Christache is a writer who communicates with the reader in the language of truth and inner spirituality, with elegance and perception, and avoids cliché. It presents a poetically intellectual distillation of much thought and wisdom, in a frame that is contemporary but also timeless. There is much in this volume that will remain with the reader. Books dealing with thought, spirituality and a search for identity, soul and meaning are much read both in the United States and the UK, and if this project proceeds, we would envisage a simultaneous publication in Britain and the USA.

Mark Sykes, Editor-In-Chief

(WHERE IS MY WAY? este o prezentare, foarte general adresată, a multora dintre considerațiile majore practice și spirituale de astăzi. Permiteți-mi să spun imediat că, pentru cititor, o calitate principală a cărții este accesibilitatea ei. Exprimă concepte avansate, uneori complexe și intelectuale, într-un stil literar plăcut și foarte comunicativ. Stilul este important; este calm, nu este certăreț, este persuasiv. Christache a creat o carte care, prin circumstanțe și amintiri personale, examinează generalitatea. Aceasta scriere, este parțial autobiografică, parțial comentariu la vremurile noastre și parțial speculație filosofică. Autorul nu ia o atitudine polemică. Christache este un umanist care examinează în special universalitatea mesajului și oferă cititorului o cale clară către gândirea pozitivă. ... Christache este un scriitor care comunică cu cititorul în limbajul adevărului și al spiritualității interioarei, cu eleganță și percepție, și evită clișeele. Prezintă o distilare poetică intelectuală a multor gânduri și înțelepciune, într-un cadru contemporan, dar și atemporal. Există multe în acest volum care vor rămâne la dispoziția cititorului. Cărțile care se ocupă de gândire, spiritualitate și căutarea identității, sufletului și semnificației sunt citite mult atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie și, dacă acest proiect continuă, am avea în vedere o publicare simultană în Marea Britanie și SUA.)

* *

*

Tradiție sau liberul arbitru? Mișcând-se cu dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a carierismului oportunist de conjunctură. Din dialogul cu sinele, a rezultat un fel de tratat de morală, alcătuit din eseuri, reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori, având alura unui jurnal al unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar, o carte de învățătură din propria experiență. Tranșant, exact și pragmatic, de o sinceritate periculoasă, Cristache Gheorghiu nu vrea să șocheze, ci, în maniera proprie eseului, notează, amendează, și stigmatizează, ca într-un insectar social, metehne românești. O întreprindere curajoasă, ca lupta unui boxer cu garda jos, în care, pe vremea asta bolnavă, nu există învingător prin k.o., nici la puncte, nici măcar o remiză a bunului simț, ci doar dezamăgirea că meciul n-a mai avut loc.

Doru Munteanu

Președintele filialei Brașov a USR

* *

*

America After America is an interesting collection of thoughts, impressions and ideas about the American way of life. The author has used his personal travel experiences to contrast the American lifestyle with life in Europe. Chrstache Gheorghiu’s careful observation of people going about their day-to-day activities, and his free-thought associations and reactions, provided the foundation for an entertaining and insightful comparative study. By combining charming descriptions of the American landscape with the social interaction of people in airports, bus stations, and in the many villages and towns he visited, the author found excellent material for his book, and discovered a country that is filled with contradiction and surprise. Travel and People are always great ingredients for storytelling; in this work Gheorghiu has blended them with skill and a sound understanding of the human condition.

James Crawshaw, Editor review

(America After America este o colecție interesantă de gânduri, impresii și idei despre modul de viață american. Autorul și-a folosit experiențele personale de călătorie pentru a contrasta stilul de viață american cu viața din Europa. Observația atentă a lui Chrstache Gheorghiu asupra oamenilor care își desfășurau activitățile de zi cu zi, precum și asocierile și reacțiile sale de liberă gândire au constituit fundamentul unui studiu comparativ distractiv și perspicace. Combinând descrieri fermecătoare ale peisajului american cu interacțiunea socială a oamenilor din aeroporturi, stații de autobuz și din numeroasele sate și orașe pe care le-a vizitat, autorul a găsit materiale excelente pentru cartea sa și a descoperit o țară plină de contradicție și surpriză. . Călătoriile și oamenii sunt întotdeauna ingrediente excelente pentru povestiri; în această lucrare Gheorghiu le-a amestecat cu pricepere și o bună înțelegere a condiției umane.)

