Maieutica de buzunare, volumul II

Partea a șaptea

*

Cele mai importante festivități ale grecilor din antichitate arau dedicate fertilității și nu doar celei umane, ci a naturii în general. Mare parte din zei aveau același rol, iar succesiunea anotimpurilor era piatra de boltă a filosofiei lor. Deși nu-i amenința încălzirea globală, erau preocupați de perpetuare speciei într-un mediu natural, pe care și-l imaginau ca fiind veșnic.

Succesiunea anotimpurilor, moartea și reînvierea naturii formau paradigma fundamentală a existenței. Iubirea se înscria și ea în această schemă. Forța ei îi poate tulbura chiar și pe zei, ba chiar și pe zeițe, precum Venus, care a părăsit pentru un timp Olimpul, din amor pentru Adonis.

În timp, preocuparea pentru fertilitate a dat roade mult peste așteptări. Dacă omenirea ar fi acordat același interes pentru iubirea platonică, populația nu s-ar fi înmulțit așa cum a făcut-o. Din păcate, însă, prea puțini îl mai citesc astăzi pe Platon.

*

În anii de propagandă stalinistă (eram adolescent pe atunci) era la modă expresia „imperialismul capitalist”, înțelegând prin asta politica răilor de americani. Sovieticii avansau sloganul „dezarmare generală și totală”, singurul acceptabil, deși era evident pentru orice copil nu numai că era o absurditate, dar statul care dorea mai mult ca oricine să se înarmeze era tocmai Uniunea Sovietică. De la o țară falimentară înainte de al doilea război mondial, ajunsese, datorită impulsului energetic dat de Hitler, o mare putere mondială și după război nu dorea nicidecum să abandoneze noua ei perspectivă, ci – dimpotrivă – să devină o super-putere mondială, ceea ce a și făcut.

Imperialismul este înscris în genele noastre și nu numai ale noastre, ci în ale tuturor viețuitoarelor, începând cu cea mai simplă celulă, care trăiește pe seama mediului înconjurător. Gândirea imperialistă este deci trăsătura caracteristică a naturii. Este însăși viața. Să anulezi dorința de a trăi este culmea prostiei.

În societate, echilibrul este o chestiune de bun-simț, care funcționează asemenea principiului evocat în cazul libertății: orice om este liber să facă ce dorește, cu condiția să nu afecteze libertatea altuia. Dacă o încalcă, intervine disputa.

Așa stând lucrurile, nu mă surprinde să constat că asemenea sloganuri sunt preferatele propagandei politice. Ei, politicienii, au alt mod de gândire decât cel al bunului-simț.

*

Marți, 17 decembrie 2019, la Biblioteca Județeană „George Barițiu”, a avut loc lansarea cărții mele „Maieutica de buzunar”. Pentru laudatium s-a oferit dr. Daniel Nazare, directorul Bibliotecii, care m-a elogiat mai mult decât mi-aș permite să scriu. Evident, din elementară pudoare, nu pot să le redau aici. Prefer, de aceea, să relatez din memorie speechul meu, care a plecat de la afirmația subliniată de domnul director, conform căreia sunt născut și am copilărit în orașul Roman.

Da, așa este, recunosc, sunt născut în Roman, cel mai mare orășel din România. E un orășel, chiar dacă i se spune municipiu, pentru că după reforma administrativă din 1950, când s-a aplicat modelul sovietic de împărțire teritorială în regiuni și raioane, Romanul și-a pierdut calitatea de județ, probabil pentru că avea prea multe biserici și era încărcat cu prea multă istorie, ceea ce deranja noua conducere. Titulatura celui care i-a dat numele, „Io Roman voievod stăpânind Țara Moldovei de la munte, până la mare" – nu putea fi pe placul sovieticilor. A fost mai întâi raion în regiunea Iași (acceptabil, Iașul fiind fosta capitală a Moldovei), apoi în regiunea Bacău. O adevărată rușine. Bacăul era un târg, în comparație cu Romanul, dar se pare că tocmai asta convenea regimului. N-a fost singurul caz. Chiar și regiunea Suceava – de mirare că i-au păstrat numele – a avut capitala la Câmpulung Moldovenesc și nu în vechea capitală a lui Ștefan cel Mare. La revenirea împărțirii în județe din 1968, Romanul a fost înglobat în județul Neamț, cu capitala la Piatra Neamț, care n-a avut niciodată o importanță mai mare decât cea de mică stațiune de vacanță. Chiar și Târgu Neamț are mai multă istorie decât Piatra Neamț. Cetatea Neamțului este în vecinătatea lui. Între timp, atât Bacăul cât și Piatra Neamț s-au dezvoltat, în timp ce Romanul a devenit un oraș cu blocuri muncitorești, astăzi fără muncitori.

Aceste orașe mici au totuși – sau aveau – o calitate: sunt puncte de observare perfecte. Bucureștiul este amețitor pentru un provincial nefamiliarizat cu jocul de culise. La cealaltă extremitate, dintr-un sat nu se vede nimic din marile probleme ale lumii. În trecut, cum România era o țară eminamente agrară, cum se spunea, moșierii aveau un conac la moșie și o casă în oraș. Romanul era și unul al ofițerilor, fiindcă avea o foarte puternică garnizoană militară. Într-o astfel de localitate nu există activități majore, ci doar indicii ale problemelor importante, care permit o evaluare mai corectă a situației politice.

Între timp, situația s-a schimbat, mai ales în Moldova:

- Începutul a fost Unirea principatelor, cu pierderea capitalei la Iași. Protipendada orașului s-a mutat la București, chiar dacă unii și-au păstrat casa natală;

- A doua etapă, mai amplă, a fost la primul război mondial, când, mai întâi, capitala a fost mutată temporar de la București la Iași, iar la sfârșitul războiului gazdele s-au mutat la București împreună cu cei pe care îi găzduiseră temporar. În plus, exodul de ruși albi ce migrau spre vest de frica bolșevicilor, la trecerea lor prin Iași în drum spre vest au atras atenția localnicilor asupra pericolului sovietic. Bucureștiul era nu doar capitala țării, ci și o localitate mai sigură;

- Al doilea război mondial a fost momentul de cotitură pentru cei mai puțin hotărâți, iar centralizarea economiei socialiste ce a urmat a făcut ca azi populația orașelor moldovene să fie radical împrospătată cu cei veniți din mediul rural.

Dar, nu e meritul meu că m-am născut acolo și atunci. Nu regret locul, ci doar timpul. Aș fi preferat să mă nasc mâine, poate prindeam o epocă mai bună, deși, dacă secolul 20 a fost unul nefast, al 21-lea ridică prea multe probleme nerezolvabile.

Om trăi și vom vedea. Mi s-a spus că primii 100 de ani sunt mai grei. După aia, totul curge de la sine. Nu-ți mai pasă de nimic și nu trebuie să mai faci nici un efort. Nu râdeți, că nu-i de râs. Vor spune unii că am ajuns de plâns, dar nu voi fi eu cel care plânge. Ceilalți vor plânge că nu vor mai avea de cine să râdă.

Eu sunt născut în zodia taurului așa că mă întrețin cu „Sânge de taur”. Este un eufemism. De fapt, e zodia boului, dar oamenii vor să fie delicați. Sânge de taur este însă un vin roșu închis, dulce, foarte bun. Îl recomand cu căldură.

Așa se face că ieri pe la prânz, eram foarte obosit și mă bucuram la ideea că, după masă mă voi culca puțin, să mă odihnesc. Mă gândeam chiar că un pahar de vin în plus față ce cel obișnuit îmi va face somnul mai lin. S-a întâmplat însă altceva. Ceva ce mi se întâmplă când beau puțin mai mult: îmi vin tot felul de idei. Ei bine, în ciuda oboselii, eram neobișnuit de treaz, dar – din nefericire – nu aveam nici o idee remarcabilă. M-am așezat la calculator, în speranța că ideile vin singure, dar minunea nu s-a produs. Mă aflam deci în situația scriitorilor profesioniști, pe care meseria îi obligă să scrie, chiar dacă nu au ce spune.

Am început să scriu doar ce-mi trece prin minte, fără să mă complic cu vreun subiect ca într-un roman, să aibă o structură anume sau să abordez cine știe ce subiecte filosofice adânci (Doamne ferește!).

Îmi place să scriu și scriu ce-mi place. Îmi place să pictez și pictez ce-mi place. Sunt bucuros că, nefiind un profesionist, nu sunt obligat să execut comenzi, care fac plăcere altora. Uneori mai și glumesc. „Glumind, putem spune orice. Chiar și adevărul. A spus-o Freud.

Mai demult, cochetam cu filosofia. În concepția mea, ea ar trebui să se refere la viață. Am afla astfel cum ar trebui trăită ea. Au trecut secole însă și filosofii profesioniști nu numai că nu ne-au spus, dar au abandonat acest obiectiv. Spre deosebire de profeții din Biblie, așa-zișii filosofi moderni au pactizat cu politica și s-au străduit să ne abată pe căi profitabile doar pentru mai marii zilei. Singurii care au încercat ceva au fost câțiva stoici ca Euclid, Mark Aureliu și încă vreo câțiva. Platon, în dialogurile socratice nu face filosofie, ci doar precizează înțelesul unor cuvinte, delimitându-le față de altele apropiate cu un sens mai mult sau mai puțin diferit: iubire vs. prietenie, curaj vs. eroism, înțelepciune vs. cunoaștere de sine etc. Are chiar și remarci ironice, ca „Filosofia e precum știința auzului pentru cineva fără auz sau a văzului pentru un orb.” Nu-mi dau seama dacă este tot ironic sau chiar așa crede că „Filosofia este strădania cunoașterii despre cunoaștere, despre ea însăși”. După umila mea părere, filosofia de dragul filosofiei nu poate decât o speculație sterilă. Totuși Platon, ca și Socrate, trebuie luați în serios pentru ideile lor principale, printre care necesitatea cunoașterii și în special cunoașterea de sine. Ea este cea care ne dă înțelepciunea, judecata corectă.

Mai către zilele noastre, mie mi-a rămas în gât ca să zic așa Nae Ionescu. Deși nu-mi place, am să-l citez: „Eu știu că nu m-am născut din capul lui Jupiter – și cu atât mai puțin gata înarmat, ca Pallas Athena. Știu doar atât, că sunt un biet om care încearcă să înțeleagă ceea ce se petrece în jurul lui, și care își dă seama că instrumentul acesta de înțelegere nu se creează decât încet-încet, printr-o atentă, umilă și stăruitoare aproximare a vieții”. Este din „Roza vînturilor”, o colecție de articole publicate de Nae Ionescu în revista „Cuvîntul”, în perioada 1926-1933, editate și publicate în „Cultura națională” sub îngrijirea lui Mircea Eliade. Eu nu am originalul acestei cărți, dar ea a fost reeditată în 1990 de editura intitulată chiar așa: „Roza vînturilor”. Citatul se află la pagina VIII. Este probabil șocantă afirmația mea că nu-mi place Nae Ionescu, dar ar putea fi de înțeles. Cum poate să-mi placă cineva despre care știu prea puțin. N-am spus însă că îmi displace. Iar dacă l-a luat în seamă Mircea Eliade și l-au vorbit de bine majoritatea intelectualilor cu care a fost contemporan, înseamnă că și eu ar trebui să-l tratez cu luare aminte. Cu toții spun că era formidabil, dar nu explică și de ce. Încercând să mă edific, am citit și o altă carte a lui, care – de fapt – nu este a lui. Este vorba despre „Curs de istorie a logicii”, editat după notițele luate de câțiva studenți ai săi. Nu este un curs de logică în accepțiunea noastră, ci doar divagații prin cele mai diverse domenii, menite să stimuleze gândirea ascultătorilor, dar nu să le-o formeze, așa cum s-ar cere la un curs. De menționat că la cursurile lui veneau și studenți de la alte facultăți și chiar oameni maturi, pentru că era sclipitor. Succesul la femei este și el o certitudine. Eu l-aș eticheta „un flecar erudit”. Citatul de mai sus este o surprinzătoare probă de modestie, ce nu-i era deloc caracteristică și mi s-ar potrivi mai bine mie, care – deși modest – nu-mi place că sunt așa.

