Maieutica de buzunar, volumul II

Partea a șasea

*

Printre cărțile tipărite de Editura Prietenii Cărții în Colecția Idei, există și una intitulată Cultura americană. Întregul conținut poate fi redus la o singură idee: americanii nu au cultură. Prevăzătoare, editura ne spune pe pagina a patra că este vorba despre „Colecția Idei preconcepute”. Această precizare există însă numai în două cărți din cele cinci pe care e am eu. (Nu știu dacă sunt mai multe): Cultura americană și Englezii. Toate cărțile sunt traduse din autori francezi și publicate mai întâi în Éditions du Cavalier Bleu sau Presses Universitaires de France.

Întrebarea este: sunt oare americanii lipsiți de cultură? Dacă da, înseamnă că ne putem lipsi de ea, de cultură. Prosperitatea americanilor ne stăvilește orice elan culturalist. Singura posibilitate de rezolvare a acestei ciudățenii este cea clasică: ar trebui mai întâi să precizăm despre ce vorbim. Deci, „ce-i aia cultură?”. Se pare că, pentru unii, cultură este ceea ce știu ei. „Cine nu știe ce știu eu este un ignorant!” Dacă e așa, nu am nimic de zis. Sper totuși că nu e așa și, în consecință, las o șansă și altora.

Cât despre cărțile din această colecție, ele sunt lucrări de popularizare, deci trebuie să fim îngăduitori pe de o parte, dar exigenți atunci când educația avansează idei false. La francezi însă, ca și la ruși, nu ne surprinde. Pe primii îi caracterizează aroganța, în timp ce pe ruși subordonarea față de directivele politice, cu predilecție expansioniste.

*

Mi se întâmplă în ultimul timp să mă intersectez pe stradă cu persoane care mă salută, fără ca eu să-i recunosc. Explicația e simplă: eu port masca peste nas numai în spații închise, în timp ce ei o poartă și pe stradă.

Sugerez ca, în următoarea ordonanță militară să se recomande ca pe măști să se afișeze cu litere mari, vizibile, numele, pronumele și, eventual, o fotografie. Cei ce nu-și pot permite asemenea măști particularizate, să poarte pe frunte o etichetă cu același conținut.

*

Dacă nu există filosofie, ci numai filosofi, ar trebui să ne întrebăm „Ce este un filosof?”. În modernitate există doar profesori de filosofie. Ce sunt cu adevărat ei, prefer să nu spun. Cei clasici, obișnuiau să preia tradiția prin intermediul mentorului sau a vreunuia dintre predecesorii săi, care la rândul lor o preluaseră de la alții și ajungem astfel la Aristotel, Platon, Socrate, presocratici, cu care noi, astăzi, suntem de acord într-o măsură din ce în mai mică.

Prin accentul pe care îl pune pe îndoială, Descartes este unul dintre ultimii filosofi autentici, spre deosebire de Kant, care nu se mai întreabă. El dă lecții, emite definiții și vrea să construiască sisteme filosofice, asemenea economiei comuniste centralizate, în care doar șeful gândește, ceilalți execută.

*

Secetă? Când am mers pentru prima oară cu avionul – la Moscova, bineînțeles, că în altă parte nu aveam voie – m-au surprins ogoarele. Cele de la noi, din România. Erau frumoase, pentru că pe cele din apus nu le văzusem, iar cele din URSS nu existau. Rușii nu-și pierdeau timpul cu agricultura. Ei cumpărau grâu și tot ce aveau nevoie, cu banii de pe armamente.

*

Grecia antică era de fapt un conglomerat de orașe-cetăți, cu puțin teren agricol în jur, care – cu foarte mici excepții – se războiau aproape permanent. Și totuși, ele sunt cele ce au pus bazele culturii europene. Ciudat! Sparta cu Atena nu doar că s-au dușmănit, dar – se știe – au avut stiluri și principii nu doar diferite, ci aproape opuse. Aveau o limbă comună, ce-i drept, deși nu știm exact cât de comună. Relații mult mai apropiate a avut Atena cu cetățile de pe malul Turciei de azi și a insulelor dintre malurile celor două continente.

Ei, da, se pare că aici s-ar găsi explicația. Gândul ne duce la Tales din Milet și nu numai. Școala din Milet (Anaximandru, Anaximene și alții) este renumită. Tot de acolo, Pericle și-a ales ca soție pe Aspasia, femeie frumoasă și, mai ales, inteligentă. Herodot era din Halicarnas, Heraclit din Efes, Pitagora din Samos, Hipocrate din Cos și lista poate continua. Ce reprezenta Atena pentru toți aceștia? Siguranța. Imperialismul Imperiului Persan era un permanent pericol, în timp ce Atena, continentală pe de o parte și cu o puternică ramificație maritimă, pe de altă parte, era atractivă pentru oricine. Aș îndrăzni o comparație cu relația actuală dintre S.U.A. și Europa, Și să mai notăm că Imperiul Persan era un focar de civilizație, de la care grecii și-au însușit mare parte din cultura pe care au dezvoltat-o. Din păcate, noi știm prea puțin despre cultura persană, dar e suficient să scormonim puțin și ne dăm seama că vine necunoașterii ne aparține.

Fapt e că noi, urmașii Romei, suntem de fapt urmașii Atenei, fiindcă și Roma și-a însușit cultura Atenei. Că timpul a cam diluat-o, e adevărat, dar acesta este alt subiect. Mai actuală este întrebarea de ce cultura nu i-a ajutat pe greci să supraviețuiască? După cucerirea romană, Grecia – indiferent de forma de organizare – a dispărut de pe harta politică a lumii, iar odată cu expansiunea Imperiului Otoman, Atena a devenit un sat. Grecia de azi este o creație a țărilor occidentale (Anglia în special), care au trebuit să pună ceva în locul teritoriilor ocupate de la fostul Imperiu Otoman, aflat în colaps.

Să fie oare adevărat că legătura dintre politică și cultură este unilaterală? Politicul subordonează cultura. Reciproca este nulă.

*

„Cunoaște-te pe tine însuți”

A spus-o Socrate, prin pana lui Platon, și orice tânăr va fi gata să afirme că asta face și el și că afirmația stagiritului este o banalitate. Și totuși, cât de greu este s-o realizezi. . . Chiar și eu aș putea să cred despre mine însumi că asta mă străduiesc să fac în fiecare zi. Am trecut bine de 80 de ani și trebuie să recunosc că nu prea mi-a ieșit. De ce? Nu știu! Mă uit însă la cei din jur și – deși sunt convins că fac și ei același lucru, adică se străduiesc să afle totul despre ei înșiși – și nu degeaba, ci pentru a găsi cele mai eficiente căi pentru realizare propriilor lor țeluri în viață, deci se străduiesc din răsputeri – constat că nu prea reușesc.

Și dacă ei nu reușesc, de ce aș reuși eu? Că acesta este crudul adevăr o dovedesc numeroasele mele eșecuri.

Morala: nu te analiza prea mult, că s-ar putea să greșești. Adică de ce „s-ar putea”? Poți fi sigur că așa va fi. Și atunci? Amintește-ți că nu ești decât un gânsac, asemenea celui despre care Eminescu spunea în Archaeus: „Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gânsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant?”. (Archaeus este un eseu filosofic din proza postumă.) Gânsacul reprezenta la el funcționarul obtuz de la primărie – bugetarul corupt am putea zice noi azi. Tu, cititorule, nici măcar nu lucrezi acolo. (Știu asta, fiindcă asemenea persoane nu citesc cărțile mele.) Ești poate cercetător sau proiectant într-un institut de prestigiu sau, oricum, un om onest. Cu atât mai rău pentru tine. Consolează-te cu observațiile lui Mircea Eliade: „Nenorocirea nu e că nu există un adevăr, ci că există prea multe. . . .Mă întreb dacă nu ne-am jucat de-ajuns de-a adevărul. Ce Dumnezeu, să nu fie și altceva mai bun pe lumea aceasta?” (Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, București 1990, paginile 112-114)

Așadar, fii optimist! Nu-i nimic de făcut, cel puțin din partea ta. Uită-te în continuare la eprubeta pe care o privești de 50 de ani și asigură-te că ea îți va furniza fericirea pentru următorii 50. După aia nu mai ai griji. Se știe că primii 100 de ani sunt mai grei. După aceea nu-ți mai pasă. Îmi amintesc acum de un prieten, care a fost surprins de afirmația mea, după ce mi-a relatat că tatăl lui, cu ceva timp înainte să moară, mișca buzele într-un mod ciudat. Știam că acestuia îi plăcuse să cânte și am presupus că asta și făcea, dar fără glas. Era într-adevăr fericit, fiindcă numai imaginația putea crea muzica perfectă pentru gustul lui.

*

În fața unei statui

La ideea că mă voi afla în fața unei anumite statui, îmi imaginasem câteva întrebări, pe care urma să i le pun iar ea să-mi răspundă. Dar iată că s-a întâmplat invers. Ea îmi punea mie întrebări, înainte ca eu să reușesc să scot din desaga memoriei ceea ce gândisem înainte.

M-a întâmpinat cu un are de superioritate și – înainte de orice – parcă voia să-mi spună: „Ești sigur că înțelegi ce spun? Crezi că mă poți înțelege? Uită-te bine la mine, nu fii superficial.”

Și mă uitam, dar tot degeaba.

*

Răsfoiesc acum Istorii-le lui Herodot și aflu că alfabetul atribuit de noi grecilor n-a fost inventat de greci, ci de fenicieni, și adus de Cadmos (Cadmus după unii), venit la Teba în căutarea surorii sale Europa, răpită de Zeus. Dacă afirmația ar fi aparținut oricui altcuiva, l-aș fi suspectate de „fake news”, dar cel mai mare istoric al antichității nu avea nici un interes să-și denigreze concetățenii, așa cum o facem noi azi. Iată textul: „Acești fenicieni, care au venit împreună cu Cadmos, ... , au adus elinilor, printre multe alte învățături, și scrierea care, după cât mi se pare, nu exista înainte vreme la eleni. ... Apoi, cu scurgerea vremii, odată cu limba, fenicienii au schimbat și caracterul scrierii.” (Herodot. Istorii, Editura Humanitas, Cartea a cincea, LVII, pagina 256) Cât despre Cadmos, acesta nu a fost doar eroul legendei – de fapt al legendelor, fiindcă grecii și-au dotat aproape pe toți zeii și eroii cu mai multe legende, pentru ca să poată discuta mai mult pe aceste subiect – ci un personaj real, care a jucat un rol important, în dezvoltarea culturii nu doar a Feniciei, fiindcă era fenician ci a întregii zone prin care a călătorit, fiindcă – da – a călătorit mult și așa se face că au aflat și grecii câte ceva din ideile lui.

Că le plăceau grecilor legendele și mai ales să discute ideile avansate prin ele este evident. Cea mai bună dovadă este imensitatea teatrelor cu mii de locuri – uneori peste zece mii, ca cel de la Epidaur (14 mii), deși localitățile din jur nu puteau furniza atât de mulți spectatori. Înseamnă că veneau de la mari distanțe, într-o epocă în care nu se inventase nici măcar bicicleta, darămite automobilele. (Am putea fi siguri că, dacă ar fi avut autoturisme se duceau în altă parte, nu la teatru, așa cum fac azi bogătanii noștri.)

