Maieutica de buzunar, volumul II

Partea a doua

*

- Până vor găsi savanții un leac împotriva virusului covit19, 20 și cele ce vor mai fi, eu mă tratez cu câte o palincă înainte de a ieși din casă.

- Cu o floare nu se face primăvară.

- Când mă întorc, iau mai multe.

*

- Ceea ce este frumos nu poate fi rău. Numai urâtul este rău. El este frumos, deci nu poate fi rău.

- Asta e o explicație de tip sofist.

- În sens bun, sau în sens rău?

- Ce vrei să spui?

- Păi, până la Socrate, termenul definea un raționament corect, propriu oamenilor inteligenți. Chiar și Socrate îl folosea în legătură cu profesorii care îi îndrumau pe tineri. Pentru că unii o făceau contra cost, termenul a devenit peiorativ, desemnând un raționament numai aparent corect, dar – în realitate – ascunzând o eroare.

- Eu știam numai varianta a doua. Afirmația ta îți poate îndrepta judecata pe căi greșite.

- Sper că nu vrei să-mi dai exemplul cu scaunul.

- Care? Nu cred că-l știu.

- Ba îl știi, cu siguranță. E vorba de silogismul în trei trepte:

1. Patrupedele sunt animale cu patru picioare;

2. Scaunul are patru picioare;

3. Deci scaunul este un animal.

- Da, o știam. Afirmația în sine este corectă. Greșeala provine din atribuirea implicită a termenului „patruped” doar animalelor și numai lor. Uitând de această delimitare, s-a extins afirmația dincolo de limitele valabilității ei.

- Ai vorbit ca un sofist adevărat.

*

- Mâinile lui îmbrățișează doar aerul, deși ar dori un trup de fecioară.

- Eu l-am surprins pe când dormea și se mulțumea cu o pernă.

- Înseamnă că râvnește la o doamnă mai coaptă.

- Netedă ca o smochină uscată, pe care el, eroul, s-o umfle triumfător.

*

- Se vede că citești mult. Când scrii, te inspiri din cărțile citite?

- Mă inspir, desigur, dar nu în sensul că mă folosesc de ideile altor autori.

- Din câte te cunosc, ai fi în stare să scrii doar ca să-i contrazici.

- N-oi fi eu chiar Gică-Contra, dar – recunosc – de multe ori, ideile citite îmi provoacă comentarii diverse, unele contrare ideii afirmate, dar nu întotdeauna.

- Aceasta este principalul obiectiv al oricărei cărți bune: să provoace cititorul, să-i stârnească interesul pentru subiect și, dacă poate, să-și formuleze propriile opinii.

*

- Dacă tot am ajuns la ora fanteziilor, lasă-mă și pe mine să emit o idee. Parlamentul. Ideea cu două camere, împrumutată de la englezi, este implementată stupid. În forma actuală, cea care datează din 17o7, Camera Comunelor reprezenta poporul și Camera Lorzilor era vechiul parlament, al nobililor.

- Ai spus forma actuală. Dar de când datează Parlamentul englez?

- Primul a fost creat în 1265, dar el avea o singură cameră și avea rolul de reprezentant al poporului în discuțiile cu nobilimea și regele.

- Bine că mi-ai spus. Eu nu eram sigur și mă gândeam la un an de prin secolul 14.

- Nu greșeai prea mult. Într-adevăr, parlamentul cu două camere a fost creat în 1332. Dar, să revenim la zilele noastre. La noi, cele două camere sunt similare, în mod inutil. Ar trebui să se păstreze logica celor din trecut și nu formalismul. Camera Lorzilor s-ar forma astăzi din delegații oamenilor de afaceri și ai principalelor domeniile de activitate: justiție, armată, finanțe servicii de informații etc. În plus, s-ar evita excesul de avocați, mai ales că juriștii noștri sunt recrutați dintre cei ce nu au fost capabili să acceadă la o facultate serioasă.

*

- Atunci vom putea spune și noi „Un jour de gloire et arrivé”. Uite chiar mi-a venit un gând. Faptul că francezii au avut un cântec, ceea ce dovedește că a fost într-adevăr o revoluție, adică o acțiune pregătită și nu o revoltă spontană.

