Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

 

 

 

Maieutica de buzunar

Volumul 2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

        Editura BETTA

București, 2020

 

 

 

 


---------------------------------------------------------------------

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
GHEORGHIU CRISTACHE

 

Maieutica de buzunar, vol.2/ Cristache Gheorghiu- București; Betta, 2020

 

                          ISBN  978-606-015-150-0

821.135.1

 

 

@Toate drepturile rezervate autorului

 

 

 

Tehnoredactare și  corectura : Autorul

Realizare copertă: Alexandru PETREA

 

 

 

 

 

Editura Betta, București

Telefon:  0723 674 974

E-mail  :  bettarosu@yahoo.com

Arena literara@yahoo.com

 

 

 

 

 

Cuvânt de însoțire

                                  

Moto:

„De vei găsi cusururi în versurile mele –

Și cred că sunt –, le iartă, o, cititorul meu!

Nu gloria o caut: am vrut să uit durerea.

Ovidiu

 

Mi-ar fi plăcut ca, asemenea lui Ovidiu, să pot spune că am „versul zvăpăiat”.

Purtarea mea e una și alta-i poezia,

Viața mi-i onestă, doar versul zvăpăiat.

(Ovidiu, Lirica exilului, Tristele, Editura Gunivas, Chișinău, 2007, pagina 41) Din nefericire, nu-l am și nici nu pot spera să-l obțin.

Dar ce noroc pe mine, că nu sunt talentat!! „Muza îl avertizează pe poeți că stă în puterea ei să țeasă minciuni cu aparență de adevăr”, ne atenționează Alexandrina Lițu în prefața Istorii-lor lui Herodot (Editura Humanitas 2018, pagina 5). Port de aceea o înaltă stimă celui care ași fi vrut să fiu și nu sunt. În plus scrisul nu este ma faculté maitresse. Este a treia, dar cu vârsta aspiră la primul loc.

Răsfoiesc acum o carte, pe care credeam că nu am citit-o, fiindcă – privind coperta – nu-mi aminteam nimic din conținutul ei. Mă contrazic însă sublinierile, pasajele marcate cu oranj sau roșu și notele de pe margine. Înseamnă nu doar că am citit-o, ci am studiat-o. Se vede că am îmbătrânit și am început să uit. Firesc! Grav este că, încercând s-o recitesc, nu mai am răbdarea necesară și – mai grav – nu pot să mă concentrez.

                       

Afară plouă liniștit

Iar eu nu am ce face,

Că de citit m-am plictisit.

Și-atunci, mai bine scriu,

Că asta-mi place.

Să scriu? Despre ce? Aș putea să scriu despre ceea ce mi-a fost dat să trăiesc și să înțeleg. Despre

Viața mea toată:

frunze purtate de vânt

în prag de toamnă.

Tocmai am citat un haiku de Matsuo Basho, în care ar trebui să înlocuiesc toamna cu iarna, dar nu mi-ar fi de nici un folos. Simbolul toamnei este covorul de frunze căzute, care ar putea fi memoria mea.

O fi de-ajuns? Să vedem!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dialoguri

 

 

 

 

*

-        Cunoaște-te pe tine însuți, zicea unul din antichitate.

-        Da, Socrate. S-ar putea însă să greșești și să crezi că ești altfel decât ești în realitate.

-        Știi că ai dreptate?

-        Sigur că știu. Cunoscând lumea, am șanse mai mari să mă cunosc pe mine.

-        Prin comparație?

-        Da, dar nu numai. Prin feedbackul pe care-l primesc de la cei cu care intru în contact și – mai ales – amintindu-mi că și eu sunt la fel ca ceilalți oameni, cel puțin din punct de vedere genetic.

-        Ai dreptate. Și mai e ceva. Înainte ca Socrate să emită acel dicton, el fusese scris pe frontonul templului lui Apollo din Delphi, cu scopul de a conștientiza oamenii că ei trebuie să respecte voința zeilor, fiindcă ei, oamenii, au doar dorințe și chiar și acestea pot fi greșite.