N-aș fi scris toate astea, dacă aseară n-aș fi văzut un film care m-a intrigat. Era vorba despre viața celui care a descoperit picturile rupestre din grota Altamira, din Spania. Recunoașterea descoperirii sale a venit după moartea sa și după ce, între timp, se descoperiseră alte picturi rupestre în peșteri din Franța, iar spaniolii au trebuit să-și recunoască ignoranța. (Se întâmplă și la case mai mari și, mai ales, recente.)

Asta nu are – bineînțeles – nici o legătură cu alfabetul fenician. Și atunci? Și atunci, mă întreb cum se explică diferențele de mentalitate dintre popoarele de pe malurile Mediteranei. (Era să scriu cultură, dar cultura este un produs al mentalității.) O primă explicație ar fi faptul că natura le oferă oamenilor condiții de trai diferite, în funcție de sol, climă și altele. Am fi tentați să credem că cei care au tot ce le trebuie sunt mai leneși, dar ... Natura le-a oferit mai mult celor din Europa centrală decât solul arid și stâncos din sud, dar ei au produs înainte de orice triburi războinice. Poate însă nu sunt ei singurii vinovați. Cei mai curajoși s-au aventurat în nordul înghețat, unde au trebuit să-și găsească alte mijloace de supraviețuire, ceea ce le-a format alt gen de caractere și atunci s-a petrecut fenomenul invers. Ei sunt probabil cei care, prin incursiunile lor în sud, i-au învățat pe aceștia meșteșugul războaielor și le-a deschis apetitul pentru cuceririle de mai târziu. Triburile războinice ale francilor, plecați din zona Germaniei de azi, au dat numele Franței, iar despre goți, vandali alții să nu mai vorbim. Fenicienii, în schimb, au preferat comerțul. Mult mai inteligent! Îngâmfarea – caracteristică prostiei – a creat istorie prin războaiele ce le-a generat. Este vorba însă de istoria care se predă în școli și nu despre istoria reală a civilizațiilor. E drept că cele două istorii se întrepătrund și e aproape imposibil să le separi. Problema este unde punem accentul: pe capete încoronate, care reflectă lumina ce cade pe ele, sau pe cei ce au produs lumină?

Relativ izolată de continent prin munții ce o străjuiesc la răsărit, dau fâșiei de pământ de pe malul Mediteranei, pe care o numim Fenicia, caracteristicile unei insule. Pe de altă parte, a fost pentru o vreme o zonă de intersecție a civilizațiilor, ceea ce i-a permis să sintetizeze diferitele concepții de viață și să-și aleagă calea proprie, în funcție de condițiile oferite de natură și oportunități. Știm astăzi despre fenicieni că au fost navigatori iscusiți și comercianți, dar și că ei au inventat purpura, devenită simbol al bogăției în lumea antică europeană până târziu după ce ei ieșiseră din istorie ca popor. Tot despre ei se spune că ar fi inventat sticla. (Așa susține Pliniu.) De asemenea, ei, fenicienii, au inventat și numerele „arabe”, numite astfel fiindcă prin intermediul arabilor au ajuns în Europa.

Mă gândesc acum la argumentul prin care noi, românii, încercăm să ne justificăm înapoierea prin faptul că nu ne-am putut dezvolta, fiindcă ne aflăm la intersecția unor puteri mai mari. Exemplul Feniciei, al Greciei și a altora dovedesc contrariul. Poate doar faptul că ele au fost la confluența unor civilizații, în timp ce noi am cunoscut doar invazii ale unor popoare cu mult mai puțin civilizate.

*

Pe când încercam să-mi fac puțină ordine în bibliotecă, am dat peste cartea lui Dim. Păcurariu „Teme, Motive, Mituri”. O cumpărasem cu câțiva ani în urmă pentru că mă interesează subiectul, dar nu mai știam de ce am abandonat-o. În general, atunci când cumpăr o carte, curiozitatea mă determină să-i citesc măcar începutul, dacă - din diferite motive - nu pot s-o și termin, după care, terminată sau nu, o depozitez într-un raft potrivit interesului pe care mi l-a stârnit, în ideea că o voi relua altă dată. Dacă nu prezintă nici un interes, atunci o duc la anticariat pentru ca să nu mă încurce. Cartea lui Dim. Paurariu era în raftul vecin cu „coșul de gunoi” și nu-mi aminteam de ce. Acum, că am frunzărit-o din nou și știu de ce: pentru că mi-a înșelat așteptările. Dar mai întâi trebuie să spun care erau aceste așteptări.

Se știe că, în literatura universală, există doar câteva motive majore, pe care popoarele de oriunde le-au tratat de-a lungul veacurilor încă din antichitate, chiar fără să fi știut unii despre existența celorlalți. Există studii savante în această privință, pe care n-am să le enunț doar pentru ca să las impresia că aș fi și eu vrun erudit. Îl amintesc doar pe Claude Lévi-Strauss, considerat și azi un părinte în materie de structuralism. Ce m-a pasionat pe mine, ca simplu amator, a fost să urmăresc nuanțele cu care popoarele interpretează aceste motive potrivit mentalității lor, precum și modificările ce au loc în timp, datorită transformării mentalităților, sau invers, cum se reflectă mentalitatea popoarelor prin mituri. Noi, cei de azi, aflăm care a fost mentalitatea epocii respective, citind literatura ei. Așa ceva mă așteptam să găsesc în cartea unui specialist. Dezamăgirea mi-a fost însă totală.

Primul capitol, este o statistică cu titluri și autori grupați pe teme, într-o manieră destul de arbitrară. Dezastrul începe atunci când încearcă să definească termenii. Dacă despre noțiunile discutate – temă, motiv, mit etc. – păstram oarece amintiri de pe vremea liceului, ce-i drept foarte vagi, datorită timpului ce s-a scurs, după lectura „definițiilor” lui Dim. Păcurariu am intrat în ceață. Aglomerația de titluri și autori diferiți, poate doar să impresioneze cititorul naiv, căruia să-i ascundă lipsa oricărei idei. După sârguința cu care și-a întocmit această statistică, mă gândeam ce altă meserie i s-ar fi potrivit autorului, dar chiar și în statistică, după strângerea datelor, cineva trebuie să le interpreteze, altfel întregul efort n-ar fi avut nici un rost.

Prima temă discutată este cea istorică. În realitate, sunt prezentate lucrări cu subiecte istorice, ceea ce nu este același lucru. Pe un subiect istoric se poate dezvolta o temă de cu totul altă natură, fie și de dragoste. Reciproca este și ea valabilă: pe un subiect de dragoste se poate pune în discuție, în mod subtil, o tema istorică. Ce-i drept, această a doua variantă cere oarece abilitate din partea autorului. Avem de fapt două categorii:

- temă istorică cu subiect istoric, cu alte cuvinte istorie scrisă în termeni literari;

- cadrul istoric pentru o temă oarecare, fie ea și de dragoste. (Istoria și mai ales războaiele constituie un cadru extrem de generos pentru subiecte de tot felul, mai ales psihologice. Asta nu înseamnă că ne aflăm în fața unei lucrări cu caracter istoric.)

În conexiune cu istoria apar ca subiecte patriotismul, eroismul etc. Fiecare dintre ele poate fi o temă distinctă și se pretează la analize cât se poate de interesante. Patriotismul, spre exemplu, implică noțiunea de patrie. Dar ce este patria? Cuvântul înseamnă ceva pentru noi, cei de azi, dar a însemnat ceva cu totul diferit pentru alte popoare și alte epoci, și nu a însemnat nimic pentru cei mai mulți. Pentru grecii din antichitate, patria se limita la o cetate; în perioada monarhiilor absolute, patria putea fi domeniul „lăsat de la Dumnezeu” în stăpânirea regelui; după abolirea monarhiilor - pentru că trebuiau înlocuite cu ceva - a apărut ideea de națiune. Pentru multe țări, patria se confundă cu națiunea, iar patriotismul a degenerat în naționalism. Pentru țările multinaționale lucrurile se complică. Ce însemna patria pentru imperiile mișcătoare, cum au fost turcii otomani până la cucerirea Constantinopolului? În aceste condiții, se pune întrebarea: „Când discutăm despre patriotism ca temă literară, despre ce discutăm, de fapt?”.

O temă mai inspirată, dar asociată patriotismului, este eroismul. Eroism înseamnă spirit de sacrificiu. Sacrificiu pentru cine? Pentru rege, pentru patrie, pentru biserică, sau poate pentru cauza comunismului? E nevoie de un țel măreț, pentru că altfel nu mai este eroism.

Sărim peste capitolul trei, neinteresant, și ajungem – ați ghicit - la cel de al patrulea, care se ocupa de Don Juan. Ei, aici chiar că m-am enervat. Vorbind doar despre sexualitate, Dim. Păcurariu m-a convins că n-a înțeles mare lucru din substanța mesajului. Don Juan este viața însăși. Analiza modului de tratare a „Don Juan”-ismului poate fi comparată cu un curs de istorie a filosofiei. Nu a filosofiei scorțoase, savante, ci a filosofiei reale, adică a modului în care omul comun privește problemele reale ale vieții. Modelul „Don Juan” a fost condamnat sau lăudat de-a lungul secolelor în toate nuanțele posibile, după cum „carpe diem”-ul său a fost sau nu acceptat de societatea respectivă. Întreaga mentalitate a unei epoci se reflectă în literatura epocii respective. Sigur că Don Juan, sau oricum altcumva l-ar fi chemat, era condamnat în perioada religioasă a Evului Mediu, a fost privit cu simpatie mai târziu, și cine știe cum va fi considerat el în viitor. Să fie acesta un mit deja dispărut, așa cum i se pare lui Dim. Păcurariu? Ar fi o mare prostie să ne imaginăm așa ceva. Don Juan înseamnă o anumită atitudine față de viață, și anume: „trăiește clipa!”. Este atitudinea lui. Noi putem avea alta, iar tema se ocupă tocmai de analiza diferențelor dintre diferitele noastre atitudini. Cum ar putea să moară acest subiect de dezbatere? Ar însemna să moară viața.

Don Juan este uneori bărbatul fără scrupule, dar alteori este și cel care nu poate rezista ispitei, deci este în ultimă instanță un om slab. În fața unei fete care-i place cu adevărat, un adolescent devine la fel de sfios azi, ca și acum o mie de ani, în ciuda avalanșei de vulgarități televizate. Iar dacă vrem să arătăm că nu suntem ca el, ca Don Juan, cu atât mai mult trebuie să-l definim pe cel față de care vrem să ne delimităm. Nu se poate pune o limită între ceva, adică noi, și nimic.

În al cincilea capitol autorului i se pare că – pe lângă cele câteva teme existente de mii de ani – a descoperit el unele noi. Să fim serioși!

