Maieutica de buzunar, volumul II

Partea a cincea

Însemnări

(Note de călător .... cu gândul)

Moto:

„Memoria mea riscă să înregistreze

episodicul în dauna esențialului.”

Monica Lovinescu,

La apa Vavilonului, pg. 403

Și a mea, deși mă străduiesc să nu mi se întâmple.

*

Diferențe

Am fost zilele trecute la un spectacol cu Maia Morgenstern și Carmen Tănase în piesa Cocktail de Aldo Nicolaj. Nu vă așteptați să fac o cronică teatrală. Într-altă parte bat gândurile mele acum. Piesa s-a jucat într-un singur act. Nu știu cum a fost originalul, dar nici nu are importanță. Pare să fie o tendință, opusă celei din trecut, când orice spectacol avea două sau trei acte, separate printr-o pauză binevenită atât actorilor – pentru relaxare și altele – cât și spectatorilor – pentru o mică șuetă cu prietenii și ... ne-prietenii.

Îmi amintesc acum o întâmplare din anii 50 ai secolului pierdut. Eram student pe atunci (1954-1959). Într-o zi, prietenul meu Sepi, un sas din Sibiu, pe numele lui real Rauch Iosif, cu care mergeam la spectacole, l-a invitat pe concitadinul lui, un alt sas, să meargă cu noi. În prima pauză, acesta ne-a oferit un suc la bufetul din foaier. (Iată un cuvânt aproape dispărut.) Eu fumam la vremea aceea, ritmul fiind de o țigară pe oră, dat de cel al pauzelor de la orele de curs. Sucul însă l-am refuzat, fiindcă nu-mi permiteam o asemenea „risipă” financiară. La spectacole intram gratis, fiindcă, cu câteva minute înainte de începere, la o mică ușă laterală, apărea întotdeauna un moșulică care, în funcție de locurile libere de la balcon, oferea accesul câtorva amatori, ce așteptau acolo cuminți. Nu știu cum și de ce îi devenisem simpatici și nu ne-a refuzat niciodată, chiar dacă eram singurii doi acceptați. La spectacolele importante, la care nu prea mai erau locuri libere pentru cei ca noi, nu reușeam să fim primii din fața ușii. El însă ne vedea și ne făcea semn să venim. Eram „aleșii”. Nu am discutat niciodată cu el și nu cred să fi știut că noi eram studenți la politehnică și nu la vreo facultate umanistă. După obținerea diplomei de inginer, Sepi a devenit actor la Teatru German din Sibiu, dar asta nu credeam nici eu că se va întâmpla. El, moșulică, cu atât mai puțin. Scena din foaier, despre care vorbeam mai devreme, mi-a rămas în minte, deoarece colegul invitat de noi, deși la facultate era cotat al doilea ca valoare în ierarhia anului, era mai puțit stăpân pe limba română și a cerut la bufet „doi suci”, în loc de două sucuri. Scena n-ar mai fi posibilă azi, fiindcă asemenea bufete au dispărut din motive comerciale.

Nu-mi este clar din ce motive au dispărut și pauzele. Încerc acum să compar avantajele și dezavantajele ideii, iar gândul mă duce la Congresul de la Viena din 1814-1815. Spre deosebire de întâlnirile la nivel înalt de azi, care durează câteva zile, dar cel mai des o singură zi, acesta a durat aproape un an, iar dacă luăm în considerare și demersurile pregătitoare, putem spune că a durat chiar mai mult de un an. De ce? Fiindcă nu discursurile oficiale aveau importanță, ci întâlnirile neoficiale, prilejuite de spectacole și tot felul de manifestări mai mult sau mai puțin culturale: concerte, teatre, expoziții, baluri și multe altele, unde participanții veneau împreună cu soțiile. Acolo, ei își exprimau opiniile personale și se avansau sugestii. Era momentul în care Napoleon fusese definitiv înfrânt, iar marile puteri ale zilei – Anglia, Rusia, Prusia, Austria – doreau să îngroape definitiv pretențiile revoluționare afirmate de Franța și revenirea la monarhie. Hotărârea unanimă era împărțirea teritoriului Franței între cei patru (asemenea Germaniei după la doilea război mondial), singura problemă fiind cea de geografie, de trasare a frontierelor. Se afla acolo însă Charles-Maurice de Talleyrand-Perigord, omul tuturor regimurilor ante și post revoluționare, urmaș al uneia dintre cele mai vechi și nobile familii franceze, dar mai ales om de spirit și înaltă cultură. Nu avea rol decizional. Fusese invitat doar ca reprezentant al „fostului regat”, cu rolul de a lua cunoștință de hotărârile celor mari. Bineînțeles, a susținut doleanțele marilor puteri de conservare a monarhiilor tradiționale (deși Rusia abia se născuse), intrând astfel în grațiile principalilor decidenți. Asta până aproape de sfârșit, când a început să avanseze ideea că și Franța este, sau a fost o astfel de monarhie și, în consecință, ar trebui restabilită în vechiul teritoriu. Remarca lui nu putea fi refuzată și, astfel, această simplă ideea a salvat Franța de la dispariție și familia Burbonilor a revenit, chiar dacă doar pentru o scurtă perioadă. Iată ce poate face un diplomat inteligent.

S-a întâmplat cândva. Astăzi, politica nu se mai duce la asemenea manifestări culturale, fiindcă politicienii trag sforile prin alte părți.

Cât despre artiști, ei sunt de înțeles. Întrucâtva! Din orgoliu profesional (explicabil și el), ei își doresc ca arta lor să fie apreciată de public și – nu mai puțin – de oficialități, pentru a fi recompensați cum se cuvine. Au făcut-o până ce și comuniștii, nu? Oare? Au făcut-o, da, dar din interes propagandistic. Nu ar merge nimeni la un spectacol să asculte doar un șir de lozinci. Sau ce-ar fi o carte cu un asemenea conținut. Propaganda are nevoie de un suport atractiv pentru oameni, pe care să se grefeze, ca o plantă parazită. În plus, are nevoie de oameni de „cultură” pentru redactarea conferințelor ținute de la tribună de „tribunii aleși” ai poporului. Chiar și lozincile însele trebuie corectarea din punct de vedere gramatical, atunci când sunt așternute pe hârtie.

