Maieutica de buzunar, volumul II

Partea a patra

- Deși tu ești moldovean la origine, îți amintesc eu că ascendentul moldovenilor în cultura română are explicații verificabile, probe concrete.

- Da, știu și eu, dar mă feresc să le invoc, fiindcă aș fi acuzat cel puțin de subiectivism, dacă nu de patriotism local.

- Eu sunt ardelean și nu am asemenea rețineri. Îmi place să recunosc adevărul acolo unde îl găsesc. Dar uite, am o dovadă scrisă din partea unui bucureștean, care cu greu găsește cuvinte de laudă la adresa moldovenilor: Răzvan Theodorescu. Stai să-ți citesc, că eu tocmai cu cartea lui mă lupt acum.

- Bine zici că te lupți. Am încercat și eu, dar m-am declarat învins după primele pagini. Are un stil infernal.

- Da, îl imită pe Iorga, cu fraze lungi, cu multe paranteze în afara ideii principale. Așa ... am găsit. Uite! Civilizația românilor între medieval și modern.

- Văd că ești aproape de sfârșit. Ai avut răbdare, nu glumă.

- Voință, nu răbdare. Recunosc, stilul este infernal. Deși abundă în informații, nu reușește să fixeze ideile, tocmai din cauza parantezelor. Să-ți citesc, totuși! „Un asemenea lux domnesc, o asemenea concepție aulică se vor fi răsfrânt, fără dar și poate, asupra întregii clase boierești a timpului în Moldova unde, s-a remarcat, curțile senioriale sunt mai numeroase decât în Țara Românească și unde, în 1642, un înalt dregător precum marele stolnic Toma Cantacuzino – fratele postelnicului Constantin din Țara Românească, ruda prin alianță și sfetnicul apropiat al voievodului Vasile Lupu – putea să spună că și-a făcut conac, acareturi . . .”. Mă întrerup, că se lungește și cred că am greșit și paragraful.

- Bine faci! Până găsești paragraful corect, luminează-mă și pe mine: ce înseamnă „aulic”? Sper că n-a vrut să zică „abulic”.

- Nu! M-a surprins și pe mine termenul și am căutat în dicționar. Definește ceva care ține de curtea unui suveran: rege, împărat, domnitor în cazul țărilor române. În paragraful pe care citit era vorba despre curtea domnitorului Vasile Lupu. Bun! Cred că am găsit paragraful. „Revenind la ceremoniile aulice din 1654 de la Iași..

- Iarăși aulice.

- Da! „... voi adăuga că strălucirea lor era semnificativ consemnată și de viitorul principe al Transilvaniei, Ioan Kemeny, prezent ca sol al lui Gheorghe Rakoczi, suveranul protestant, după ce făcea remarca, încărcată de sens în epocă, potrivit căreia nici polonezii, cei cunoscuți pentru strălucirea serbărilor lor, nu întreceau pe moldoveni în costume, în risipă, în vase de argint...” și continuă astfel. Nu te mai plictisesc cu citate.

- Îmi place că a menționat Polonia, cel mai civilizat stat din jumătatea de est a Europei de atunci.

- Vecină cu Moldova, explică și influența culturii europene, vizibilă în special în partea de nord, de unde provin și principalii oameni de cultură ai României.

- Este unul dintre argumentele despre care vorbeam.

*

- Nu știu la ce se referă cartea la care lucrezi acum și ce titlu i s-ar potrivi, dar eu îți sugerez s-o numești „Ora 26”.

- Ce ți-a venit așa tam-nesam? L-ai citit pe Virgil Gheorghiu? Dacă el a scris Ora 25, eu urmează să scriu Ora 26? Nu ține.

- Încă n-am citit cartea. Tocmai am cumpărat-o și abia aștept s-o citesc.

- A apărut? Eu am citit-o acum câțiva ani pe Internet. Nu fusese editată încă în România.

- A scos-o Editura Sens din Arad.

- Noroc că mai există și astfel de edituri. Și ce legătură are asta cu mine, în afară de numele Gheorghiu?

- Păi, tu ești Cristache Gheorghiu și, cum tatăl tău s-a numit Victor, inițialele sunt C.V.G., la fel cu ale lui Virgil Gheorghiu, care se numea și Constantin.

- Drăguț din partea ta că te-ai gândit la așa ceva, dar mie nu-mi place să exagerez. Tipul este cu mult prea mare, pentru ca eu să mă gudur pe lângă numele lui.