*

Astăzi, Plácido Domingo împlinește 80 de ani. E mai tânăr decât mine! Mai sunt și alte diferențe între noi doi. Nu-l invidiez pentru talentul lui, fiindcă eu nu am încercat să-mi exersez aptitudinile muzicale nici măcar în baie, dar îmi amintesc o scenă din tinerețe. Am cunoscut o domnișoară care ne amuza fără voia ei pe toți cei din grupul nostru, printr-o reacție spontană de fiecare dată când auzea numele Margaretei Pâslaru: „Eu nu știu ce găsesc oamenii la ea. De unde și până unde atât talent pe capul ei? A fost colegă de clasă cu mine.” Se întâmpla prin 1961 sau 62, pe când celebra cântăreață era en vogue. Cunoștința noastră recunoștea, pe de altă parte, că ea nu are astfel de înclinații, ceea ce însă n-o scutea de invidie.

Din nefericire, nu era singura invidioasă.

*

Un tânăr mi-a oferit astăzi locul sau în troleibuz. Am devenit optimist! România a început să se re-civilizeze! Evident, nu pentru că ar fi venit vreo ordonanță de urgentă de la centru, ci pentru că – la urma urmelor – trebuie să viețuim împreună unii cu alții, or a fi civilizat înseamnă tocmai să-ți respecți concetățenii, făcând astfel traiul în comun cât-de-cât suportabil.

Deși, uneori, termenul civilizație se asociază cu un nivel înalt de dezvoltare a societății, consider această interpretare un abuz, provenit din aroganța celor din țările momentan mai dezvoltate. Ideea nu ne aparține nouă, Românilor. Se poate găsi și în Larousse, ca dovadă a aroganței francezilor din perioada lor de glorie, care – dacă ar fi să rămânem fideli aceleași definiții a termenului – ar trebui să-i recunoască pe americanii ca fiind mai civilizați decât ei, deoarece din punct de vedere economic SUA sunt superioare Franței, idee la care orice francez ar deveni alergic. Personal rămân la sensul originar al adjectivului civilizat, ca definind caracteristicile membrilor (civis) orașului, satului, regiunii, statului, neamului etc., al cetății (civitas), în sens generic. Numai așa putem vorbi despre civilizație rurală, urbană, montană, egipteană, chinezească sau de orice alt fel. A fi civilizat înseamnă deci să respecți regulile locului. Atunci când un automobilist, spre exemplu, trecând cu viteza prin bălți stropește trecătorii, el nu este civilizat pentru ca folosește o tehnologie mai avansată decât pietonul, ci dimpotrivă.

Și acum să revenim la oile noastre! Conform precizării anterioare, consider că ciobanul din vârful muntelui sau agricultorul de la coarnele plugului erau civilizați, fiindcă ei respectau normele de viață în mediul în care trăiau. Când și de ce au căzut din această stare? Înainte de al doilea război mondial, România era o țară preponderent rurală. Țăranii și orășenii erau civilizați fiecare în mediul lor, iar orașele aveau o capacitate acceptabilă de asimilare a noilor veniți. După război însă, exodul populației de la sate a copleșit posibilitățile de asimilare a orașelor. Cum orașul are condiții obiectiv diferite de ale satului, obiceiurile nu pot fi transplantate dintr-un loc în altul fără consecințe. În plus, stimulați de sloganurile comuniste, conform cărora muncitorii sunt baza societății, proaspeții orășeni nici n-au mai încercat să se adapteze civilizației urbane, ci – dimpotrivă – au abandonat și regulile de bună cuviință învățate de la proprii lor părinți. „Jos burghezia!” însemna jos orășenii.

După 1989, copiii noilor orășeni au considerat că nu trebuie să mai respecte chiar nimic, nici măcar pe cei mai în vârstă, pentru că – nu-i așa – ei au dus țara de râpă, uitând că, de fapt, tocmai tinerii sunt produsele comunismului, pe câtă vreme bătrânii au mai prins câte ceva din educația ante-belică, cel puțin de la părinții și profesorii lor, dacă nu direct. Prin unele locuri încă se mai pot vedea urme ale unor plăcuțe informându-ne că „bătutul covoarelor este permis doar intre orele 8 și 12”, sau simpla recomandare „Păstrați liniștea!” Astăzi orice bricoler ciocănește în apartamente de bloc când „vrea mușchii lui”. Până nu demult, ritmurile tribale ale muzicii date la maximum pot fi auzite oriunde, ca să nu mai vorbim despre petrecerile cu „țipurituri”, organizate în cartiere aglomerate, pentru nesomnul vecinilor, deși orașul are spatii special amenajate pentru așa ceva.

Cum de se civilizează românii tocmai acum? Între timp, oamenii au constatat că, totuși, trebuie să conviețuiască după reguli naturale și nu după îndemnuri politice. Copiii de azi par să fi înțeles mai bine acest lucru, probabil pentru că nu sunt marcați de sentimente de „clasă” sau de origine. Astăzi, suntem cu toții la fel de modești, cu unele excepții, care – în ciuda prosperității lor – se comporta grobian.

*

Educație non-standard

În 1981, n-am mutat într-un cartier nou de blocuri. Cum pe vremea aceea majoritatea celor care primeau locuință erau familii cu un nou copil, spațiile de joacă erau supraaglomerate, motiv pentru care și străzile mai puțin circulate erau folosite de către amatorii de fotbal. Zgomotul era infernal, mai ales că ferestrele noilor blocuri erau departe de a fi etanșe. Nu aveam ce face, așa că trebuia să ne obișnuim. Într-o zi, m-am oprit pentru puțin timp în dreptul unor jucători foarte înfocați și îi priveam de pe trotuar. La un moment dat, când la execuția unui aut din apropierea mea se aflau cinci sau șase jucători, am profitat de ocazie și am spus ca pentru mine, dar suficient de tare ca să audă și ei: „Interesant: la copii e la fel ca la adulți: țipă mai tare cei care joacă mai prost”. În următoarele săptămâni, se juca fotbal „pe șoptite”. Nu numai de către cei câțiva, care mă auziseră, ci în tot cartierul. Vestea se răspândise.

*

Zilele trecute am cunoscut o doamnă venită din Statele Unite pentru o scurtă vizită acasă. Nu știu care sunt condițiile în care a emigrat în 1985 (parcă), nici ce a făcut sau n-a făcut acolo, practic nu știu mai nimic despre ea, dar comportarea ei, poziția arogantă pe care se situa în discuții, m-a incitat și determinat să scriu aceste rânduri, nu pentru ea, ci pentru ideea în sine.

----------------

În martie 1990, mă aflam pentru prima dată în viața mea dincolo de hotarele de vest ale României. Eram încă plin de entuziasm și credeam - ca mai toți românii - că drumul nostru către prosperitate va fi scurt și glorios. M-au surprins de aceea și m-au jignit în amorul meu propriu afirmațiile pesimiste ale unor emigranți români stabiliți în Viena cu câțiva ani în urmă, potrivit cărora nici una dintre previziunile mele nu se va împlini și că, dimpotrivă, singurele „afaceri" rentabile vor fi cele pe care obișnuiam să le numim „bișniță", precum și escrocheriile în stil mare, pentru cei capabili de așa ceva. Comerțul, mic sau mare, n-a fost niciodată pasiunea vieții mele și nu eram dispus, la cei peste 50 de ani ai mei de atunci, să-mi schimb principiile și încă pentru afaceri oneroase.

Dar, pe ce se baza entuziasmul meu? De ce românii urmau să străbată un drum presărat cu flori, în ciuda vecinilor noștri, deja angajați pe drumuri cu destinații asemănătoare și care păreau să bată pasul pe loc? Eram noi mai deștepți decât ei? N-am crezut niciodată în această idee, iar inepțiile despre „inteligenta românească în acțiune" cred că sunt simple dovezi de mitocănie provenită tocmai din ignoranță, din necunoașterea standardelor mai înalte ale țârilor cu adevărat dezvoltate. Și atunci? Totuși, istoria a notat că, în secolul trecut, România a parcurs drumul de la feudalism la societatea modernă într-un ritm formidabil. Între cele două războaie mondiale ritmul a fost și mai dinamic, iar România și românii se bucurau în capitalele europene de un grad de simpatie de invidiat. Probabil că această simpatie se datora latinității noastre și ea ne va ajuta și acum - credeam eu - să accedem mai ușor la civilizația occidentală. Mai făcusem acest lucru într-o oarecare măsură și în anii ’65-'70. De ce n-am face-o și acum?

Anii ce au urmat au dovedit că m-am înșelat, iar afirmațiile celor din Viena îmi reveneau mereu în minte și mă enervau cu atât mai mult cu cit trebuia să constat că au avut dreptate. Cum se face că eu greșeam, în ciuda pregătirii mele – cel puțin teoretice – superioare, în timp ce interlocutorii mei – mai mult sau mai puțin ignoranți în asemenea probleme - erau mai orientați? Și nu eram decât la mai puțin de trei luni după răsturnarea din Decembrie 1989. Sigur că nu raționamentele lor proprii i-au condus la aceste concluzii, ci faptul ca ei erau purtătorii unor informații elaborate de alții, mai avizați, cu mai multă experiență și de care eu nu aveam habar.

Încerc acum să caut unele explicații. Iată una: românii care circulau prin capitalele europene înainte de război erau oameni educați; era firesc ca ei să se bucure de simpatie. Emigrația română de după război a fost recrutată din toate categoriile sociale și ea nu se mai găsește numai în capitale ci peste tot, iar în cercurile cele mai înalte s-au aflat reprezentanții „high-life"-ului roșu, despre care mai bine nu mai vorbim. Și atunci de unde atâta simpatie și încredere? De la borfași la savanți, de la spioni ruși travestiți la patrioți autentici, de la escroci și activiști de partid ratați la idealiști cu cele mai bune intenții, am trimis tot ce se putea trimite.

Acum, ei, occidentalii, ne judecă după criterii obișnuite. Unul dintre aceste criterii este educația, pentru că diferența esențială dintre o societate subdezvoltată și una dezvoltată este tocmai educația. Aici nu este vorba de numărul versurilor din Shakespeare pe care le-am învățat, ci de modul în care oamenii comunică între ei. Asta nu este descoperirea mea; s-au scris teancuri de cărți pe această temă. „În tarile subdezvoltate, structurile mintale ale populației nu stimulează înclinațiile spre a munci, a economisi, a investi, care sunt resorturile creșterii… economia este nearticulată… indivizii și grupurile lor își transmit defectuos informația economică…". Este un citat din François Perroux, economist specializat în analiza țărilor mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic. Asemenea afirmații sunt frecvente la mai toți analiștii, mai vechi sau mai noi, ai economiei mondiale. În cazul nostru, este vorba despre educația românilor de acasă, pentru că ei contează în analizele economiștilor și, în ultimă instanță, tot ei sunt și matca de origine a emigranților. Așa țară, așa emigranți!, așa imigranți.