- Mi-a plăcut ideea cu ziua de glorie, dar chestia cu melodia ce a anticipat revoluția nu stă în picioare.

- De ce?

- Din cauza anacronismului. Marseillaise a fost cântată de soldații republicani din Marsilia, când au intrat în Paris, de unde și numele La Marseillaise. Exista deci o armată, ceea ce înseamnă că revoluția era în plină desfășurare. Faza inițială era demult depășită. Cântecul, care a devenit imnul Franței, fost compus de Rouget de Lisle în 1792, deci după 1789, anul considerat de început al revoluției franceze.

*

- Se vede că ai o gândire inginerească.

- Exprimarea asta are pentru mine ceva ce nu-mi place.

- De ce? Doar ești inginer.

- Tocmai d-aia. Inginer vine de la „engine”, adică mașină.

- Asta era? Adică mașinist. Te degradează. E drept că, în țările anglofone, inginerii trebuie să adauge „diplomat engineer”, adică inginer cu diplomă, deci cu studii.

- De preferat pentru orice profesiune să precizezi facultatea și institutul urmat, fiindcă nu este indiferent dacă ai absolvit la Cambridge sau la Petroșani.

- Corect. Deci „graduate of the Faculty of Engineering from ...”

- Exact.

- Cam lung pentru noi, românii.

- Pe românește e suficient dacă spui inginer. Alta era însă problema.

- Care?

- Tocmai voiam să-ți spun, dar nu e tocmai ușor.

- Încearcă! Poate că nu sunt atât de proastă pe cât crezi.

- Uite, să începem cu mașina. Ea n-a picat din cer.

- Au făcut-o inginerii.

- Ei, vezi, aici greșești. Nu existau ingineri la vremea aceea. Întâi a apărut mașina și apoi inginerii.

- Asta cam așa e! La fel ca întrebarea: ce a apărut mai întâi? Oul sau găina?

- ADN-ul. În vremea când gospodarul își făcea iarna car și vara sanie, el confecționa totul. În fiecare zi câte puțin. Cu timpul, unii dintre săteni se dovedeau mai pricepuți și erau solicitați de către cei mai neajutorați . . .

- Sau mai leneși.

- Comenzile creșteau și, cu timpul, a renunțat la alte munci și a devenit rotarul satului.

- De ce rotar?

- Probabil pentru că roata era subansamblul cel mai complicat. A venit însă vremea că nu mai avea timp să le facă singur pe toate. A apelat mai întâi la copii, apoi a angajat alți oameni, pe care i-a pus să execute anumite componente, potrivit priceperii fiecăruia. În felul acesta, ei s-au specializat. Primul pas a fost deci organizarea. Oamenii s-au specializat. Ei executau activități simple, dar repetitive. Simplificând activitățile din ce în ce mai mult, au apărut scule și dispozitive specifice.

- Înțeleg! Și așa ajungem la robotică.

- Asta e faza modernă. Înaintea roboților a existat banda rulantă. Pe scurt, mai întâi a fost organizarea, apoi diviziunea muncii, specializarea, reducerea activității oamenilor la mișcări elementare . . .

- E clar! Mulțumesc pentru instructaj. Și când te gândești că am plecat de la expresia „gândire inginerească”.

- Presupun că ea a apărut pentru a nu-i jigni pe cei ce gândesc altfel.

*

- Ți s-a spus vreodată „fiul văduvei”?

- Nu. Ar fi fost o jignire. Nu-i spui „Ești un cocoșat!” unui cocoșat, decât dacă vrei să-l jignești. Eu sunt într-adevăr fiul unei văduve, fiindcă tata a murit pe frontul sovietic, pe când eu aveam doar patru ani. Dar de ce mă întrebi?

- Pentru că Mani, referindu-se la Iisus l-a numit „Fiul Văduvei".

- Ei, asta-i bună! Acum mă pui alături și de Iisus. Și, mă rog, cine e acest Mani?

- Mani este filosoful persan care a propagat maniheismul.

- Acum am intrat în lumea bună.

- El a afirmat că Iisus era muritor și că ar fi putut fi considerat divin doar în sens simbolic sau metaforic, în virtutea iluminării.