Acum, deși sunt bătrân, profit de ocazie că nu sunt încă suficient de senil, deși am unele îndoieli. Am permanent prezent în minte faptul că nu sunt încă surd și încerc să nu fiu absurd, deși nici auzul nu pot spune că este la fel ca cel din tinerețe. Cu toate că nu-mi doresc să greșesc, nu mi-e teamă de erori. Unele pot fi nostime, altele pot genera idei interesante. Sunt încă în stare să mă bucur de „voluptatea ideilor inedite”, cum spunea cineva.

Pe de altă parte, pare ciudat să cauți o rețetă pentru a deveni înțelept. Dar, important este să nu dezamăgim și, contrar avertismentului lui Goethe din Faust, să nu renunțăm:

Am studiat cu râvnă, ah filosofia

Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,

Și din păcate chiar teologia,

Arzând cu zel.

Și iată-mă acum un biet nebun,

Cuminte ca și mai-nainte.

....

Mai sus sunt poate cu vreo două șchioape,

Dar cu nimic de infinit nu-s mai aproape.

Acum, pot spune despre mine că am trecut ca o boare prin beznă. Adevărul e că toți am făcut-o într-o oarecare măsură. Unii au reușit să arunce și ceva lumină, dar ea s-a stins repede. Să ne păstrăm totuși optimismul, deși tot Epictet ne avertizează că „Dacă aspiri la filosofie, pregătește-te să se râdă de tine”. Nu v-am spus asta de la început, din motive ușor de înțeles. Acum, că știți . . . puteți citi mai departe.

*

Am o veste tristă: nu știu să mă bucur. Astăzi, am avut prilejul unei mari satisfacții. Ei bine – sau rău – nu numai că nu știu să mi-o exteriorizez, dar nu pot nici măcar pentru mine însumi să-mi manifest bucuria. Simt că se află în mine și să, dacă aș manifesta-o, m-aș elibera, dar – fiindcă nu pot s-o fac – rămân încătușat. Ce bucurie am avut? Mai bine nu spun, fiindcă nu vreau să provoc necazuri și altora.

*

La televizor, un cunoscut moderator în dialog cu o sportivă, a ajuns la concluzia că sportul face oamenii nefericiți, pentru că doar unul singur este câștigător, deci este fericit, în timp ce toți ceilalți rămân nefericiți. Recomanda de aceea domeniile incerte, unde ierarhia nu poate fi stabilită cu precizie și unde se poate pescui în ape tulburi. Este evident fals, dar explica psihologia moderatorului și dorința lui de a fi în vârf cu orice preț.

E adevărat că sportul îi arată fiecăruia locul, dar faptul că nu este în vârf nu este un dezastru. Copil fiind, nici nu ar putea fi în vârf, cel puțin datorită vârstei. Sportul îi spune însă ce are de făcut, îi arată posibilitățile reale de care dispune și îi aduce bucuria fiecărei trepte pe care o urcă în strădaniile lui de a-și îmbunătăți performanțele. Important este drumul și nu sfârșitul lui. Iar drumul nu înseamnă doar atingerea unei performante într-un anumit moment al vieții. El este viața însăși, dusă până la capăt, dacă se poate frumos. Nu cred că ar putea exista handicap mai mare decât incapacitatea de a-ți măsura corect posibilitățile. Să trăiești toată viața în minciună, imaginându-ți că ești ceea ce în fapt nu ești? Trebuie să fie cumplit! Să te minți singur? Pentru ce? Din când în când, realitatea îți este adusă oricum la cunoștință.

Numai cine n-a făcut sport poate crede în grotesca iluzie că în vârful piramidei ajungi fără efort și că poți sta acolo doar așa, pe cuvânt de impostor. Sportul oferă nu numai bucuria victoriei, ci mult mai mult: un sir nesfârșit de bucurii pentru fiecare succes, mai mic sau mai mare, care ne arată că viața noastră se așază pe un făgaș sigur. El ne învață că evaluarea corectă a acțiunilor noastre este singura șansă ce ni se oferă.

*

Am avut un vis interesant pentru filosofia lui spontană. Construisem un obiect ușor, dintr-un bețișor ușor și o pânză subțire, pe care l-am lansat în aer. A plutit preț de câteva secunde, poate un minut. Eram fericit de invenția mea, fără să realizez pentru moment că era asemănător cu un avion de hârtie, un aeromodel sau un zmeu. După aterizare însă, s-a transformat într-un miel cu blana bogată, ca de oaie matură, dar totuși miel. De bucurie, cred că l-am sărutat. În clipa aceea mielul mi-a spus: crezi că am fost fericit acolo sus? Nicidecum! M-am simțit singur și neajutorat să plutesc într-o mare de incertitudini, într-o direcție necunoscută și schimbătoare, în voia curenților de aer. Surprins de profunzimea filosofiei unui obiect, m-am trezit.

*

Teoretic, critica literară are menirea să-i îndrume pe cititori în alegerea lecturilor și, în același timp, să-i orienteze pe scriitori către ceea ce ar trebui să facă. Cititorii au avantajul că o pot ignora. Scriitori însă o pot face doar dacă renunță să parvină pe treptele ... (Critica artistică din fericire și din tot atâta nefericire, nu există la modul serios, ci doar de fațadă, prin discursurile de la vernisaje.)

Nu-i de mirare deci că, în locul unor cărți monumentale apare... „Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus”, cum spune Horațiu în Ars Poetica, sau mai pe românește, s-a scremut muntele și a născut un șoricel. Se știe însă că de multe ori cei mici fac uneori lucruri mai mari decât cei etichetați ca fiind măreți, inversând astfel așteptările. Cum critica literară nu trece chiar neobservată, în locul șoricelului produce și ea, din când în când, câte un șobolan.

*

Idiocracy este titlul unei comedii americane. N-o cunosc și doar presupun că vrea să sugereze o conducere de către idioți, care să înlocuiască termenul „democrație”, cam perimat.

Titlul mi se pare neinspirat, fiindcă se poate confunda cu ideocracy, ceea ce ar indica o prioritate a ideii (idea), avansând astfel credința absurdă că cei din conducere ar avea unele idei – fie și vagi – pe care s-ar cuveni să le pună în practică. Presupun că eroarea provine din încercarea de a construi un cuvânt din componente în întregime grecești, unde există termenul idiot (ιδιωτ), dar el este adjectiv și înseamnă particular, în timp ce pentru termenul căutat (idiot) se folosesc cu totul alte cuvinte, fără nici o asemănare fonetică sau grafică.

Din fericire, în românește, „Idiotocrație” ar fi fără echivoc.

*

Citeam undeva că Uccello a fost unul dintre cei mai mari inovatori în pictura Evului Mediu, că ar fi studiat perspectiva, că a folosit diferite unghiuri de fugă, pentru a crea anumite efecte și altele de genul acesta. Nu sunt eu omul să contrazic un specialist, dar ceva mi se părea totuși neclar. Pe de o parte, nu aveam prea limpede în minte pictura lui. Îl consideram unul dintre cei mulți din trecut, pictor al scenelor religioase. Pe de altă parte, îl știam pe Piero della Francesca ca fiind nu numai pictor, ci și matematician, în special geometru. A scris și câteva cărți, ale căror titluri nu mi le amintesc, dar știu că cel puțin una dintre ele era chiar despre perspectivă. Cum nu-mi place să las lucrurile nedeslușite și în Italia nu mă pot duce, am apelat la albume.

Așadar, Uccello, Florența, 1397-1475. Într-adevăr, biografia și tablourile lui confirmă afirmația inițială.

Piero della Francesca, născut în 1420 după unii, sau în 1411 după alții, undeva în Toscana, deci tot pe lângă Florența, instruit chiar în Florența, mai tânăr deci cu 14 sau 23 de ani decât Uccello.

Trăitori în aceeași zonă, este probabil că cei doi s-au cunoscut, sigur știau unul de celălalt. Este de presupus că în Italia acelor timpuri de început de Rinascimento ideile care i-au făcut celebri pe cei doi se aflau și în preocupările altora. Ei s-au remarcat însă atât ca teoreticieni, cât și ca artiști, intrând în istorie pe o treaptă mai sus.

Primele portrete ale lui Uccello sunt profiluri, asemenea celor egiptene din antichitate, dar infinit mai realizate. Dacă majoritatea celor din trecut sunt mai mult simboluri, acestea redau cu adevărat figura unui personaj anume, chiar cu unele trăsături psihologice. Următoarele tablouri reprezintă scene la modă pe vremea aceea, în special pe teme religioase. Cunoștințele geometrice aplicate în compoziția scenelor este evidentă. Era epoca cavalerilor călare, cu armură și coif, deși majoritatea ostașilor luptau cu ce aveau prin curte, cel mult cu lănci. Un personaj ce apare frecvent este Sfântul Gheorghe omorând balaurul, echipat ca un cavaler din Evul Mediu, ceea ce poate amuza prin anacronismul ei. Nu e el vinovat; așa apare în toate reprezentările creștine. Nu știu cine a fost primul cu această idee ridicolă.

La Piero della Francesca multitudinea de unghiuri de fugă, fără de care nu ar fi reușit compoziția, este evidentă în tabloul intitulat Bătălia dintre Heraclius și Cosroe. (Nu am reușit să aflu istoria acestei bătălii și nici cine este acel Cosroe.) Ciudat este echipamentul luptătorilor, imaginar și sugerând epoci diferite. Cel mai amuzant însă este Fecioara și pruncul cu șase sfinți, patru îngeri și ducele Federico da Montefeltro. Fundalul sugerează Capela Sixtină, în mijlocul căreia Fecioara tocmai își expune pruncul, ce are păr și circa un metru înălțime. În jur, patru tinere vor să-i sugereze pe îngeri (ce părere bună are despre femei...), în timp ce sfinții sunt îmbrăcați unii în chip de călugări, iar alții ca senatori romani. Cel mai simpatic este însă ducele: în genunchi, dar armură de cavaler medieval, fără coif, lăsând să i se vadă începutul de chelie, cu siguranță un portret al personajului real, probabil comanditarul tabloului. Da, el nu putea fi decât unul dintre cei mai fideli difensori di tutto ciò che è giusto e santo (apărători de tot ce este drept și sfânt).

După părerea mea, Piero della Francesca a fost un mai bun teoretician, dar Paolo Uccello a fost un pictor mai bun.

*

Ar fi bine dacă istoricii s-ar limita la prezentarea riguroasă a documentelor și ar lăsă interpretările pe seama altora.

*

Obișnuiam să întredeschid ochii, atunci când priveam un peisaj, pe care voiam să-l pictez, pentru a vedea realitatea cu ochii minții, transformând-o în ceva mai reprezentativ, mai general. Acum, nu mai e nevoie. Vederea îmi este suficient de neclară cu ochii deschiși, chiar cu ochelari, pentru a-mi imagina realitatea, mai mult decât a o scana. Din nefericire, același lucru se întâmplă și când vreau să aștern pe pânză subiectul propus, așa că rezultatul este o dublă transfigurare.

*

„Citindu-l” pe Heidegger

Heidegger a murit atunci când eu am început să citesc filosofie (1971). Nu a lui, ci pe cea clasică. Între timp, m-am lăsat. Acum însă, la bătrânețe, m-a împins păcatul (curiozitatea este și ea un păcat?) să insist. Nu mai am însă răbdare, așa că am devenit superficial. În plus, nu cunosc limba germană, pentru a-l citi în original, iar traducerile îmi aduc aminte de o întâmplare cam tot de pe atunci, adică sfârșitul anilor 70 și începutul deceniului 80 ai secolului pierdut.