Acum nu mai este atât de greu de văzut cum de au știut occidentalii pe ce drum vom apuca noi după 1989. Realitatea a dovedit că până ce și ei au fost prea optimiști. Dar, asta e! Iar acum, vin emigranții în vizite pe acasă și ar vrea să ne dea lecții despre cum ar trebui să ne occidentalizăm. Intenția lor ar fi bună; elevi există, dar vai de profesori! Majoritatea abia și-au câștigat acolo existenta numai ei știu cum. În schimb, au pierdut lecția de aici, pentru că nici cei râmași n-au stat degeaba. Au învățat și ei câte ceva. Nu prea mult, din păcate, dar au învățat. Au învățat în primul rând că din occident vin doar indicații despre cum trebuie să ne purtăm cu homosexualii, vin misionari care – neștiind încă cu adevărat ce este Creștinismul – vor să ne creștineze pe noi, vin pedofili, traficanți de droguri, și vin înalți demnitari, care ne explică ce sunt drepturile omului, deși ei reprezintă state care – de-a lungul istoriei, sau chiar în prezent – au fost vârfuri ale naționalismului celui mai exacerbat, ca Franța ori Germania, sau ca USA care – după ce i-a masacrat pe indieni și a practicat sclavia până nu demult, azi își flutură drapelul chiar și la toaletă sau pe chiloți.

Ce am produs noi? După 50 de ani de comunism, ar fi absurd să pretindem că am plonjat în democrație. Toți politicienii noștri, indiferent de culoarea politică afișată, sunt educați în timpul sistemului comunist. Așa cum, în anii '70, când rușii au slăbit puțin frâul, am avut o înflorire economică datorată oamenilor educați înainte de război și care erau încă în viață, acum cunoaștem un declin economic, datorită comuniștilor care sunt încă în viață, chiar dacă defilează cu steaguri politice diferite.

Ce face emigrația română? Nici măcar cât cei de acasă, care cel puțin au învățat că trebuie să se ajute singuri. Românilor din diaspora le scapă faptul că ei și urmașii lor vor rămâne americani, englezi, francezi, germani sau chinezi de origine română cel puțin două generații. Ei vor suporta cu intensitate maximă toate laudele și, mai ales, bobârnacele la adresa României. De aceea, ei ar trebui să fie primii interesați în imaginea țării lor de origine. Încercările individuale de a-și șterge urmele reprezintă cel mai prostesc gest cu putință în situația lor. Din păcate însă, chiar asta se străduiesc să facă de cele mai multe ori. Chestiune de educație. Au luat cu ei lipsa de comunicare de aici. N-au înțeles că împreună se reușește mai bine, de cele mai multe ori numai împreună.

Schimbarea aparține generației viitoare. Deja, la aceste alegeri, a apărut un tânăr care captează atenția. Nu are încă nici o șansă acum, dar prezența lui nu va rămâne fără urmări. Peste patru ani vor fi mulți ca el. Deocamdată este doar un model și îl admir pentru asta.

*

Oamenii sunt tentați să focalizeze responsabilitățile evenimentelor istorice asupra unui număr cat mai mic de persoane, de preferința asupra unuia singur. Este explicabil, pentru că așa este cel mai simplu și așa am fost învățați: istoria este predată ca o succesiune de capetelor încoronate, personalități și evenimente majore. Nu se poate neglija rolul personalităților așa cum nici nu putem eluda evenimentele importante dar, de cele mai multe ori apariția lor este o consecința a unor evenimente trecute, premergătoare.

Este la moda să se vorbească astăzi despre istoria recentă a Europei de est în termeni de comunism, totalitarism etc. Este simplu și mai ales comod, ba chiar profitabil să se ascundă în spatele unor cuvinte o istorie complexă, plină de tot felul de responsabilități, unele încă actuale și nu toate lăudabile.

Ceaușescu, spre exemplu, a fost departe de a se impune ca o autoritate. Dimpotrivă, el a fost adus la putere tocmai pentru a fi manipulat. A fost un gest laș din partea vârfurilor politice ale timpului - Chivu Stoica, Gheorghe Maurer și alții – care au gândit că, în loc să se implice ei, să pună un președinte mult mai tânăr, pe care însă să-l dirijeze din umbră. Lașitatea i-a costat pentru că ei au fost rând pe rând înlăturați, în timp ce alții, mai abili în gâdilarea orgoliului prostului, au realizat idea în folos propriu. Dictatura Ceaușistă nu a fost nici pe departe o dictatura personală, ci dictatura unui grup de interese, care au construit însă o imagine a unui dictator pentru uzul populației, imagine la adăpostul căreia grupul din umbră putea opera in liniște. Acest grup era reprezentat în primul rând de fosta Securitate, dar numai. Secția organizatorica a Partidului Comunist, cei implicați in afaceri externe, protocol, sau chiar gospodăria de partid deveniseră o mare familie strâns unita pentru privilegii foarte concrete.

Influenta Moscovei a fost de asemenea evidentă. Recâștigarea României ce o luase bine către vest a fost unul dintre obiectivele lor, și l-au realizat în stil propriu. Dacă în 1970 exporturile de textile, de exemplu, erau aproape în exclusivitate către vest, în 1989 ele erau aproape în totalitate către URSS. Ce-i drept, în schimbarea de direcție a avut și Ceaușescu un rol important dar nu prin curaj ci de frică. (Cel mai adesea curajul unor indivizi este dictat de frică. Antoine de Saint Exupere scria nu odată că „pe cel fricos să-l pui să păzească cetatea, pentru că el nu va dormi".) Momentul de cotitură în politica lui Ceaușescu a fost invazia Rușilor în Cehoslovacia din 1968. Atunci, după ce a solicitat sprijinul măcar moral al puterilor occidentale și a fost refuzat, Ceaușescu a înțeles că este singur. Soluția lui a fost schimbarea cu 180 grade, iar România, din drumul ei către vest a fost aruncată în cel mai negru comunism, în care Coreea de Nord devenise exemplu de urmat. Greu de spus dacă a fost idea lui Ceaușescu sau l-au mai ajutat și alții. Așa se și explică evoluția României de la o perioada de relativa glorie, cu apogeul la sfârșitul deceniului 7, până la maxima decădere la sfârșitul deceniului 9.

Căderea lui Ceaușescu nu a fost un fapt izolat. Dimpotrivă, el a fost ultimul dintre „dictatori". Căderea a fost de fapt a URSS iar Romania a fost printre ultimele. Tocmai aceasta întârziere a permis celor din umbră să se organizeze mai bine pentru preluarea puterii, tot din umbră. Evenimentele ulterioare au dovedit cât de bine a funcționat mecanismul. Astăzi aceleași persoane, dacă nu conduc, sunt în schimb mari „oameni de afaceri". Cum?

*

La bătrânețe, încerci să dai un sens vieții. Cauți, bineînțeles să-l afli și în trecut, în ceea ce ai făcut, dar – cum nu poți fi mulțumit pe deplin sau deloc – încerci să faci ceva în viitor, atât cât ți-a mai rămas de trăit. Desigur, tinerii nu vor înțelege asta. Ei sunt preocupați de prezent, pe care, de obicei, îl risipesc, deși lor nu li se pare. Soarta le poate fi favorabilă prin legarea faptelor într-un șir cu sens, poate chiar o serie, aceasta fiind cea la care fiecare termen al șirului reține ceva din precedentul, amplificând astfel valoarea seriei, dându-i sens, semnificație. De dorit ca ea să fie una pozitivă, favorabilă.

*

Vai ce ceață groasă, vai ce ceață groasă,

Oare unde-i drumul, care duce-acasă.

Așa îmi striga în spate un turist, în timp ce urcam de la cabana Bâlea Cascadă la Bâlea Lac, din munții Făgăraș. Era pe la sfârșitul lui aprilie, prin 1964 sau ’65. Eu coborâsem din creastă să mă întâlnesc cu un amic și acum urcam împreună spre cabana de sus. Doar la peste 2000 de metri altitudine mai exista zăpadă la vremea aceea iar noi încercam să prelungim puțin sezonul de schi. Mă aflam astfel fără să vreau în fruntea unui șir de turiști cu același țel, care se atașaseră de noi. Era, într-adevăr, o ceață „să nu-ți vezi vârful la schiuri”, cum se spunea. O exagerare, bineînțeles. Vedeam vârfurile, dar ceața era, într-adevăr, de nepătruns privirii. Urcând însă printre cei doi versanți ai muntelui, nu aveam probleme de orientare, astfel că „poezia” turistului avea doar caracter retoric, mai ales pentru că el tocmai plecase de acasă.

Ceață e și acum, în Brașov, așa că planurile mele de plimbare s-au năruit. Foarte probabil, ea se va transforma într-o burniță chiar mai neplăcută. Nu mi-a rămas deci decât alternativa căutatului prin bibliotecă, în speranța să găsesc ceva atrăgător de citit.

Privirea mi-a fost atrasă de un album de pictură intitulat WENEZIANOW. Nici nu-mi mai aminteam ce tratează. Înlocuindu-l pe ‚w’ cu ‚v’, l-am putea citi Venețianul, ceea ce mă duce cu gândul la vreun pictor italian de pe la începutul Renașterii. Albumul îl am demult, de prin anii ’70 sau începutul lui ’80 ai secolului trecut. Pe atunci cumpăram orice album de artă apărea în librăriile din România. Microbul picturii mă prinsese demult, dar de curând îmi luasem în propriile mâini hobbyul ca pictor amator. Cu mici excepții, albumele românești nu erau de bună calitate, dar cele sovietice erau excelente. Ca în toate țările socialiste, produsele de export erau mai bune decât cele destinate cumpărătorilor autohtoni. M-am convins de această diferență în timpul celor două excursii în fostul URSS, mai ales în privința discurilor „lung play”, din vinilin.

Deschizând albumul, am înțeles de ce nu-mi aminteam de el. Textul este în limba germană, pe care nu o cunosc, deci nu-l citisem niciodată. Reproducerile sunt însă bune. Unele îmi sugerează stilul lui Repin și al celorlalți „Peredvizhniki” (rătăcitori, Itineranți), deși el a fost unul avant la lettre. S-a născut în 1780 și a murit în 1847 (asta am reușit să citesc în limba germană), deci înainte de înființarea „cooperativei” celor 14 studenți hoinari, care și-au propus să abandoneze restricțiile artei academice și să picteze scene din viața reală a poporului rus. Inițiativa lor a durat puțin, între 1863 și 1864, dar a lăsat urme, lista celor care le-a adoptat stilul fiind azi mult mai lungă. În cazul lui, al „venețianului”, predomină însă portretele. Față de Ivan Shishkin, peisagist consacrat, Alexei Venețianov, așa se numește de fapt (Алексей Гаврилович Венецианов), este un portretist.

Ca să mă luminez în privință biografiei, am apelat la Internet. Am aflat astfel că el provine dintr-o familie de negustori greci, stabiliți la Moscova. Nu se spune dacă aceștia erau părinții sau bunicii lui. De ce se numește Venețianov nu am reușit să aflu. Am aflat însă că el a părăsit Moscova și s-a mutat la Petersburg, unde a început să studieze arta, ca amator. Ulterior a făcut cunoștință cu Vladimir Borovikovski (pictor ucrainean, care a dominat arta portretului în Rusia secolului 19), și a locuit în casa sa ca ucenic. A încercat să lucreze ca portretist independent, dar a primit puține comenzi. În 1811, Consiliul Academiei de Arte i-a acordat titlul de „academician” pentru două dintre lucrările sale: un autoportret și un portret al lui K. I. Golovachevsky și al elevilor mai tineri ai Academiei. Cu alte cuvinte, a fost acceptat în această asociație, fiindcă nu putem vorbi despre o academie în sensul de azi, iar el nu putea primi un titlu academic, nefiind nici o zi student la un asemenea institut de învățământ. Interesant este că, asemenea „itineranților”, dar cu 44 ani mai devreme, în 1819, dedicându-se complet artei, a părăsit serviciul oferit de Borovikovski și s-a stabilit în satul Safonkovo, unde a pictat scene din natură, pe care le-a observat în jurul său: portrete ale țăranilor și scene din viața rurală. El a fost primul care a înfățișat viața țărănească în arta rusă. Ulterior, țarul Nicolae I, căruia îi plăcea să promoveze „tendințele naționale”, l-a numit pictor de curte și subiectele sale s-au schimbat.

