Maieutica de buzunar, volumul II

Partea a treia

Ceahlăul

- Uite acolo un țanc plin de zăpadă! Sau mi se pare mie că e zăpadă, fiindcă este foarte alb, pe acest albastru splendid al cerului.

- Ai văzut bine. Este chiar zăpadă, doar că nu e doar un țanc, ci ditamai Ceahlăul.

- Pare mic datorită distanței.

- Este unul dintre avantajele lui. Deși nu este printre cei mai înalți munți din țară, are doar 1907 metri altitudine, față de peste 2500, ca munții Făgăraș, Bucegi sau Retezat, este cu mult mai semeț, fiindcă nu are mari concurenți împrejur. Se vede de la distanță, și chiar de aproape te impresionează. Marea lui calitate însă rămâne pitorescul. Este deosebit de frumos. Acoperit de vegetație în cea mai mare parte, vârfurile golașe par parcă și mai semețe.

- Se vede că ți-a plăcut mult.

- Am fost aproape îndrăgostit de el și nu mă sfiesc s-o afirm. A fost primul munte pe care m-am urcat ca turist, pe Panaghia am făcut și prima încercare eșuată de escaladă, o prostie, care era să mă coste. Tot în Ceahlău am urcat până sus pentru prima dată pe o vale de abrupt.

- Într-o singură excursie?

- Oh, nu!

- Ce-i aia Panaghia? Parcă e zeiță greacă.

- Nici vorbă. Cu greaca ai nimerit-o, dar cu zeița ai dat-o în bară rău. Mai repede puteai s-o confunzi cu o biserică, fiindcă înseamnă prea-sfântă, se referă la Maica Domnului și există în Grecia mai multe biserici cu acest nume. Știu chiar și o legendă foarte frumoasă despre ea.

- Poți să mi-o spui?

- Evident. A existat o fată foarte frumoasă, cum numai în povești ar putea fi. Pentru a nu fi pângărită, ursitoarele au așezat-o pe vârful muntelui, unde chiar soarele s-a îndrăgostit de ea și uita să mai apună. Noaptea, supărată că devenea tot mai scurtă, s-a plâns lui Dumnezeu. Acesta, supărat că soarele nu-și respectă misiunea, a dat un nor negru, că nu se mai vedea nimic. S-au plâns însă florile și, înduioșat, Dumnezeu a dat un vânt, care a alungat norul iar soarele a putut să-și trimită din nou razele. Așa se face că, de atunci, pe pământ avem de toate: soare, ploi, furtună și altele.

- Drăguț! Deci cățărarea pe Panaghia a fost prima ta escaladă de alpinist.

- Nici vorbă! A fost doar o încercare, dar și momentul în care mi-am propus să învăț câteva noțiuni elementare, pentru a nu mai cădea în capcană. Mi-am dat seamă că ignoranța era să mă coste viața.

- Cum așa? Tu, marele sportiv?

- Tocmai prea marea încredere în posibilitățile mele era să-mi fie fatală. Panaghia este o stâncă asemenea unei clăi cu fân, ce se ridică chiar la marginea potecii, aproape de vârful muntelui și te invită să urci pe ea. Eu am acceptat invitația și am încercat, dar m-am împotmolit după vreo 15 metri. Părea ușor la început, fiindcă roca este formată din conglomerat și îți oferă prize bune pentru picioare și sprijin pentru mâini. În realitate, este foarte friabilă și pietrele se desprind cu ușurință, astfel că eu m-am trezit că scurmasem aproape toate prizele pentru picioare și nu mai puteam nici să urc nici să cobor. Am avut noroc de un turist de pe potecă, care m-a dirijat și am reușit dă cobor.

- Și cu valea de abrupt, cum a fost? Tot așa?

- Nu. De data aceasta m-am descurcat perfect și a fost nu doar prima, ci și una dintre cele mai frumoase ascensiuni, care mi-a rămas în memorie. Citisem despre vale într-un ghid turistic, unde scria că valea este accesibilă celor cu ceva înclinații. Într-adevăr, așa și este. În plus, este foarte frumoasă atât peisagistic, cât și ca exercițiu fizic. Este curată, adică fără arbori căzuți și vegetație care să te încurce, iar o mică săritoare face deliciul cățărătorului începător, care eram.

- Deși nu pari, tu ai puțin spirit aventurier.

- Calistrat Hogaș a fost un aventurier?

- N-aș spune. Era dornic de cunoaștere. El nu a plecat în necunoscut. Locuitorii acelor meleaguri cunoșteau locurile, dar nu scriseseră despre ele.

- Și pe valea aceasta mai fusese cineva, din moment ce era prezentată în ghid.

- Dar n-a făcut literatură.

- Nici eu, dar a existat un înaintaș.

- Cine:

- Carmen Sylva, regina poetă.

- A fost ea pe-acolo?