Mecena a intrat în istorie. Nu în istora artelor, decât colateral, ca finanțator. Să vedem cum și de ce.

Există două mijloace de conducere: forța și inteligența, folosite după cum o cer împrejurările. Ele funcționează atât în interior, cât și în exterior, fie că este vorba de un imperiu sau de un proaspăt înavuțit, ajuns astfel un mic-mare bogătaș local. Prin forță este pus la punct un recalcitrant, iar prin inteligență este convins să accepte suzeranitatea celui mai puternic. Acesta se folosește de bogăția lui pentru a-și impresiona supușii și vecinii. De aici preocuparea pentru opulență și frumos. Vedem în filmele cu subiecte de pe la 1700 cum femeile din familia moșierilor își purtau rochiile lungi prin noroaiele satelor. Aveau un scop: să marcheze diferența dintre familia lor și cele ale țăranilor de pe moșie. Cei din statele vecine unui imperiul sunt invitați cu diferite pretexte în capitală, unde sunt uimiți de splendoarea palatelor, dar și de puterea economică, ca suport al dotării armatei, cea care face imperiul inexpugnabil. Aceste este motivul susținerii culturii în toate formele ei: arhitectură, arta plastică, muzică și toate celelalte.

Mecena nu era doar un amator de frumos, ci un om interesat și inteligent.

De aceea, pretenția artistului modern da a fi subvenționat fără motiv este absurdă.

Greșită este și ideea renunțării la antracte, din dorința actorilor de a concentra atenția publicului asupra spectacolului. Le este teamă de comentariile din timpul pauzelor? Iată o altă greșeală! Comentariile i-ar ajuta să-și îmbunătățească prestația. În orice domeniu, feedbackul este cel care permite reglajul. Fără el, am lua-o razna. Nu mai vorbesc de faptul că unele persoane au nevoie să fumeze câte o țigară sau – mai grav – să meargă la toaletă. Prozaic, dar real.

Fără pauză, a dispărut și micul bufet, de unde colegul meu a cerut „doi suci”. Comercianții trebuie să facă profit, motiv pentru care ei s-au retras din „afacere” mai demult. Dar oare chiar era nevoie de bufet? În marile cazinouri din Las Vegas, spre exemplu, pentru a ține jucătorii la masa de joc, organizatorii inteligenți le aduc băuturile chiar acolo, la masă. Câștigul nu se realizează din vânzarea băuturilor, ci prin participarea la joc.

Teatrul nu este un spațiu propice comerțului, dar o băutură răcoritoare în timpul unei conversații dintre două acte poate face întreg spectacolul mai atractiv. Arta este cea care ar avea de câștigat, nu comerțul.

*

Opinii

Ne place să credem că arta este deschizătoare de drumuri în evoluția omenirii. Artiștii, cu spiritul lor libertin, emit cele mai năstrușnice idei, care – nu toate, evident – sunt adevărate scântei ce pot aprinde focul, (Asta dacă locul în care au apărut nu este ignifugat. Trecem peste acest detaliu, fiindcă ne induce întrebarea „Cine să-l fi ignifugat?” și, cum noi știm prea bine, mă întristez.) Afirmația - deși nu-mi aparține – este adevărată, cu observația că nu doar artiștii sunt capabili de asemenea impulsuri. Ar fi și păcat să-i acuzăm pe ei de tot ce se întâmplă în lume. O mai fac și alții. Filosofii, printre ei. Nu toți! Doar cei ce cugetă.

Se întâmplă însă și invers: evenimente majore marchează mentalitatea oamenilor, chiar a celor simpli. Iar mentalitatea odată schimbată are nevoie de o nouă paradigma socială, necesară pentru păstrarea echilibrului psihic. E suficient să menționăm unele evenimente naturale majore, pentru a constata influența lor asupra oamenilor. Printre ele, cutremurul urmat de tsunami din Portugalia anului 1755. Consecința se poate vedea în lucrările unor filosofi ai timpului, dar și în Candide, a lui Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot ce-a întâlnit în cale, prin vocea lui Candide ne recomandă cuminte „Să ne cultivăm grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să ne vedem de treburile noastre mărunte și să abandonăm problemele majore, pe care – oricum – nu le putem rezolva. O spune însuși Candide, la sfârșitul aventurilor sale.

Mă gândeam la toate acestea odată cu constatarea obsesivă că cele două războaie mondiale au fost precedate de ample mișcări artistice. Autorii consacrați ai dezastrelor militare aproape că nu au nici o vină. Ei sunt recrutați dintre tinerii cu posibilități intelectuale limitate, dar cu ambiții nemăsurate.

Dar, să revin la artă și artiști. Evoluția artei se confundă cu evoluția civilizațiilor, sau – mă rog – merg mână în mână. Evit cuvântul „istorie”, pentru că acesta se limitează prea des la înșiruirea unor evenimente, fără o explicare și – uneori – înțelegere a cauzelor reale. Am întâlnit undeva termenul „antropologia estetică” Nu stă nici el prea bine în picioare, ba chiar deloc, dar recunosc în această găselniță tocmai dorința inventatorului de a se referi la asociația despre care vorbeam.

Cred că am divagat cam mult. Concret: primul război mondial a fost precedat de Die Brücke (1905), Der Blaue Reiter (1911) și altele. Aceste mișcări artistice fac parte din curentul lansat de expresioniști, apărut deja cu ceva timp înainte, deci nu putem spune că au venit cu ceva foarte original. Oricum, încadrarea lor aici mi se pare potrivită.