- Eu nu știu prea multe despre maniheism. Am reținut doar că se axează pe lupta dintre bine și rău. La nivel filosofic, sunt de acord cu asta, dar la nivel religios chiar nu știu nimic.

- El propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric.

- Asta cu emanația îmi aduce aminte de Iliescu.

- Te referi la afirmația lui cum că Frontul Salvării Naționale a fost o emanație a revoluției.

- Da.

- În viziunea maniheistă, omul este privit ca un nesfârșit câmp de luptă al acestor două principii. Cu asta cred că ești de acord.

- Nu prea. Că în conștiința oricărui individ există acest dualism între bine și rău, este adevărat. Nu sunt însă adeptul ideii că omul este un câmp de luptă între forțe externe. Asemenea speculații nu mă interesează.

- El zice că partea binelui este reprezentată de suflet, format din lumină, și partea negativă este trupul, compus din pământ negru. Sufletul definește persoana, neputând fi corupt.

- Tot speculații!

- Atunci să-ți spun ceva ce cred că nu știi.

- Sunt curios!

- Mani i-a considerat pe Zarathustra, Buddha și Isus ca predecesori ai săi și a declarat că el, ca și ei, primise din aceeași sursă, aceeași iluminare.

- Facem abstracție de chestia cu iluminarea, dar menționarea lui Zarathustra este într-adevăr interesantă și demnă de reținut.

*

- E foarte drăgălașă vrăbiuța asta de la fereastra noastră. Cântă de azi dimineață.

- Am două observații.

- Nici că se putea altfel. Și care sunt, mă rog, acestea?

- Prima: de unde știi că este aceeași? Toate seamănă între ele și este extrem de greu să le distingi.

- După timbru. Glumesc, desigur! Și a doua?

- Trilul lor „minunat” seamănă cu un strigăt disperat.

- Disperat? De ce?

- Ele se află în plină perioadă de împerechere, poate către sfârșitul ei.

- Ah, voi bărbații...

- Nu te mira, că așa e. În urmă cu câteva zile, era o zarvă nemaipomenită. În orice minut, în special dimineața, când mișună hormonii în atmosferă, vedeai nu una ci zece, chiar și mai multe, zburând ca nebunele de colo-colo, din pom către pervazurile apartamentelor și înapoi.

- Probabil după mâncare.

- Nu-nu! Majoritatea zburau câte două și în mare viteză. Nu stau o secundă locului. Acum s-au mai liniștit, ca dovadă ce perioada de foc a trecut.

- Și ce legătură are asta cu cântatul.

- Păi tocmai aici se află explicația. Când alergau una după alta, nu cântau. Acum doar câte una cântă, de fapt țipă.

- De ce?

- Ei, asta poți să ghicești și singură. Își anunță eventualii parteneri că nu a fost încă satisfăcută și este disponibilă.

- Am înțeles. Las-o baltă!

- Avea dreptate Hegel.

- Adică?

- Păi, el a spus că „Nimic nu este mai insuportabil pentru oameni decât explicațiile.” Și că „A gândi este un verb de care toți fug ca de ciumă” (Hegel, Filosofia ca sistem și sistemul ca istorie, editura Paideia 2006, pagina 15). Și mai e ceva.

- Ce?

- Pasărea care îți ciugulește din palmă nu e mai blândă, ci mai obraznică.

- Am putea spune că obrăznicia este opusul blândeții?

- Sunt două noțiuni diferite. Ele se referă la două însușiri diferite.

- Da, sunt diferite, dar nu fără legătură între ele. Un om blând nu poate fi și obraznic, și invers.

- Ba cred că da, dar – bineînțeles – în situații diferite.

- Asta înseamnă că nu sunt însușiri ale individului, ci atitudini. Într-un moment poate fi blând și într-altul obraznic, în funcție de împrejurări.

- Și da și nu. Mă gândesc acum la cei doi porumbei, pe care i-am învățat să vină să-mi culeagă din palmă.

- Am văzut șirul de fotografii în care ai realizat asta. Erai în Atena.

- Da, în balconul acela uriaș, de pe strada Parthenonos.

- Se vede că-i duci dorul.

- Evident! Acum am un balcon de nici a zecea parte.

- Bine și ce legătură are balconul cu ce discutam?