- Că este mare, e adevărat. Este foarte mare și e păcat că literații noștri nu-l pun în evidență.

- Invidia clasică. Romanul lui s-a bucurat de cea mai mare apreciere internațională pe care a avut-o vreodată o carte românească.

- Culmea! Scrisă în limba română și tradusă în franceză.

- După ea s-a făcut și un film, produs de Carlo Ponti și interpretat de Anthony Quinn si Virna Lisi.

- Prestigiul lor înlătură orice suspiciune de subiectivism și...

- Este dovada de necontestat a valorii romanului. Nu există ceva asemănător în literatura română.

- Este exact ce i-a scris Mircea Eliade autorului.

- Ce? Nu știu. Îți spun eu, că m-am documentat. „N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider Ora 25 una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.”

- Eu înțeleg că o asemenea carte nu putea să apară înainte de 1989, fiindcă îi leza pe ruși, dar după...

- Chiar și înainte. El îi atacă nu doar pe ruși, ci și pe unguri, austrieci, germani, americani, pe toți cu care a avut de-a face. Francezii însă nu au avut asemenea scrupule. Ei i-au publicat cartea.

- Tot un francez s-a regizat și filmul, ...

- Periplu eroului i-a permis autorului să realizeze un tablou al ororilor...

- Care caracterizează, în fond, adevărata fața a „umanității”.

- Mie mi-a plăcut și desenul de pe coperta cărții. Înfățișează evoluția omului de la maimuță până la alura actuală: înalt subțire, ca o linie, finalizată printr-un cod de bare.

- Foarte sugestiv desenul. Omul e doar un element al mulțimii. Numele nici nu mai contează. Are CNP.

- Apropos. Referitor la titlul cărții mele. Aș putea să prezint cartea cu CNP-ul meu, în loc ne numele autorului.

- Amuzantă idee. Totuși, nu ți-aș recomanda.

*

- Doamnă, eu îmi cunosc cititorii.

- Sunt probabil persoane în vârstă.

- Evident. Asta era probabil ușor de intuit, dar nu este caracteristica lor cea mai importantă.

- Dar care?

- Ei sunt, în marea lor majoritate, oameni care au citit cărți serioase la viața lor și acum nu mai au răbdare s-o facă.

- Cititori care nu mai citesc. Deci nu vor citi nici cărțile dumneavoastră.

- Ar vrea ei dar, cu timpul, cititul a devenit...

- Un hobby.

- Mai rău. A fost poate un hobby, deși termenul nu este tocmai potrivit. Citeau și din plăcere, dar și din curiozitate, dintr-un soi de interes cultural. Au depășit însă demult această fază și au ajuns ca cititul să fie un nărav, aproape un viciu, de care nu se mai pot lăsa.

- Deci citesc orice.

- Dacă vreți să fiți ironică, a-ți întrat pe un teren străin. Dimpotrivă, ei sunt extrem de selectivi și – de aceea – nu-i puteți atrage cu subiecte de „crapă și spada”, menit să zdrobească inimile domnișoarelor de orice vârstă.

- Acum sunteți dumneavoastră ironic.

- Fără voie. Nu-mi propun. Încerc doar să-mi caracterizez cititori cum pot mai bine, să precizez modul lor de gândire, felul în care își selectează lecturile. Așa cum un matematician. . . .

- Aoleu, nu mă luați pe mine cu d-astea.

- Pardon! Încercați totuși să vă imaginați plăcerea unei persoane care a găsit o soluție inteligentă la o problemă dificilă.

- Probleme avem cu toții și reușesc să-mi imaginez satisfacția celui care găsește rezolvarea problemelor sale.

- Începem să ne înțelegem. Ei bine, dacă textul unei cărți are astfel de subiecte, atunci o va citi cu plăcere și va căuta și altele de același autor, sau din care va bănui că va citi măcar câteva fraze inteligente, care să-i incite cugetul.

*

- Sentimentele pe care le ai atunci când privești o natură statică sau un peisaj sunt diferite. La peisaj contează relația dintre obiectele reprezentate: copaci munți, ape, clădire etc. Tu, ca privitor, privești detașat ansamblul lor. La o natură statică obiectele îți sunt mai apropiate ție decât între ele, simți că le-ai putea atinge.

- Sau să le mănânci, dacă sunt comestibile.

- Da. Relația dinte obiecte nu contează. O sticlă poate sta liniștită lângă un măr.

- Dacă sticla nu e goală, poți ezita între a o atinge pe ea sau mărul. Dacă însă mai există ceva lichid în ea, atunci...