Obișnuiam pe atunci să trec odată pe săptămâna pe la Institutul de Documentare Tehnică (I.D.T.) din București, de unde împrumutam cărți și reviste, dar mai ales solicitam cercetare documentară pe anumite teme, care era lucrarea lor principală. Eram un documentarist semioficial al instituției în care lucram. De câteva ori, am cerut traducerea unor articole publicate în limbi necunoscute mie: polonă, japoneză și altele. Efectul a fost dezastruos. Expresii ca celebrele „pajiște magnetică” în loc de „câmp magnetic” sau „funcția aspiră la nemurire” în loc de „funcția tinde la infinit” ar fi fost doar dulci amuzamente. Textele primite, deși corecte gramatical, erau cu totul de neînțeles. Le-am propus atunci celor de la IDT colaborarea mea. Nu ca filolog, ci ca specialist în domeniu meu de activitate. Am fost refuzat categoric. Pentru că am încercat la mai multe uși, inclusiv a unui director, o persoană ceva mai amabilă mi-a explicat că aici există un grup, care nu ar agrea prezența mea, pentru a nu le știrbi prestigiul de atotcunoscători sau – mai rău – să le stric afacerea. Singura soluție ar fi fost să intru mai întâi în grup, evident, pe alte căi, ceea ce nu-mi stătea în caracter și, în consecință, nici în posibilități. Mă tem acum că traducerile filosofilor contemporani pot suferi de același viciu, al neînțelegerii substanței textelor originale.

O constatare relevantă a oferit-o cu sinceritate Gabriel Liiceanu. El este filosof, chiar dacă de formație adecvată timpului în care s-a școlarizat – motiv pentru care probabil a și abandonat filosofia, după cum declară el însuși – dar este totuși unul care și-a însușit noțiuni fundamentale ale domeniului. El scrie într-o carte – am uitat care – că l-a ascultat pe Heidegger (parcă) de două ori, la distanță destul de mare în timp. Surprins că spune același lucru, l-a întrebat pe alt ascultător dacă oratorul repetă după ani aceleași idei. Neamțul i-a răspuns că, dimpotrivă, nuanțează vechile idei, argumentația lui fiind mult mai profundă. Liiceanu recunoștea astfel în mod indirect că nivelul cunoștințelor lui de limbă germană nu i-au permis să pătrundă subtilitățile dizertației lui Heidegger. Am apreciat sinceritatea filosofului român, în contrast cu cea a filologilor de la IDT, care traduceau texte științifice, inginerești și de informatică de ultimă oră în totală necunoștință de cauză.

Tot încercând să descifrez „enigma” Heidegger, am găsit un citat din Kierkegaard, care definea angoasa ca „sincopă a libertății”. Parțial adevărat, cu o mică „actualizare”. Astăzi, nu mai folosim cuvântul angoasă, fiindcă a fost inventat stresul, invocat mai frecvent de către cei ce nu știu prea bine la ce se referă, fiindcă nu s-au aflat niciodată în această situație. Chiar și libertatea se limitează din punctul lor de vedere la posibilitatea de a fi necivilizat, fără a fi pedepsit pentru încălcarea normelor civice. Această atitudine este caracteristică pentru cei a căror mentalitate este una de executant și nu de creator sau măcar de conducător. Libertatea adevărată, cea care presupune asumarea unor responsabilități și creează, într-adevăr, stres sau angoasă, în exprimarea lui Kierkegaard.

În „noaptea clară” a angoasei, spune Heidegger, „ființa noastră, subjugată de prejudecăți și deprinderi uniformizante, își redescoperă autenticitatea pierdută”. Dacă reușește chestia asta, e bine, dar mă îndoiesc că o poate face, cuprins fiind de angoasă. Are nevoie de o noapte clară cu adevărat, fiindcă ziua e antrenat în tot felul de activități, care îi tulbură gândirea, așa după cum tot el scrie că omul este „o marionetă, o minge purtată de împrejurări” (Sein und Zeit). De aceea, în locul unei nopți clare de insomniac, eu sunt adeptul zicalei potrivit căreia „noaptea e un sfetnic bun” (dacă am un somn bun) și îmi aduc amine de Scarlett O’Hara, cu al ei „Și mâine e o zi” (I’ll think of it tomorrow). Cât despre comparația cu mingea purtată de împrejurări, ea este atât de adevărată, încât mă indispune. Prefer de aceea să înlocuiesc mingea cu o frunză și împrejurările cu vântul. Smulsă din arborele în care se afla, ea cade în final pe pământ, mai aproape sau mai departe, în funcție de intensitatea vântului. Dacă este însă uscată, la contactul cu obstacolele întâlnite în cale, se fărâmițează și se pierde undeva departe, neștiută de nimeni. De la „ființare pentru moment” se ajunge astfel la „ființare pentru neant”, o altă expresie preluată, care însă putea să lipsească, deși el o justifică prin afirmația: „Existența (Dasein) și neantul sunt de fapt termeni sinonimi, convertibili unul în celălalt”. Păi cum altfel ar mai putea el fi considerat un filosof existențialist?

Pe filosofii clasici și chiar pe cei din strictoantichitate îi citisem cu ușurință. Pentru ca dialogurile maieutice să fie posibile, Socrate mergea în spații publice, unde discuta cu persoane de seama lui, dar și cu oameni simpli și în special tineri. Avantajele erau multiple:

- își verifica propriile idei și argumentarea lor, urmărind reacția ascultătorilor;

- constata gradul de interes al ideilor puse în discuție;

- afla care sunt problemele fundamentale care îi preocupă pe oameni;

- etc.

Nimic din toate acestea nu-i preocupă pe filosofii contemporani. Dimpotrivă, caută să-și ascundă lipsa de idei printr-un limbaj abscons. Aș putea să-mi imaginez un astfel de „filosof” lucrând în maieu, dar nu să-l compar cu unul adevărat, preocupat de ceva în legătură cu înțelepciunea (sofia).

Totuși, dacă stau să mă gândesc bine, (Sic!) filosofia axată pe existența neantului, de fapt pe ființarea lui, se apropie de un principiu foarte popular în anumite zone ale populației, și anume ideea că indispensabile în viața omului pe pământ sunt apa, aerul și fraierul. Cu apa e clar; fără ea, într-adevăr, nu se poate trăi. Aerul însă este ceva asemănător neantului. Nu-l vedem, dar există. N-am putea spune că ființează, dar să nu intrăm în detalii. Cât despre fraier, el poate fi interpretat ca mediul înconjurător, din care omul extrage ceea ce apreciază că îi este util.

Exprimarea simplistă nu trebuie să ne deranjeze. Limbajul de cartier, expresie a democrației moderne, lansată prin votul universal, este prezent azi și în parlament, prin aleșii poporului. Poate de aceea filosofii moderni au căzut în extrema opusă și folosesc un limbaj de neînțeles.

*

Majoritatea pictorilor români din generația pierdută nu avut nici un apetit pentru cubism și, în general, pentru arta revoluționară de la începutul secolului 20. Doar impresionismul i-a marcat pe unii. Cauza poate fi și faptul că, în mentalitatea epocii, München a fost, pentru generația care s-a afirmat în jurul anului 1900, o etapă obligatorie în a formarea profesională a oricărui artist. Desigur, marea artă se făcea la Paris, dar instrucția müncheneză era considerată o etapă importantă pentru desăvârșirea artistică a unui român. Mai este, de asemenea, de presupus că originea germană a familiei regale i-a inspirat pe români să-și trimită copiii la studii în Berlin, München sau măcar la Viena. O încercare de recuperare artistică s-a produs abia după detașarea de proletcultismul impus de sovietici, când tinerii (pe atunci) artiști plastici au atacat orice curent artistic de le fusese interzis. Au fost însă manifestări sporadice ale unor epigoni, ce nu au dus nicăieri.

Furtuna DADA-ismului, în schimb, deși a trecut repede, a lăsat urme ce sunt încă vizibile și azi, cu mult mai mult decât în epoca în care a apărut. Se poate vedea că a făcut școală.

*

Omul organizat se organizează pe sine. Se spune „Așa cum îți așterni, așa vei dormi”. Nu se spune „Așa cum ți se așterne”, deși unii se bazează doar pe asta. Trăiesc însă pe picioarele lor doar ceilalți.

*

Vintilă Horia face o afirmație cam abruptă pentru începutul unei cărți, Jurnal de sfârșit de ciclu, dar o acceptam, fiind de fapt al doilea jurnal al său scris în limba franceză, la 20 de ani după primul, Jurnalul unui țăran de la Dunăre, apărut la editura Table rond din Paris, în 1966. Avea deci suficiență experiență de memorialist, mai ales că scrisese și alte cărți cam de aceeași factură. Este, la urma-urmei firesc pentru un om care, odată ajuns la maturitate, în loc să-și valorifice potențialul, a devenit un înstrăinat.

Afirmația cu pricina este: „Devenim înțelepți prin suferință”. Această frază mi-a atras atenția, poate pentru că am citit-o după un periplu prin câteva texte ale unor filosofi moderni, din care – recunosc – n-am reținut mare lucru. Conform opiniei lui Vintilă Horia, ei nu au suferit, deci nu au avut prilejul să devină filosofi. Viața nu le-a oferit această ocazie.

Pe de altă parte, a fi filosof stricto sensu, înseamnă a fi prieten (filo) al înțelepciunii (sofia) și trebuie să le recunoaștem modestia: nu pretind că ar fi soția și nici măcar amanta lor, deci nu le aparține. Dar atenție! Teoretic, a fi prietenul cuiva înseamnă că și el te consideră astfel. Prietenia adevărată este întotdeauna reciprocă. Dacă trecem peste acest „amănunt” – ce totuși nu poate fi neglijat – și acceptăm ipoteza că cel în cauză consideră că și înțelepciunea acceptă prietenia lui, atunci avem o problemă, fiindcă nu știm de ar face-o. Un silogism de tipul:

1. Un filosof este un tip căruia îi place înțelepciunea;

2. Și mie îmi place înțelepciunea;

3. Deci sunt un filosof.

nu funcționează, fiindcă prima afirmație este prea laxă.

La începutul aceleași cărți, autorul plasează un motto: „Dans l'état de chute, la beauté est un monstre.” (Căzută, frumusețea este un monstru.) Cam așa s-a întâmplat și cu filosofia.

*

Mă irită această sintagmă: comedia de’l arte, folosită nepotrivit. Commedia dell'arte, conform originalului din italiană, însemnând „comedia artiștilor / breslei artiștilor”, a fost o formă a teatrului de improvizație, ale cărei origini se găsesc în Italia secolului al 16-lea, care a ajuns la un anumit apogeu al popularității sale un secol mai târziu, fiind practicată până în ziua de astăzi. Spectacolele perioadei de început erau în majoritatea lor lipsite de vreun text scris, se desfășurau în aer liber cu foarte puține decoruri. Erau gratuite, dar se bazau pe donațiile spectatorilor. Răspândit rapid în toată Europa, genul era cunoscut în afara Italiei sub numele de "comedie italiană".

*

Cred că expresia „capitalism de cumetrie” a fost lansată de Iliescu. Dacă mă înșel, nu-i nici o pagubă. Presupun că nici n-a fost originală, ci o adaptare de la una mai veche, de gen „democrație de cumetrie”, mult mai reală la noi.