Dacă aș fi văzut vreunul dintre portretele lui înainte de a răsfoi albumul, aș fi spus: „Desigur, este un pictor venețian de pe la sfârșitul Renașterii”. Dar nu este și nici n-a văzut Veneția sau oricare alt oraș din afara Rusiei. A fost un autentic autodidact talentat.

*

Deoarece rușii de astăzi formează cel mai numeros popor vorbitor de limbă slavă, multă lume consideră că această limbă le aparține din timpuri imemoriale și că ei ar fi răspândit-o în teritoriile unde trăiesc azi polonezii, cehii, slovacii, ba chiar și bulgarii, sârbii și alții, vorbitori ai unor limbi din aceeași familie.

Nimic mai fals! De asemenea, unii filologi români de formație pro-sovietică consideră în mod eronat că multe cuvinte românești ar fi de origine slavă, recte rusă. Chiar și alfabetul chirilic, folosit azi în Rusia, este în mintea celor mai puțin informați că ar fi de origine rusă, deși numele îl trădează ca fiind inventat de către grecii Chiril și Metodiu, trăitori în secolul 9, la vremea când Rusia încă nu exista. Doar cuvântul „rus” exista, dar el nu este slav. Originea lui este cu totul alta. „Rusii, Varegii Rus’, rușii kieveni sau rutenii kieveni au fost un popor medieval de origine scandinavă care a dominat din punct de vedere militar un vast spațiu din Europa de Est, constituindu-se într-o elită nobiliară războinică ce conducea o populație cu origini variate (finice, slavice, baltice etc.). Rădăcina rus’ a supraviețuit în numele națiunilor moderne belaruse, ruse și rutene.” Textul citat este extras de pe Internet, din Wikipedia.

Este vorba deci despre vikingi, care au cucerit aceste teritorii și care au fost folosiți chiar și de către Bizanț, pentru aptitudinile lor militare. Așa numita Rusie Kieviană este tot creația lor.

Mult mai târziu, triburile din jurul Moscovei de azi, unindu-se împotrivă mongolilor, au apelat la conducători varegi tot pentru cunoștințele și abilităților lor militare.

Limba slavă își are originile în Polonia de azi, iar răspândirea ei este datorată vikingilor. Nu este vorba de nici o migrațiune a popoarelor (care nu ar avea nici o justificare), ci despre o dominație militară, localnicii fiind folosiți doar ca soldați în armate organizate și conduse de către vikingi, mai exact Varegii Rus’.

*

Nu lăsăm firul vieții la întâmplare. Îl înfășurăm pe un mosor, spiră peste spiră, astfel încât cele noi se așază peste cele vechi, acoperindu-le, de parcă ar vrea să le ascundă privirilor indiscrete, dar și propriei noastre memorii. În lipsa mosorului, care ar putea sugera îndrumarea primită în copilărie din partea adulților ce ne-au marcat educația, firul vieții ni-l organizăm după propria pricepere, fie și doar într-un ghem mai mult sau mai puțin organizat. Oricum, mosor sau ghem, nimic nu rămâne la întâmplare. Totul se adună într-un corp compact. Teoretic, accesul la un episod din trecut este posibil numai secvențial, prin desfășurarea firului, fiindcă toate se leagă, de la cauză la efect. În acest caz, de la efect la cauză. Practic, memoria ne oferă și accesul direct la unele evenimente majore din viața noastră, cu riscul de a neglija contextul real.

*

Pe la începutul anilor 70 (secolul trecut, evident) președintele Republicii Federale Germane a vizitat România. Conform tradiției, Ceaușescu l-a plimbat prin țară. Trecuse etapa în care i se organizau spectacole de preamărire de anvergura celor chinezești, cu deosebirea că, în România, el trebuia să fie continuatorul tradiției preluate de la Mircea cel Bătrân, continuate de Ștefan cel Mare și finalizate de el însuși. Acum mergea în străinătate și primea în vizită șefii altor state. Cum în București nu prea avea ce le spune, îi plimba prin țară. Așa se face că a trecut și prin Brașov, chiar pe strada institutului nostru. Și tot conform tradiției, am fost scoși afară, să-i întâmpinăm cu urări de genul „Ceaușescu și poporul”, „Ceaușescu și minerii” etc. Îmi amintesc că era o zi frumoasă de primăvară, așa că nu ne-a deranjat ieșirea. De data aceasta, lozinca ar fi trebuit să fie „Ceaușescu-Heinemann”, fiindcă așa se numea neamțul. De undeva a venit însă șopârla: „Ceaușescu haine n-am”. L-am auzit pe unul mai sperios dintre noi sfătuindu-ne: „Mai încet măi, poate ne aude cineva”, deși nu m-ar mira ca inițiatorul să fi fost chiar vreunul dintre cei care n-ar fi fost bine să ne audă, dar dorea să vadă care va fi reacția. Deși teama repercusiunilor exista, noi strigam și mai tare și mai clar. Dacă tot se aude, să se înțeleagă bine. Adevărul e că pe atunci haine încă aveam, fiindcă „iepoca de aur” era la început. Deși sunt convins că s-a auzit, nu s-a întâmplat nimic pentru moment. Cu timpul însă, hainele s-au uzat, iar procurarea altora noi a devenit tot mai anevoioasă.

*

Educație pietistă – pietism – doctrină ascetică protestantă, apărută în Germania secolului al XVII-lea, care susține respectarea riguroasă a practicilor religioase și pietatea. Legătura dintre credincios și Dumnezeu se face direct, fără intermediari, deci cu mai puține ritualuri bisericești, (balast de practici rituale, din care se pot naște tot felul de practici neigienice – precum sărutatul icoanelor – apucături imorale, fără a mai vorbi despre ipocrizia tradițională a clerului).

Deismul este o orientare filozofică-religioasă din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății.

*

Kant: respectul și voința legii trebuie să constituie principul și scopul vieții morale. Respectul și voința! Nu-mi este clar dacă prin voința legii el înțelege scopul ei sau dorința omului de a exista o lege, fiindcă noi știm că omul se simte liniștit acolo unde există o lege. Altfel, acolo unde fiecare face ce vrea, apare stresul.

Esența filosofiei lui Kant este convingerea despre însemnătatea și necesitatea atitudinii morale, ca formă superioară a conștiinței, față de care toate celelalte valori ale culturii umane trebuie să păstreze un raport de subordonare.

*

Sufletul lui Enescu este relevat în compozițiile din tinerețe. Cele de mai târziu nu-l reprezintă. Sunt încercări de a fi pe placul altora, de a se adapta cerințelor noii sale patrii. Se pare că era un oportunist. Și relația cu prințesa Cantacuzino poate fi interpretată în această cheie.

*

Dacă cei din antichitate căutau căile prin care poate fi găsită fericirea, Kant se îndoiește că ea există. „Din păcate, conceptul de fericire este un concept atât de nedeterminat, încât, deși orice om vrea să ajungă la ea, totuși el nu poate spune niciodată exact și de acord de sine însuși de ce dorește propriu-zis și ce vrea. Aceasta din cauză că toate elementele care aparțin conceptului de fericire sunt în totalitatea lor empirice, adică trebuie să fie împrumutate din experiență, că totuși pentru ideea de fericire este necesară o totalitate absolută, un maximum de bunăstare în starea mea actuală și în orice stare viitoare. Dar este imposibil ca ființa cea mai perspicace și totodată cea mai puternică însă finită totuși, să-și facă o idee exactă despre ceea ce vrea într-adevăr aici. Dacă vrea bogăție, câte griji, invidie și curse nu riscă el să-și atragă prin aceasta! Dacă vrea multă cunoaștere și scrutare, el ar putea dobândi eventual o privire mai ageră, care i-ar arăta relele, ce astăzi i se ascund încă și totuși nu pot fi evitate, într-un mod încă mai îngrozitor, sau să-i facă mai exigente poftele, care îi dau deja destul de lucru, ca să-i înmulțească trebuințele. Dacă vrea o viață lungă, cine îi garantează că ea nu va fi o lungă suferință? Dacă vrea cel puțin sănătate, de câte ori slăbiciunea corpului nu ne-a reținut de la desfrâu, în care o sănătate perfectă ne-ar fi făcut să cădem etc. Pe scurt, el nu este capabil să determine cu totală certitudine, conform unui principiu oarecare, ceea ce îl va face într-adevăr fericit, fiindcă pentru aceasta va fi necesară omniștiița” – Întemeierea metafizicii moravurilor, p. 36. (Citat în volumul „Din istoria doctrinelor morale, volumul 3, de Ernest Stere. pagina 21. O spune deschis: „omul nu trebuie să caute fericirea.”

Anticii credeau că virtutea este cea care duce la fericire. Dacă ne gândim bine, nici Kant nu e departe de acest concept. Rămâne doar de precizat în raport cu ce trebuie definită virtutea. Iar dacă e vorba de lege, cine o stabilește? Moise, faraonul, sau Donald Trump. Poate Donald rățoiul ar fi mai indicat.

În Zum ewigen Frieden (Spre pacea eternă), publicată în 1795, Kant schițează un proiect naiv, (Din istoria doctrinelor morale, volumul 3, pagina 31).

Dacă eliminăm exagerările, Nietzsche aduce filosofia cu picioarele pe pământ, eliminând existența adevărului absolut și pretenția cunoașterii lui de către unii. „Adevărul nu reprezintă decât o iluzie și o servitute față de spirite superioare” – Voința de putere.

Fericirea? Ce-i aia? Cine a cunoscut-o?

*

Mâine e Sf. Gheorghe. Nu neapărat cel care a omorât balaurul, ci acela care ne prilejuiește nouă, cei de azi, să le urăm toate cele bune celor ce-i poartă numele. De ce mâine? Nu se știe!

Ba se știe! Sursele oficiale bisericești ne informează că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost un soldat roman de origine greacă, născut în Cappadocia (asta e în centrul Turciei) și ofițer în garda împăratului roman Diocletian, mort la 23 aprilie 303 (Ofițerul; Diocletian a murit de nebun.), pentru că a refuzat să renunțe la religia creștină. Nu pun la îndoială existența ofițerului și nu discut faptele invocate, ci doar data: 23 aprilie.

În realitate, creștinii au adoptat un ritual păgân, pe care l-au adaptat destul de stângaci. În limba greacă, Gheorghios, înseamnă agricultor și derivă din Ghea, zeița pământului, iar simbolul este redarea pământului către agricultori, prin omorârea balaurului, adică a iernii. Datarea în ziua de 23 aprilie, adică primăvara, nu este deci întâmplătoare, dar are cu totul altă semnificație.