Mai nepotrivită este afirmația că expresionismul a apărut ca o reacție la impresionism, după principiu drag unora, potrivit căruia orice idee conține sâmburele ideii opuse. Afirmația este nu doar superficială, ci de-a dreptul eronată. Cel două curente nu decurg unul din celălalt. Ele aparțin unor epoci diferite. Impresionismul este romantic. Este redarea interiorizată a sentimentelor pictorului în fața subiectului. Privitorul, la rândul său, își imaginează ceea ce îi face lui plăcere să vadă. Tabloul îi stimulează imaginația, și amplifică sentimentele. El vede cu ochii minții și nu ceva ce i se impune printr-o reprezentare fotografică, exactă. Expresionismul, fovismul și celelalte se adresează de asemenea ochiului minții, dar nu al unor romantici, ci – dimpotrivă – a unora cu psihicul zdruncinat. Țipătul lui Munch este elocvent din acest punct de vedere. Atitudinea expresioniștilor este nu doar agresivă. Aș eticheta-o chiar volitivă, în sensul că incită la acțiune. Ea nu exprimă doar o atitudine, ci și dorința de trecere la fapte, de incitare. Desigur, există și excepții. Fovismul, spre exemplu, pare în opinia unora ca o fază de trecere de la impresionism la noile curente. Aparențele sunt însă înșelătoare. Într-adevăr, fovii (Derain, Dufi, Manguin, Marquet etc) și-au luat libertatea de a nu mai reda fidel subiectul, dar nu au înțeles psihologia înaintașilor. Stilul lor este aproape caricatural, în totală opoziție cu cel inițiat de Turner, dar chiar și al lui Constable sau Whistle.

Desigur a triumfat vocal pictura franceză. Se mai întâmplă. Printre preferați, Cézanne. Desigur, opinia mea poate părea ciudată. Posibil, mai ales că este în contradicție cu cea a criticii oficiale din timpul său. Evident, nu a tuturor. E doar o opinie. Deși a trăit în perioada impresioniștilor, a fost vrând-nevrând influențat de aceștia, dar a rămas fidel vocației sale. Nefiind obligat să epateze pentru a se face cunoscut, cu o situație financiară confortabilă, și-a putut permite să fie el însuși. A trăi cum se cuvine înseamnă și a picta cum se cuvine. Tocmai l-am parafrazat pe Reiner Maria Rilke, care spunea, vorbind despre Cézanne, că „A picta cum se cuvine înseamnă a trăi cum se cuvine”. Pictura era pentru el o meserie și a o face decent era un principiu de bază al oricărui bun lucrător. Sunt convins că buna mea impresie despre Cézanne nu este singulară. Matisse mi-a lat-o înainte: „Vedeți dumneavoastră, Cézanne este un fel de bun Dumnezeu al picturii”. Prin comparație, ziariștii din timpul lui, erijați în cunoscători într-ale artei, frizează ridicolul. Noroc că nu sunt ziarist.

Élie Faure face o observație interesantă. El spune „Nu trebuie niciodată să pierdem din vedere rădăcinile etnice ale artistului. În furia noastră de a abstrage și de a generaliza, manifestată încă de la începutul acestui secol, am căpătat obiceiul de a nu mai ține deloc seama de ele.” Citatul este din cartea Istoria artei, volumul 2, arta modernă, editura Meridiane, pagina 136. Exemplele pe care le dă el în continuare nu au nici o relevanță. Francez fiind, este mai mult decât subiectiv. Noi însă ne putem gândim la Brâncuși.

Expresionist a fost și Van Gogh (1853-1890), cu aproape 30 de ani înainte de apariția recunoscută a curentului, activ abia între 1905 și 1918. Dar el nu a fost întotdeauna așa. Portretul Țărancă din Brabant, realizat în 1885, dovedește că își însușise cunoștințele desenatorilor și mânuia cu precizie tocul. A fost înainte de orice, un căutător al celor mai eficiente mijloace nu doar de a reda, ci și de a-și exprima sentimentele în fața subiectului de pictat. A trăit printre impresioniști și – evident – stilul lor îi era cunoscut. El a vrut însă mai mult de atât. A vrut să-și exprime trăirile. Expresioniștii de mai târziu, prinși de evenimente și marcați de angoasele sociale ale începutului de secol 20 au exprimat nu atât ce au văzut, cât ceea ce nu se vede cu ochiul liber, dar se trăiește psihologic. El, Van Gogh, avea alte trăiri.

*

Braque este cubist. Se laudă că a fost prieten cu Picasso. Sugerează astfel că e și el coautor al cubismului. În realitate, toată viața lui a fost doar un imitator. Mai întâi, i-a imitat pe clasici. O vreme l-a adulat pe Cézanne. Imitându-i pe impresioniști a căzut în fovism...

În cubism a zăbovit mai mult. Picasso este părintele cubismului, pentru el a lansat stilul prin Domnișoarele din Avignon, dar el nu este doar cubist, fiindcă pictura lui nu se limitează la atât. Cubismul a fost pentru el doar o etapă în evoluția sa. Am uneori părerea că, în unele tablouri ale sale, Picasso și-a bătut joc de unii dintre admiratorii lui. Mă refer la snobii fără simți artistic.

*

Confucius a trăit într-o perioadă tulbure, în așa-numita epocă a Statelor Combatante, în care diverși suverani erau de multe ori inamici. Tocmai această stare l-a determinat să recomande virtutea prin educație. Baza societății trebuie să fie omul disciplinat într-o familie ordonată ierarhic, în care copiii ascultă de părinți, femeile de bărbați, nobilii se desăvârșesc prin respectarea regulilor morale, iar prin faptele lor devin sfinți, în sensul învățăturii confucianiste.

*

Deși pare ciudat, filosofia și politica nu pot fi disociate. Pentru a nu cădea în divagații partizane, vom evita disputele contemporane și vom analiza puțin – fie și superficial – evoluția lor de-a lungul timpului. Putem distinge câteva etape:

- Una romantică, de la Platon și până la Christos. Platon a fost atât filosof cât și politician. La el, cele două sunt inseparabile, iar principalul obiectiv al amândorora este căutarea idealului pentru binele oamenilor, conducători sau conduși.

- De la Christos la Machiavelli. Primul a recomandat separarea radicală a filosofiei de politică, calea înțelepciunii fiind neimplicarea omului simplu în vrejurile puterii. Celui de ți-a tras o palmă, oferă-i și celălalt obraz. Influența extrem orientală – budism etc. – este evidentă. Ceea ce a urmat, creștinismul, a fost dovada evoluției gândirii umane, de la animal și până în zilele noastre, cu numele de ipocrizie sau perfidie. (Alegerea vă aparține). Populației, spre a fi fericită, i s-a oferit doctrina lui Iisus. Politicienii însă au ales opusul ei. Între politică și filosofie nu mai era nici o legătură.