- Depinde ce ai mâncat înainte.

- Dacă te afli într-un muzeu de mai mult timp, ești probabil flămând.

- De aceea locul acestor tablouri este în sufragerie.

- Precizează termenul. În România, multă lume îl folosește pentru living.

- Adică pentru camera de zi. Și nu-i așa.

- Nu. Sufrageria este camera în care se mănâncă.

- Și sufragiu universal este camera în care mănâncă tot universul?

- Amuzantă observația ta, dar asta încă nu s-a inventat.

*

- Pentru un occidental, comunismul este o noțiune teoretică.

- În timp ce pentru un român ea este subiectivă.

- Corect! Ea nu poate fi definită, fiindcă fiecare o înțelege în funcție de informațiile de care dispune și, pentru cei mai în vârstă, în funcție de modul în care a simțit regimul politic.

- Și atunci, cum ne descurcăm?

- Nu ne descurcăm fiindcă diversitatea interpretărilor este egală cu numărul oamenilor. Depinde cum s-au descurcat în viață și – mai ales – de inteligența fiecăruia. Am să-ți dau un exemplu. De fapt două. Să începem cu primul. Prin 1970, am cunoscut un băiat, un bărbat de fapt, provenit dintre copii greci aduși în România după războiul civil din Grecia.

- Au existat pe atunci în România mai multe tabere de copii greci refugiați. Au fost aduși la noi la ordinele sovieticilor.

- Așa este! Acesta rămăsese orfan de mamă iar tatăl, fost agent sovietic, fusese arestat. Costi se numea băiatul, sau așa îi spuneam noi. Terminase facultatea, era arheolog și lucra deja de câțiva ani. Ei bine, în copilărie, fusese îndoctrinat mai mult decât orice alt copil de români, atât în tabăra de orfani, în care și-a petrecut în primii ani, cât și ulterior.

- Evident. În tabără erau complet izolați de restul lumii și li se furnizau doar informații filtrate de către propaganda comunistă existentă în România de atunci, prin oamenii special pregătiți pentru așa ceva.

- Clar! Cu toate acestea, când l-am cunoscut eu, era un anti-comunist convins.

- Cum așa?

- Pentru că era un tip deștept. Când a început să meargă la școală și începea să cunoască lumea reală, realiza că propaganda era ruptă de realitate. Pe măsură ce își dădea seama că exagerările propagandiștilor nu puteau fi reale, încerca să afle adevărul, să înțeleagă care este situația reală. Am avut ocazia să asist și la întâlnirea dintre el și tatăl său, după ce acesta fusese eliberat din închisoare. Disputa dintre ei era de-a dreptul aprigă: fiul își acuza tatăl, un comunist naiv, pe care anii de închisoare nu l-au făcut mai deștept, ci – dimpotrivă – i-au accentuat convingerile.

- Probabil că tatăl își acuza fiul că fusese influențat de către statul român.

- Exact, deși procesul fusese exact invers. Statul, la indicațiile sovietice, îl îndoctrinase la fel cum o făcuseră în Grecia. Doar că puștiul, în contact cu realitatea, ceva mai deștept fiind, a realizat că lucrurile stau altfel.

- Am înțeles. Spuneai însă că ai și un al doilea exemplu.

- Da. Este exemplul opus. În Grecia am cunoscut o persoană – de fapt mai multe, dar mă concentrez acum doar asupra uneia – româncă, măritată cu un grec și plecată cu acesta în Atena. Grecul fusese născut în România, deci situația lui era – aparent – asemănătoare cu a lui Costi. Era doar cu puțini ani mai tânăr.

- Asta era diferența aparentă, cum zici. Și care era cea esențială.

- El provenea dintr-o familie de comuniști greci ce nu fuseseră arestați, pentru că îi salvaseră agenții sovietici și aduși în România ca refugiați. Aceștia și-au păstrat afinitatea față de „salvatori” și urau România, constatând că situația nu era așa precum și-o doreau.

- Am înțeles! Și-au crescut copilul cu această ură față de România.

- Și nu doar față de România, ci și față de români.

- De ce spui asta?

- În Atena am cunoscut-o pe soția lui. A evitat să ni-l prezinte pe soțul ei, acesta nu a participat niciodată la vreo manifestare culturală organizată de către românii de acolo și am aflat chiar și situații mai urâte, pe care prefer să nu le mai relatez.

- Deci educația din familie a fost mai puternică decât cea a propagandiștilor de partid.