- Ei, nici chiar așa. Poeții nu scriu despre ce au făcut, ci numai despre ce își imaginează. Ea are o povestioară despre Ceahlău, care începe pe vârful muntelui, unde câteva fete – neapărat frumoase – îl întâmpină cu bucurie pe un unchiaș foarte bătrân și îi cer să le relateze aceeași poveste, cunoscută de toată lumea. Cică în timpul năvălirii unor hoarde din est, moldovenii s-au retras pe munte. Năvălitorii însă nu plecau, ba chiar îi asediaseră și sperau să-i înfrângă. Până una-alta însă, asediații mureau de foame și, mai ales de sete. Atunci, un tânăr erou s-a oferit să-i atragă în capcană pe asediatori într-o vale îngustă, urmând ca, de pe creste, moldovenii să- strivească cu pietre, smoală, foc și celelalte. Așa s-a și întâmplat, doar că eroul a fost și el acoperit de stâncile căzute. După un timp însă, el se trezește, fiindcă o lespede mare se afla peste el și îl protejaseră de altele mai mici. Cu mare greutate și răbdare, reușește se iasă la lumină și urcă din nou până pe vârful muntelui. Deși autoarea nu spune în mod explicit, se poate presupune că unchiașul povestitor era chiar eroul cu pricina, sau măcar un urmaș al său.

- Frumoasă poveste. Era chiar valea pe care ai urcat?

- Carmen Sylva nu precizează, dar mi-a plăcut să cred că ar fi fost. Oricum, pe tot parcursul urcușului, îmi făcea plăcere să-mi imaginez că ar fi fost chiar așa.

*

- Dacă ai avut vreo îndoială că tipul este grec, privește acum cum merge cu nevastă-sa. El în față, ea în spate.

- Nu prea! E doar foarte puțin în urmă, iar uite, acum, sunt chiar în aceeași linie.

- Ai dreptate! Am fost puțin răutăcios. Mi-am permis fiindcă știu că nici tu nu-l agreezi.

- Asta nu înseamnă că poți să-ți pierzi obiectivitatea.

- Așa e! De-altfel, ideea că mersul bărbatului în fața soției este o dovadă a superiorității lui este, pe cât de modernă, pe atât de falsă. Dimpotrivă, este un gest de protecție. El merge în față ca deschizător de drum și pentru a verifica că acesta, drumul, este sigur.

- Ai dreptate. Chiar și în regulile moderne de politețe, la intrarea într-un local public, spre exemplu, nu femeile au prioritate, ca în majoritatea cazurilor, ci bărbații, pentru a se asigura că localul este sigur...

- Și nu riscă să primească o sticlă în cap. Asta îmi aduce aminte de un sfat glumeț, pe care l-am citit undeva. Cică la intrarea într-o cârciumă au prioritate cei care ies, în timp ce la toaleta aceleași cârciumi au prioritate cei care intră.

- Firesc! Bună observația.

*

- Plouă într-una.

- Numai într-una? Nu în mai multe? Poate dintr-unul. Adică dintr-un nor.

- Și tună.

- Înseamnă că sunt mai mulți nori.

- Nu știu ce vrei să spui, dar mie nu-mi place.

- Nici mie, dar încerc să-mi alung gândurile neplăcute.

- Și cum faci?

- Uite, spre exemplu, făcând observația că tunetele, ca și fulgerele, sunt manifestări ale unor descărcări electrice, un fel de arce voltaice, pentru care sunt necesare două surse, cu încărcături electrice diferite.

- Se vede că te pricepi la fizică. Mai bine te pricepeai la meteo și stăteam acasă. Poate ne trăsnește sub chioșcul ăsta.

*

- Ai devenit cam risipitor în ultimul timp. Faci cadouri în dreapta și-n stânga. Iar despre tablouri să nu mai vorbim. Parcă vrei să dotezi comunitatea cu lucrările tale.

- Asta și vreau.

- Nu te înțeleg. De ce o faci?

- Ai văzut Zorba Grecul?

- Nu numai că am văzut filmul, dar am citit și cartea.

- Îți amintești de femeia aceea în vârstă, care – după ce a murit – localnicii i-au golit casa?

- Da! Teribilă scenă! O bună ilustrare a ceea ce poate face ignoranța.

- Ei bine, eu nu vreau să pățesc ca ea. Încerc să dau ceea ce am celor în stare să aprecieze.

*

- Multe dintre disfuncționalitățile societății de azi au o cauză comună.

- Pe care tu tocmai ai descoperit-o.

- Nu râde de mine. Recunosc, uneori generalizez prea mult.

- Nu uneori, ci de obicei.

- Bine, fie!

- Hai, te ascult.

- Uite, societatea s-a schimbat radical, dar unele obiceiuri vechi s-au păstrat.

- E firesc. E chiar bine să păstrezi tradițiile. Vei ști mai bine încotro să mergi, dacă știi de unde vii.

- Am citit și eu asta. Nu e vorba însă de obiceiuri simple ci de mecanismele prin care funcționează un stat.

- Asta e deja politică.

- Păi despre asta vorbim. Iată un exemplu. În societățile vechi, statul era condus de o mână de oameni.

- Sau de unul singur: rege, împărat, țar...