- De la Machiavelli și până la revoluția franceză din 1789. Autorul primului tratat științific cu privire la politică, Principele, a pus degetul pe rană. (Poate Confucius să i-o fi luat înainte, dar el era necunoscut europenilor la vremea aceea.) Pentru că deconspirarea nu convine, a fost pus la zid și numele i-a devenit nu doar renume, ci o caracterizare a celor pe care el i-a criticat, a politicienilor. Cum organizarea socială nu poate fi perfectă decât la unele animale și în special la insecte (albine, furnici etc.) societatea umană și-a dovedit încă odată slăbiciunea și a demolat tot ce construiseră în trecut: biserică, monarhie și celelalte. Ceva trebuia pus însă în loc. În graba mare și din lipsă de ceva mai bun, au descoperit o nouă idee salvatoare: națiunea. A fost un excelent pretext pentru două războaie mondiale.

- De la încheierea celui de al doilea război mondial și până în prezent. Cele două extreme, binele omenirii și dictatura nu pot conviețui, decât în ipoteza teoretică a unor dictatori înțelepți. În practică, s-a dovedit că fericirea oamenilor nu poate înflori sub dictatura politică, oricare ar fi ea. Trebuia găsită o soluție, iar aceasta nu putea fi decât realistă, începând cu recunoașterea condiției umane. Cine suntem? Ce suntem? Cum suntem? Care sunt aspirațiile noastre? Șirul întrebărilor poate continua, dar nu de întrebări ducem noi lipsă, ci de răspunsuri. Primul, deși cunoscut, a fost permanent mascat: omul este de la natură rău. Asemenea oricărei celule vii, care încearcă să se dezvolte pe seama mediului, omul nu poate face excepție. E rău, dar se tratează. De ce? Pentru că îl obligă mediul, societatea. Ambițiile unuia se opresc (pașnic sau nu) atunci când întâlnesc ambițiile altuia. Dacă cei doi sunt raționali, atunci învinge rațiunea (mai rar), de unde și curentul auto-intitulat „raționalism”, cu rezultate mai mult teoretice, asemenea celui romantic din antichitate. Dacă nu, ne aflăm în plină realitate, pentru care nu a fost inventat nici un curent filosofic. În lipsa lui și spre totala surprindere, a apărut o idee salvatoare.

După al doilea război mondial, ca după orice mare conflagrație, a urmat nu doar pacea, ci dorința reală de pace. Așa se face că, pentru prima dată, a apărut o idee genială: Comunitatea europeana a cărbunelui si otelului și urmarea ei de azi, Uniunea Europeană.

*

La emisiunea „Profesioniștii”, Nicolae Manolescu, intervievat de Eugenia Vodă, a afirmat că Cioran nu vorbea franceza foarte bine, deși el a primise premiul Rivarol tocmai pentru stilul exprimării în limba franceză. Este posibil ca, în discuții, Cioran să fi avut ezitări, să-și caute cuvintele, fiindcă el a copilărit în România și – în consecință – gândea în limba română, dar mai ales pentru că el era un perfecționist și dorea să se exprime cât mai bine. De-altfel, tot el spunea, mai în glumă, mai în serios, ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.

Oricum, afirmația lui Manolescu este surprinzătoare – ca să mă exprim blând – deoarece nici el nu a copilărit în Franța. Probabil că mama lui, profesoară de franceză, i-a predat bine această limbă, dar învățatul la școală nu este totuna cu o viață petrecută la Paris, alături de Simone Boué.

*

Zilele trecute, mă gândeam la conferința unui cadru didactic universitar despre robotică și implicațiile ei sociale. Nu spun unde și când, fiindcă nu acesta este subiectul și nu vreau să intru în detalii sau – Doamne ferește – să lezez pe cineva. În plus, cel în cauză este inginer ca și mine, dar cu reale calități de comunicare, un bun orator deci, ceea ce mie îmi lipsește. Chiar și soția mea mi-a spus nu odată „Tu nu te pricepi să vorbești; mai bine scrii.”

Mi-am amintit de conferință în timp ce încercam să realizez un album de fotografii ale tablourilor mele, selectate dintre cele realizate de-a lungul ... secolelor, adică de prin 1970, când am început să pictez. (Narcisism, nu? Poate că da, dar cine nu-și iubește munca? Arătați-mi-l și îl declar zeul meu personal. Nu trebuie să fie perfect, fiindcă nici cei ai elinilor nu erau. Dimpotrivă, înglobau toate defectele umane, începând cu Zeus.) Nu mai făcusem așa ceva, așa că am muncit pe brânci: pus pozele în plicuri în vederea laminării, laminare, introducere în țiple, încropirea nereușită a unui dosar suficient de gros pentru îndosariere, încercat alte variante.... Acum, că totul s-a terminat, cred că am suficientă experiență pentru a putea face un alt album, dar nu mai e cazul.

Interesant este altceva. În timp ce lucram, găseam permanent soluții mai eficiente pentru diferitele manopere repetitive. Productivitatea muncii mele creștea datorită specializării și mă gândeam că așa a evoluat și tehnologia. Îmi imaginez pe cineva care, conform tradiției, își făcea iarna car și vara sanie. El executa toate operațiile necesare și este de presupus că, prima dată, s-a chinuit la fel ca și mine, făcând ceva la care nu se pricepea. Cu timpul, carul și sania s-au uzat și au trebuit înlocuite. Am mai scris cândva despre asta. Acum, omul avea experiență și câțiva copii măricei ca ajutoare. Munca lui a devenit mult mai eficientă, reușita a devenit cunoscută printre concetățeni, a primit comenzi. Cu timpul, copiii s-au specializat, randamentul a crescut: unul făcea butucul roților, altul spițele și așa mai departe. Specializarea efectuării unor lucrări repetitive a fost urmată de găsirea unor noi soluții, mai eficiente și așa mai departe.

Cine și-a însușit inepția propagandistică a lui Marx, conform căreia exploatatorul îl exploatează pe cel sărac fiindcă dispune de mijloace de producție, nu gândește mai mult decât găina care îi privea pe cei care lucrau la fabricarea carului sau a saniei. Mijloacele de producție nu au căzut din cer. Ele au fost realizate de oameni inteligenți, care și-au organizat eficient munca. Înaintea mașinii a fost deci organizarea. Și tot gândind așa, au ajuns la banda rulantă, la descompunerea activităților complexe la unele din ce în ce mai simple și, de aici, la robotică, fiindcă robotul nu face altceva decât să repete cele mai simple mișcări.