- Da. Nu am posibilitatea să apreciez dacă cei doi erau egali din punctul de vedere al inteligenței. Presupun deci – fără nici o probă – că între ei nu existau diferențe majore în această privință. Îndrumarea prin ură a anulat libertatea cugetării libere, inteligente.

- Iar ura se naște din invidie. Era deci un democrat autentic.

- De ce spui asta?

- Păi, Bertrand Russell spunea că invidia stă la baza democrației.

- Și nici măcar n-a fost primul. Iar dacă mergem mai departe, cum totul trebuie să aibă o cauză, prostia este cauza invidiei.

*

- Văd că te ambiționezi să porți cravată, deși nu mai e la modă.

- N-o port din motive de modă, prezentă sau trecută. O port din obișnuință și pentru că, încheiată la gât, cămașa ar arăta urât. În plus, ține și cald.

- Dacă n-o închei răcești?

- Exact!

- Cravata mie îmi sugerează lesa de la gâtul cățeilor de companie.

- Amuzantă comparație! Originea ei este lavaliera, care – la rândul ei – înlocuia fularul, de pe vremea când oamenii se îmbrăcau mai rațional.

- Cu îmbrăcatul din ce în ce mai irațional îți dau dreptate.

- La ce te referi?

- Haina, spre exemplu, plină la spate, cu vată la umeri, și decoltată în față, tocmai bună să te îmbolnăvești.

- Ca să nu mai vorbim despre capul descoperit . . .

- Am mai discutat noi acest subiect....

*

- S-a lansat într-o diatribă, cum numai un politruc cu experiență putea s-o facă.

- Asta îmi amintește de acei tineri activiști de partid, care veneau la liceu cam odată pe trimestru și vorbeau fără întrerupere timp de cel puțin o oră, fără să spună mare lucru.

- Ba spuneau. Veneau și la noi și îmi amintesc că îi beșteleau pe profesori în fața noastră, a elevilor...

- Ai dreptate, mai ales pe director. Îl amenințau cu expresii de genul „Dacă ... te dau afară”, deși ei erau doar cu câțiva ani mai mare decât noi, elevii din ultimele clase.

- Și nu erau nici măcar absolvenți de liceu, sau – dacă erau – fusese unul uitat de lume. Se deconspirau de la primele fraze.

- Partidul nu avea nevoie de activiști educați.

- Ba erau chiar foarte educați, dar în spirit de partid. Pe mine m-a surprins această abilitate a lor de a vorbi mult în jurul aceleași idei.

- Aici îți dau dreptate. Eu nu am aptitudini de orator și nu pot bate câmpii pe aceeași temă.

- Vezi că-i jignești pe oratori. Ei nu bat câmpii. Dimpotrivă, vorbesc chiar foarte convingător. În antichitate, oratoria era materie de studiu la școală.

- S-avem pardon. Am greșit. Reiau: nu pot să bat câmpii. Spun ce am de spus cât pot mai clar, dar o singură dată.

- Spirit de inginer.

- La Politehnică, noi am avut în anul întâi de facultate cursuri de marxism-leninism.

- Și noi.

- La examinare, în timp ce vorbeam, a intrat cineva, probabil un alt cadru didactic necunoscut mie, care s-a dus la examinator și a început să vorbească cu el. Bineînțeles că m-am oprit, dar el mi-a spus să continui, deși continuau și ei să vorbească. Știam subiectul, așa că l-am expus cum am putut mai bine, dar l-am terminat în scurt timp, fiindcă nu știam cum aș putea să-l lungesc. Examinatorul mi-a spus însă să continui, cu un oarecare semn discret, că nu contează ce spun. Discuția lor, bazată pe informația adusă de cel ce venise, îi amuza. Așa stând lucrurile, am luat-o de la început și am repetat ceea ce spusesem deja și care, teoretic, trata exhaustiv subiectul. Cum și de data aceasta m-am oprit, omul și-a dat seama că nu avea cu cine să continue, așa că mi-a cerut carnetul și mi-a pus un șase. Eram bucuros pe de o parte că scăpasem ușor de acel curs dezagreabil, dar nemulțumit pe de altă parte, fiindcă am știut subiectul și meritam mai mult, în sinea mea chiar felicitări, fiindcă mă descurcasem, deși avusesem mari emoții.

- Îți cunoșteai neputința.

- Exact.

*

- Cititul cărților are avantajul nu numai al informării, ci mai ales pe cel al dialogului imaginar cu autorul.