- Aparent. În realitate, în jurul lui se află întotdeauna un grup mai larg, care îl informa și care, apoi, executau deciziile lui, care depindeau de informațiile furnizate. Și în Țările Române, exista sfatul boierilor. Aceștia erau cei care contribuiau la – să-i zicem – finanțarea statului. Nu existau finanțe pe atunci, ca în zilele noastre, dar înțelegi ce vreau să spun.

- Înțeleg. Administrarea statului trebuia susținută sun o formă sau alta de cineva. Averea șefului nu era suficientă. Mai mult decât atât. În eventualitatea unui război, trebuia să se știe câți oșteni pot fi mobilizați și cine îi aduce.

- Perfect! Uite că ne înțelegem. Da, boierii erau cei care furnizau toate acestea, pentru că era interesul lor să-și apere avutul. Și tot interesul era cel care îi determina că contribuie la „bugetul” statului, fiindcă puterea lor în forul decizional...

- Adică sfatul boierilor.

- Exact, era proporțională cu contribuția adusă. Opinia celui care aducea 1000 de oșteni avea o pondere mai mare decât a celui ce venea cu doar 500.

- Sunt de acord cu toate acestea, dar de ce mi le spui acum.

- Pentru că acum, contribuția contribuabililor nu se mai face de către boieri, ci prin datorii către stat, stabilite prin legi.

- TVA, impozite și dări de tot felul.

- Impozitul pe profit în primul râd.

- Statul modern este condus prin legi, nu prin însușirea bunurilor cu japca.

- Adevărat, doar că legile se bazează pe aceleași criterii vechi. Să plătească cel bogat, deși comunismul a desființat bogăția.

- Și ce propui?

- Impozitul pe venit este în mod clar o greșeală.

- Și atunci, bugetul din ce s-ar alimenta.

- Se pot imagina câteva impozite, nu multe, trei maximum patru. Unele chiar există, dar trebuie altfel administrate.

- Ca de exemplu.

- Un prim impozit ar trebui plătit de toată lumea, pentru simplu fapt că existența fiecăruia obligă statul la anumite cheltuieli.

- Și copiii?

- Și ei, doar că impozitul datorat va fi plătit de către mamă, până la majoratul copilului.

- N-o încarci prea mult?

- Aducerea pe lume a unui copil trebuie să fie însoțită de responsabilitatea corespunzătoare.

- Și dacă nu are venitul necesar?

- Asta este valabil pentru toată lumea.

- Dacă nu are venit, statul trebuie să-i ofere un loc de muncă retribuit corespunzător.

- Și dacă nu vrea să muncească?

- Atunci va executa muncă silită.

- Pe viață?

- Nu, doar până când acceptă un loc de muncă normal.

- Bine. Care ar fi un alt impozit?

- Impozitul pe locuință, care însă nu depinde de construcție, ci de poziție și de suprafața ocupată.

- Înțeleg. Cu asta chiar sunt de acord. Se elimină astfel coșmeliile din centrul orașelor.

- Revenirea la scopul pentru care s-au stabilit cândva anumite taxe.

- Care, de exemplu?

- Taxa de timbru. Ea trebuie să finanțeze serviciul pentru care se plătește acel timbru. La rândul lui, instituția respectivă să nu aibă altă sursă financiară. Trăiește din ce câștigă.

- Interesant!

- Vama. Dacă statul dorește să dezvolte o anumită ramură a economiei naționale, atunci poate impune vamă pe importul mărfurilor din acel domeniu. Venitul obținut însă nu trebuie să intre la grămadă în buget, ci să fie dirijat pentru stimularea acelei ramuri economice prin investiții punctuale. Exportul, în schimb, trebuie vămuit doar pentru produsele ce nu se doresc înstrăinate.

- Asta chiar că e o idee inteligentă. Mă tem însă că bugetul astfel micșorat va deveni insuficient.

- Impozitele, taxele trebuie astfel dimensionate încă să satisfacă necesitățile. Totul trebuie astfel conceput încât să nu mai fie nevoie de ajustări de nici un fel. Așa, să nu uit. Pe plan local, cu excepția molurilor, chiriile pentru spații comerciale să fie mărite, astfel încât spațiile să aparțină comercianților. Preturile vor fi astfel cu mult mai mici, eliminând intermediarii.

- Am înțeles ideea. Vorbești deci despre o cu totul altă abordare.

- Potrivită vremurilor.

*

- La ce ți-a trebuit ție Grecia?

- Ca să mă dau mare, aș putea să spun asemenea Monicăi Lovinescu că n-am făcut-o ca „să fac turism în Grecia, ci să-i consult pe Atrizi” (La apa Vavilonului, pagina 318) Ei sunt descendenții lui Atreu, printre care Agamemnon și fratele său Menelau, blestemați să sufere pentru crimele strămoșului lor.

- Nu înțeleg logica.

- Nici eu n-am înțeles-o prea bine pe Monica Lovinescu aici. Poate e o ironie la adresa grecilor de azi, ce se dau urmași ai elinilor, dar nu știu mitologie nici cât un român.