Conferința despre robotică și mai ales discuțiile ulterioare nu au putut evita – deși ar fi fost inteligent s-o facă – subiectul social: „Din moment ce roboții înlocuiesc munca oamenilor va crește șomajul. Vai nouă!” Avantajul important al roboților nu constă în faptul că înlocuiesc munca manuală, ci în calitatea execuției. Este similar cu diferența dintre o linie trasă cu mâna și una folosind o riglă sau un compas. Este vorba despre un alt nivel al execuției. Pe de altă parte, robotul este și el o altă mașină, care trebuie proiectată, executată și reparată, atunci când se uzează. Executarea acestor activități are nevoie de oameni, deci nu se pune problema șomajului. Remarca firească este „Da, dar de oameni cu o calificare mai înaltă”, urmată de întrebarea „Și cu cei ce nu au capacitatea intelectuală necesară ce se întâmplă?”. Nu întâmplă nimic. Ei vor face în continuare ce fac și în prezent: „Cei incapabili să facă ceva util îi conduc pe cei ce fac.”

*

Filosofia de tip kantian încearcă să construiască un sistem riguros, în speranța că noi, integrându-ne perfect în el – ne vom afla locul în lume în care trăim. Doar că sistemul astfel conceput nu poate fi perfect, iar lumea nici atât, dar din alte motive. Sistemul este epistemologic, în timp ce lumea este ontică.

Religia ar trebui să fie o filosofie aplicată, dar:

o Budismul nu dă oamenilor un sistem de cunoaștere, ci indică o cale către ceva de asemenea nedefinit, dar care ne face să trăim liniștiți și chiar optimiști că vom ajunge acolo unde trebuie.

o Creștinismul a preluat ideea de la budism, dar o expune ca pe o fabulă adecvată preșcolarilor.

Prieteni ai înțelepciunii, în greacă „fili tis sofia”, (φίλοι της σοφίας) dorim să fim cu toții. Rezultă că noi suntem adevărații filosofi, cu observația că trebuie s-o facem doar pentru noi înșine.

*

Despre comunism se poate spune că a fost un stricător de omenie. Expresia nu-mi aparține. Am citit-o într-un context diferit. Oricum, le beau monde s-a sfârșit odată cu ideile egalitariste.

*

Aparențele pot fi înșelătoare

L-am cunoscut în microbuz. De fapt, pe lângă el. S-a întâmplat pe vremea când mergeam la Atena cu autocarul. Avionul era prea scump pe atunci. Cursele low-cost nu apăruseră încă. În plus, în primii ani căram și multe bagaje. Până la București, de unde pleca autocarul se mergea cu un microbuz, care venea din Sibiu și ajungea la Brașov uneori destul de încărcat. De aici, de la Brașov, mai făcea o haltă „de ajustare” între Câmpina și Ploiești, la restaurantul Paralela 45. În timpul acestei opriri, deși încercam să-l evit, eram prea aproape de el, așa că a trebuit să schimbăm câteva cuvinte formale, cu speranța că voi reuși să mă fofilez. Venise cu grupul celor pe care microbuzul îi culegea între Sibiu și Brașov, majoritatea cam tuciurii. Tuciuriu era și el, chiar mai bine decât ceilalți, dar trăsăturile păreau a nu fi identice. Era și o altă nuanță de culoare, mai apropiată de cei ce se bronzaseră la mare sau la munte, ceea ce era pe deplin posibil, deoarece eram prin august sau septembrie. De la primele fraze mi-am dat seama că este un tip deosebit. Nu chiar de la prima, fiindcă, mai întâi, am realizat că avea și un defect de vorbire. Cum unii dintre cei ce îl însoțiseră până la Brașov se ocupau cu cerșitul, mi-am zis că el este unul dintre „mijloacele lor de producție”. Mare eroare! Ceea ce reușea să spună, dacă aveai răbdare să-l asculți, era perfect logic, inteligent și dovedea o largă cultură. Bineînțeles că mi-am dat seama de asta mai târziu, pe măsură ce discutam, mai ales în București, unde așteptarea a durat mai bine de două ore. Fiindcă l-am întrebat în ce măsură cunoaște limba greacă, mi-a răspuns că prea puțin, doar cât să se descurce la cumpărături, deoarece lucrează în construcții (de unde și bronzul de pe pielea lui), într-o echipă de români cu care vorbește, bineînțeles, românește. Doar șeful lor, care face legătură exteriorul știe grecește atât cât îi trebuie. Am înțeles de aici, că pretențiile lui sunt mai mari și, într-adevăr, când a abordat câteva subiecte din mitologia greacă, am constatat că știa subiectul mai bine decât mine, care – pe atunci – eram începător în acest domeniu. Iată un intelectual, mi-am zis, acoperit de praful mizeriei cotidiene. Un intelectual autentic, care nu lucrează într-o instituție de sub auspiciile Ministerului Culturii, ci ca muncitor necalificat într-o altă țară. Mai cunoscusem unul, care însă lucra în țară, era frezor într-o întreprindere, cu cunoștințe de geometrie și trigonometrie mai aprofundate decât ale mele, dar a cărui pasiune era literatura. Și avea opinii mai inteligente decât a multor critici literari profesioniști. Pe acesta care lucra în Grecia însă, handicapul vorbirii l-a adus în această situație. Totuși, nu-i cerea nimeni să fie un bun orator. Era suficient ca cineva, o persoană bine intenționată, să-l prezinte celor care . . . . Din păcate pentru noi toți, acel cineva este rara avis și nu atât in terris, cât printre noi.