* *

*

E o plăcere să te delectezi în stilul lui Descartes și Voltaire, citind acest frumos eseu al domnului Cristache Gheorghiu: Între două idealuri. E a treia carte, primele, Singur printre americani, respectiv America after America, apărute cu câțiva ani în urmă, redau experiența inedită a unei călătorii în S.U.A., traversând spațiul nord-american în lung și-n lat, preferând, ca mijloc de transport autobuzul, fiindcă, mai ales acest autovehicul - după cum mărturisește și-n cartea de față - îi oferă turistului posibilitatea, cât de cât reală și completă, de a cunoaște locuri și oameni, deloc ușor, mai ales din punct de vedere material. Da, domnul inginer Cristache Gheorghiu este un peregrin dintre aceia care scormonesc lumea pentru a o cunoaște. Astfel își creează acești peregrini cadrul de a se cunoaște pe ei înșiși. „Vreau să-mi dau seama cine sunt eu ca ființă omenească", pare să ne spună și domnul Gheorghiu, urmând o dorință mărturisită de atâția înaintași, călători sau filozofi, de la Marco Polo, la Descartes, Voltaire, Leibniz, sau Spinoza. Pentru o mărturie însă, e nevoie de o inițiere (pregătire sufletească, intelectuală, în general) și de un cadru adecvat, pentru a o depune, mărturia. Acest cadru este însăși viața celui ce grăiește, iar mijlocul de comunicare - cuvântul scris. Și astfel s-au născut cărțile Singur printre americani și Între două idealuri. De fapt, două dileme: A trăi pentru a trăi sau A trăi pentru a cunoaște și a te cunoaște? Domnul Gheorghiu merge pe cea de a doua coordonată, oferindu-ne un comentariu suplu, ca material faptic, erudiție, stil (acesta venind din talent și studiu), mai ales al umaniștilor raționaliști (Erasmus, Voltaire și Descartes, citați și de domnia sa) și al clasicilor iluminiști, cu finețea aceea pe care post-modernismul a cam distrus-o, din păcate. Sunt în acest eseu lucruri de o mare frumusețe literară: proporțiile, expresia artistică, observația de profunzime, concluziile educative. Deci, cam ceea ce făceau clasiciștii. Daca adaug la toate acestea și o anume culoare a timpului și a locului (domnul Gheorghiu este și un remarcabil pictor), cred că am surprins câteva din trăsăturile definitorii ale acestei cărți frumoase, spre care-i îndemnăm pe cititori, pentru a trăi și ei aventura inegalabilă a cunoașterii, pentru a rămâne oameni, cum spune, în final, autorul.

Prof. Ion Topolog Popescu

* *

*

Changing Traditions, originally titled Tradition or Free Will? in Romanian, navigates the evolution of religion in Western Europe from the birth of Christianity to its adoption by the Roman state and its subversion by later generations of statesmen. The book discusses democracy and political philosophies such as Marxism. Having lived in a Soviet satellite state since the end of World War II, the author’s brings first hand experience of the failings of communism. … Essentially the book gives a history lesson in the evolution of religion in Western Europe from the birth of Christianity as a religion of the poor, its hijacking by politicians from Constantine onwards, the search for an alternative starting with Sir Thomas More’s ‘Utopia’, which led the way to Marxism, and then to today’s post-religious epoch. The author is clearly very knowledgeable and writes in an accessible, amusing and selfdeprecating manner. Having lived in a Soviet satellite state since the end of World War II, he brings first hand experience of the failings of communism. So what is his way? What is his recommendation? He self-effacingly denies he has any solutions, just questions. But in essence his conclusion for how to make the world a better place is twofold: (1) improve the quality of our education systems, and (2) do not succumb to fanaticism or idealism given the precedents (the Inquisition, soviet communism, etc.) of politicians using belief systems against the people they govern.