- Nu balconul, ci porumbeii. Era o pereche nedespărțită. Ei bine, numai unul dintre ei venea să-mi ciugulească din palmă. Celălalt nu a venit niciodată, deși avea exemplul celuilalt și vedea că nu i se întâmplă nimic rău. În față era un pom, iar el stătea acolo, la câțiva metri distanță și privea cum se ospătează perechea lui. După ce plecam eu, vedea să culeagă de pe jos, dacă găsea, câteva firimituri.

- Deci avansezi ideea că blândețea și obrăznicia sunt totuși însușiri.

- Nu! Aici e vorba de curaj și de lipsa lui.

- Curajul este opusul lașității.

- Nu! Și aici este o eroare. Sunt două noțiuni diferite. E adevărat că lașii nu sunt curajoși, iar curajoșii nu sunt lași de felul lor. Lașitatea se referă la atitudinea cuiva față de societatea în care se află, în timp ce curajul este o noțiune mult mai largă și privește comportarea lui în fața unei situații noi, necunoscute, pe care nu a mai abordat-o. Are sau nu curajul să sară în apă de pe o trambulină înaltă.

- Sau să intre într-un cimitir pe timpul nopții.

- Exact!

- Și cu opoziția dintre blândețe și obrăznicie este la fel?

- Asemănător. Un criminal se poate purta blând cu un animal de companie.

- Am înțeles! Și obraznicul se poartă civilizat cu o persoană pe care o stimează.

*

- Mai faci sport? Știu că în tinerețe. . .

- Acum fac sport extrem.

- Asta e o glumă? Ce trebuie să înțeleg?

- Nu e nici o glumă. Fac sport, dar extrem de rar. Câte o plimbare, din când în când, cam până la jumătatea distanței pe care o parcurgeam zilnic, ca să ajung la serviciu.

*

La Sanct Petersburg,

în fața statuii lui Petru cel Mare

- Cine a făcut monumentul ăsta nu cunoaște canoanele sculpturii ecvestre.

- Adică?

- Calul trebuie să stea pe două picioare numai dacă omul a murit eroic în luptă. Dacă a luptat eroic, dar nu a murit în luptă, atunci calul se sprijină pe trei picioare.

- Și dacă a trăit ca un om cuminte și a murit de bătrânețe, atunci calul stă pe toate cele patru picioare ale lui.

- Exact.

- Păi, Petru a murit în patul lui, după câte știu eu.

- Și nici nu a luptat ca un erou. A fost un mare conducător, e adevărat, dar asta-i altceva.

- Entuziasmul urmașilor a fost de vină.

- Al Ecaterinei. Uite, scrie și pe soclu: „Pentru Petru Întâi de la Ecaterina a Doua”, dacă am tradus eu bine.

*

- Pentru cei din Roma antică, barbar era orice popor care nu aparținea Imperiului. Elinii, care nu aveau un stat unitar, dar erau răspândiți pe o arie largă pe țărmurile mărilor Mediterană, Neagră și nu numai, considerau barbar pe oricine nu vorbea limba lor.

- Barbar vine probabil de la bâlbâit. Înseamnă că, etimologic, el a fost creat de greci.

- Așa se pare!

- Noi, românii, nu am fost tocmai romani, iar de la greci am luat doar relele... Am zis ceva de rău?

*

- Tu ai cunoscut-o mai bine pe Sabina. Cu ce și-a câștigat existența la Roma?

- La început, a fost vestiplicæ. După ce a agonisit ceva bani, a lucrat pe cont propriu.

- Ce mai e și aia vestiplicæ?

- Garderobieră într-un restaurant de lux.

- Așa se spune în italiană?

- E în latină.

- Și de ce în latină?

- Pentru că acest job are o funcție mai complexă.

- Aaa... Cred că încep să înțeleg.

- Bine faci! Cu fizicul ei, locul de muncă era doar estrada de expunere.

*

La telefon

- Cum e vremea la Brașov?

- La ce oră?

- Nu înțeleg.

- Păi, de dimineață era frumos când m-am sculat, dar și-a revenit repede. Mai întâi a venit un nor foarte bine dotat, apoi a plouat, a nins, iar a plouat – chiar abundent – a fost frumos din nou, s-a înnorat iar. . .