În iconografia mai veche este folosit „călărețul trac”, deși și aceasta este o exagerare, fiindcă grecii din trecutul îndepărtat nu foloseau calul. Ei i-au aflat utilitatea lui de la invadatori, iar primul efect asupra lor a fost cel redat de miturile cu centauri, ființe cu trup de cal și bust de om, deci un luptător călare.

În Evul Mediu, deci după însușirea mitului de către creștini, Sfântul Gheorghe omorând balaurul este echipat ca un cavaler cu armură, ceea ce poate amuza prin anacronismul ei. El nu se potrivește nici măcar cu cel din timpul Imperiului Roman, fără a mai vorbi despre cel din antichitate. Au făcut-o Uccello, Piero de la Francesca și mulți, foarte mulți alții. Nu știu cine a fost primul cu această idee ridicolă. Oricum, ea poate stârni nedumerirea copiilor ce tocmai au aflat legende cu balauri din preistorie. Rămâne deci în sarcina arheologilor să descopere scheletul balaurului și prin datarea exactă cu radiocarbon 14 poate aflăm mai multe. (Smille!)

*

Două dintre camerele casei în care m-am născut și am copilărit erau despărțite printr-un glasvand, prin deschiderea căruia rezulta un salon foarte mare, tocmai bun pentru o petrecere. Din nefericire, în timpul vieții mele, cel puțin de când am memoria faptelor, el nu s-a deschis niciodată în întregime, fiindcă mari petreceri n-au existat. Copilăria și adolescența mea au fost marcate de război și consecințele lui.

*

Suntem învățați că religia a apărut din dorința oamenilor de a-și explica unele fenomene ale naturii, în special cele distrugătoare, ca fulgere, cataclisme etc. Fals! Oamenii simpli nu aveau asemenea preocupări. Cei ce conduceau o familie tribală au speculat fricile celor mai mici în fața acestor fenomene naturale și le-au folosi ca argumente, pentru a-i determina să facă ce apreciau ei că este necesar pentru binele grupului: să participe la activități comune, să se comporte adecvat în vederea conservării armoniei dintre membrii grupului etc. Așa a apărut religia. Că mai târziu, binele grupului s-a transformat în binele personal al conducătorilor e adevărat, dar în acel moment ideea de religie exista deja.

Cât despre armonia din sânul comunei primitive, aceasta este o altă minciună. Ea nu există nici măcar printre animale. Chiar și acolo, există șefi, masculi dominanți etc. Relevantă în acest sens este trama romanului „Împăratul muștelor”, al lui William Golding, distins cu premiul Nobel. Un grup de adolescenți naufragiați pe o insulă pustie se structurează din proprie inițiativă, prin liberă voință, în funcție de personalitatea fiecăruia. Mai întâi, din grup se detașează câțiva, puțini, dar cu inițiativă și idei, care reușesc să-i scoată pe ceilalți din letargia de după dezastru, venind cu soluții practice de supraviețuire. După ce grupul a fost organizat și situația s-a îmbunătățit, alți copii, mai ambițioși, se impun majorității și deși le lipsesc tocmai calitățile necesare unui bun conducător, reușesc să-i dea deoparte pe primii. Rezultatul a fost un dezastru: război în toată legea. Un război între copii, aidoma celor oamenilor maturi.

Conducătorii apar în mod spontan. Un exemplu bun este experimentul relativ recent cu un grup de copii ce încă nu știau să vorbească și nici să meargă. Ei au fost plasați într-o cameră și lăsați acolo singuri, dar supravegheați și filmați pe ascuns. Nu a durat mult și, dintre ei, unii au devenit centre de atracție pentru ceilalți. După puțin timp, s-a produs o coagulare a majorității în jurul unuia singur. Fără argumente, fiindcă nu știau încă să vorbească, fără discursuri sforăitoare, fără bătăi. Prin simpla prezență s-a impus celorlalți.

La nivelul societății nu se schimbă nimic fundamental, decât o deteriorare datorită dimensiunii. Bergson ne lămurește: „Omul a fost făcut pentru societăți foarte mici. Societățile mari de azi, l-au scos din condiția lor naturala si le fac sa opereze la un nivel ale cărui efecte nu le poate controla, uneori nici înțelege. Cat despre globalizare, daca va fi atinsa, va reprezenta catastrofa finala pentru umanitate. Sa mai notam ca societatea este condusa de politicieni, singura profesiune pentru care nu exista o școlarizare prealabila. Si cu cat societatea este mai mare, cu atât conducătorii ei se îndepărtează mai mult de la adevăratele lor îndatoriri sociale.” (Cele doua surse ale moralei si religiei)

*

O glumă, recunosc bună, spune că asemănarea dintre un câine și un inginer este aceea că ambii au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima. Și totuși, inginerii, cel puțin în domeniul lor de activitate, se exprima chiar foarte bine, iar faptul că umaniștii nu înțeleg ce spun inginerii nu este vina inginerilor. Un inginer, atunci când discută cu un umanist își propune să fie politicos, condescendent, tolerant. În plus, rămâne deschis pentru informația pe care ar putea-o afla de la cineva specializat în alt domeniu, spre deosebire de umanist, care încearcă să-și ascundă insuficiența prin aroganță.

*

Am cunoscut regimul comunist imediat după al doilea război mondial, când misionarii sovietici l-au instalat în Romania, iar primii activiști de partid români încă mai bâjbâiau. Era asemenea unui automobil fără caroserie, căruia i se vedeau toate componentele interne: motor, cutie de viteze, transmisie, mecanisme de frânare etc. Defecțiunile mai mici sau mai mari erau de asemenea vizibile, ca și unele dintre scopurile reale, urmărite de lideri. Eram copil atunci, dar suficient de mare pentru ca să recepționez, chiar dacă nu eram capabil să fac evaluări complexe. Din fericire, mai erau adulții (părinți, profesori, cunoștințe), cu toții oameni educați înainte de război, oameni care – discret sau pe față – comentau faptele curente pentru cine avea urechi să audă. Mai târziu, s-a construit și caroseria „automobilului”, astfel că cei născuți mai târziu au putut fi induși în eroare mai ușor. Trebuie deci să-i înțeleg.

*

Nae Ionescu concepe filosofia ca fiind „o sinteză originală între personalitatea cugetătoare și universul sensibil” (Istoria logicii, p. 5,7). Mare personalitate n-oi fi eu, dar din când în când mai cuget, chiar dacă nu tocmai inspirat. Cât despre universul sensibil, el nu este altceva decât ceea ce pot sesiza eu, subiectul, prin simțurile mele, din mediul imediat înconjurător; deci este un ceva subiectiv, strict particular. Aspectul este redat și de adjectivul original, folosit de însuși Nae Ionescu pentru sinteză. Pe scurt, filosofia este o chestiune particulară fiecăruia. Este filosofare. Ce rost are? Pentru cei ce nu și-au găsit mântuirea în mistică, droguri, băutură, muncă excesivă (care e tot un drog), filosofarea este căutarea unui echilibru sufletesc interior, prin care individul sfârșește prin a accepta lumea așa cum este, adaptându-se ei, pentru că nu are de ales.

Filosofia este deci o viziune de ansamblu asupra realității, realizată nu din punct de vedere științific, obiectiv, ci ca urmare a punerii de acord a existenței cu „mine însumi”.

*

Filosofia unei epoci o găsim concretizată în comportarea oamenilor din acea epocă, iar aceasta se găsește cel mai bine materializată în tradițiile poporului și – important – în legendele și basmele pentru copii. Este firesc să fie așa, pentru că oamenii doresc să-și educe copiii așa cum cred ei mai bine, să le transmită întreaga lor înțelepciune. De aceea, analiza inteligentă a basmelor poate fi mai bogată în sensuri decât se pare.

Scrierile filosofilor din epocă vor intra în conștiința oamenilor cu încetul, în perioada următoare, în timp ce mentalitatea epocii este dată de gândirea filosofică anterioară, care a avut nevoie de timp pentru ca să formeze mentalități la nivelul populației. Că de multe ori se întâmplă invers – unii filosofi reflectă mentalitatea epocii – este pe cât de adevărat pe atât de trist. Aceștia nu-și merită numele de gânditori. Sunt poate filosofi în statul de salarizare al vreunei academii, dar asta e cu totul altceva.

Vorbind despre basme, în cele extrem orientale, de exemplu – dar și în unele românești – eroul popular, devenit erou în urma unui act vitejesc, după un periplu prin curțile împărătești, își găsește o soție, cu care se retrage într-un loc izolat, unde trăiește liniștit până la adânci bătrâneți. Ideea esențială este izolarea de înalta societate, cu luptele și intrigile ei. O astfel de comportare se potrivește concepției conform căreia omul este o parte a universului unic în care va reveni cândva. De aceea, el prezinta interes numai ca individ. Omenirea este doar o mulțime întâmplătoare de indivizi ce nu prezintă nici un interes în ansamblu. În legendele franceze, în schimb, găsim eroul care își dă viața pentru țara sa, asemenea lui Roland, pentru că francezii tocmai se pregăteau să devina un popor naționalist. Legendele regelui Artur însă, formează caracterul cavalerului care luptă toată viața pentru un ideal (Sf. Graal).

Cât despre mitologia greacă, ea este poate cea mai amplă reflectare a mentalității unui popor activ. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calități și mai ales defecte, pentru că, dacă ceva le este permis zeilor, de ce nu le-ar fi permis și oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adică eroul pozitiv. El a fost în egală măsură eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a acționat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere veșnica, folositoare ca exercițiu de discernere între două obiective opuse. Mitologia a fost cea mai realistă religie din câte au existat, și n-am înțeles niciodată de ce i se spune mitologie și nu religie, sau mai exact, care ar fi deosebirea dintre ele.

*

Omul antic credea că există un suflet care îl conduce, îi induce un anume comportament, îi creează în final o conștiință. Omul modern a eliminat sufletul, care nu-și mai găsea locul în concepția materialistă. Ulterior, a eliminat și conștiința, considerând că nu mai are nevoie de ea, ba mai mult, îl incomoda. Chiar dacă au mai încercat unii să strecoare ceva de genul „elan vital” – la fel de non-material ca și sufletul – nimeni n-a mai încercat ceva care să conducă la conștiință. Hotărât lucru, conștiința e ceva ce nu ne trebuie. Nu conștiința de sine! Din asta avem cu prisosință. Conștiință în sensul de responsabilitate morală a faptelor noastre.

Lupus est homo homini a spus-o pentru prima data Plaut in secolul 3 înaintea erei noastre. Se pare deci că diferența dintre omul vechi și omul nou nu e chiar atât de mare, pentru că a reluat-o și Hobbes mai recent: Home homini lupus.

*

Se fac valuri cu „Hermetism”, „Hermetica” etc., dar și cu „Arta a lui Hermes”(că nu degeaba era el „craiul hoților), speculând înclinația unor oameni către lucruri secrete, ascunse, accesibile doar unor inițiați care ar conduce lumea din spatele ușilor închise, de unde – ca de la un ospăț – arunca plebei câte un ciolan. Oricine și-ar dori să fie de partea cealaltă a ușilor, dar nu știe cum. De aceea, câțiva șarlatani se oferă să le indice drumul către ceea ce în mod normal se afla închis ermetic (hermetic), ignorând contradicția din termeni, ceea ce îmi amintește o caricatura, înfățișând un cerșetor străduindu-se să vândă o broșură cu sloganul: „Cumpărați pentru ca să aflați cea mai eficientă metodă de a va îmbogăți rapid”.