- Și atunci, ce legătură are asta cu tine.

- Eu aș fi putut să spun că am fost în America, pentru ca să-i consult pe urmașii celor care au fondat-o. În Atena însă am fost pentru ca să mă consult pe mine.

- Cunoaște-te pe tine însuți. Nu puteai s-o faci și aici, în România? De fapt, cred că ai dreptate. Cineva a spus că numai în singurătate începi a te cunoaște pe tine. Dacă ești suficient de sincer cu tine însuți, atunci, focul necruțător al gândului elimină impurități, putregaiuri și erori. Nu-mi amintesc cine.

- Aici mă enervau emisiunile de la televizor, menite parcă să te avertizeze că mâine – cel mult săptămâna viitoare – se va întâmpla ceva foarte important.

- Și după șapte ani ai constatat că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic.

- N-a fost nevoie să aștept șapte ani. Veneam câteva săptămâni în fiecare vară pentru diverse probleme administrative.

- Și ca să eviți căldura de acolo, probabil.

- Oarecum! Constatam de fiecare dată că, într-adevăr, nu se întâmplase nimic important în anul ce tocmai trecuse. Adevărul este că am avut un motiv mai important: sănătatea. Clima Brașovului mă șubrezise în mod alarmant. Acolo, sub soarele Atenei, am devenit mai sănătos decât plecasem, deși sunt mai bătrân.

*

- Până acum, n-am făcut nimic, așa că e timpul să mă odihnesc.

- Te înțeleg perfect. Statul degeaba e cel mai obositor.

*

- Ce zici de tipa din față?

- Din spate, pare drăguță.

- Ce drăguță? Are un corp splendid.

- Adevărat! Păcat că își mișcă picioarele de parcă ar croșeta cu ele.

- Mi-ai atras atenția asupra ceea ce nu voiam să văd. Putea măcar să poarte pantaloni mai largi.

- Asta e moda acum.

- Pentru cele cu picioare normale. Blugii ăia stil ițari pe picioarele subțiri și strâmbe, ca două crengi uscate îi accentuează defectul.

- M-am întrebat întotdeauna de ce a apărut această modă caraghioasă.

- Ai folosit cuvântul ițari. Probabil în amintirea predecesorilor de pe plaiurile strămoșești.

- Bârfim noi, dar cred că suntem și puțin invidioși. Recunoaște că e frumoasă.

- Sper să nu se întoarcă cu fața.

*

- Țară tristă cu oameni veseli

- Nu chiar. Poate cu oameni glumeți. Veseli nu sunt decât la beție.

*

Orfeu și Orfismul

- Despre Orfeu mai știu și eu câte ceva. Dar ce-i cu orfismul?

- E un curent filosofic din antichitate.

- Mersi! Asta știam și eu. Dar ce legătură este între el și Orfeu sau, mai exact, de ce se numește așa?

- Legătura este foarte subțire. Adevărul e că se vorbește în numele lui Orfeu, pentru că orice religie are nevoie de o poveste, dar doctrina lor nu are mare legătură cu el. Dar, ca să nu vorbesc aiurea, spune-mi mai întâi ce știi despre Orfeu.

- Păi, fiu al unui rege trac și al muzei Calliope, cântăreț și poet renumit, atât de talentat încât mișca arborii și stâncile. A fost solicitat și de către Iason în călătoria argonauților către Colchis, pentru Lâna de Aur. Cu cântecul lui l-a neutralizat pe cel al sirenelor.

- Știi și despre coborârea lui în Tartar?

- Desigur! Este, de fapt, principalul mit. Euridice, proaspăta soție, este mușcată de un șarpe și moare. Distrus, Orfeu reușește să vrăjească cu cântecul lui pe toți paznicii Tartarului și ajunge astfel la stăpânii lui, Hades și Persefona, pe care îi convinge s-o elibereze pe Euridice și s-o readucă pe pământ.

- Văd că știi. Să nu uităm însă că Persefona este cea care îi pune lui Orfeu condiția ca, pe drumul de întoarcere, să nu se uite în spate la Euridice.

- Iar el, când mai avea un pas, se uită și o pierde. Cam perfidă condiția. Știa că nu va rezista și se va uita. Dar ce legătură are asta cu orfismul?

- Potrivit textelor orfice, Hades și Persefona au avut un fiu, pe Dionysos Zagreus, care a fost ucis, sfârtecat și mâncat de către Titani.

- N-am auzit niciodată legenda asta.

- Nu e legendă; este mit.

- De ce faci această diferență? Ambele sunt povești.

- Mit înseamnă, într-adevăr, poveste. Este deci un text imaginat de autor, fără nici o legătură cu realitatea.

- Și legenda? Ce, ea este reală?