James Crawshaw, Editor review

(Changing Traditions, intitulat inițial Tradiție sau liber arbitru? în română, navighează prin evoluția religiei în Europa de Vest de la nașterea creștinismului până la adoptarea ei de către statul roman și subversiunea acesteia de către oameni de stat din generațiile ulterioare. Cartea discută democrația și filozofiile politice, cum ar fi marxismul. Trăind într-un stat satelit sovietic de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, autorul aduce experiența directă a eșecurilor comunismului. ... În esență, cartea oferă o lecție de istorie despre evoluția religiei în Europa de Vest de la nașterea creștinismului ca religie a săracilor, deturnarea ei de către politicieni de la Constantin încoace, căutarea unei alternative începând cu „Utopia” lui Sir Thomas More, care a condus la calea către marxism și apoi spre epoca post-religioasă de astăzi. Autorul este în mod clar foarte bine informat și scrie într-un mod accesibil, amuzant și auto-depreciat. După ce a trăit într-un stat satelit sovietic de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, el aduce experiența directă a eșecurilor comunismului. Deci, care este calea lui? Care este recomandarea lui? El neagă în mod propriu că are soluții, doar întrebări. Dar, în esență, concluzia sa cu privire la modul de a face lumea un loc mai bun este dublă: (1) îmbunătățirea calității sistemelor noastre de învățământ și (2) nu cedează fanatismului sau idealismului, având în vedere precedentele (Inchiziția, comunismul sovietic etc.) .) a politicienilor care folosesc sisteme de credință împotriva oamenilor pe care îi guvernează.)

„Emigrat acasă” (Editura Betta, București, 2020) este cartea unui gânditor, înainte de a fi a unui romancier. Permanent, autorul alunecă în filosofie, istorie, politică, social, morala creștină sau doar religie. Tot ce apare în viață este un motiv de a divaga către cugetare, într-un stil lin, curgător, neobositor, cursiv. Am simțit permanent nevoia de a sublinia câte ceva din această carte; pentru că a fost citită cu creionul în mână..

Este un roman-cugetare. Nu vreau să supăr pe nimeni și nu vreau să fac analogii exagerate, dar citind acest roman, uneori gândul m-a dus la „Citadela” lui Exupery, tocmai din cauza acestei construcții speciale, a unui subiect amalgamat, cu lungi divagații. . . . .

Construcția romanului este una dintre cele mai originale cu care m-am întâlnit. Demarând cu o poveste plăcută, cursivă, ușor de citit, pe nesimțite lucrurile alunecă, se complică. Inter-vine filosofia. Intervine istoria. Intervin legendele Greciei antice. Dialogurile dintre personaje sunt ele însele lecții de cultură. Și, vorbind despre dialoguri trebuie să remarcăm stilul original în care este concepută tehnoredactarea acestui roman. . . . În general, stilul este surprinzător, alunecând către stilul cărților americane, probabil și datorită faptului că este scris simultan în limbile română și engleză.

Cititorul nu trebuie să se aștepte să parcurgă un roman facil. Dacă nu este pregătit să citească prelegeri bine documentate, mai bine ar renunța… deși ar fi păcat. . . .

Interesantă în acest roman mi s-a părut organizarea lui, cu totul originală. Altfel, ar fi putut să fie un roman linear, parcurgând firul vieții eroinei, de la naștere la maturitate. Dar incursiunile în domenii serioase, sobre, pigmentate cu mici intervenții uneori libere, din dialogurile și ele evidențiate cu totul original, anecdotele intercalate printre cugetări, până și cu românescul Bulă, paginile de jurnal, cred că împreună se constituie într-un ansamblu inedit, construit cu originalitatea unui creator de stil. Mai departe, subiectul, curgerea sa, conflictele, rezolvarea lor, sunt mai puțin importante. Ceea ce evidențiază acest eseu, căci nu-i pot spune doar roman, este această combinație interesantă dintre stilurile, mesajele, tehnica folosită, informațiile, aproape didactice, transmise.