*

Astăzi sunt sânzienele, sau drăgaica. Nu știu de unde vine cuvântul „drăgaica”. Probabil dintr-o veche datină românească. Sânziene știu că vine din latină, de la „Santa Diana”, zeița vânătorii, după modelul zeiței Artemis, a grecilor, ambele fără nici o legătură cu tradiția românească. În mitologia noastră, sânzienele sunt zâne bune din clasa ielelor dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu rusaliile care sunt zâne rele. Cuvântul „rusalii” vine din latina vulgară. Asta am aflat de pe Internet. În napolitană se folosește „Pasca rusata" (Paștele trandafirilor), care – prin intermediul aromânei (Arusaľi) – a devenit „rusalii”. În creștinism, ziua este prăznuită drept „Pogorârea (coborârea) Sfântului Duh” asupra ucenicilor lui Iisus, la 50 de zile după înviere, motiv pentru care se mai numește și „Cinzecime”. Ce ar trebui să facem noi în această zi e mult mai greu de stabilit, fiindcă sunt prea multe versiuni. Eu profit de faptul că s-a arătat puțin soarele (eveniment rar în ultimul timp) și voi face puțină mișcare, până la piață și înapoi. Pe jos, bineînțeles. Poate „vânez” câteva roșii bune.

*

Am analizat câteva texte (destul de lungi) din Miron Costin, Neculce și alții. Nu am avut răbdare să citesc lucrări originale, așa că am analizat câteva paragrafe reproduse în alte lucrări. Sunt prea lungi și anevoie de dactilografiat, pentru ca să le reproduc și eu, dar mă puteți crede pe cuvânt. Observația mea este că sunt extrem de puține cuvintele de origine slavă, cu toate deformările dicționarelor actuale, care le declară a fi din această origine chiar și pe cele grecești. Rezultă că sporirea slavismelor în limba română s-a produs ulterior, după cronicarii menționați. Afirmația cu „migrația slavă pașnică”, ce a avut loc cu multe secole în urmă, este o minciună propagandistică.

*

Sunt convins că păpușile acelea rusești, care intră una-într-alta (sau ies una dintr-alta, pe măsură ce le deschizi) au la bază o idee filosofică. Altfel, nu s-ar fi ostenit să le facă. Faptul că, acum, executate în serie, ele sunt identice, este o greșeală, fiindcă se pierde ideea. Admirăm doar calitatea execuției, care însă este din ce în ce mai puțin apreciată, dat fiind avantajele oferite de tehnologie.

Cred că primul autor a vrut să ne spună că impresia noastră despre o persoană oarecare este diferită de crezul ei, sau – invers – orice om încearcă să lase altora o impresie diferită de convingerea lui intimă despre el însuși. În cazul nostru, al celor ce au trăit în regimul comunist, există cel puțin trei niveluri:

- cel de fațadă, pentru că așa ne obligă societatea să fim;

- cel din sânul familiei și a prietenilor;

- cel din intimitate, când stăm de vorbă cu noi înșine.

Cred că păpușile alea voiau să sugereze ceva similar.

*

Timp de secole, limb latină a servit ca mijloc de comunicare intelectuală în Europa, chiar și după înlocuirea ei în Italia prin vulgata.

Este de presupus că ea avea multiple posibilități de redare a ideilor complexe din epocă, cât și a nuanțelor poetice.

Astăzi, nu mai există o limbă unică și în fiecare țară cultura a devenit ea însăși din ce în ce mai vulgară.

Fărâmițarea nu a dus la nimic bun și mă întreb dacă va mai exista vreodată o limbă comună pentru intelectualitatea unei societăți care se pretinde globală.

*

Puțini sunt cei care încearcă să vadă cum li se potrivește viața omului bun, așa cum recomandă Marcus Aurelius în MEDITAȚII – Către mine însumi, Cartea a patra. Marcus Aurelius a fost însă un stoic.

Instinctiv, mi se potrivește și mie, dar într-o mult mai mică măsură. Aș fi poate în totalitate, dar sunt în același timp și pofticios. Din fericire, mi se întâmplă la chestii mărunte și nu regret dacă nu mi-a ieșit așa cum doream. Cataloghez eșecul drept un experiment, la care – ca la orice experiment – contează doar concluzia: se verifică sau nu ideea de la care s-a plecat. Experimentul este reușit, dacă ne permite să tragem o concluzie clară, indiferent dacă rezultatul corespunde sau nu dorințelor noastre.

Acum, că l-am pomenit pe Marcus Aurelius, am rămas cu gândul la el și la Epictet, al cărui adept se pare că a fost. Dar ce diferență între ei! Epictet a fost mai întâi sclav de origine grecească, ca majoritatea cărturarilor din Roma acelor ani, eliberat și folosit ca secretar de către Nero și ulterior de Domițian. Mai târziu, când Domițian a alungat toți filosofii din Roma (prin anul 93), el s-a retras în Epir, unde a înființat o școală de filosofie. La polul opus, copilăria lui Marcus Aurelius a fost una de viitor împărat, ceea ce a și devenit. În concepția noastră – evident influențată – există ideea că filosofia de viață a fiecăruia este formată de experiența lor de viață. Comparația dintre cei doi ne dovedește contrariu. Epictet a murit la 80 de ani și filosofia stoică se potrivește cu vârsta senectuții. Marcul Aurelius s-a stins bolnav la 59, când entuziasmele tinereții nu dispar cu totul, iar poziția socială îi permitea satisfacerea oricăror pofte. Nero i-ar fi putut fi model de viață, dacă nu ar fi adoptat stilul opus. Nu știm dacă deciziile fiecăruia au fost întotdeauna în concordanță cu recomandările teoretice, dar ambii, gândind teoretic, au ajuns la aceleași concluzii.

La polul opus stoicilor, Bertreand Russell, englez sadea, ne învață că fericirea nu o dobândești refugiindu-te, nefăcând nimic, izolându-te de ceilalți, în contemplarea propriei existențe, ci – dimpotrivă – participând la întâlnirile cu semenii. Câtă deosebire față de moraliștii francezi, care – ca toți francezii – sunt preocupați de aspectul exterior și sfârșesc prin a scrie enorm, fără a spune ceva inteligent sau măcar folositor. Îmi amintesc acum de afirmația lui Axel Munthe (un suedez), sau poate că e a altcuiva, nu sunt sigur, dar asta nu contează, ci ideea. Este de fapt o constatare. El as scris despre comportarea imigranților din Australia (Ei, am acum realizez că nu putea fi Axel Munte, ci altcineva, care se afla sau vizita acest continent) deci comportarea imigranților din Australia se diferenția conform mentalităților cu care veniseră din țările lor. Astfel, englezii se adunau în cluburi, de unde, în urma discuțiilor, plecau înarmați cu o nouă strategie clară pentru ce aveau de făcut a doua zi. Spre deosebire ei, latinii își petreceau timpul liber în familie, prilej pentru a-și plânge nereușitele pe umerii soțiilor. Succesul în viața a unora și insuccesul celorlalți sunt astfel explicabile.