- Nu, dar este inspirată de un fapt real. Interesantă este relatarea lui Mircea Eliade despre o cercetare efectuată de Constantin Brăiloiu. Dacă ai puțină răbdare, pot să-ți arăt textul. Am cartea la îndemână. ..... L-am găsit. Iată-l: Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, editura „Univers enciclopedic”, București 1999, pagina 46. „Memoria populară reține cu greutate evenimentele individuale, figurile autentice. Ea funcționează prin intermediul unor structuri diferite; categorii în loc de evenimente, arhetipuri în loc de personaje istorice (reale)”.

- Pot să citesc eu mai departe?

- Desigur.

- „Folcloristul român Constantin Brăiloiu a avut ocazia să înregistreze o admirabilă baladă într-un sat din Maramureș. Era vorba de o dragoste tragică; logodnicul fusese vrăjit de o zână a munților și cu câteva zile înaintea nunții această zână l-a aruncat, din gelozie, de pe vârful unei stânci. A doua zi niște ciobani i-au găsit trupul și, într-un copac, pălăria. Ei i-au adus trupul în sat și fata le-a ieșit în întâmpinare: zărindu-și logodnicul neînsuflețit, ea intonează o lamentație funebră plină de aluzii mitologice, text liturgic de o frustă frumusețe. Acesta este conținutul baladei. Tot înregistrând variantele pe care le putuse culege, folcloristul întreabă când a avut loc tragedia; i se răspunde că e o poveste foarte veche, care s-a petrecut „de demult”. Dar continuându-și ancheta, folcloristul află că evenimentul data numai de patruzeci de ani. În cele din urmă, descoperă că eroina este încă în viață. Îi face o vizită și ascultă istoria chiar din gura ei. Era o tragedie destul de banală: din neatenție logodnicul ei a alunecat într-o seară în prăpastie; n-a murit pe loc; țipetele i-au fost auzite de munteni, care l-au adus acasă, unde s-a stins la scurt timp. La înmormântare, logodnica și celelalte femei din sat au repetat lamentațiile rituale obișnuite, fără cea mai mică aluzie la vreo zână a munților. Astfel că numai câțiva ani fuseseră destui, în ciuda prezenței martorului principal, pentru ca să se despoaie evenimentul de orice autenticitate istorică și să fie transformat într-o povestire legendară.” (ibidem, paginile 47-48)

- Interesant, dar tot nu mi-ai spus ce-i cu orfismul.

- Zeus i-a trăsnit pe ucigași, dar din funinginea lor au răsărit oameni. Până atunci, existau doar zei nemuritori. Oamenii astfel apăruți au o formație duală: corp și suflet. Corpul este muritor, provenit din cenușa Titanilor trăsniți de Zeus, dar sufletul, provenit din aburul degajat la ardere, este nemuritor. După moartea unui om, el se reîncarnează de fiecare dată într-un nou corp, până obține purificarea.

- Influență orientală, preluată de greci sub forma veșnicei reîntoarceri.

- Așa este. Apar însă particularizări. Până la reîncarnare, sufletul merge în Tartar. Acolo există însă multe ramificații, astfel că numai sufletele pure ajung pe „Câmpiile Elizee”, un fel de Rai. Celelalte sunt derutate pe hățișuri ce nu duc nicăieri. Pentru a găsi drumul drept, există paznici care, asemenea agenților de circulație, cer parole. Săpăturile arheologice au descoperit în unele morminte foițe de aur de mici dimensiuni, pe care erau înscrise asemenea parole. Rezultă că purificarea presupunea o inițiere, dar și respectarea unor reguli de conduită în viață. Aici este invocată Persefona, care a rămas profund marcată de moartea fiului ei și, în consecință, condamnă sacrificiile animale. Avea alergie la vederea corpurilor sfârtecate. Ideea a servit celor ce au creat cultul vegetarienilor, deși au apărut și excepții. Porcul, spre exemplu, putea fi mâncat, fiindcă el scurmă pământul cu râtul, zădărnicind apariția plantelor, sau țapul, pentru că mănâncă vița de vie. Adepții orfismului au fost ironizați de Platon și mai toți filosofii din perioada clasică (secolele V-IV î.Hr.). Cu toate acestea, pe la sfârșitul Evului Mediu și începutul mileniului 2, au existat scriitori, care au înviorat orfismul, deși în Biblie scrie clar: „Mâncați tot ce se vinde în măcelărie, fără să puneți întrebări pe temei de conștiință, căci al Domnului e pământul și plinirea lui.” (Corinteni 10, 25)

- Foarte interesant! Acum îmi dau seama că orfismul este doar o speculație, în timp ce miturile cu Orfeu fac parte din mitologia serioasă.

- Mi-a plăcut exprimarea ta: mitologie serioasă.

- Da. Eu am o părere foarte bună despre mitologie și este păcat că ea nu se învață serios în școli.

- Pentru asta ar trebui să existe și profesori pe măsură.

- Nici lui Eminescu nu i-a scăpat Orfeu:

„Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată

Stă Orfeu cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată...

- Bravo! De unde-i asta?

- Din Eminescu, Memento mori. Deci Biblia, spre deosebire de mitologie, conține legende.

- Corect, cu excepția Genezei, care este mit.