Aș fi fost interesat să citesc și alte lucrări ale domnului Gheorghiu, „Singur printre americani”, „Anastasia”, „Scrisori din Atena”, sau eseurile. Sunt convinsă că aș fi găsit similitudini. Nici nu se poate altfel. Domnul Gheorghiu are o solidă bază de cunoștințe, o cultură și un spirit creativ care își pun însemnele pe ceea ce spiritul său complex îl determină să aștearnă pe hârtie. Inginer, informatician, cercetător cu studii menționate în Istoria Științelor din România, apărută sub egida Academiei Române, scriitor cu peste 20 de cărți publicate în română și paralel în engleză, pictor de talent, iată o persoană în fața căreia nu putem decât să ne plecăm cu respect, aplaudând.

Eugenia Duță, scriitor și editor

Subintitulat roman, Emigrat acasă de Cristache Gheorghiu este o carte compozită, alternând și intersectând ficțiunea cu nonficțiunea, într-o reprezentare insolită la limita ficționalizării cu documentarsimul. Componenta eseistică prevalează asupra romanescului, redus la povestea Anastasiei, personajul feminin al cărții, . . . Din acest punct de vedere, numele personajului feminin este revelatoriu pentru relația nomen est omen, întrucât, explică naratorul, etimologia duce la grecescul anástasi, însemnând înviere, reanimare. Împreună cu Fotios, al cărui nume trimite semnificativ la verbul fotízo, însemnând a lumina, ar fi trebuit să alcătuiască un cuplu predestinat binelui. Realitatea vieții îi îndepărtează de aceste virtualități, care rămân șanse neexplorate și neexploatate, vina tragică a lui Fotios constând în îndepărtarea, înstrăinarea de familie (un alt acasă), așadar, de acel fatum înscris în biografia lui mitică, conducându-l spre ratare, spre eșecul existențial.

. . . Componenta eseistică alcătuiește un al doilea roman, romanul auctorial, întrucât este dimensiunea în care se relevă viziunea autorului însuși, prezent astfel în ficțiune. Cel care are voluptatea împărtășirii acestor cunoștințe este chiar Cristache Gheorghiu. Aflăm, astfel, grație acestei plăceri evidente, cunoștințe legate de creștinism, creaționism și darwinism, relatări ale unor mituri cosmocentrice, ale teoriei lui Aristotel despre evoluția sistemelor politice. Informația culturală e absorbită pentru a fi coborâtă în contemporaneitate, sugerând, potrivit Ecleziastului, că nimic nou nu e sub soare, că istoria se repetă, prin cele trei forme de guvernare experimentate permanent de omenire: monarhie, oligarhie, democrație.

Există și considerații aforistice, atribuite personajelor sau care apar în discursul auctorial. Din jurnalul lui Kostas reținem: „Oamenii trec cu ușurință de la o extremă la alta. Excesul de sexualitate de azi a fost precedat de excesul de pudicitate impus în Evul Mediu de către biserică”.

Citit ca o compoziție docu-fiction, Emigrat acasă de Cristache Gheorghiu satisface curiozitatea unui lector avid de cunoaștere, pe care o accesibilizează prin încorporarea informațiilor culturale într-o poveste, reușind să creeze un suspans atât la nivelul eseului, cât și al istorisirii. Cristache Gheorghiu este mai atent la ce spune decât la cum spune, ficțiunea și nonficțiunea menținându-se în proporții mereu variabile.

ANA DOBRE, critic literar

CUPRINS

Cuvânt de însoțire 7

Dialoguri 9

Însemnări 107

Scurtisime 255

Referințe critice 279

De același autor

· U.S.A. '95 (Culegere de articole publicate)

· Singur printre americani

· America After America, Bibliotastic, New York

· America after America, JustFiction Edition, Germany,

· Intre doua idealuri

· Tradiție sau liberul arbitru?

· Where Is My Way?

· Remanente informatice

· Memoriile unui cățel adult

· asFORisme - un fel de cugetări, vol 1+2+3

· asFORisms - A Kind of Thoughts, vol 1+2+3

· Filosofia unui bolovan, vol 1+2

· Grecia - note de călătorie

· Scrisori din Atena

· A Boulder’s Philosophy

· With Love from Athens

· Anastasia (novel in english)

· Eseuri vesele si triste

· Căutări

· Dicționar roman-grec de verbe pentru începători

· După 50 de ani

· Memoria timpului pierdut

· Maieutica de buzunar, volumul 1

· Însemnări neînsemnate

· Emigrat acasă

Sfârșitul cărții