*

Încercând să devenim înțelepți, descoperim ceea ce se știa demult, dar neglijasem și riscăm să fin acuzați de afirmarea unor platitudini. Totul depinde însă de context, iar dovada o fac diferitele curente filosofice celebre, care nu s-au sfiit să afirme ceea ce era deja cunoscut în alte curente, poate chiar mai celebre: neo-sofiștii, sofiștii, aristoteliștii, brahmaniștii și alții, chiar mai vechi, dar mai puțin cunoscuți nouă. Iată cum răspunde Krishna îndoielilor lui Arjuna: „E adevărat că înțelepciunea stă în reacție egală la durere și plăcere, la cald ca și la frig. Interesul naște atașament, atașamentul dorință și dorința mânie. De aceea, nimic nu echivalează, în drumul spre suprema fericire, cu desprinderea de tot ce este material și contingent.”

E clar! Pentru Krishna, stoicismul este suprema înțelepciune. Pentru noi, cei de azi, este suprema naivitate, în opoziție cu inteligența omului descurcăreț. Pe cine să mai crezi?

*

Dintr-odată, din mulțimea gândurilor ce mă frământau, n-a mai rămas nimic. Capul îmi era gol. Și era întuneric înăuntru. La început, m-am speriat, dar mi-a trecut repede. Mă simțeam din ce în ce mai bine. Poate de aceea mi-a trecut și frica de întuneric atât de repede. De întunericul minții. Ce bine era! Din nefericire, n-a ținut prea mult. Ceva de nu știu unde m-a trezit la realitate. A fost doar un somn. Somnul rațiunii. N-a născut nimic. Asta a fost bine. Bine că n-a născut ceva ce aș fi putut regreta. Mă simțeam totuși excelent dormind în acel întuneric. Treaz mă simt mai puțin bine. Chiar deloc. Problemele nerezolvate au revenit.

*

Duceam o viață aseptică, iar munca era un anestezic. Amorțea toate necazurile, problemele nerezolvate. Timpul le va acutiza (sau anula) mai târziu și atunci voi vedea ce trebuie să fac. Așa gândeam iar programul de calculator la care lucram mă obliga să-mi concentrez atenția asupra logicii lui, să identific erorile (întotdeauna există una) și astfel celelalte „mărunțișuri” majore ale vieții treceau pe planul doi.

*

Nu sunt dintre cei care își imaginează că viața lor a fost un suiș neîntrerupt și nu găsesc oportun să-și acorde un răgaz pentru o retrospectivă. Dimpotrivă, am avut suișuri și coborâri cu amplitudini mai mari decât mi-am dorit, unele din vina mea, așa că am motive suficiente să le analizez, chiar dacă nu-mi face plăcere. Numai așa însă pot afla cine sunt cu adevărat și să nu-mi fac iluzii deșarte. Sunt conștient că nu pot evita subiectivismul, dar mă tratez.

*

Critica este o formă de autobiografie indirectă, deoarece reflectă opinia criticului, îl caracterizează pe el mai mult decât pe autorul criticat. Valabil nu numai în literatură. Iată un citat din Francis Bacon: „Privind un tablou de Rembrandt, am impresia că-l cunosc mult mai bine pe Rembrandt decât îi cunosc modelul.”

*

Iată că am re-descoperit ceea ce alții mai deștepți o spuseseră demult: „Cei care descoperă sensuri urâte în lucrurile frumoase sunt corupți, fără să fie însă și fermecători. Ceea ce e un neajuns. Cei care descoperă sensuri frumoase în lucrurile frumoase sunt oamenii cultivați. Pentru aceștia mai există speranță. Ei sunt aleșii pentru care lucrurile frumoase înseamnă doar Frumusețe. ... Nu există cărți morale sau imorale. Cărțile sunt sau bine scrise sau prost scrise. Asta-i tot.” – Oscar Wilde în Prefața la Portretul lui Dorian Gray.

*

Mână birjar și du-mă’n noapte

Cât mai departe, oriunde-ai vrea...

În noaptea gândurilor mele, n-am găsit birjarul potrivit.

*

„Vasul dă formă golului din interior, iar muzica tăcerii.” Zicerea nu-mi aparține. A spus-o Braque, încercând să-și explice convingerile estetice, dar negăsind un corespondent pentru pictură.

Ce-i drept, e greu să găsești ceva sclipitor în propriul tău domeniu de activitate. Rutina aplatizează, totul devine tern. Numai un novice poate emite idei năstrușnice.

Aș încerca eu, dar acum îl citesc pe Braque și notez altă remarcă a lui „Nu trebuie să se ceară unui artist mai mult decât poate da, iar unui critic mai mult decât poate să vadă”.

Aș parafraza, spunând că, așa după cum nu poți cere cuiva să dea ce nu poate da, nu-l poți judeca, dacă nu-l înțelegi.

Tot el a mai spus că „Există o artă a poporului și o artă pentru popor – acesta din urmă inventată de intelectuali”. Probabil că el se considera intelectual, dar a fost doar un imitator al lui Picasso, motiv pentru care n-a intuit că există și o artă pentru artă, adică făcută de către artiști.

Mai spune și că „Progresul nu constă în a extinde limitele, ci în a le cunoaște mai bine”. Cu asta sunt de acord, mai ales că ea îmi amintește de o zicală adesea greșit interpretată: Excepția întărește regula. Ea este interpretată astfel încât să justifice ceea ce nu înțelegem, sau pentru a ne justifica inconsecvențele. De fapt, sensul inițial era cu totul invers: orice regulă, orice lege, are domeniul ei de aplicație, în interiorul căruia este valabilă. În afara domeniului, ea își încetează valabilitatea. Astfel, legile de curgere a lichidelor, spre exemplu, se aplică, bineînțeles lichidelor. Dar ce este un lichid? O substanță foarte vâscoasă mai este ea un lichid? Care este limita care separă lichidele de solide și gaze? Bobul de grâu este solid, dar ansamblul boabelor de grâu respectă legile de curgere a lichidelor mai bine chiar decât apa, care face menisc. Un corp solid poate curge la fel ca un lichid în anumite condiții de presiune și temperatură. Ei bine, tocmai așa-zisele excepții de la regulă definesc domeniul în interiorul căruia regulile sunt valabile, pentru că îi fixează limitele.