- Și acum? Acum cum e?

- Acum nu pot să văd, fiindcă e întuneric.

- Se văd stelele sau nu?

- S-a aprins lumina stradală și nu se poate vedea cerul.

- Am înțeles.

- Nu știu ce e de înțeles, dar nu are importanță.

*

- Azi se împlinesc 124 de ani de la primele Jocuri Olimpice moderne.

- Adică în . . .

- Da, în 6-15 aprilie 1896. Adevărul adevărat este că au trecut 163 de ani.

- Cum așa?

- Îți spun îndată. Jocurile Olimpice moderne, știm, au fost inițiate de baronul Pierre de Coubertin în 1896. Ceea ce se știe mai puțin este faptul că a existat un precedent: Evanghelie Zappa. Acesta a fost un aromân foarte bogat, din Epirul de Nord, în nord-vestul Greciei. (A avut, printre altele, și numeroase moșii în jurul Bucureștiului și în Bărăgan.) El a avut ideea reînvierii Jocurilor Olimpice, cărora le-a dat numele și pe care le-a și finanțat. În 1856, a redactat un memorandum, în care se propunea ca jocurile să fie organizate la Atena, la 25 martie 1857 și așa s-a întâmplat. A finanțat construcția Zappeionului în Atena, un complex de clădiri, cu stadion, amfiteatru de conferințe și cu săli de gimnastică, care există și astăzi, bineînțeles modernizat.

- Ăsta nu e cel de vizavi de stația de tramvai Zappio? Mi-ai atras atenția asupra clădirii când am trecut ieri pe acolo.

- Ba da. Ai memorie bună. Pierre de Coubertin a avut ideea internaționalizării competiției. Prima s-a desfășurat tot la Atena, pentru a face legătura cu trecutul. Tot atunci a fost introdusă și proba maratonului, pe o distanță de 42 de kilometri. Standardizarea distanței la 42,195 kilometri s-a făcut în 1921. Nu știu de ce. Presupun că au convertit în sistem metric lungimea evaluată în unitățile de măsură practicate în antichitate. Preciza exagerată este evident ridicolă. Ei bine, la Fundația Stavros Niarchos, într-un separeu de circa doi metri lățime și vreo patru lungime, am găsit expusă cupa acordată câștigătorului maratonului de la prima olimpiadă modernă, împreună cu câteva texte, din care am aflat istoricul ei.

- Acolo nu mai dus.

- Poate vom merge într-o zi, dacă timpul șederii tale în Atena îți va permite.

- Aș vrea, dar nu prea cred.

- Vom vedea. Deși în competiție au participat atleți recunoscuți pentru valoarea lor, câștigător a fost chiar un grec, Spyros, de meserie sacagiu. Cupa a rămas în posesia familiei lui Spyros, până când, în 1912, cu câteva luni înainte de Jocurile Olimpice, nepotul lui s-a hotărât s-o vândă prin intermediul unei case de licitații din Londra. Din fericire, a intervenit Fundația Culturală Stavros Niarchos, care a cumpărat cupa și a decis s-o expună publicului, pentru a păstra trează memoria unui eveniment istoric cu care națiunea se mândrește, dar și unul dintre succesele sportivilor greci.

- Interesant! Cât despre distanța de 42,195 kilometri, este într-adevăr ciudat. De ce exact atât? Doar 42 de kilometri nu era satisfăcător? Și mai ciudat este motivația. Știm că este vorba de bătălia de la Maraton din 490 î.H., prima în care grecii i-au învins pe perși, după care soldatul Phidippides a alegat la Atena să aducă vestea victoriei. Eroismul său a devenit legendar, dar proba sportivă nu se practica la Jocurile Olimpice din antichitate. Acestea începuseră cu mult înainte și s-au desfășurat până în 393, când împăratul roman Teodosie I le-a desființat, fiindcă nu erau creștine. Pentru a nu lăsa nici o urmă, în anul 426, Teodosiu al II-lea a ordonat și distrugerea edificiilor din Olimpia. Cât despre eroismul lui Phidippides, acesta a existat cu adevărat, pentru că el nu și-a dat viața doar pentru a comunica bucuria victoriei, ci pentru ceva cu mult mai important. Maratonul se află la est de Atena, aproape de malul Mării. Informația nu se referea la victorie, ci la faptul că perșii s-au retras în vederea unui atac mai hotărât. Avertizați, grecii s-au retras și ei și au organizat apărarea Atenei. Perșii, veniți de pe mare cu forțe terestre limitate, văzând cât de bine s-au regrupat grecii, au renunțat să pătrundă mai adânc pe continent. Vor face asta mai târziu, pregătiți pentru a lupta pe continent. Sacrificiul lui Phidippides a fost deci extrem de important, dar din motive de strategie militară și nu sentimentale.