Mă gândesc însă că ar fi fost mai potrivită expresia „socialism de cumetrie”. Ea nu este o simplă găselniță, ci o realitate, din fericire trecută. De ce este mai reală decât cea a lui Iliescu? Pentru că trădătorii impuși de sovietici după al doilea război mondial s-au înconjurat de ai lor, astfel că toată guvernarea românească s-a constituit de rudele, prietenii și acoliții acestora. Prima condiție pentru un aspirant la „grațiile” celor ajunși la cârmele puterii era: „e de-al nostru?”.

*

În Paradis, lupul trăiește împreună cu oaia și, probabil, pasc împreună aceeași iarbă, deși lupul nu are aparatul digestiv necesar rumegării. Iar dacă ne gândim mai bine, poate că nici iarba n-ar trebui mâncată, pentru că și ea este vie. Dar de ce să ne mai gândim atâta? Poate că în Paradis nici nu se mai mănâncă. Și atunci de ce mai trăim? Pentru a cugeta? La ce ne-ar folosi în Paradis? Să cugetam deci, dacă-i musai, dar să nu gândim. Asta trebuie să fie!

*

Pascal, din om de știință s-a dedicat bisericii. Asta nu înseamnă că s-a stricat la cap, cum le place materialiștilor să creadă, dar nici că ar fi avut o minte slabă în tinerețe și s-a deșteptat brusc, cum afirmă unii clerici, pentru că realizările lui științifice dovedesc un intelect superior oricărui teolog cunoscut de la Hristos încoace. În plus, el n-a fost niciodată străin de religie. A crescut într-un mediu religios, și a fost preocupat de religie toată viată sa. N-a fost nici o convertire, ci doar o schimbare a jobului, bazată pe aprecierea că, laolaltă cu janseniștii de la Port-Royal-des-Champs, poate fi mai eficient cel puțin în privința comunicării cu lumea, Nu trebuie să uităm propria sa declarație: ,,Am petrecut multe zile studiind științele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul științific m-a dezamăgit”. Dorința lui era deci una de comunicare.

*

Creștinismul trebuie analizat separat, prin prisma principiilor lui și separat prin istoria bisericilor creștine, care doar s-au folosit de principii. Amestecul creează confuzie și nu duce la nici un rezultat. Cum filosofia reflectă atitudinea oamenilor în fața realității, ea trebuie să analizele bisericile (realitatea), în timp ce metafizica s-ar ocupa de analiza principilor, deoarece bisericile au folosit principiile, în mod deformat, și în interesele preoților.

*

Cu mult timp în urmă, deci înainte de 1989, m-a amuzat critica unui activist local de partid asupra altuia, cu argumentul că nu a folosit în interesul țării experiența dobândită în urma școlarizării sale la Moscova. În primul moment, m-a surprins admirativ afirmația sa, dar imediat mi-am dat seama că, la mijloc, fusese doar regretul (poate invidia) că el nu beneficiase de „studii” în capitala „marelui prieten de la răsărit”. Îi răsăriseră însă alte „calități”, mai practice.

*

Nu există publicații pentru toată lumea. Orice publicație, orice text, se adresează unei anumite categorii sociale. Cei din afara categoriei vor fi lipsiți de interes sau în total dezacord. De aceea, autorii care vor să aibă succes trebuie să-și aleagă din capul locului categoria socială căreia i se adresează, și să se aștepte ca toți ceilalți să fie dezinteresați sau îl vor înțepa, făcându-i astfel mai multă publicitate. Totul revine la alegerea zonei sociale potrivite lui și pentru care trebuie să aibă un mesaj clar.

*

Am constatat că majoritatea iubitorilor de muzică populară sunt atrași doar de muzica zonei din care provin. Față de muzica altor zone sunt în cel mai fericit caz indiferenți. De ce am spera atunci ca muzica populară românească să fie apreciata de cei din străinătate?

Pe de altă parte, ascultătorul român rareori poate distinge între muzica populară și cea ușoară în cazul celei spaniole sau latino-americane. Ambele sunt plăcute. De ce la ei diferența este foarte mică, în timp ce la noi e foarte mare? Nu cumva exprimarea nudă a sentimentelor primare ar trebui puțin cizelată, înainte de a o considera muzică?

Vă place sanie cu zurgălăi? Ei bine, este un cântec în stil popular românesc, dar scris în 1936 de compozitorul român de origine evreiască Richard Stein, pe versuri de Liviu Deleanu, special pentru Maria Tănase. Se poate și așa.

*

Se vorbește mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă privește, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des – durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulții nu se lovesc. Poate că alți copii se lovesc mai puțin, dar nu cred că sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egocentrism al adulților, preocupați doar de problemele lor, față de care cele ale altora nu există, sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilăriei, machierea ei, decurge din dorința de maximizare a importanței persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei de viață a fiecăruia, chiar dacă e greșită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viața noastră, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci când realizăm ceva de ne doream cu multă ardoare, dar care – din nefericire – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul obiectiv. Obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, deci satisfacția cu atât mai scurtă. Din păcate însă, nu toate dorințele pot fi îndeplinite, de unde rezultă că insatisfacția este o stare cvasipermanentă, întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vreo reușită întâmplătoare.

Dorințele copiilor sunt infinite. În orice secundă un copil își dorește ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulții își fac griji și poartă răspunderea faptelor lor. Se gândesc atunci la copii și îi etichetează ca fiind lipsiți de griji. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luam în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea și sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale adulților sunt generate de propriile lor ambiții, adesea neroade, copii sunt stresați chiar de către adulți prin amenințări diferite. Cât despre cei foarte mici, încă înainte de a ști să meargă, ei învață prin încercări. Iar după ce a învățat să meargă – la propriu și la figurat – învață să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învățând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reușite. Majoritatea sunt eșuate, deci sunt tot atâtea insatisfacții. Copilul își află limitele din nereușite.

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura și cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiți cei care știu să se bucure. Când nu reușim, devenim invidioși chiar și pe copii.

*

Există opinia că cei ce iubesc animalele sunt buni la suflet. Greșit! Ei sunt doar egoiști. Pe de o parte, oamenii iubesc doar animalele care răspund la solicitările lor. Pe de altă parte, animalul acordă atenție omului care îl îngrijește. Persoanele, care din diferite motive nu primesc sau nu percep atenția ce și-ar dori-o din partea semenilor, se îndreaptă către animale, de la care, cred ei, că primesc mai multa recunoștință. Omul se iubește pe sine, și nu animalul. Este vorba deci despre egoism pur. În plus, orice om îndrăgește cel mai mult propriul sau produs, în care a investit un cât de mic efort. Se va atașa deci de animalul pe care-l îngrijește, pentru că l-a îngrijit.

*

La marginea Bucureștiului de altă dată, exista o stradă, numită Calea Osândiților (actuala Calea Moșilor), pentru că ducea la locul de execuție a condamnaților la moarte. Strada era plină de cârciumi. În drumul lor prin față cârciumilor, condamnaților li se oferea câte un pahar de vin, astfel că la final erau suficient de beți pentru a nu mai ști ce li se întâmplă sau, dacă știau, își acceptau soarta în veselie. Iată un semn de toleranță reală.

*

În Veneția mi-ar fi plăcut să văd frescele lui Tiepolo, cel care – deși a pictat și scene biblice – a pășit hotărât în lumea reală. Îmi amintesc chiar și niște caricaturi de-ale lui, pe care le văzusem într-un album. A pictat scene nu doar realiste, ci chiar supra-realiste (fără să fie suprarealist în sens modern), exacerbând eroismul. A fost pictorul Europei din secolul 18, realizând fresce impunătoare nu doar în Italia, ci și la Lisabona, Berlin, Madrid, Munchen, Würzburg, Edinburgh, Londra, Oxford, Hamburg, Stockholm.

N-a fost să fie. Vizita noastră, a mea și a soției, a fost una scurtă, în drum spre Franța. Am sperat într-alta mai „așezată”. Nici asta n-a fost să fie. Mi-au rămas cărțile, albumele și gândurile, care pot fi vise.

Venețienii, călători neobosiți, doreau că odată întorși acasă, să-și găsească liniștea, înconjurați de frumos. Nu ne miră deci pasiunea lor pentru muzică și artă și să-i aflăm creatori desăvârșiți în tot ceea ce încântă sufletele noastre, poate cu excepția goticului, considerat de ei „artă barbară”, goții fiind barbarii cei mai apropia geografic și cei care au desăvârșit distrugerea Imperiului Roman de Apus, dar chiar și în această privință, după ce au recunoscut că se poate face artă chiar și în aceste condiții, au inclus în edificiile lor trăsături gotice. Una peste alta, Italia și-a meritat eticheta de „țara frumuseții”, și nu atât a peisajelor, cât a realizărilor oamenilor ei.

*

Nu numai omul, ca tot ce este viu, se naște, atinge apogeul și moare, ci și realizările lui. Pictura, printre ele, ca tehnică de reprezentare în plan a ceea ce este vizibil, așa cum o definesc unele dicționare. The Oxford Dictionary, spre exemplu, spune că arta este meșteșugul folosit la imitarea unor obiecte prin desen pictură, cusături, carpete etc. Practic și trist: frumosul lipsește. Artiștii, dacă ar citi acest text, ar protesta vehement la ideea că meșteșugul lor se limitează la imitarea unor obiecte, așa cum îl definesc englezii, pentru că arta modernă are țeluri infinit mai înalte. Ea vrea să transmită sentimente și chiar idei, concepte. În ultimă instanță, ea formează caractere, sau cel puțin pretinde că încearcă.

Revin la ideea de la care am plecat, adică la pictura figurativă. Ea a atins un apogeu – chiar dacă nu perfecțiunea – după care a căzut în desuetudine odată cu apariția fotografiei. Acum își caută modalități de exprimare estetică, dar acesta este alt subiect. Deci pictura strict figurativă a murit. Dar nu pictura în general, ci numai a parte a ei, permițând astfel apariția alteia.

*

Rembrandt este olandez și Olanda se poate lăuda că portretistica modernă s-a născut, prin Rembrandt, în Olanda. Și totuși!

Dacă facem inventarul portretiștilor prezenți în istoria artei, aflăm că Rembrandt a fost nu doar unul dintre cei mai buni, ci un deschizător de drumuri. Pe de altă parte, la o „citire” mai atentă, constatăm că au existat o sumedenie de alți artiști contemporani cu el și care au pictat surprinzător de asemănător, dar pe care istoria i-a neglijat. Putem presupune că el a fost cel mai bun, dar nici această afirmație nu este sigură, iar dovada că s-ar putea să ne înșelăm este faptul că el a murit sărac și uitat.

Desigur, afirmația ar putea fi combătută cu argumentul că și moartea lui Mozart a fost ignorată de contemporani. Să nu uităm însă că și unul și celălalt au avut dificultăți în viață. Sub diverse forme și din diverse motive, dar asta contează mai puțin. Oare, nu tocmai dificultățile îi determină pe cei dotați ă încerce să-și depășească condiția impusă de cei în mijlocul cărora trăiesc? Dacă feedbackul le funcționează, atunci tocmai eșecurile sunt cele care le măresc luciditatea și – dacă au talent sau măcar ceva de spus – atunci activitatea lor va fi una creatoare.

Avem însă câteva probe prin declarațiile unora care chiar se pricepeau. El (Rembrandt) era realist, dar un realist spiritual, care a dat chip realității, dezbrăcând-o de aparența ei materială externă.” – Lionello Venturi, citat de Victor H. Adrian, în albumul Rembrandt, editat de Meridiane în 1977. Sau: „Am avut trei maeștri: natura, Velázquez și Rembrandt.” – Goya, citat de Victor H. Adrian, în albumul Rembrandt, editat de Meridiane în 1977.

Autoportretul din 1629 este un instantaneu.