Chiar și legile juridice sunt valabile într-o țară, dar nu și în țara vecină. Deci, excepțiile nu slăbesc regula, ci o întăresc, precizându-i limitele valabilității.

*

Ieri, toată Europa – și nu numai – a sărbătorit Ziua Victoriei. Chiar și Germania. Bravo ei!

Astăzi, ar trebui să serbăm Ziua Europei. Se împlinesc 70 de ani de la „Declarația lui Schuman” din 9 mai 1950, cea care a generat ideea de unificare a țărilor europene. Pe atunci, obiectivul era evitarea unui nou război dintre Franța și Germania, dușmani tradiționali, prin crearea unei instituții menite să evite disputa pentru zăcămintele de cărbune și fier din zona Ruhr și Saar. Când la fabricarea tancului participă ambele state, războiul dintre ele devine imposibil.

La 18 aprilie, s-au împlinit 69 de ani de la primul act oficial, „Tratatul de la Paris”, prin care s-a înființat CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), semnat de către Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos.

Cine a fost francezul Schuman? Se scrie poate cu un singur n, pentru a nu-l confunda cu Robert Schumann, compozitorul, dar mai probabil datorită originii lui luxemburgheze. Da, Robert Schuman s-a născut în Luxemburg, pe atunci (1886) provincie a Imperiului German. A copilărit în Germania și s-a instruit la Berlin, Munchen, Bon și Strasbourg. După primul război mondial, mai exact în 1919, provincia Alsacia-Lorena a fost redată Franței și Schuman a devenit cetățean francez. A intrat imediat în politică, în timpul celui de al doilea război mondial a aderat la rezistența franceză, pentru ca în 1948 să devină Ministru de externe al Franței. Acestea sunt datele extrase de pe Internet. Ce nu se spune sunt detaliile, fiindcă e greu de crezut că o inițiativă de asemenea amploare putea să aparțină unei singure persoane, în timp ce toți ceilalți, inclusiv germanii, au „stat cu degetul în gură”.

Francez sau german, de unul singur sau împreună cu mulți alții, nu mai contează. Fapt este că Uniunea Europeană există și – important pentru noi – România este parte a ei.

*

Omul nu trebuie să caute fericirea. Ea vine, dacă i se creează condiții. Cei din antichitate credeau că virtutea este cea care îți asigură fericirea. Nu știu cât de fericiți erau și nici nu am informații despre cât de virtuoși erau. Singura certitudine este existența îndemnului la virtute. Recomandarea a mai funcționat și în Evul Mediu, pe vremea cavalerilor în armură, dar nu pentru toți muritorii. Astăzi, un asemenea sfat ar fi de râsul copiilor.

Întrebarea e: suntem noi, cei de azi, mai fericiți decât cei din antichitate?

Kant a abordat problema din alt unghi. El nu căuta fericirea, ci norma morală, așa că întrebarea lui a fost: „Ce-mi este îngăduit să sper?”. Mi-am pus și eu această întrebare, dar n-am găsit persoana potrivită să-mi răspundă. Oricum, nu vă luați după mine. Eu n-am fost niciodată un descurcăreț și nu sunt semne că aș fi devenit la bătrânețe. A fost o vreme când era să-l iau în serios pe Voltaire, care își încheie romanul Candide cu recomandarea: „Il faut cultiver notre jardin”, un fel de bine-cunoscutul nouă, românilor, „Noi muncim, noi nu gândim”, adică să ne vedem de micile noastre treburi. De la germanul Kant aveam însă pretenții mai mari. (Cred că și el.) Am aflat însă că se trage dintr-o familie de scoțieni, cu numele Cant. El l-a înlocuit pe „C” prin „K”, pentru a fi mai autentic german. S-ar putea să existe și alte explicații mai subtile, asemănătoare cu evitarea prefixului „escu” pentru francezii de origine română, dar la asemenea subtilități lingvistice nu mă pricep, așa că mă opresc la această afirmație simplă, culeasă din cartea lui Ernest Stere „Din istoria doctrinelor morale”, volumul 3, pagina 8, de unde am aflat informația. A riscat, fiindcă astăzi un american din Texas, care pronunță orice „a” prin „e”, la auzul numelui filosofului, pronunțat <kent>, s-ar întreba dacă e de fumat sau a fost deja fumat.

Dacă în privința fericirii părerile pot fi dintre cele mai diverse, despre frumos speram să ne înțelegem mai ușor, criteriile fiind cu mult mai simple. Ași! Până să ajungă la criterii, Kant încearcă să discearnă între frumos și sublim. În opinia sa, acestea sunt nu doar două noțiuni diferite, ci se referă la două sentimente diferite. În Critica facultății de judecare, el spune: „Însușirile sublime inspiră stimă, iar cele frumoase dragoste.” O combinație de cuvinte de-a dreptul ciudată. În ceea ce mă privește, renunț să-l critic, fiindcă nu știu limba germană și deci nu am acces la textul original, iar în privința traducerilor am serioase rezerve. Am mai scris despre acest subiect, așa că mă opresc.

P.S.

Între timp, m-am mai documentat și am aflat că afirmația cu privire la schimbarea numelui este doar pe un sfert adevărată. Cea mai plauzibilă informație mi se pare cea din Wikipedia. Iat-o” „Contrar celor invocate de Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui într-o ascendență scoțiană.” Într-un alt text, am găsit numele scris Kandt. Deci există o picătură de sânge scoțian în trupul său, dar nu are legătură cu numele, care l-a moștenit de la tată.

Este aproape amuzant să aflu că cel ce și-a dorit să construiască un sistem filosofic infailibil s-a înșelat în privința propriei sale origini. Mai greșesc și oamenii mari, nu doar cei mici. Se poate întâmpla!

Sfârșitul părții a cincea