Pentru a mari și mai mult confuzia, Hermetica seamănă și cu Hermeneutica – arta sau știința de a interpreta textele vechi (știința exegezei), arta înțelegerii fenomenelor culturii spirituale.

*

Istoricul Papacostea spune că el nu cunoaște cu exactitate ce s-a întâmplat în decembrie1989, nu știe care a fost rolul real al fiecăruia dintre participanți – din interior și din exterior – astfel încât el nu se poate pronunța. Aceeași poziție o adoptă majoritatea istoricilor, și în general toți cei ce știu cate ceva, dar își dau seama că nu cunosc suficient. Restul românilor au opinii precise și limpezi (pentru ei).

*

Distincții:

- biserica poate fi pusă în conexiune cu politica;

- religia poate fi pusă în conexiune cu filosofia.

Ambele ai efecte în istorie, o influențează.

Vectorii purtători ai religiei și politicii sunt educația și propaganda.

Filosofia are efecte in

- religie, prin educație, tradiții, morală;

- politica, prin propagandă.

*

La Muzeul de Artă din Brașov

M-am speriat degeaba. Mă gândeam că va fi aglomerație, plin de copii aduși de la școală și nu mă voi fi bucurat de liniștea necesară contemplării. Ași! Am stat aproape trei ore și, pe lângă mine a trecut doar o mamă cu fetița ei, nerăbdătoare să iasă afară, la joacă. Temerea mea, în contrast cu realitatea, avea o cauză: pe când eram elev în penultima clasă de liceu, profesorii ne-au dus pe toți elevii să vizităm muzeul de artă, pe cel de istorie, biblioteca municipală, ba chiar și o fabrică. Era un oraș modest, așa că nu era mare lucru de văzut, dar am reținut ideea că asemenea instituții există mai peste tot și că ele merită vizitate, dacă nu pentru altceva, măcar pentru cultura noastră generală. Cum în Brașovul de azi există cu mult mai multe școli și un singur muzeu de artă, mă gândeam că dacă profesorii de aici ar proceda la fel, acesta ar trebui să fie foarte aglomerat. M-am înșelat. Egoist fiind, m-am bucurat de liniștea oferită, dar m-am întristat pentru generația de tineri.

În ceea ce privește muzeul, prima constatare a fost o bucurie. O bună parte din exponate sunt tablouri de Grigorescu. Dacă în istoria artei brașovene întâlnim nume germane, săsești și câteva ungurești, pentru a expune ceva cu adevărat valoros, Muzeul a expus pictură românească. Bravo lor, organizatorilor! „Țară de pictori” numea România criticul Henri Focillon: „țară unde lumina a născut de timpuriu, în priviri, vocația culorii”. Și nu numai Grigorescu, dar eu m-am oprit mai mult asupra lu in această vizită.

Din albume, cărți și alte publicații, dar și din vizitele la Muzeul Național de Artă al României din București, cunoșteam bine pictura lui Grigorescu, așa că bucuria revederii stilului său a fost cu atât mai mare. Stilul este, după părerea mea, unul impresionist avant la lettre, pentru că el a plecat la Paris în toamna anului 1861 cu o bursă de studii, la vremea când acest curent încă nu se născuse în mod oficial. El s-a alăturat însă pictorilor independenți de la Barbizon și, împreună cu aceștia, putem spune că a fost unul dintre creatorii lui, ai stilului. Desigur, la Paris a expus în stilul cerut de publicul francez: Evreul cu gâsca și multe altele. Chiar Napoleon III i-a cumpărat unul intitulat O glastră cu flori.

Grigorescu nu a fost un imitator, iar contactul cu pictorii francezi i-au relevat tocmai specificul românesc. Putem afirma că imitatori au fost și sunt majoritatea celorlalți pictori români. Cu toate că și-a petrecut mare parte din viață în Franța, el este adevăratul creator al picturii românești. Nu doar peisajele sunt românești. Portretele, scenele sunt cât se poate de autentice și reprezentative. Așa cum Dante este creatorul limbii italiene moderne, Grigorescu este creatorul picturii românești. În consecință, așa cum italienii îl cinstesc pe Dante al lor, și noi, românii, s-ar cuveni să-l cinstim pe Grigorescu al nostru.* Un astfel de îndemn îl face și pictorul Corneliu Baba, ca dovadă a recunoștinței unui adevărat coleg de breaslă, lipsit de invidia prea caracteristică unora: „Și oricâtă exigență am vrea să afișăm, oricât am căuta să uităm ce am fost și încă suntem, ... se cuvine să nu uităm ceea se datorăm primului pictor român, deschizătorul drumului pe care avem azi mândria să pășim.” Și pentru a nu mai lăsa nici un dubiu, tot el precizează: „Lui îi datorăm pe Andreescu, Luchian, Petrașcu și suntem datori să nu uităm că pânzele lui au servit în primele decenii ale acestui veac pictorilor români să descifreze în ele tainele unor mari învățături. De acest lucru suntem datori să amintim ori de câte ori nesocotim la el pe nedrept ceea ce s-ar cuveni să prețuim, ori de câte ori șovăim în fața lui, temându-ne parcă să-i admirăm pictura al cărui <<moment>> a trecut, ori de câte ori, scoțându-l din epocă, să îl judecăm cu pretențiile unor sterpe teorii contemporane.” (Mărturii despre N. Grigorescu, ESPLA, 1957)

Studiul picturii franceze și colaborarea cu cei de la Barbizon a fost pentru el doar un mijloc de a înțelege mai bine, natura, oamenii și specificul patriei sale. Țăranii săi nu au nimic comun ce cei francezi.

Că a fost un pictor autentic român, ne scrie și Barbu Delavrancea: „Boii, minunați de frumoși, dar slabi, întind din greu, că se aștern la pământ; omul se apleacă, apăsând să trosnească, pe coarnele plugului. E noapte, abia se mai vede o dungă de sânge în apusul posomorât, și bietul creștin, uscat și trist, ca și boii lui, despică brazdă lângă brazdă, altfel, din bogăția pământului negru și lucios, nu s-ar alege nici cu mămăliga de toate zilele.” (Mărturii despre N. Grigorescu, ESPLA, 1957)

Despre pictorii români de până la Grigorescu se poate spune că nu au un ceva care să-i identifice stilistic, sau că aparțin unei școli autonome de pictură. Doar la Grigorescu putem descoperi elemente ale unei asemenea identități.

Nu a urmat școli savante. Nici la Paris și nici în România. Alexandru Vlahuță chiar se întreabă: „Ce anatomie a învățat Grigorescu?” Și tot el răspunde: „Și, cu toate astea, uitați-vă la boii lui. Sunt <<modelați pe dinlăuntru>>; își au sub piele mușchii și oasele la locul lor, făcute bine, bine legate, fiecare mișcare o vezi și pe dedesubt, își dezvoltă jocul ei fascicular, încordarea și discordarea nervilor, cu întinderea și slăbirea legăturilor corespunzătoare.” (Pictorul N. I. Grigorescu, Ed. Casa Școalelor, 1910)

Dar poate că cea mai autentică caracterizare a lui Grigorescu a făcut-o K. H. Zambaccian, celebru colecționar de artă român. Pe colegii de breaslă i-am putea acuza de subiectivism, iar pe cei de litere de necunoașterea profesională domeniului. El a fost însă nu doar colecționar, ci și un mare iubitor de artă, expert și critic de artă. Cuvântul lui atârna greu în lumea celor interesați. I-am admirat colecția în prima mea vizită în București, în 1953. Era foarte aproape de locuința mătușii mele, care m-a găzduit atunci și mi-a indicat primele obiective ce trebuiau văzute în București de către un tânăr de 16 ani, printre ele și muzeul ce există și astăzi pe strada ce-i poartă numele. Iată ce spune el despre Grigorescu: „El e cel mai mare pictor român, căci el a dat direcția vie picturii românești, el a emancipat pictura de academismul strâmt și convențional”. (Pagini despre artă, Editura Meridiane, București, 1965)

Despre Grigorescu au mai scris Nicolae Iorga, Octavian Goga, Virgil Cioflec, Gheorghe Petrașcu, Francisc Șirato, Camil Ressu, Ion Frunzetti, Petru Comarnescu, Alexandru Ciucurencu, Dan Hăulică, Gheorghe Oprescu și mulți, foarte mulți alții. Apollinaire a scris despre Picasso, iar exemple asemănătoare se pot da oricâte. Câți oameni de cultură de azi au scris despre vreun pictor român contemporan?

Nu și-a dorit să fie original cu orice preț. Așa a fost el, așa a simțit. Iar cea mai bună dovadă este dorința lui testamentară: să fie dus la groapă cu un car cu boi.

Se leagănă în pas agale

Un mândru car, purtat de boi;

Te duc pe ne-nturnata cale

Și-s albi ca neaua amândoi.

. . .

Și-acum, când carul se oprește

Și plâng tălăngile-n ecou,

Natura parcă retrăiește

Cel de pe urmă-al său tablou.

D. Anghel și Șt. O. Iosif

Februarie, 1973

* Cu ceva timp în urmă, pe când îl elogiam pe Dante, cineva m-a contrat cu replica: italienii aveau latina, recunoscută în toată lumea cultă europeană, iar el a lansat limba vulgară. Da, dar valoarea operei lui Dante este tocmai aici. Latina clasică nu mai era vorbită de poporul italian. În plus, existau numeroase dialecte. Limba lansată de Dante s-a impus nu prin vreo lege, ci prin calitatea operei, ca și Eminescu, pentru limba română.

*

Dăm vina pe Marx și nu greșim deloc atunci când îl acuzăm de consecințele „doctrinei” lui. El nu a fost însă deloc original. Caracteristica lui este cea de propagandist, motiv pentru care a aprofundat aspectele economice, pentru a-și justifica instigațiile politice. Pe el trebuie însă să-l scuzăm. Îl mânca pielea atunci când a scris toate inepțiile alea din Capitalul și celelalte. Și nu oricum, ci din motive obiective: avea o boală de piele, din cauza cărora avea grave dezechilibre psihologice. Avem confirmarea în studiu publicat în British Journal of Dermatology și preluat de The Times în toamna anului 2007.

Ideile au fost însă mai vechi, începând cu utopiile lui Thomas Morus & co. și culminând cu Contractul social al lui Rousseau, materializate prin teroarea iacobină. Ar fi trebuit ca această pildă să fie de învățătură pentru viitorime, dar numai „deșteptul învață din experiența altuia; prostul nici dintr-a lui”. Așa se face că „învățătura” lui Marx a avut succes mai la est și mai are încă prin unele părți.

Joseph de Maistre (1753-1821), scriitor catolic radical, recunoaște că o astfel de democrație n-ar putea fi realizată decât de un „popor divin” și că o „guvernare atât de perfectă nu s-ar potrivi oamenilor”.