Rembrandt și contemporanii săi au pictat portrete, pentru că ele erau cerute de către parveniții timpului, burghezia în formare. Portrete au pictat și Ingres, Velázquez, Caravaggio și mulți alții pentru curțile regale. Dar câtă deosebire... Mă întreb chiar cum se face că Ingres a intrat în istoria artei, când înaintea lui s-au realizat portrete cu mult mai bune. Și nu cu puțin înainte, ci chiar cu secole. Doar pentru că era francez și moderniștii nu se născuseră încă? Vocalitatea franceză nu este totuși un argument suficient de convingător.

*

La naștere, ca orice ființă (zoo), omul trebuie încadrat în zoologie. Prin contact cu cei din jur, el devine o ființă socială și, ulterior, pe măsură ce sfera cunoștințelor ajunge la nivelul cetății, al polisului, el devine o ființă politică, de la „poli” (πόλη) = oraș și polis (πόλης) = totalitatea cetățenilor, care însă nu privește clădirile și străzile, ci comunitatea locuitorilor.

Pe o treaptă superioară am putea vorbi despre omul de cultură. Aici însă apare o problemă de definiție, de identificare. Evident, există diferite nivele. Am putea accepta ca o primă treaptă pe care o numim „de cultură generală”, cea corespunzătoare unui absolvent de liceu, cu condiția evidentă ca acesta să nu fi trecut „ca gâsca pe apă”, adică fără să se „ude” cu prea multe cunoștințe. În lipsa acestora, considerăm că cel în cauză este ignorant. Omul de cultură este deci cel care a acumulat mai multe cunoștințe decât un absolvent de liceu, ceea ce se poate întâmpla în timp. Cel ce studiază la un institut de învățământ superior capătă cunoștințe de specialitate, corespunzător profilului facultății urmate. El nu este încă un om de cultură, care presupune cunoștințe din domenii variate.

Presupun că, până aici, toată lumea este de acord cu aceste afirmații. Apare însă o problemă: dacă un om de cultură recunoscut deschide un manual de liceu de biologie pentru clasa XI-a, de exemplu, constată că nu cunoaște majoritatea termenilor folosiți. A fost doar un exemplu. I se va întâmpla același lucru cu majoritatea manualelor actuale. Înseamnă că, în conformitate cu cele stabilite anterior, el este un ignorant. Un om de cultură ignorant pare a fi o contradicție în termeni, dar ea este reală.

Vina nu este a oamenilor de cultură în general, ci a autorilor acestor manuale. Se vede treaba că trăim într-o țară în care educatorii nu sunt oameni de cultură. Și atunci, la ce ne așteptăm?

*

Gingis Han nu este un nume, ci un titlu, care înseamnă „suveran universal. Primul care a adoptat acest titlu a fost Temurgin, în anul 1206. El dorea să devină stăpânul întregului pământ. Pe atunci, stăpânea doar Mongolia, ceea ce era însă o mare realizare, deoarece reușise să unească pentru prima dată triburile din zonă.

Rușii au folosit titlul de țar, în loc de han, dar au păstrat dorința de stăpânire a întregului pământ.

*

Unde nu-i cap, vai de picioare

De fapt, e invers, dar nu știu cum s-o spun. Voi încerca altfel. Tocmai împlinisem 25 de ani, eram în concediu medical după o operație de hernie și mă pregăteam de primul meu de concediu de odihnă la mare. Era moda pantofilor cu vârf ascuțit, care nu se găseau în comerțul socialist, dar se puteau comanda la magazinul unei cooperative, cu sediul pe Calea Victoriei, în București. Secretul îl aflasem de la un actor de la Teatrul din Piatra Neamț. Acolo îmi executasem primul an de stagiatură ca inginer, după care am părăsit un oraș oribil, care însă, între timp, a devenit drăguț. Adevărul este că el fusese foarte drăguț în anii de demult, dar mie îmi lăsaseră doar o stradă, cea de la poalele unui deal, Cozia cred că se numea, cu menirea de a-mi conștientiza că existaseră și alte timpuri decât cele pe care trebuia să le trăiesc eu. Cu teatrul era însă altă poveste. El existase mai demult, dar dispăruse. În 1958, se înființase ca secție a Teatrului de stat din Bacău. Pentru început, a fost dotat cu absolvenți ai IATC, promoțiile 1957 și 1958, printre care Leopoldina Bălănuță, Florin Piersic, Cosma Brașoveanu și alții. Bineînțeles, aceștia au plecat imediat ce au putut la București. Doar George Motoi a staționat mai mult, ajungând în final la Cluj. Acum, se numește Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Nu știu de ce al tineretului. Eu, ce-i drept, l-am frecventat când eram tânăr. Acum n-aș mai avea dreptul? Cum spuneam încă, am plecat demult din localitate, așa că nu-mi fac asemenea probleme. Poate că actorii sunt tineri, ceea ce nu e rău, dar asta nu mă mai interesează.

Am cam deviat, așa că trebuie să revin. Era vorba despre pantofii cu vârf ascuțit, cu care speram să fiu acceptat în saloanele selecte de pe litoral. I-am obținut. La magazinul de pe Calea Victoriei am fost de trei ori. Prima dată, pentru ca să-i comand și să-mi ia măsura; a doua oară, nu-mi amintesc pentru ce și, a treia oară, pentru ca să-i ridic. N-au fost prea grei, îmi veneau bine, așa că n-a fost nici o problemă. De fiecare dată însă am observat că majoritatea comanditarilor erau femei și – toate – fără excepție, aveau picioare în afara normelor estetice. Ghinion! Ce să-i faci? Nu erau ele vinovate. Unele erau chiar reușite de la genunchi în sus. Ar fi trebuit să atragă atenția asupra calităților lor și nu asupra defectelor. Ți-ai găsit. Toate comandau pantofi cu modele țipătoare, menite să atragă atenția asupra ceea ce un om inteligent ar fi trebuit să ascundă.

Se întâmpla demult. Credeți că s-a schimbat ceva între timp? Tinerii cred că mentalitatea este ceva cu totul nou, ce n-a mai existat vreodată. Remarcam însă azi dimineață ținuta unei reprezentante al noului val. Picioarele ei semănau cu două tije subțiri, legate în zona genunchiului printr-o articulație cardanică robustă, deși ar fi fost suficientă una simplă, cu un singur grad de libertate, cel de oscilație în plan vertical, în sensul de mers al posesorului. (Să-mi fie iertată descrierea.) Bineînțeles, nici în acest caz, nu era vina posesoarei. Purta însă pantaloni mulați, făcuți parcă special pentru ca să atragă atenția asupra faptului că ea nu e la fel ca toți ceilalți.

*

La ora amintirilor

Sunt acum în Brașov, unde vremea tocmai s-a stricat, așa că stau în casă și răsfoiesc albumele de pictură adunate de-a lungul anilor. (S-a dus vremea frumoasă din Atena, când rarele zile urâte erau tocmai bune pentru puțin jogging,) Cel în care mă uit acum este unul procurat într-una dintre cele două excursii de prin anii 70, când „grațioasa” noastră guvernare mi-a permis să vizitez Bulgaria și URSS în grupuri organizate. Mi-a priit, fiindcă la Leningrad și Moscova intram cu grupul în muzee și aveam grijă să mă „rătăcesc” și să mă atașez altor grupuri de excursioniști și să rămân în muzeu până la închidere. Bineînțeles că rețineam doar atmosfera generală și nimic concret. De aceea, albumele devin foarte utile pentru readucerea în memorie a unor tablouri.

Acum, mă uit la „Aллегория царствования”, și mă frapează faptul că, în afara unui bărbat musculos și aproape nud, toate personajele sunt feminine. Tabloul este compus pe două nivele. În partea de jos, pe lângă bărbatul ce pare să fie străin de orice constrângere, menit parcă să facă diferența apolinic-dionisiac, mai există o femeie acoperită cu o eșarfă doar în partea de mijloc și o reprezentantă a legii, asemenea Atenei, cu coif dar fără scut și lance, cu o mână ce arată imperativ spre un înger, aflat în colțul din dreapta sus al tabloului și care, cu o trâmbiță, arată că există ceva deasupra plăcerilor imediate. În stânga îngerului, tot în partea superioară, se află un grup de femei și copii, fericiți că au descoperit legea și pe făuritorul ei. Am uitat să precizez că tabloul este realizat de italianul Francesco Solimena, iar titlul lui, Allegoria del regno, l-aș traduce prin „Alegoria legii”. Rămâne întrebarea: de ce doar femei. Că femeile au jucat un rol mai important decât cel aparent în societatea omenească o știm. Se pare că, la acea vreme, descoperiseră și italienii această idee. Tabloul a fost pictat la 1690 și Ludovico Ariosto, cel cu Orlando furioso, scrisese cu un secol în urmă celebra afirmația: Femeile au ajuns la loc de mare cinste (Le donne son venute in eccellenza).

În același album găsesc un tablou pictat de Salvator Rosa prin secolul 17, intitulat „Fiul risipitor” (Блудный сын). Arată un tânăr lângă un bou, care îl privește mustrător, și un miel, mult mai îngăduitor. Legenda biblică ne spune că el a plecat de acasă pentru a deveni independent și a revenit după eșec, obținând iertarea tatălui, spre surprinderea și dezaprobarea fratelui. Dacă n-aș fi citit titlul, m-aș fi gândit la Solveig, cel din piesa Peer Gynt a lui Ibsen, mai cunoscut prin „Cântecul lui Solveig” din suita cu același nume de Grieg. Asemenea Fiului rătăcitor, el și-a părăsit nu doar casa, ci și iubita, care însă l-a așteptat precum Penelopa lui Ulise. Celebră este replica ei de la sfârșit, când el se întreabă unde i-a fost capul în tot acest timp. „În credința mea, în speranța mea, în dragostea mea”, îi răspunde ea. În tabloul lui Salvator Rosa, tânărul stă în genunchi, cu brațele încrucișate și privește în sus, de parcă s-ar ruga la Dumnezeu. Relația cu Dumnezeu este metaforică, dar la vremea lui Salvator Rosa ea era încă tributară bisericii. Și nu numai arta, ci uneori chiar și artiștii. Dovada o face Montegna, care, pe tabloul intitulat Sfântul Sebastian, a scris în stânga jos: „NIL NISI DIVINUM STABILE EST: CAETERA FUMUS”. „NIL” este o prescurtare pentru „NIHIL”, iar traducerea din latină a textului sună cam așa: Nimic nu este durabil în afară de ceea ce este divin. Restul e fum. Tabloul nu se află la ruși, ci la Ca’ d’Oro în Veneția. Deși am trecut prin Veneția, nu-mi amintesc să fi văzut tabloul acolo. De existența lui am aflat tot dintr-un album, dar unul românesc. Am scris că prin Veneția doar am trecut și nu că am vizitat-o, deoarece am petrecut acolo doar o zi – și aceea incompletă – și într-o stare de oboseală accentuată. Eram în prima noastră excursie în vest, a mea și a soției (eu mai fusesem doar odată, în aprilie 1990, la Viena), cu DACIA 1310, ale cărei frâne au cedat chiar la frontiera româno-ungară, după o așteptare de18 ore, timp în care am înaintat prin segmente de câte 10 metri. Oboseala venise însă de la cele două nopți dormite pe sponci în mașină, prin parcările de pe autostradă. Vizitasem în trecere Budapesta și Graz. Bineînțeles că am fi dorit să acordăm mai mult timp vizitării Veneției, dar ne grăbeam să ajungem la Montpellier, în Franța, unde aveam un prieten, la care puteam sta și odihni așa cum se cuvine. În plus, problema cu frânele mă stresa suplimentar. Ne-am limitat deci la Piața San Marco, Palatul Dogilor, Bazilica San Marco și câteva străduțe din apropiere, pentru atmosferă. Ca’ d’Oro (Casa de Aur) este unul dintre cele mai frumoase palate (poate că cel mai), cedat statului de către ultimul proprietar, Giorgio Franchetti, împreună cu imensa sa galerie de artă, ce astăzi îi poartă numele. Bineînțeles că, în condițiile date, din nefericire nu l-am vizitat.