- Așa este! Eu cred că Dumnezeu putea să lase Haosul așa cum era, că nu l-a făcut el. Se pare că a fost un dictator.

- Și aici există o nuanță. În greaca veche, „chaos” derivă din rădăcina „cha” și însemna „crăpătură / deschidere”. Deci el a deschis un univers diferit de ceea ce exista înainte și nu se spune că ceea ce exista înainte era haos, în sens de dezordine. De altfel, cuvântul cosmogonie vine tot din greacă și anume de la „Κόσμος” (bună rânduială) plus „γόνος” (radicalul verbului „γίγνομαι” (a se naște). Ar însemna să credem că tot ceea ce facem și ne înconjoară se află în cea mai bună rânduială. Cum, în mod evident, nu este așa, trebuie să aflăm o explicație. Termenul „Κόσμος” și-a schimbat semnificația de-a lungul anilor. La început, el avea înțelesul amintit, folosit, spre exemplu, la buna rânduială a trupelor, în vederea obținerii victoriei. În greaca modernă însă, cuvântul înseamnă „lume / oameni”, ceea ce înseamnă că termenul „cosmogonie” este o invenție relativ recentă. Se pare că prima interpretare a fost un mit abandonat, pentru că, acum, oamenii sunt preocupați mai mult de originea lor pe pământ, și nu de buna lor rânduială.

- Deci orfismul este anterior mozaismului? Spun asta pentru că nu știm care era doctrina lui Moise, dacă avea vreuna.

- N-aș zice! Cred că au fost aproape simultane. Deși se păstrează scrieri pe piatră, papirus și altele încă din timpuri străvechi, primele texte biblice sunt niște manuscrise pe suluri de argint din 587-586 î.Hr., scrise în paleo-ebraică.

- Dar manuscrisele de la Marea Moartă?

- Ele datează din perioada 250 î.Hr. - 70 d.Hr., deci sunt și mai recente.

- Da. Iar Septuaginta s-a realizat la Alexandria, în secolul al III-lea î.Hr., sub domnia lui Ptolemeu al II-lea (285-247).

- Oricum nu avem motive să credeam că o anume religie este adevărată și toate celelalte false. Majoritatea lor afirmă că, la început, a existat o divinitate sau două, care a/au creat totul, inclusiv omenirea. Al doilea element comun este înmulțirea necontrolată a oamenilor, ceea ce a displăcut creatorului/creatorilor. În consecință, pretenția / speranța unora, potrivit căreia Dumnezeu se preocupă de fiecare creatură în parte, este absurdă, iar știința ne spune că doar specia contează, pentru care individul este sacrificat.

- Cuvântul „biblia”, la singular, ne spune că ar exista o singură carte cu acest subiect. Greșit! În realitate „τα βιβλία” însemnă „cărțile”, la plural. Așa se și explică de ce anumite paragrafe se repetă cu mici diferențe. Este vorba despre mai multe lucrări, adunate ulterior într-o culegere unică și nu despre o singură carte cu un singur autor, caz în care ar fi avut o structură unitară, constituită asemenea unui sistem bine închegat.

- Biblia este cu mult mai deșteaptă decât cei ce se vorbesc astăzi în numele ei.

- Atât miturile cât și legendele constituie pagini de literatură de cea mai bună calitate pentru epoca în care au apărut.

*

- Eram student la Iași când lotul național de box al României a venit să facă o demonstrație. Iașul nu avea boxeri remarcabili la vremea aceea.

- Firesc! Moldovenii sunt doar buni de gură.

- Dacă te referi la literatură, atunci sunt de acord. Dar, recunosc, nu excelează în combativitate. Revin la subiect. Din amabilitate, au organizat și câteva meciuri cu localnici, la care – bineînțeles – disputa a fost formală. Exista însă și un boxer în care localnicii și-au pus ceva speranțe. El era renumit pentru rezistența lui. Loveai în el ca într-un sac de antrenament și el nu se clintea. În final, atacatorul obosea și tipul îi putea aplica lovitura finală. Cel din lot era însă cu suficient de versat, așa că disputa n-a ieșit pe placul localnicilor. Partea interesantă însă urmează. Câțiva derbedei i-au așteptat la ieșire pe cei din lot, în speranța unei revanșe în stradă. Erau înarmați cu bâte, așa că puteau fi siguri de victorie.

- Și?

- A intervenit imediat miliția. La apariția ei, derbedeii au rupt-o la fugă.

- Și de ce îmi povestești mie toate aste? Știi bine că nu mă interesează boxul.

- Chiar nu-ți dai seama? Discutam politică. Știi bine că pe mine nu mă interesează politica.

- Deci vorbim în paralel.

- Nu te-ai prins. Nu vorbim în paralel. Era o paralelă, o asemănare cu discuțiile parlamentare, în general cu disputele dintre politicieni.

- Și care erau partidele reprezentate de cele două tabere de bătăuși.

- Alege tu pe cele care se potrivesc convingerilor tale politice.

*

- Interesant că, în Anglia, reginele și nu regii au guvernat cel mai bine.