- De aceea ție îți plac mai mult eseurile decât romanele.

- Bineînțeles. Îmi plac cărțile celor care au ceva de spus, în special ale savanților, care – la bătrânețe – devin mai mult sau mai puțin filosofi, chiar dacă până atunci au fost fizicieni, medici, matematicieni sau orice altceva decât filosofi.

- Este, într-o oarecare măsură, și cazul tău.

- Păstrând proporțiile, da, chiar dacă eu nu sunt tocmai un savant.

- Să lăsăm modestia.

- O lăsăm, fiindcă proștii au mai mare nevoie de ea, dar nu știu.

*

- Cum te influențează cărțile altora în scrierile tale? Ele sunt cele care îți sugerează ideile?

- Dacă te referi la ideile de bază, categoric nu. Să spun însă că cititul și scrisul sunt două activități fără legătură între ele ar fi total fals. Chiar și fără să vrei, ceva din ceea ce citești îți rămâne în cap, și te poți afla în situația că ți se pare că tocmai ți-a venit o idee originală, când – de fapt – o citiseși cu mult timp în urmă și zăcea acolo, acoperită de praful celor noi. Principalele idei îmi vin însă din viață. Unele întâmplări la care am participat mi se pare că merită generalizate și așternute pe hârtie.

- Asta înseamnă că scrierile tale sunt autobiografice?

- Nu, pentru că nu sunt eu eroul principal. De cele mai multe ori, am fost doar martor sau nici măcar atât; am aflat câte ceva din viața altora, din relatările lor. Mă întrebi însă de influența cărților. Ei bine, eu am tendința să pun la îndoială afirmațiile altora.

- Asta cam așa e. Oricare dintre cunoștințele tale îți va spune că spiritul contrazicerii este principala ta caracteristică.

- Nu știu dacă îmi este în sânge sau așa m-am format, trăindu-mi adolescența pe vremea lui Stalin. Oricum recunosc, am acest păcat.

- Uneori poate fi și o calitate. Depinde de subiect.

- Citind, mi se întâmplă, la fel ca și în viață, să fiu de acord sau nu cu autorul sau măcar să am o observație cu privire la afirmațiile lui. Și atunci, simt nevoia să-mi exprim opinia.

*

- Ca să adorm, trebuie mai întâi să-mi trimit gândurile la culcare. Pe cele reale. Vin atunci altele, fanteziste, pe care m-am învățat să nu le iau în serios iar ele – înțelegătoare – mă ajută să renunț la a mai gândi și adorm.

- Ai noroc că nu ți se întâmplă în timpul zilei.

- Mie nu!

*

- Ieri am aflat ceva interesant de la Mișu. M-a surprins băiatul ăsta. Nu-l credeam în stare de raționamente atât de fine.

- Aparențele sunt înșelătoare. Nu l-ai cunoscut prea bine. Este chiar foarte deștept, dar e puternic introvertit.

- Este un deștept asimptomatic.

- Bună! Și ce ți-a spus, de te-a impresionat așa tare?

- Chestii pe care noi doi le-am tot discutat. Diverse. Am trecut de la una la alta, majoritatea fleacuri mai mult sau mai puțin filosofice, dar am trecut și prin politică, istorie, ba chiar și bârfe. Poate că eu am greșit și l-am întrebat la un moment dat ce-l face să se creadă că este mai isteț decât cei ce îl înconjoară. Asta probabil l-a jignit.

- Sigur că l-a jignit. Mare greșeală! Asta l-a ambiționat să-ți arate că ai o părere greșită despre el.

- Mă bucur c-a reușit. Aaa! Mi-am adus aminte. La un moment dat, părea să-mi dea el mie lecții de logică și mi-a atras atenția – de parcă eu nu știam – că între motiv, cauză, condiție necesară și altele asemenea există deosebiri.

- Amuzant!

- Mi-a dat și un exemplu. Ca să cazi din pom, trebuia ca, mai întâi, să te fi urcat în el. Asta este o condiție, dar nu este cauza.

*

- Stau pe strada Saturn.

- Nu știu de ce la pronunțarea cuvântului Saturn simt un fior rece.

- Probabil pentru că planeta Saturn este rece, fiind mai îndepărtată de soare...

- Zeul Saturn i-a învățat pe oameni agricultura. Ar trebui să-l venerăm mai mult decât pe celorlalți.

- Se vede că cei din antichitate erau mai romantici decât noi, cei de azi.

*

- Azi dimineață m-am sculat cu un an mai bătrân.