În drumul către Montpellier am mers tot pe autostradă, deși am fi preferat șosele simple, care ne-ar fi permis vizitarea cu adevărat a zonei, dar pe acestea se circula „bară la bară”, ceea ce nu-mi puteam permite doar cu frâna de mână și cea de motor. Excepția a făcut-o vizitarea în amănunt a punctului de atracție Monte Carlo, a cărei așezare pe dealuri m-a obligat să folosesc mult frâna de motor, motiv pentru care una dintre planetare a început să cloncăne la fiecare viraj. Ambele probleme le-am rezolvat grație amabilității unui francez cu înfățișare de algerian, care avea un parc de mașini scoase din circulație, din care el valorifica piesele încă reutilizabile. Avea în acest scop și două magazii imense, în care piesele recuperate erau depozitate într-o ordine riguroasă, fiecare cu câte o etichetă cu denumire, sursa, anul fabricației, uzura etc. Era duminică seara și mi-a promis că va rezolva toate problemele a doua zi. Noi am dormit tot în mașină, pe malul unui pârâu din apropiere. Într-adevăr, a doua zi mi-a înlocuit cilindrul central al instalației de frânare, vinovat de defecțiune, și mi-a dat o planetară nouă, cu care puteam s-o înlocuiesc pe cea veche, în cazul în care ar fi devenit complet inutilizabilă. Totul gratis. În plus, am uitat să spun că, înainte de culcare, ne dăduse un cozonac și o sticlă de vin, pentru că și-a amintit că era Paștele ortodox, el fiind catolic. Se întâmpla în 1992, când imaginea României era încă favorabilă în Franța.

În Montpellier n-am stat mult, fiindcă am revenit pe Coasta de Azur, la Saint-Aygulf. Localitatea ne era cunoscută din filmul Jandarmul la Saint-Tropez, cu Louis de Funés, unde la Saint-Aygulf era plaja sălbatică a nudiștilor, fiind la limita zonei civilizate. Acum este complet integrată în șirul continuu de stațiuni bine-cunoscute și intens vizitate, mai ales de către cei cu bani mulți. Prietenul nostru, fost inginer constructor, acum pensionar, a profitat de perioadă când locul era chiar plaja de care vorbeam și, încet-încet, și-a construit acolo o vilă. Se află între strada principală și malul mării. Față de stradă are o peluză care îi asigură liniștea. Față de mare are faleză cu o pantă stâncoasă de aproximativ 45-50 de grade, pe care nu ar crește nimic, dacă nu ar fi existat dragostea lui pentru flori. Alveolele naturale care au existat le-a transformat într-un soi de ghiveci, în care a plantat câte o floare. Cum acestea erau puține, cu puțin ciment și câteva pietre, a construit altele, astfel că întreaga suprafață arată ca o grădină japoneză. La fiecare floare ajunge un furtun din plastic, cu un robinet, care îi asigură debitul de apă necesar, la nivelul unei picături, reglat pe baza unei experiențe de ani, pentru că marea lui plăcere este să facă acest lucru în fiecare dimineață. Piere – acesta este numele lui – locuiește la Montpellier și vine acolo doar din când în când, motiv pentru care folosește un computer ce stabilește automat debitul de alimentare cu apă, în funcție situația meteorologică de moment. Jos, la nivelul mării, se află o altă construcție, care adăpostește la parter două bărci și la etaj o garsonieră. Terasa de deasupra este înconjurată de un parapet de sticlă, excelentă apărătoare de vânt și perfect transparentă pentru a nu împiedica privirea să admire peisajul.

A urmat, evident, Parisul, mult prea descris de către alții, așa că mă abțin să-mi relatez impresiile. Menționez doar Musée d'Orsay, o încântare, spre deosebire de Louvre, copleșitor și, de aceea, plicticos.

Și pentru că sunt un cârcotaș incurabil, închei cu o remarcă. La Orsay este expusă în special artă modernă, începând cu impresioniștii. Cele mai multe dintre textele de informare artistică ne spun că principalii pictori impresioniști sunt: Claude Monet, Renoir, Manet, Cézanne, Degas, Sisley, Pissarro și alți câțiva, mai puțin importanți. Cu toții francezi. Nu este de mirare pentru cel mai vocal dintre popoare. Nu am nimic împotriva celor menționați. Fiecare își merită pe deplin apartenența la lista marilor artiști ai picturii universale, dar nu neapărat ca impresioniști. Renoir, spre exemplu, a fost prieten cu Monet, dar nu a pictat la fel. Manet nu a participat la nici una dintre expozițiile impresioniste și are cu totul alt stil. Există însă obiceiul de a eticheta superficial pe unii artiști, scriitori sau muzicieni după caracteristica principală a epocii în care trăit, chiar dacă stilul lor este diferit. Un exemplu relevant după părerea mea este Wagner, etichetat ca romantic, deși el este orice altceva în afară de romantic.

Observația principală asupra listei amintite este însă alta. Nici unul dintre cei enumerați nu poate fi considerat creator al curentului, deoarece stilul apăruse cu mult înainte. Termenul „impresionist” a fost lansat în 1874 de către un ziarist, care a scris un articol ironic referitor la expoziția colectivă organizată de Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne și Berthe Morisot, intitulat „Expoziția impresioniștilor”. Titlul i-a fost sugerat de Monet, care, întrebat ce reprezintă peisajul său marin de la Le Havre, a răspuns: „Impresie: răsărit de soare”. Să nu uităm însă că, înainte de asta au existat prerafaeliții – pictori, poeți, critici, scriitori susținuți de însuși Ruskin – care voiau să depășească academismul epocii victoriene și să inoveze arta și literatura.

Relevant și mai presus de toți a fost însă Turner născut în 1775 și decedat în 1851, trăitor deci cu mult înaintea apariției oficiale a curentului impresioniștilor. Fiind un inovator cu adevărat, nu s-a bucurat de prea multă audiență în timpul vieții, deși Ruskin (el însuși pictor modest, dedicat însă criticii) îi dedică numeroase pagini (nu întotdeauna laudative) în lucrările sale – devenite cărți de căpătâi pentru multe generații – sfârșește prin a declara: „Ele (tablourile) vor fi recunoscute, câțiva ani mai târziu, ca cele mai nobile peisaje concepute vreodată de mintea omenească. Aceasta a fost cariera celui mai mare pictor al veacului nostru. Multe secole vor trece până ce va mai apare un altul, dar măreția la care va ajunge vreunul dintre noi va fie realizată urmând drumul deschis de el.” („Însemnări despre artă”, Editura Meridiane, 1968, pagina 206).

Publicat în numărul 30 al revistei ITACA,

care apare în Irlanda

*

Amintiri din F.Z.R.

Publicat în ITACA nr. 18

Cum, nu știți ce înseamnă F.Z.R.? Înseamnă că aveți lacune mari. S-ar putea să nu știți multe alte lucruri importante, dar nu vă impacientați. Vă luminez eu. De fapt, la început nici nu s-a numit așa. Primul nume a fost „Danubiana”, deși nu avea nici o legătură cu Dunărea. A existat chiar și o echipă de fotbal cu acest nume. Am cunoscut-o în copilărie, când niște prieteni mai mari m-au dus la un meci. La început am privit doar printr-o foarte mică gaură în gardul înalt de doi metri. Abia după pauză, prin nu știu ce manevră, am pătruns după gardul cel urât și am văzut mai mulți oameni în pantaloni scurți, ce alergau în jurul unei mingi, ce parcă își bătea joc de ei, fiindcă se mișca în orice direcție, în afară de cea în care ar fi vrut ei. Poate că hainele lor viu colorate erau de vină, dar mie tocmai cromatica peisajului mi s-a părut deosebită. Era ca un tablou dinamic, mult mai frumos decât cele pe care le văzusem atârnate pe pereții caselor prin care fusesem. Tot atunci am învățat și câteva nume ale unora dintre cei ce alergau pe teren și am înțeles că erau mari personalități ale urbei, fiindcă erau frecvent rostite nu numai pe teren, ci în cele mai diverse locuri din oraș. Cu timpul, am crescut și le-am uitat. Pe unele mi le-am amintit cu mult mai târziu, la un an după absolvirea facultății. Împreună cu doi colegi, fusesem repartizați în altă localitate, la o întreprindere unde nu ne dorea nimeni, așa că – după anul obligatoriu de stagiatură – am revenit în orașul natal, pentru refacerea forțelor, în vederea „zborului cel mare”. N-a fost chiar un zbor – știam deja soarta lui Icar – dar asta este o altă poveste. Fapt e că, timp de doi ani, am lucrat la Fabrica de Zahăr Roman. Ați înțeles acum ce înseamnă F.Z.R. Ea patrona și echipa de fotbal despre care am vorbit. Putem trece deci mai departe. Ah, Danubiana! Era să uit. Este numele sub care o firmă belgiană a construit în România trei fabrici de zahăr, printre care și cea din Roman. La vremea din care relatez eu, 1960-1962, era cea mai mare din tara, cu o producție aproape egală cu a tuturor celorlalte 10 fabrici existente în tara în acel moment.

De ce vreau să scriu acum tocmai despre F.Z.R.? Fiindcă de acolo am cules mai multe întâmplări nostime decât în toate celelalte locuri prin care am umblat. Încerc să redau câteva, iar dacă i-am pomenit pe fotbaliștii de la „Danubiana”, am să încep cu ei, deși amintirea lor nu este chiar veselă, dar interesantă. Eu am fost angajat ca inginer mecanic în cadrul Serviciului Mecanicului Șef. (Îmi cer scuze pentru denumire, dar nu eu l-am botezat astfel. Era denumirea oficială.) Printre multiplele ateliere ale serviciului, exista și unul mai special, încadrat cu persoane speciale. Odată cu ocupația sovietică și mai ales după naționalizare, noua guvernare a României a instalat în fruntea unor instituții și întreprinderi „oameni de nădejde”, recrutați dintre muncitori. Dintre aceștia, unii au avut bunul simt să-și dea seama că nu pot face fată și s-au retras. Din considerație, li s-au creat condiții avantajoase, astfel că atelierul lor primea spre execuție lucrări mai ușoare. Printre ei, câțiva dintre foștii fotbaliști erau susținătorii bunei dispoziții printre colegii lor. Idolii orașului din timpul copilăriei mele erau acum niște oameni modești, foarte modești și uneori deprimați. Cel mai bine mi-l amintesc pe cel ce juca extremă dreapta, poate și pentru că era cel mai vesel, atunci când nu era trist.

Echipa de fotbal, una foarte modestă, a permis unora să se avânte în câștiguri frauduloase. Replica a fost una severă soldată – printre altele – cu desființarea echipei și destituirea contabilului șef al întreprinderii. În locul lui a venit un altul, extrem de sever, care a făcut ordine. La el se intra numai în audiență, dacă era acceptată. Mult mai ușor era accesul la director. Toată lumea îi știa de frică. În rest, era un domn și orice salariat știa că trebuie să-și aleagă bine cuvintele în discuțiile cu el. Într-o zi însă, a trebuit să primească o delegație de muncitori de la o altă întreprindere din oraș. Directorul se fofilase sau era plecat. Muncitorii erau furioși pentru că nu primiseră salariul iar conducerea lor invocase motive financiare, datorate Fabricii de Zahar, care nu livrase banii pentru o lucrare. Contabilul le-a explicat că lucrarea nu a fost finalizată și, în consecință, fabrica nu poate plăti o lucrare neefectuată, dar a fost asigurat că lucrarea se va termina în curând și vor putea să-și primească banii. Replica unuia dintre muncitori a fost însă total neașteptată:

- Bine-bine, mâine mă însor, dar astăzi ce f…?