- Bine și mult. Victoria, Elisabetele I-a și a II-a. Sunt puțini regii despre care se pot spune cuvinte de laudă.

- Oare de ce?

- Cred că, femei fiind, au știut să-și aleagă subalterni deștepți.

- Și fideli. Bună observația! Într-adevăr, bărbații nu ar fi acceptat femei din orgoliu, iar între ei invidia îi orbea. A spus cineva că un bun conducător este cel care știe să-și aleagă subalternii. Dar de ce n-a funcționat asta și pe continent?

- Nu era posibil. În Europa continentală a funcționat legea salică.

- Ce-i aia?

- A fost o lege inițiată de franci în Evul Mediu și răspândită prin Europa.

- D-aia n-a fost adoptată de englezi, care nu se aveau bine cu francezii.

- Probabil.

- Bine-bine, și în ce constă această lege?

- Printre altele, interzicea femeilor să moștenească pământuri și, prin urmare, ascensiunea lor la tron.

- Asta era! Uite unde duce prostia.

*

- Nu mă interesează poveștile cu zei și zeițe, așa că nu am nici o opinie la problema ta.

- Vrei să te prevalezi de obligația de a-ți exprima opinia și preferi să invoci un pretext.

- Exprimarea opiniei nu este o obligație.

- Depinde în ce anturaj gândești că te afli. Fiece om are partitura lui de opinii personale și, în fața unor probleme comune, este civilizat să le comentezi și tu, împreună cu cei de o seamă cu tine.

- Hm! Poate!

- Și e bine s-o faci cu toată sinceritatea. N-o faci, nu ești sincer, vei suporta consecințele comportării tale, fiindcă nu ești mai deștept decât ei. Poate decât unii, dar s-ar putea să te înșeli.

*

Dialog real într-un magazin cu mărunțișuri

- Aș dori niște mănuși ca astea. (Și le arăt pe cele ce le aveam în mână.)

- Ca acelea nu am. Dar văd că aveți unele.

- Se întâmplă se le pierd, mai ales primăvara, și vreau să am unele de rezervă.

- Îmi pare rău, nu am decât de lână. Dar puteți lua altceva de la mine. O pereche de indispensabili, de exemplu. Pe aceștia poate nu-i pierdeți.

*

- Este o chestiune de atitudine. Iată un exemplu: după apariția automobilului, câțiva aristocrați și-au făcut un hobby din meseria de birjar.

- Se vede cât de mult i-a invidiat pe birjari pentru poziția lor mai înaltă pe capra trăsurii. Acum își conduc singuri automobilul, deci au devenit birjari cu acte în regulă. Dar poate că le era greu să renunțe la trăsurile lor elegante, unele adevărate bijuterii.

- Trăsurile erau trase de cai, iar îngrijirea lor – nu tocmai ușoară – devenise o adevărată pasiune.

- Mai mult decât pasiune. Dragoste este un cuvânt mai potrivit.

- De acord. Ea vine însă cu timpul, odată cu practica. Vorbeam însă de atitudine. Ceea ce era înainte o ocupație umilitoare, cea de birjar și, mai ales, de grăjdar, a devenit un hobby nobil.

*

- Salut.

- Aaa, salut. Iartă-mă, eram cu gândul în altă parte.

- Am observat. Chiar eram să te întreb dacă te simți bine.

- E ciudat cât de frecvent confundă oamenii gândirea cu invaliditatea. Mă simt chiar foarte bine. Compuneam.

- Nu te știam compozitor. Ce compui?

- Muzică, bineînțeles. Se împlinesc 250 de ani de la nașterea lui Beethoven și nu pot rămâne indiferent.

- Adevărul este că nu se cunoaște data exactă a nașterii lui Beethoven. Anul 1770 este cel al botezului.

- Să sperăm că este același și n-a fost botezat după câțiva ani, ca la catolici.

- Dar tu ce vrei să compui?

- De fapt, aplicam matematica în muzică.

- Ei, bravos! Au încercat mulți. Tu ai fi primul dacă ai reuși. Și cum te-ai gândit s-o faci?

- Păi, am pornit de la ideea ăluia cu geometria ne-euclidiană.

- Geometrii, că sunt mai multe. Dar nu prea văd legătura dintre axioma paralelelor și muzică. Iar „ăla” au fost mai mulți: Gauss, Lobacevski, Bolyai și alții.

- Ba, uite că deja ai început să intri în problemă.

- Dacă tot am predat matematica atâția ani, am reținut și eu câte ceva. Știi gluma cu ăla care se plângea că predă la seral la un grup de proști.

- Știu. A sfârșit prin a constata că, în final, a înțeles și el ce preda, dar cursanții nu.

- Până aici, văd că ne înțelegem. Acum lămurește-mă cu invenția ta.

- Dacă în geometria plană ei au găsit că dintr-un punct se pot duce mai multe paralele la o dreaptă, eu afirm că, pe lângă muzica dodecafonică, pot exista și altele.

- Ca de exemplu. Fi mai explicit, te rog!