- Deși te-ai născut de Ziua Tineretului (2 mai).

- Eu m-am născut de ziua mea. Cea a tineretului a apărut cu mult mai târziu.

- Pot să-ți spun eu când, fiindcă m-am documentat. A apărut în 2004 și s-a sărbătorit pentru prima dată în 2005.

- Aveam pe atunci 68 de ani.

- Așa tânăr mai zic și eu.

- Important e să perseverezi.

- Adică?!

- Te-ai referit la Ziua Națională a Tineretului. Mai există însă și Ziua Internațională a Tineretului, pe 12 august.

- Deci asta nu are legătură cu tine.

- Nici prima, dar asta mă face să mă simt tânăr, indiferent de vârstă.

- Așa și trebuie. Peste tot ni se recomandă să ne simțim tineri, optimiști, voioși, să râdem, ...

- Ziua Internațională a Râsului e mâine, pe 3 mai.

- Aaa! Nu știam. Deci Vesti la giubba și Ridi, pagliaccio!

- Anul acesta, pandemia ne ține acasă, așa că avem posibilitatea să râdem unii de alții doar în familie.

- Ar fi bine! Aproape ideal! Dar noi suntem specialiști în a râde de alții, conform principiului ... știți tu care, că „este” mai multe.

- Avem noroc cu Internetul și ne bucurăm acum că, odată cu globalizarea, s-a extins și aria de cuprindere a bășcăliei. Putem râde de tot ce se întâmplă în lume, că doar de aia e Ziua Internațională a Râsului.

- E bine! Dacă râzi de cineva din apropiere, s-ar putea să ți se întâmple ceva neplăcut. Dacă însă râzi de cineva „de peste mări și țări”, ai avantajul nu numai că nu ți se poate întâmpla nimic, fiindcă acel cineva nu te cunoaște și nici vorbă să te bage în seamă, dar față de cei din jurul tău poți face impresia unui om inteligent și informat.

- Nu te îngriji însă de toate astea! Pentru orice eventualitate, ai scuza că râsul e sănătos.

- Fii atent că Ziua Internațională a Râsului e doar mâine. Poimâine, să-ți amintești de Leoncavallo și că „La commedia è finita!”.

- Știi ce mi se pare interesant?

- Ce?

- Când eram eu mic, se spune că, de fiecare dată când cineva intra în camera mea, eu dădeam din mâini și din picioare și râdeam.

- Înseamnă că erai un copil vesel.

- Probabil. De ce anume râdeam, nu-mi amintesc. De altfel, nu-mi amintesc nimic din vremea aceea, iar adulții nu m-au spus niciodată. Mă gândesc acum că ei știau și poate tocmai de aceea nu mi-au spus.

- De ce zici asta?

- Păi, fiecare le știe pe ale lui și își poate imagina că ai observat și tu. D-aia se întristează.

- Exagerezi!

- Fapt e că după câtva timp mă vizitau din-ce-în-ce mai puțini.

- Ții tu minte asta?

- Nu, dar îmi amintesc că, atunci când învățam să merg, nu mă mai vizita nimeni.

- Și nici tu nu mai râdeai.

- Păi nu era să râd de mine, că nu mergeam cum trebuie. Acum, am aflat de pe Internet că, atunci când m-am născut eu, era la modă cântecul „Sing, Sing, Sing” de Benny Goodman. Poate că eu îl auzisem prin niște unde necunoscute de către știință și dansam în timp ce învățam să merg.

- Sau poate că Benny te-a auzit pe tine și, pentru că știa notele, la lansat cântecul.

- Cred că așa a fost.

- Cu siguranță.

*

- Nu știu care este origine apelativului „maestre”, folosit azi pentru artiști, spre deosebire „maiștri”, utilizat în cazul celor ce știu o meserie.

- Îți spun eu. A fost folosit pentru conducătorii Ordinului Templierilor.

- Cel care ținea în mână toiagul și nuiaua: toiagul ca sprijin și nuiaua cu care pedepsește viciile celor care nu-și îndeplinesc datoriile. Frumoase vremuri!

- Asta la început. Cu timpul, după ce au dobândit o prea mare putere, viciile i-au distrus. După metoda celor din Țara Sfântă, căreia i s-ar potrivi mai bine denumirea de „țara războaielor”, s-au înființat mii de „comanderii” în toată Europa occidentală. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu a primit titlul de „mare maestru”. Denumirea a fost utilizată abia în secolul XIV, când Ordinul Templierilor era deja desființat.