*

Înainte de război și puțin după, era la modă idea că e bine ca dimineața, imediat ce te-ai trezit, să faci gimnastică și să te speli cu apă rece. Din punctul de vedere al sănătății este o prostie, dar din punct de vedere militar idea este foarte bună, pentru că, pe front, și în tabere, armata nu-i poate oferi soldatului apă caldă. Stilul spartan este, dacă nu sănătos, cel puțin eficient din punct de vedere economic.

*

Citesc în notele scrise în 2004: Azi, 24 septembrie 2004, m-a amuzat un cuplu de spanioli, care a cumpărat de la mine un autoportret, drept suvenir din Brașov. Alegerea a făcut-o ea, cu justificarea că vrea să-i facă un cadou surorii ei, care este pictoriță. La plecare, el mi-a șoptit în engleză (ea știe doar franceza și, evident, spaniola), nu fără o ușoară urmă de gelozie: „Looks like you liked her as she took your portrait as a souvenir” (Se vede că i-ai plăcut că ți-a luat portretul ca suvenir).

*

„Știința este ceea ce știm; filosofia este ceea ce nu știm” (Bertrand Russell)

Să pretinzi că faci știință cu ceea ce ești conștient că nu știi, este ipocrizie.

Rămâne să faci filosofie, adică să te declari prieten ai înțelepciunii, ceea ce este similar cu poeții care își cântă iubirea față de o ființă imaginară. Pentru asta însă, ar trebui să ai har.

*

Există o poezioară care – plecând de la proverbul „Apa trece, pietrele rămân” – îi răstoarnă sensul și arată că, în timp, apa macină piatra și o transportă ca nisip, iar ceea ce finalmente rămâne este tocmai curgerea apei. Deci nu apa, ci curgerea ei. Pe o filosofie similară se bazează și teoriile genetice ale evoluției și chiar ale existenței: În cartea „Un râu pornit din Eden” a lui Richard Dawkins, confuzia Eden/ADN nu mai pare a fi gravă.

Ideea că suntem simple particule ale unui asemenea râu ar fi deprimantă, dacă n-ar exista și abordări mai optimiste, chiar dacă sunt naive. Cel mai simplu ar fi să nu ne mai punem asemenea probleme, ceea ce omul sănătos, normal și mediocru, face aproape permanent: nu-și pune probleme. Și totuși, chiar și astfel de oameni pot avea stări de anormalitate, în care gândesc mai mult decât trebuie. (Cazul meu, deși cineva mi-ar răspunde că anormalitatea este starea mea normală.) Schopenhauer – pe vremea căruia ADN-ul era necunoscut oamenilor de știință – era totuși conștient de prioritatea speciei asupra individului: „Individul moare, specia este indestructibilă. Individul este expresia în timp a speciei care este în afara de timp”. El ne explica esența vieții prin voința de a trăi. „Întregul univers este voința; voința este esența tuturor lucrurilor”.

Pentru început e bine, dar nu suficient. Aceasta teorie poate explica viața în general, dar nu mai este satisfăcătoare pentru omul conștient nu numai de propria lui existență, dar și de calitatea ei. Și nu numai oamenii. Se spune, și sunt probe, că după moartea lui Mozart – bolnav, sărac și uitat – Bob, câinele său, singurul care l-a urmat până la sfârșit, s-a așezat pe mormântul lui și a refuzat să mănânce până ce a decedat și el. Voința lui de a trăi a dispărut, pentru că nu viața în general îl motiva, ci o anume viață, alături de Mozart. Așa se explică de ce suntem atât de diferiți. Fiecare este dotat cu voința de a trai o anume viață. Nu spun că era predestinat, ci că doar așa câinele a aflat un sens pentru viața lui: alături de Mozart.

*

Cică să-ți îmbraci sufletul cu sentimente nobile. Ușor de zis! Nici de făcut n-ar fi prea greu. Apare însă o problemă. Când e vorba despre îmbrăcăminte, aia exterioară, avem grijă ca diversele componente să se asorteze. Dacă nu reușim efectul, va fi neplăcut privirii, deși toate piesele sunt frumoase. Estetica ansamblului e mai complexă. Cu sufletul e la fel. Dacă ai sentimente contradictorii și urmărești țeluri divergente, nu te vei împăca niciodată cu tine însuți, fără a mai vorbi despre relațiile cu ceilalți, pentru că aceștia nu vor reuși nici măcar să te înțeleagă, să afle ce vrei de fapt.

*

Găsesc și astăzi cărți publicate de unele dintre cele mai mari edituri românești, în care virgulele sunt puse anapoda.

Virgula s-a inventat pentru a ușura lectura. Ea este deosebit de utilă nu numai pentru ușurința înțelegerii textului, dar și a oratorilor, spre exemplu, care trebuie să știe cum să-și regleze respirația, pentru o intonație cât mai clară și convingătoare. De aceea, recomandarea de către unii profesorași de liceu a unor reguli practice pe cât de simple, pe atât de greșite – precum „puneți virgulă întotdeauna înainte de orice „dar” – este greșită, la fel ca acel „și”, plasat după orice cuvânt ce se termină cu silaba „ca”, pentru a evita cacofonia. Contrar unor asemenea „reguli”, atunci când o frază conține două idei complexe, despărțite printr-un „și” cu rol de conjuncție, ele se cuvin despărțite prin virgulă, pentru a face fraza mai clară. A fost doar un exemplu.

*

Leonardo da Vinci și Savonarola s-au născut în același an: 1452. Poate acesta ar trebui considerat anul în care s-a sfârșit Evul Mediu și a început epoca modernă.

În 1453 a fost cucerit Constantinopolul și s-a încheiat Războiul de 100 de ani dintre Casa de Plantagenet și Casa de Valois, prin care Franța a devenit un stat în adevăratul sens al cuvântului. Coincidență?

*

Am atribuit construcția zgârie-norilor din New York necesității de valorificare la maximum a terenului limitat al Manhattan-ului. Nevoia generează preocupări pentru găsirea mijloacelor de rezolvare a problemelor și primul gând a fost verticala, dacă posibilitățile pe orizontală fuseseră epuizate.

Este în firea omului ca succesul unei soluții să amplifice dorința de extindere. Se întâmplă peste tot și întotdeauna. Așa se face că au apărut clădiri înalte și acolo unde nu erau necesare. Spre exemplu, atunci când goții impuneau religia creștină în teritoriile ocupate după retragerea romanilor, iar populația dădea foc bisericilor, a apărut necesitatea construirii unor acoperișuri ignifuge și a înălțării lor cât mai sus. Greutatea mare a acestora cerea ziduri mai rezistente, ceea ce a condus la apariția arcadelor ogivale și a contraforturilor, etichetate de romani cu epitetul „stil gotic”, în sensul de barbar, goții fiind din punctul lor de vedere barbari. Noile soluții au plăcut însă ochiului, timpul a șters eticheta peiorativă, iar astăzi stilul a intrat în istoria artelor.

Că succesul – ca un drog – naște dorința repetării și amplificării o dovedesc construcțiile recente de aproape un kilometru înălțime (și chiar peste) din zona Orientului Mijlociu, deși aici spațiu nu este limitat ca în Manhattan.

Așa gândeam acum un sfert de oră. Mi-am adus aminte însă de Turnul Babel, care pare să distrugă logica mea. Pe atunci însă, obiectivul lor era nu doar să „zgârie norii”, ci să zgârie cerul, din dorința de a ajunge la Dumnezeu. Nu mai e de actualitate. Acum suntem proprii noștri dumnezei și vrem să privim lumea de sus, chiar și pe Dumnezeu. Cred însă că el a fost dintotdeauna și mai este încă printre noi. Dacă vrem să-l vedem, este disponibil.

*

Notiță autobiografică

Citesc în scrierile memorialistice ale vărului meu despre loviturile pe care le-a primit în copilărie prin ricoșeu de la cele ale părinților. Prin comparație, pot spune că eu am avut o copilărie fericită, fiindcă loviturile primite de părinți nu le-am recepționat. Tatăl meu primise una letală pe când eu aveam doar patru ani. A fost ofițer în armata română și a murit în 1941 pe frontul anti-sovietic. Mama a suferit toate consecințele și a avut grijă să nu mi le transmită, în afară de indicația repetată de multe ori, aceea de a nu ieși în față, de a rămâne obscur în mulțime, pentru a nu stârni reacții din partea oficialităților și invidia celor din jur. Am ascultat-o în general, dar se pare că am greșit pe undeva, fiindcă am fost exclus din UTM (viitorul UTC - Uniunea tineretului Comunist) cu un an înainte de terminarea liceului, ceea ce însemna pe atunci pecetluirea carierei mele. Până atunci, mă obișnuisem să trăiesc într-o lume a mea, în care numai bucuriile și plăcerile mărunte contau. Acum, acestea nu mai treceau prin arterele cugetului meu. Nu mai circulau. Se topiseră într-o plasmă, care te mirai că își mai păstrează fluiditate, fiindcă părea că nu mai are nici un rost.

Înainte, mă bucurasem (un fel de a spune) de indiferența celor din jur, a Celui și celor „de sus”. Acum, brusc, devenisem un personaj important; unul care, chiar dacă nu poate fi numit „dușman al poporului”, cântă fals în cor, deci trebuie eliminat.

În ceea ce privește cariera, n-a fost să fie așa cum se preconizase, dar lovitura a fost cumplită pentru mine și nu atât pentru consecințele politice, cât pentru reacția foștilor prieteni, care m-au tratat imediat ca pe un paria al societății și au refuzat să mai aibă de-a face cu mine. Le stricam „dosarul”, cum se spunea pe atunci. Unii mi-au spus-o direct. Printre altele, mi s-a comunicat că nu mai puteam face parte din echipa de gimnastică al liceului, deși cu două luni în urmă, după concursul de la Iași, fusesem declarat „Ciucurenku al orașului”, acesta fiind cel mai faimos gimnast rus din vremea aceea, echipa URSS-ului dominând de ani buni arena mondială. Anul școlar fiind pe sfârșite, în timpul verii, mi-am consumat energia pe stadion, unde antrenorul de atletism m-a acceptat, așteptând să vadă ce indicații va primi. N-a primit nici una sau, nu știu, poate una favorabilă. Adevărul l-am aflat mai târziu. Fusese a acțiune generală în întreaga țară, al cărei obiectiv era „Băgați spaima în burghezi”. De fapt, în ultimele rămășițe ale acestora, regimul comunist fiind deja instalat, dar trebuia asigurată imposibilitatea oricărei reveniri. Între timp, obiectivul fiind realizat, presiunea a încetat.

Toamna, a existat și un revers al medaliei: alți colegi, cărora nu le acordasem prea mare atenție până atunci, s-au apropiat ei de mine. Relevant a fost cazul lui Nicu. În anul școlar ce a început – ultimul – pentru că fosta noastră clasă fusese prea mare (peste 60 de elevi) a fost divizată și mutată în alte două săli mai mici. Ei bine, printre colegii de înălțime apropiată cu a mea, nici unul nu a acceptat să fie coleg de bancă cu mine. Nicu a fost cel care m-a invitat lângă el, deși era mai scund decât mine. Cu el am rămas bun prieten ani buni după aceea, atât în vacanțe, ca studenți, dar mai ales după aceea.

Sfârșitul părții a șasea