*

- Lucrurile sunt simple: avem pe de o parte monarhie și, pe de altă parte, să-i zicem democrație, că nu avem alt termen.

- Demon-crație

- Reformulez: monarhie și lipsa monarhiei.

- Non-monarhie.

- Perfect! Ambele au avantaje și dezavantaje. Un popor inteligent ar trebui să folosească avantajele ambelor și să găsească soluții pentru ca dezavantajele să nu mai fie posibile.

- Cum?

- Prin constituție.

- Pentru asta ar trebui că ea să fie concepută de oameni cu picioarele pe pământ și capul pe umeri, nu de avocați.

- Te-au ascultat, dar numai pe sfert.

- Adică?

- Au conceput constituția cu picioarele.

*

- Ca să înțelegi ce vreau să spun, să ne imaginăm istoricul unei familii. Să zicem că e din America, ca să nu deviem cu particularități autohtone.

- Dacă nu se poate altfel?...

- Să presupunem că acțiunea se petrecea demult, cândva, prin secolul 18, chiar 17. Într-o foarte mică localitate, exista un potcovar, fiindcă fără el nu se poate.

- Asta înseamnă și fierar, dar – cum spui – era un sat foarte mic și nu avea prea mult ce face la fierărie. Cel mult să ascută sapa plugului.

- Așa este. Marea majoritate a locuitorilor se ocupau cu agricultura și fiecare familie avea cel puțin un cal, cu care ara pământul abia desțelenit, căra recolta și altele de felul acesta. La muncă îl ajuta feciorul lui cel mai mare. Avea și alți copii, chiar destul de mulți, fiindcă așa se întâmpla la vremea aceea. Ar fi avut și mai mulți, dar mortalitatea infantilă era mare și chiar după trecerea vârstei critice, puțini ajungeau la maturitate. Pe el l-a dotat Dumnezeu cu mai multe fete, care nu-l puteau ajuta la forjă. Doar câte una mai curajoasă reușea uneori să țină piciorul calului în poziție potrivită, pentru a-l potcovi. Mai avea ce-i drept și doi băieți, dar aceștia nu concepeau să urmeze meseria tatălui.

- Munca la fierărie e grea, așa că atitudinea lor era de așteptat. Transpirația tatălui și mânuirea ciocanelor grele nu erau de natură să-i atragă.

- Într-adevăr, munca fierarului nu putea fi tentantă. Fetele s-au măritat – bineînțeles cu agricultori – că altceva nici nu prea aveau de ales din sat. Bătrânul câștiga frumușel. Cu banii câștigați, a cumpărat terenuri agricole în împrejurimi, care formau zestrea fetelor, care a atras întotdeauna atenția pețitorilor. Așa se face că ginerii au preferat agricultura pe terenul primit și nu fierăria socrului. Ca urmare, a sporit populația satului cu noi agricultori și nici un fierar. Salvarea familiei și a satului, fiindcă nu putea rămâne fără potcovar a venit de la fiul cel mare, cu care a pornit potcovăria. El a reușit să-și convingă nu unul, ci trei băieți să continue tradiția. Pe de altă parte, satul se mărise, comenzile erau din ce în ce mai multe și mai variate, așa că afacerea lor era și ea din ce în ce mai prosperă. În scurt timp, micul atelier dotat cu o forjă improvizată s-a transformat într-o hală bine dotată, în care abia făceau față comenzilor

- Până aici e frumos. Abia aștept să-ți aflu ideea, fiindcă asta puteam să-mi imaginez după câte filme am văzut.