- În cazul meu, titlul a apărut nu doar pentru mine, ci pentru un grup de patru tineri, ce ne-am cunoscut în tren, în drum spre Brăila, unde fusesem „chemați la oaste”, o concentrare de o lună, într-o mare unitate de luptă anti-tanc. Știam că ne vom tutui, dar – pentru moment – nu știam cum să ne adresăm, așa că unul dintre noi (nu eu) a avut ideea să pronunțe primul acest cuvânt.

- Înseamnă că n-a fost un titlu, ci doar un apelativ.

- Exact. Fiindcă trebuia să ne diferențiem, fiecare a primit un atribut suplimentar, inspirat din jocul de cărți, pe care tocmai îl începusem, pentru a trece timpul. Devenisem astfel maestrul de caro, maestrul de pică, de treflă său de cupă. În glumă la început, acesta a fost modul nostru de adresare (maestre) pe tot parcursul acelei concentrări. Nu știu de ce mie mi s-a spus „maestrul de treflă”.

- Probabil pentru că ai fața mai ascuțită. Nu știau că tu ai și limba ascuțită.

- Interesant că mi s-a mai spus „maestre” – fără de treflă – și zece ani mai târziu, de către un mai tânăr și proaspăt coleg de serviciu, fără nici o legătură cu faptul că, peste alți zece ani urma să mă apuc de pictat. Adevărul este că mare maestru n-am fost niciodată. De altfel, am citit că acest titlu nici n-a existat vreodată.

- Ba da, la francmasoni.

- E bine deci că nu mi s-a spus așa, fiindcă nu mi-ar fi plăcut.

*

- În literatură, trebuie să înnobilezi frazele cu cuvinte potrivite, pentru a înfrumuseța ideile.

- Păi da! Și ideile au nevoie să fie împodobite, chiar dacă sunt dintre cele mai pragmatice. Mai ales cele pragmatice.

- Aici te contrazic. Cele pragmatice pot fi frumoase prin ele însele și ar fi păcat să le împopoțonezi. Iar dacă nu sunt frumoase, mai bine nu le relatezi.

- Ai dreptate! Sunt ca femeile. Cele frumoase arată mai bine nud, decât îmbrăcate caraghios. La celelalte e invers.

- Deci totul depinde de conținut.

- Corect! Îmbrățișezi cu plăcere o femeie frumoasă, ca și o idee frumoasă.

- Dacă ai înțeles-o!

*

- E pentru a nu știu câta oară când vin la tine și te găsesc ascultând muzică ciudată.

- Îmi place expresia „muzică ciudată”.

- Ție chiar îți place? La început am crezut că special ai pus-o, ca să te dai mare, dar acum și încă de câteva ori, am sosit inopinat și nu aveai timp să regizezi „spectacolul”.

- Așa mă știi tu pe mine?

- Nu, și tocmai asta mă miră. Între timp însă, m-am convins că tu faci asta în mod curent, pentru propria ta plăcere. Sincer! Chiar îți place, sau te auto-pedepsești pentru vreun păcat de care numai tu știi?

- Eu îmi propun să fiu sincer în primul râd cu mine însumi. Acum, am ajuns la vârsta la care cred că reușesc s-o fac destul de bine. Și dacă reușesc cu mine însumi, nu merită să mă ostenesc să fiu altfel față de alții.

- Într-adevăr, erai renumit pentru limba ta prea ascuțită. Asta însă mai mult ți-a dăunat decât ți-a folosit. Mai demult am auzit și o „recomandare”, spusă însă în absența ta. Cică să fii atent să nu-ți muști limba, fiindcă s-ar putea să te otrăvești.

- Așa sunt eu și cred că e bine ca oamenii să te cunoască așa cum ești, fiindcă – oricum – mai devreme sau mai târziu tot vor afla.

- Poate că ai dreptate, dar tot nu mai lămurit cu muzica asta de-i zice cultă.

- Bine că nu-i incultă. Indiferent cum îi spunem, ea este și pentru mine de două feluri: plăcută și . . . mai puțin plăcută.

- De ce te ferești să-i spui neplăcută?

- Fiindcă m-am obișnuit cu ea.

- Și de ce a trebuit să faci asta?

- Eu cred că ți-am mai relatat începuturile mele în această privință. Cred că am și scris pe undeva.

- Da, știu, după ce ai intrat la facultate. Studiai la Politehnică și te duceai la concerte.