Toată asistenta a împietrit. Istoria locală nu mai pomenise așa ceva. Cu toții așteptau cu sufletul la gură reacția contabilului șef. Ea a venit la fel de neașteptat:

- Mâine veți lua la mână un avans.

Frunțile s-au descrețit și puțini au mai lucrat în orele următoare. Cu toții comentau evenimentul. Cel pe care îl considerau închistat și taciturn avea umor. A fost o replică inteligentă, după care nimeni nu i-a mai contestat comportarea dură.

Din partea Ministerului venea destul de des în control un director de compartiment cu numele Găină. Era destul de nesuferit, dar lumea se obișnuise cu el. Printre directorii fabricii fusese și un etnic maghiar, cu numele Sócaci. L-am cunoscut mai târziu, ca director adjunct. În așteptarea pensionării, era un om cumsecade. Mic de statură, cu voce de bas, vorbea relativ corect dar rar, străduindu-se să pronunțe clar cuvintele. Întâmplarea ce vreau s-o relatez s-a petrecut însă mai demult, pe vremea când era director plin. Într-o dimineață, primește un telefon de la București, de la cineva care dorea să vorbească cu Găină și credea că la telefon este chiar el.

- Alo, Găină?

- So-cáci! – a fost răspunsul lui Socaci, rar și apăsat. Bineînțeles, Găină n-a aflat.

Următoarea întâmplare putea însă s-o guste direct. El obișnuia să meargă prin fabrică singur, să constate personal cum stau lucrurile, în vizite inopinate. Cum drumul la București era lung, pe la ora prânzului i se oferea o masă la cantină. Într-o zi, conform obișnuinței, la ora cuvenită se duce direct la cantină, unde spera să găsească o masă special pregătită pentru el. Dacă la început mergea însoțit de cineva din conducere, cu timpul ajunsese s-o facă în mod automat și fără însoțitor. De data aceasta însă, nu găsește nimic. Mese obișnuite, la care luau loc muncitorii, după ce își luau mâncarea pe tavă de la bufet. Se așază totuși la o masă și așteaptă. Poate totuși va fi luat în seamă. Deoarece nu se întâmplă nimic, îi spune femeii de serviciu, care debarasa mesele, că vrea să vorbească cu administratorul cantinei. În câteva minute, acesta vine. Apare un tip foarte înalt, suplu și, foarte politicos, care îl întreabă cu ce îi poate fi de folos. Nu-l cunoștea. Era probabil nou, se gândește. De la înălțimea lui, calmul și ușoara înclinare a bustului erau motive în plus să-l irite pe director. Îi reproșează unele mici disfuncționalități ale cantinei, la care administratorul îi răspunde tot foarte politicos că aceasta este o cantină muncitorească și nu se poate aștepta să fie perfectă. Era deja prea mult. „Dumneata știi cine sunt eu?” – a fost reacția disperată a directorului. „Nu știu.” – vine răspunsul. „Eu sunt Găină” – de parcă asta ar fi trebuit să însemne ceva. Administratorul atâta aștepta: „Oh, eu sunt Cocoș” – și scoate din buzunar buletinul de identitate gata deschis. Era, evident, o glumă, pe care însă directorul n-a gustat-o, spre binele tuturor, fiindcă de atunci n-a mai venit să controleze fabrica. A fost schimbat, probabil la cerere. Cocoș era tatăl celui pe care unii poate l-au cunoscut sau au aflat de el. Vorbesc despre baschetbalistul Cocoș, membru într-o vreme al echipei naționale de baschet a României, iar tatăl lui jucase în tinerețe ceva teatru într-o echipă de amatori, ceea ce explică scena glumeață ce i-a jucat-o lui Găină.

Fabrica avea o sirenă foarte puternică, care funcționa ca ceas pentru muncitorii sezonieri, locuitori prin satele învecinate. În afara orelor dimineții, ea era folosită și pentru anunțarea unor evenimente speciale, printre care și îndeplinirea planului anual, evident, înainte de termen. Exista pe atunci o întrecere „socialistă” între întreprinderi și conducerea celei câștigătoare primea serioase avantaje financiare. S-a aflat însă că, într-un an, F.Z.R.-ul raportase îndeplinirea planului înainte ca acesta să se fi realizat cu adevărat. O comisie de la partid a venit să ancheteze. După toate întrebările, la care existau răspunsuri pregătite, a venit una surpriză: „Dacă ați îndeplinit planul atunci când spuneți, de ce sirena n-a sunat două săptămâni mai târziu și nu atunci?” Tăcere. Răspunsul l-a dat un funcționar străin de tehnologie: „Atunci nu am avut abur în centrală.” Nu știu dacă l-a crezut cineva, dar discuțiile au încetat. Trebuie să spun că centrala termică avea zece cazane imense, aburul fiind cel care pune în mișcare întreaga fabrică, în timp ce, pentru o sirenă ajunge o oală ceva mai mare decât cea a cantinei.

Și tot o replică a unui funcționar. Avusese loc un accident. Un muncitor a venit beat la serviciu. Bineînțeles, șeful de echipă nu l-a primit. În loc să plece acasă, muncitorul s-a furișat în sala filtrelor – una în care nu se lucrează în mod normal – s-a urcat pe o platformă de vizitare la circa trei metri, pentru a nu va fi văzut și cu speranța că, după ce trage un somn bun, șeful se va îndura de el și-l va primi la lucru. În timpul somnului însă, s-a rostogolit pe sub parapet și a căzut pe ciment. A ajuns la spital cu bazinul fracturat. Poanta funcționarului a fost: „Acesta nu este accident de muncă, ci unul de odihnă.”

În fabrică, chiar în subordinea mea, era un muncitor care, după fiecare salariu lipsea nemotivat o zi sau două. Era însă un lucrător foarte bun, conștiincios în restul timpului, așa că viciul lui era tolerat, fiindcă viciul era cauza. Se îmbăta până nu mai știa de el. De fiecare dată când revenea la serviciu se jura că „până la Sfânta Vineri” nu mai pune alcool în gură, chiar dacă declarația era într-o zi de luni. Cunoscătorii știau însă că Sfânta Vineri este o biserică, în apropierea căreia se afla cârciuma lui favorită, poreclită de către clienții fideli cu același nume.

O festă mi s-a jucat și mie. Cum sfera atribuțiilor mele se extindea treptat, am ajuns să răspund și de centrala termică, deși nu era specialitatea mea. Acolo era șef un maistru bătrân și sfătos, cu care îmi plăcea să stau de vorbă. Eu nu aveam intenția să rămân în Roman toată viața și îmi permiteam să discut cu subalternii mai detașat, mai ales cu cei în vârstă, de la care aflam multe. Trebuie să fac o paranteză. Majoritatea inginerilor locuiau în colonia fabricii – rămășiță a vechii conduceri belgiene – și obișnuiau să vină în control prin fabrică la orice oră doreau, motiv pentru care se considerau absolviți de prezenta la program la ora 6 dimineața. Pentru mine, ora 6 era ceva de neconceput. În consecință, veneam și eu mai târziu, cu pretenția că stau peste programul normal (ceea ce se întâmpla mai rar). A doua zi după ce am primit în „parohie” centrala termică, pe la ora nouă a sunat sirena. Toată lumea și în special conducerea a intrat în panică: „Ce s-a întâmplat?”. După cum am spus, în afara orelor fixe, sirena suna pentru unele momente deosebite. Răspunsul maistrului-șef a fost: „A venit Gheorghiu la serviciu.” Noroc că n-am mai stat mult acolo!

*

A fost o vreme când românii încă mai erau onești

Mă refer la oamenii de cultură. Nu toți, ci doar o parte din ei, dar erau. Îmi vine acum în minte perioada de după primul război mondial, când România a cunoscut un progres formidabil al economiei și nu numai. Am la îndemână două exemple: Mircea Eliade și – chiar dacă nu are aceeași recunoaștere internațională și nici aceeași talie intelectuală – Marcel Iancu. Nu există nici o legătură între cei doi și nici n-aș pune mâna în foc pentru onestitatea lor absolută, dar au făcut fiecare câte o observația, care mi-a atras atenția și despre care vreau să vorbesc acum.

Mircea Eliade este cel care a inventat sintagma „generația anilor . . . ”, folosită azi abuziv și fără justificare. El a făcut-o nu pentru a se lăuda, ci pentru a sublinia rolul istoric, pe care îl are, după marea conflagrație abia trecută și înainte de cea care va veni și pe care o intuia. Avea deci conștiința responsabilității. Într-un articol polemic din 1936, publicat pe când era încă în țară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generația tânără” cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi menționează pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl și foarte mulți alți aparținători ai aceleași generații. De existenta acestora și a lucrărilor lor, el avea cunoștință, deși profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realitățile vremii sale. Dincolo de solidaritatea unei generații, a contat recunoașterea valorii, pentru că Mircea Eliade nu evidențiază numele prietenilor, ci pe acelea ale unor adevărați creatori. Nu vreau să critic pe nimeni, așa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”, dar cunoștințele lor se limitează la o zonă extrem de îngustă, astfel că termenul „cultură generală” este o pălărie mult prea mare pentru ei.

La Marcel Iancu, atenția mi-a fost atrasă de articolul „Brâncuși”, publicat de el în numărul 52/1925 al revistei „Contimporanul” (și nu „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile aduse lui Brâncuși ni se par normale azi, după ce a devenit celebru. Articolul însă a fost scris când el era doar în ascensiune și nu atinsese cotele de mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ani și era proaspăt absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich (1917). Dacă atitudinea lui Marcel Iancu era normală, iată exemplul contrar: în 1951, în plină glorie, Brâncuși a oferit statului român atelierul său de la Paris, împreună cu numeroase lucrări, dar Academia Republicii Populare Române, într-o ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, a respins oferta, celebrul sculptor fiind etichetat ca „un artist decadent”. Totul era oferit gratis, ca moștenire. Nu era doar Sadoveanu implicat. La ședință au mai participat: G. Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George Oprea, J.A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. Graur, Ion Jalea, Perpessicius, K. Zambaccian. Drept urmare, astăzi, întreaga națiune se străduiește să strângă banii necesari să cumpere o singură lucrare, „Cumințenia pământului”, pentru care bugetul Ministerului culturii nu are fonduri.

L-am amintit pe Marcel Iancu cu mențiunea că nu are renumele lui Mircea Eliade. Nu numai atât, dar el este cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a intelectualilor români, deși merita să fi fost pus în evidentă. El, împreună cu fratele lui și Tristan Tzara, este unul dintre principalii fondatori ai Dadaismului. Da, da, Dadaismul este românesc, deși s-a născut în străinătate. Pentru cei mai mulți, numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul și tot lui i se datorează și căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor, locvace, avea energie și voință. Poezia lui însă nu a convins, ceea ce s-a repercutat asupra întregii mișcări. Dadaismul însă nu este numai poezie; el propune o modificare a gândirii, cu eliberarea ei de dogme și idei fixe, cu implicații majore în arta plastică, ale cărei efecte sunt vizibile și azi, în arta contemporană. Stilul creat de dadaiști – în care Marcel Iancu a fost promotor – este decelabil încă și aș putea afirma că nici un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică în mod atât de semnificativ. Oricum, indiferent de opinii particulare, chiar dacă nu este cel mai grozav stil pe care l-a cunoscut istoria artelor, el este cunoscut și recunoscut în toata lumea. Câte țări se pot lauda cu asemenea performanță?