- Da, uite că western-urile sunt și ele bune la ceva. Ei bine, timpul a trecut, generațiile s-au succedat și familia modestă de odinioară putea fi considerată acum una de mici industriași, fiindcă nici satul nu mai era sat ci un prosper orășel, iar „bossul” nu mai era fierar, ci om de afaceri.

- Din ce în ce mai romantic.

- Trebuie să accepți și povestea, ca să ajungi la idee.

- Așa este! Toată educația noastră se face prin povești și nu prin definiții.

- Ei bine, businessmanul, ca și fierarul presupune cunoașterea meseriei și – ceea ce mulți ignoră – conștiinciozitate, pasiune și altele de felul acesta. Dacă la vremea stră-stră-bunicului care a pornit afacerea, a celui cu care am pornit povestirea, conștiinciozitatea era înscrisă în genele lor, cu timpul, pe măsura ce starea materială a familie s-a îmbunătățit, ea s-a diminuat.

- Și?

- Și, încet-încet, am ajuns în zilele noastre.

- Aaaa, astă era deci ideea? Că s-a diluat conștiinciozitatea?

- Cam da.

- Și nu puteai s-o spui de la început, pe scurt?

- Poate că nu m-ai fi crezut.

*

- De ce le place oamenilor marea? Sunt unii care nici nu știu să înoate. Intră în apă doar până la mijloc, unii nici atât – să nu-și ude slipul – ca să se răcorească .

- Să se bronzeze și să se poată lăuda la întoarcere: „Am fost la mare, dragă. A fost superb”.

- Eu întrebam nu de ce se duc, ci de ce le place.

- Să viseze.

- Ei DA! Ăsta poate fi un motiv. Unora nu le place la șes, pentru că nu ai pe să-ți proptești privirea, cum spunea Paler, invocând calitățile muntelui său natal. Sincer, nici pe mine nu mă încântă șesul, deși sunt născut în lunca Siretului, la confluența cu Moldova. Marea însă e altceva. Începe cu mirosul salin, care te face să-ți umfli pieptul, după care să te întrebi „la ce bun?”, iar apoi, căutând răspunsuri, începi să visezi. Am zis bine?

- Poate fi opinia unui vizionar despre visători.

- Vezi să nu ajungi de a vizionari la vizitii.

- Nu, pentru că vizionarul este și el un visător, în timp ce vizitiul este un conducător.

- Conduce trăsura.

- Nu trăsura, ci caii.

- Iată adevăratul conducător. Nu doar că îi conduce pe drum, dar îi și îngrijește, le dă de mâncare.

- Și îi și mângâie, din când în când.

- Deși cuvântul vizitiu vine de la vizită. El era cel care îi ducea pe boieri în vizite prin noroaiele străzilor din trecut....

- Revin la mare, că ....

- Știu. Tu nu uiți niciodată de unde ai plecat. Ești asemenea lui Iorga. El făcea fraze cât o jumătate de pagină, deschizând mai multe paranteze, pe care avea însă grijă să le închidă pe toate.

- Nu mă recunosc în stilul lui, mai ales că eu prefer frazele scurte, dar îmi place să închid toate parantezele deschise. Recunosc! Altfel, consider că nu conversăm, ci doar „vorbim discuții”, cum se spune știi tu pe unde.

- Pe unde nu ne place să umblăm. Da, de acord, revenim la mare, fiindcă asta îmi place și mie.

- De ce?

- N-am stat să croșetez pe tema asta, dar îmi place și cred tocmai pentru că mă face să visez, în sensul că dau frâu liber imaginației și, în funcție de moment, îmi vin tot felul de idei. Uite acum, spre exemplu, deși am în față un perete gol, mi-am și imaginat un peisaj marin, care peisaj îmi induce ... Dar de ce nu faci tu un tablou cu o marină special pentru acest perete?

*

- Nu știu de ce există zeițe al vânătorii, deși de această activitate se ocupă bărbații.

- N-a spus nimeni că zeița vânează. Ea doar îi însoțește pe vânători, să-i stimuleze.

- Este deci un fel de muză.

- Probabil. Statuia de la Versailles o reprezintă cu un cerb. S-ar putea ca vânătorii să greșească ținta.

*

- N-aș zice că tipul e unul pe care să-l scoată arta din casă.

- Știu că ești de principiu că artistul este cel care face ceva bine fără ca cineva să-l fi învățat.