- Așa e! De fapt, chiar înainte de a fi intrat. Eram în perioada examenelor de admitere. Stăteam împreună cu un văr mai mare, care tocmai terminase facultatea și, înainte de a pleca unde fusese repartizat, dorea să se mai bucure de avantajele oferite de un oraș eminamente cultural, cum era Iașiul de atunci. Deși eu eram stresat, el mă lua cu el în fiecare seară la diverse spectacole – chiar și în ajunul examenelor – cu argumentul „Dacă nu vei reuși, rămâi totuși cu acest câștig de a fi cunoscut viața culturală a Iașului”.

- Dar ai reușit și ai rămas fidel recomandării.

- Da! Nu mi-a scăpat nici un concert simfonic și – în general – nici o manifestare importantă de acest gen. Secretul se află la concerte. Întotdeauna, în program se împletesc piesele vechi cu cele noi, astfel că, vrând-nevrând, trebuie să le suporți și pe cele care nu-ți plac. Cu timpul, te obișnuiești cu ele.

- Am înțeles. De fapt, te-am înțeles pe tine. Nu-i înțeleg însă pe profesioniști. Ei de ce ne bagă pe gât ceva ce nu le place nici lor. Nu vorbesc de compozitori. Ei compun așa cum pot.

- Există o explicație pe care ai s-o înțelegi, fiindcă este valabilă în toate domeniile, inclusiv în cel în care lucrezi tu și sunt sigur că vei găsi și exemple care să ilustreze afirmația mea.

- Mai făcut curios!

- Orice profesionist devine cu timpul robul propriilor sale mecanisme, pe care și le-a însușit de-a lungul vieții. Nu numai că încep să-i placă, dar se entuziasmează când găsește ceva nou, deși este doar o nuanțare a celor vechi. Ajunge astfel să-i aprecieze pe alții în măsura în care seamănă cu el, în sensul că se folosește de aceleași mecanisme.

- Am înțeles. Am și găsit un exemplu perfect. Mă gândesc la șeful meu. Este reticent la ceva cu adevărat nou, dar se entuziasmează la un flecușteț pe care l-a înțeles, fiindcă face parte din stilul lui.

- Uite, acum îmi amintesc declarația unei soprane celebre. La viața ei, interpretase mult rolul lui Mimi din Boema lui Puccini. Rolul este foarte solicitant, fiindcă oblică cântăreața să stea pe scenă aproape tot timpul.

- La fel ca în Madama Butterfly.

- Exact. Ea nu spune că, la început, nu i-ar fi plăcut, ci că, în timp, cu fiecare repetiție și spectacol, aprecia din ce în ce mai mult subtilitățile compoziției și găsea noi posibilități de exprimare. Și nu avea nici un motiv să se dea mare, fiindcă era deja celebră. Către sfârșitul carierei, considera că Puccini a fost unul dintre cei mai mari compozitori.

- Deci trebuie să fiu atent, pentru că există riscul să cad și eu în păcat în domeniul meu de activitate.

- Nu strică!

*

- La aniversări, se sting atâtea lumânări câți ani a împlinit aniversatul. Nu știu de ce însă, după ce mori, ți se aprinde o lumânare. Numai una.

- Asta știu eu.

- De ce?

- Pentru ca sufletul tău să nu rămână în întuneric.

- Pe lumea cealaltă nu există lumină?

- Așa se pare.

- Înseamnă că așa trebuie.

- De ce?

- Probabil pentru ca să nu vezi ce nu trebuie văzut.

- Asta mă face să cred că noi, pe pământ, greșim fiindcă avem prea multă lumină.

- S-ar putea. Eu mă gândeam însă la celălalt obicei: de ce stingi lumânări la aniversări?

- Ca să uiți greșelile ce le-ai făcut.

- Tu ai mania greșelilor. Te apasă vreuna? Dar cred că ai ceva dreptate. Făcând tabula rasa te consideri îndreptățit să faci alte greșeli.

- Acesta este motivul pentru care credincioșii merg duminicile la biserică.

- Ei se roagă pentru iertarea păcatelor.

- Păcatul nu este o greșeală?

- Un anumit fel de greșeală.

- Pentru celelalte nu există iertare?

- Nu.

- Iată un motiv pentru care ateii urăsc biserica. De ce unii să fie iertați și alții nu?

- Nu o urăsc, ci doar o disprețuiesc. Nerecunoscându-l pe Dumnezeu, consideră că este nedrept ca unii să fie absolviți de vină și alții nu.

- Și dacă iertarea nu există . . .

Sfârșitul părții a patra