Cum susținem originea românească a Dadaismului? Să analizăm faptele. În toamna anului 1915, românul Marcel Iancu și fratele său ajung la Zürich, ca studenți la Academia de Arhitectură. Dar, „ . . . mizeriile războiului mi-au tăiat orice resursă și am început să-mi asigur viața cântând în localurile de noapte ale Zürich-ului vechi cântece populare din Franța, Anglia, România. Fratele meu mă acompania la pian”. Este destăinuirea lui, cf. Marc Dachy, „Journal du Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Șerban. Ajunge astfel la taverna lui Hugo Ball. „Când a înțeles că eram pictor (fusese elev al lui Iser), că-i frecventam pe cubiști și futuriști, că știam poeți și alți artiști din Zürich, mi-a propus imediat să particip la planul său de a crea un cabaret literar. Am vorbit a doua zi lui Arp și lui Tzara despre proiect, pentru a-i convinge să-și dea concursul. Tzara a intuit pe loc folosul ce s-ar putea trage . . . În fiecare seară noi prieteni s-au adăugat grupului nostru. Poeții cântau, scriitorii își declamau proza și nimicnicia, pereții scânteiau de picturi și de manifeste, se ascultau ariile pieselor executate de Ball la pian și se dansa pe melodii negre ori javaneze, echipați cu măștile confecționate de mine, ori se recitau, la patru voci, în patru limbi diferite, poeme simultane.” (idem). Astăzi, cum spuneam, Tristan Tzara (trist în tara), născut la Moinești, este considerat principalul fondator al Dadaismului, alături de Hans Richter, Jean Arp, Hugo Ball și alți câțiva. Curând după seara inaugurării (5 februarie 1916) extravaganțele zurbagiilor au fost botezate „DADA”, după cele mai frecvente cuvinte, rostite de către români: Da! Da!

Marcel Iancu s-a întors în România după terminarea studiilor, unde a lucrat ca arhitect, contribuind la modernizare urbanismului bucureștean Se pare că el a fost primul care a introdus în vocabularul nostru sintagma „arta abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puțin obișnuiți cu ea, o pot trata cu dispreț. Exhibiționismul unor „artiști” lipsiți de talent dau apă la moară detractorilor. În concepția lui Marcel Iancu însă, stilul abstract are alt sens: „ . . . precum muzica grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare sufletească, pictura abstract istă dispune liniile și culorile în vederea unui rezultat armonios.”

Lumea l-a uitat însă, și nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”. Spre deosebire de Brâncuși, el s-a întors în tara. Ce-i drept, nu avea nici forța și nici perseverența marelui sculptor.

Articol publicat in Itaca nr. 16/2016

*

Șeful ideal

Prima condiție este să-i placă. Să vină dimineața la birou, o secretară veșnic tânără și apetisantă să-i răspundă la „Bună dimineața” cu un optimist „Bună dimineața, domnule director”, să-i deschidă ușa biroului său frumos mobilat și după cinci minute – necesare să-și tragă sufletul și și să-și aranjeze ținuta de șef – să-i aducă ceașca de cafea și mapa cu acte pentru semnat, aceleași de când este șef și care, deși semnate, s-au dovedit a nu fi dăunătoare.

Ce urmează să se întâmple după asta nu-i este clar, fiindcă întotdeauna intervine ceva diferit decât visul său de dimineață. De obicei, secretara nu-l aștepta cu zâmbetul pe buze; nu-l aștepta deloc. El era cel ce venea primul. Ea, ceva mai târziu, nu se știe de unde, cu o cafea fără gust și cu o condică de acte ce-i dădeau întotdeauna emoții, motiv pentru care nici nu le semna, decât dacă venea cineva să-l convingă că nu i se va întâmpla nimic neplăcut dacă le semnează. Primul „Bună dimineață” îl rostea deci ea și nu el. El doar răspundea tot cu un „Bună dimineața”, dar sec, fără elan, rece, oficial. Să-i fi adăugat numele, ar fi fost prea distant; prenumele prea apropiat. Era mai sănătos așa: simplu, fără probleme suplimentare. El fusese numit director printr-un concurs de împrejurări. Ea, secretara, prin concursul altor împrejurări, asupra cărora nu putea interveni, așa că era mai bine să nu forțeze nota. Obișnuia totuși, în funcție de buna sau proasta sa dispoziție, să adauge o frază de complezență în legătură cu serviciul, la care însă nu aștepta nici un răspuns, fiindcă nici ea și, cu atât mai puțin el, nu-și doreau noutăți din această direcție.

Cum însă viața reală este diferită de visul cu care te scoli dimineața, când îți este lumea mai dragă, apare ceva nedorit exact din direcția nedorită. Deși era de așteptat să se întâmple așa, cum speranța moare ultima, de dată aceasta moare visul. În cazul lui, acel ceva nedorit ia forma unui subaltern, care intră pe ușa timid, sau dimpotrivă, invocând o situație ce are imediată nevoie să fie rezolvată tocmai de către el, directorul. Vezi Doamne, este ceva important, dacă nu cumva chiar foarte grav. Subalternii ce îl inoportune za astfel sunt de două categorii diametral opuse:

- trepăduși lingușitori, ce vor să nu fie uitați de către mai marele lor protector;

- profesioniști naivi, ce cred că directorul trebuie implicat în rezolvarea problemei lor, când – de fapt – el ar trebui ocolit.

Și pentru unii și pentru ceilalți, el are câteva fraze bine ticluite, menite să-i liniștească pe primii și să-i descurajeze pe ceilalți. Totul e să le recite convingător.

Momentul fiind consumat, ar putea reveni la visul de dimineață, dar nu mai poate; este deja iritat, s-a trezit și are chiar un oarecare chef de muncă. Ca director, fiind șef și subaltern în același timp, are două posibilități: în sus, sau în jos. Depinde de starea atmosferică; de câțiva ani, reumatismul selectează direcția acțiunilor sale într-o măsură mai mare decât își dă seama. În varianta pozitivă, fiind la rândul său un trepăduș lingușitor, merge la șeful său de la partid, să facă exact ceea ce i-a făcut subalternul, fără să se gândească la efect, așa cum nici subalternul nu s-a gândit. Mentalitatea lor de trepăduși lingușitori îi face să se comporte astfel, indiferent de nivel. Varianta pesimistă este în jos și are câteva alternative, dependente și ele de starea atmosferică. Dacă plouă, își poate vărsa necazul pe unul dintre profesioniștii ce-i stau în gât. Dacă este doar înnourat se poate plimba pe la diferitele „locuri de muncă”, să le amintească subalternilor că există.

După un asemenea efort, va merge să mănânce ceva. Este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla într-o zi de muncă. În plus, un pahar de ceva (știe el ce și de unde) îi va ridica negreșit moralul. Dacă este cazul, în funcție de modul în care a decurs prima parte a zilei, numărul paharelor poate fi modificat. Evident, a doua parte a zilei va depinde de acest număr. (Se confirmă astfel că au dreptate savanții care afirmă că numerele joacă un rol important în ontogeneză, ba chiar și în viața noastră.)

Unele zile sunt însă mai plate, ceea ce nu este de dorit, fiindcă, seara, îi apar din senin tot felul de întrebări de genul „Cine sunt eu în realitate?” Deși a încercat câteva răspunsuri, pe care le recită la fel ca cele adresate subalternilor, nu reușește să se auto-convingă. Mai demult, un nou pahar bahic îl salva, dar, în ultimul timp, a făcut ciroză și medicul i-a interzis să mai bea alcool. Mai încalcă el uneori interdicția, uneori chiar mai des, dar nu mai poate în măsura în care ar avea nevoie, pentru ca să-și domolească coșmarurile, în creștere alarmantă.

S-a bizuit întotdeauna pe subalternii cu probleme sau măcar cu o dotare intelectuală mai slabă decât media. Ei erau întotdeauna de partea lui. Nu știa o vorbă veche, conform căreia dragostea plebei poate fi de rău-augur.

În final, s-a lăsat în voia Domnului, deși a fost toată viața ateu convins. Acum însă nici cuvântul „ateu” nu-i mai este clar.

La finalul finalului, cu sau fără Dumnezeu, semnul de întrebare dintre vis și realitate s-a materializat printr-o nulitate. Nici la cârciuma din cartier, ultimul refugiu, nu mai avea căutare. Devenise ridicol cu aceleași povești neverosimile.

Și totuși, nimic din toate acestea nu-l acuză, fiindcă nu e vina lui. Prin educația pe care o primise în cei șapte ani de-acasă, se pricepe tot atât de bine – adică deloc – la fabricarea cărămizilor din pământ și uscate la soare – meseria tradițională a familiei lui – pe cât de bine a înțeles ce ar fi trebuit să facă în funcțiile în care a fost promovat. Cum de a fost promovat? Probabil datorită ochilor, ca două măsline negre, care se armonizau perfect cu tenul de culoare uleiului aceleași plante.

*

Conștiința sinelui

Se spune că omul, spre deosebire de animale, are conștiința sinelui. Multă vreme m-am întrebat ce înseamnă asta și încă nu sunt sigur că am găsit răspunsul. Cum adică? Animalele nu-și dau seama că există? Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare de viață, dar nu în cel al animalelor evoluate. O diferență cred că am dibuit: omul își pune problema originii sale, ceea ce cred că animalele nu o fac. De aici încolo, răspunsul la întrebarea „Cum a apărut omul pe pământ?” este mai importantă decât cea a existenței conștiinței de sine.

S-au dat multe răspunsuri până acum. Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă planetă. Din capul locului identificăm ignoranța autorilor aceste ipoteze: planete sunt sateliții soarelui, pe care deja îi cunoaștem și știm că de acolo nu puteau veni. Trecem însă peste acest detaliu și admitem că au venit mai de departe. Răspunsul încă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea: „Bine-bine, și acolo cum au apărut?”.

Răspunsuri mult mai diversificate dau religiile. Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinități ale lor, Tepeu și Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenței compoziției sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar acești oameni s-au înmulțit în forme nefaste și au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reușit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat și o mică imperfecțiune: acești bărbați erau prea deștepți. Temându-se ca ei să nu-și dorească să devină zei, le-au întunecat parțial mintea cu un nor de ceață, le-a încețoșat ochii, reducându-le orizontul și apoi, adormindu-i, le creează patru femei. Această versiune pare puțin ciudată, dar pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire așa cum o cunoaștem noi azi.

Desigur, noi cunoaștem cel mai bine variata Bibliei. Mai întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul și toate celelalte, constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Și Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”). L-a făcut apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul l-a mulțumit. Că n-a fost așa cum și-a dorit a constatat imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluție. N-a fost să fie așa, fiindcă lucrurile s-a agravat din ce în ce mai mult, dar noi nu putem să știm ce ne-a fost hărăzit; poate că Dumnezeu tocmai asta a vrut.

Mitologia greacă are altă variantă a Potopului. Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a acționat în urma informației primite de la tatăl său, nimeni altul decât Prometeu. E vorba deci de o trădare. Mitologia grecilor este de multe ori mai subtilă și, prin asta, mai apropiată de mentalitatea oamenilor, în comparație cu variantele religioase, mai lineare.

Există, desigur, și varianta evoluționistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unei diferențe dintre umanitate și animalitate, conștiința sinelui fiind una dintre găselnițe, dar ea nu stabilește cu rigoare sensul evoluției. Unele animale par să aibă sentimente mai umane decât mulți semeni de-ai noștri, dau nu doresc acum să aprofundez acest subiect și, dacă că tot nu știm ce ne așteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm să „tăiem firul de păr în patru”. Nu de altceva, dar mă gândesc la observația lui Chamfort: „Smulgeți aripile unui fluture și va rămâne un vierme”, iar noi nici măcar nu avem aripi.

*

Nu departe de locuința noastră se află un birt. Firma agățată la intrare ne informează cu litere vizibile de pe cealaltă parte a străzii că numele lui este „La Academie”. Acum, că e vară, produsul academic cu cea mai mare căutare este berea. În tipul iernii, unii „academicieni” aspiră și la o vodcă mică sau țuică fiartă.

Sfârșitul părții a șaptea