- Exact. Acesta este talentul autentic. Bineînțeles că este necesară și instruirea, pentru că te ajută să înveți anumite tehnici și te scutesc de efortul, răbdarea și timpul necesar pentru a le descoperi tu însuți.

- E perfect ce zici.

- Ei bine, omul nostru face parte din categoria celor pentru care instruirea este sigura care contează.

- Spui deci că e total lipsit de talent.

- N-as fi chiar atât de categoric, însă, cum spuneam, nu-l dă afară din casă. Are o concepție meșteșugărească. Este muncitor, conștiincios, vrea să cunoască toate detaliile meseriei lui, le studiază cu grijă să nu-i scape vreun element important. Îi lipsește însă scânteia.

*

- Potolește-te! Te lași târât de pofte ca un parlamentar român. Asemenea apucături au oamenii de cea mai joasă speță.

- Păstrăm tradiția, dar o adaptăm la vremurile actuale.

*

A - Deja te-ai întors din Franța?

B - Nici n-am plecat.

A - De ce? S-a anulat excursia?

B - Nu, grupul a plecat, dar pe mine m-au tăiat de pe listă.

C - Bine că nu te-au tăiat împrejur. Sau, poate, acolo erai deja tăiat.

A - Dacă eram tăiat împrejur, nu mă tăiau de pe listă.

C - Corect!

*

- Kant nu avea experiența de viață necesară pentru a putea aborda probleme filosofice reale. El a fost un profesor liniștit de provincie, căruia viața nu i-a ridicat mari probleme. Invocarea lui de către filosofii moderni este dovada falsității lor.

- Zi-i pe șleau: impostură!

- Tu ai zis-o și nu am nici cea mai mic imbold să te contrazic.

- Ei folosesc un limbaj abscons, pentru ca celor ce îndrăznesc să intervină în discuții să le poată răspunde că nu au înțeles.

- Kant se ocupă mai mult de definirea unor cuvinte. Dar limbajul este viu, el evoluează în timp, este diferit de la o țară la alta și de la o epocă la alta. Din acest motiv, interpretarea cuvintelor aparține poporului.

- Sper că nu te referi la orice ignorant.

- Evident că nu. Intelectualii sunt cei care adaugă cuvinte noi, interpretează mai nuanțat pe unele dintre cele vechi, dar ele rămân în limbajul comun numai după și dacă sunt însușite de către popor, adică pe cei cât-de-cât educați.

- Clasa de mijloc.

- Da. Clasa de mijloc este cea care caracterizează o nație.

*

- Regina Ana a României povestește în amintirile sale momentul când regele Mihai a cerut-o în căsătorie. Nu numai că a fost original, dar ea face și o metaforă interesantă. Evenimentul s-a petrecut în mașină, cu el la volan. Din acest motiv, ei nu se puteau privi în ochi unul pe altul.

- Caracteristic pentru el. Era un timid. Dar care e metafora?

- Drumul care șerpuia în fața lor a fost o caracterizare a întregii vieți a lor, șerpuind printre evenimente.

- Da, comparația are valoare literară, dar șerpuirea printre evenimente este caracteristică oricărei persoane . . .

- Adevărat! Evenimentele sunt cele care ne caracterizează și . . .

- Și modul în care ne strecurăm printre el.

- Iată textul: „Într-una din acele zile Regele m-a întrebat dacă vreau să devin soția lui. Am această clipă foarte limpede în minte și astăzi: eram în mașină, și el a ales momentul de a-mi cere mîna într-un mod foarte original. Se afla la volan, așa că am hotărît să facem acest pas fără să ne privim în ochi, urmărind doar drumul șerpuitor din fața noastră. Am reflectat îndelung, pentru că răspunsul nu ușor. Am spus „da”. Imaginea aceasta a amândurora privind înainte nu era întîmplătoare. Fiindcă toată viața noastră asta am făcut: umăr la umăr, ne-am ajutat mereu și am fost complici, fără să ne uităm unul la altul, ci privind amîndoi, ca o singură ființă, drumul șerpuitor din fața noastră.” – Ana a României, Un război, un exil, o viață, Editura Humanitas 2000, paginile 60-61.

Sfârșitul părții a doua