- Muzică re-deca-fonică, mi-deca-fonică și așa mai departe, cu toate notele din gamă.

- Amuzant! Sau chiar re-centi-fonică, re-kilo-fonică și toate celelalte variante.

- Vezi că te-ai prins?

- Da, numai că dodeca este un singur cuvânt și înseamnă doisprezece. E vorba despre cele douăsprezece note din gama cromatică.

- Asta știam și eu, dar ce importanță are?

- Tu vei avea succes cu o compoziție do/re/mi etc. plus deca/kilo însă afonică.

- Nu râde, că deja lumea mă apreciază?

- Cum ai constatat? Tu măcar știi notele?

- Le știu, că le-am învățat la școală, în clasa a patra. Dar nu asta e important. Talentul nu constă în cunoașterea notelor, ci în interpretarea lor. Tu nu ai auzit de brainstorming? Se culeg de pe stradă câțiva ignoranți, cărora li se dă o temă și trebuie să emită cele mai năstrușnice idei. Se poate întâmpla ca una dintre ele să fie productivă.

- Da, dar elucubrațiile lor sunt înregistrate și filtrate apoi de cunoscători. Pe tine cine te va asculta?

- Din fericire, nimeni.

- Și atunci? Care e afacerea?

- Mulțumirea de sine. Eu nu sunt afacerist. Vreau doar să mă simt bine. Dau, uite! Acum câteva minute, eu doar mă gândeam ce aș putea să compun și probabil că mă mișcam mai altfel. Fapt e că se formase deja un alai în urma mea. Mă ascultau fără ca eu să le cânt. Corpul meu era cel care interpreta muzica gândită. El o transmitea mai bine decât aș fi făcut-o eu cu o orchestră întreagă.

- Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar cred că alaiul, pe care l-am văzut și eu, era al nuntașilor care tocmai ieșiseră de la Primărie și mergeau în parc să se fotografieze.

- N-ai pic de fantezie. Asta știam și eu, că și eu am fost împreună cu ei, dar acum mergeam acasă să-mi schimb pantofii, că ăștia mă strâng.

*

- De ce nu te-ai dus la înmormântarea lui Icsulescu?

- Pentru că știu că nici el nu va veni la înmormântarea mea.

*

- Educația nu se prinde de oricine. Uite, Dunărea! Trece prin Germania, Austria și ajunge la noi mai necivilizată decât era la plecare, din Pădurea cea Neagră.

- Glumești tu, ca de obicei, dar ai dreptate, tot ca de obicei. Dunărea este o cale de comunicație, pe care circulă și oameni, nu numai apa, și – într-adevăr – ar trebui să poarte cu ea și un strop de civilizație.

- Mie mi-a rămas în minte o constatare tristă. În 1966, am fost la mare, la Mamaia, cu cortul. Era perioada în care România își deschisese granițele către țările apusene și începuseră să vină turiști din străinătate. Mai puțin cei aduși de agenția noastră de turism de atunci, O.N.T. Carpați (Asta s-a întâmplat în anii următori), ci turiști individuali, cu un ușor spirit de aventură și experiență în excursii prin alte zone ale globului decât cele din țara lor. Veneau cu mașini proprii, cu tot ce era necesar pentru campare și gata oricând să se retragă, în caz de pericol. La Mamaia existau două campinguri, unul la intrare și altul la extremitatea de nord a stațiunii. Eu am stat în al doilea. Marea majoritate a „locatarilor” erau străini, dacă nu cumva toți, fiindcă nu-mi amintesc de nici un român. Totul era ultra civilizat, dovadă că se putea. În grupurile sanitare, dotate cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte, exista personal permanent de întreținere, care nu-ți permitea – spre exemplu – să intri în cabina vreunui w.c. înainte ca acesta să fie dezinfectat. Era cu mult mai civilizat ca la orice hotel, unde curățenia se făcea doar odată pe zi. Mi-a plăcut mult și am continuat să merg la mare în aceleași condiții și în următorii ani. Deoarece stațiunea se dezvolta, se construiau noi hoteluri și campingul se muta din ce în ce mai departe, după cel mai nou hotel. Între timp, au început și românii să prindă gustul campării, așa că s-au întâmplat două lucruri. Pe de o parte, procentajul românilor față de cel al străinilor era din ce în ce mai mult în favoarea primilor – ceea ce era îmbucurător – dar, din păcate, condițiile igienico-sanitare deveneau tot mai precare, iar campingul, în ansamblul lui, tot mai necivilizat. Cu anii, a ajuns în starea în care am refuzat să-l mai folosesc, dar – cum vizitam Mamaia în fiecare an – treceam din curiozitate și pe la „Camping Nord”. Și-a păstrat denumirea, în ciudă degradării. În locul grupurilor sanitare elegante, se mai amenaja câte un w.c. destul de apropiat cu cel din gluma cu „toaleta la trei pari”.

- Cum la trei pari?

- Două de care să te ții când stai pe vine și unul să te aperi de câini.

Sfârșitul părții a treia