-        Dar cum noi nu mai credeam în zei, ...

-        Avem un sigur zeu: societatea în care trăim...

-        Pe care tot noi o construim, precum elinii și-au construit credința în zei.

-        Că bine zici!

 

 

 

*

-        Astăzi am muncit de-am dat în brânci.

-        Te-ai lovit cumva?

-        Nici chiar așa. Vreau să spun că am muncit mult.

-        Și de asta te vaieți?

-        De ce nu, dacă așa e?

-        Depinde cum privești lucrurile. Aceeași activitate poate fi muncă, trudă, treabă, distracție sau multe altele de genul acesta.

-        Pentru tine, munca și distracția fac parte din aceeași categorie?

-        Desigur.

-        Dovedește.

-        Iată un exemplu: După apariția automobilelor și dispariția trăsurilor, câțiva nobili au găsit distractiv să se ocupe de cai. Activitatea foștilor vizitii și grăjdari devenise un hobby la modă. Ceea ce părea o muncă neplăcută, chiar înjositoare, făcea parte acum din categoria plăcerilor, a distracțiilor.

-        Într-adevăr, sunt și astăzi persoane cu acest hobby: să crească cai de rasă. Nu o herghelie, ci doar unul sau doi. Pe mine însă, încă mă dor picioarele și mai ales spatele de la munca de azi dimineață. Poate că am putea diferenția munca de distracție prin efortul depus.

-        Marți spuneai că ai febră musculară după partida de fotbal cu prietenii de sâmbăta trecută. Aia ce-a fost? Muncă sau distracție?

-        M-ai încurcat.

-        Totul este o chestiune de atitudine. Depinde cum privești lucrurile.

-        Se pare că ai dreptate. Și la serviciu, dacă îți place ceea ce faci, este în regulă, dacă nu, totul ți se pare un calvar.

-        Așa este.

 

*

-        Cine crede că arta vechilor egipteni este naivă, este el însuși naiv, ca să mă exprim blând. Variantele gotică, bizantină, impresionistă, dadaistă, cubistă, expresionistă și câte or mai fi ele, dar și cea zisă primitivă din peșteri sunt ipostaze ale stadiului în care se afla mentalitatea și filosofia oamenilor din acel spațiu și timp.

-        Vorbești despre filosofia reală și nu cea scolastică.

-        Bineînțeles!

-        Simbolismul nu este doar un curent minor, inventat în secolul 20. El a existat dintotdeauna, fiind un mod de exprimare al omului inteligent, un mijloc de comunicare cu semenii. El este cel mai evident în desenele copiilor.

-        Formele evoluate aparțin culturii și nu sentimentelor, deși arta operează cu sentimente.

-        Totuși, dacă ea nu reușește să provoace emoții, nu și-a atins scopul, deci nu este artă.

-        Păi, simbolismul nu creează emoții. Înseamnă că nu este artă?

-        ?!? Iar m-ai încurcat.

 

*

-        O Beatrice, asemenea celei imaginată de Dante, care să te poarte prin lumea reală, poate fi de mare folos în viață.

-        Dacă tot l-ai evocat, fii consecvent: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate”.

-        În iadul vieții reale.

 

 

*

Între soți

-        Mai avem o lună până plecăm. De ce te agiți atât cu documentarea?

-        Doar o lună?

-        Parcă nu știai!

-        Bineînțeles că știam. Voiam să spun că o lună este puțin pentru documentare, dacă ai vrea să vizitezi Bucureștiul, dar mite Parisul.

-        Ce-i drept, cunosc bucureșteni care n-au vizitat obiectivele turistice din cartierul lor. Nici vorbă de cele din centru.

-        Asta ca să nu mai vorbim despre cei pe care nu-i cunoști.

-        Nu mă refer la ignoranți, ci la cei cu pretenții.

-        Depinde ce pretind că sunt. Dacă se cred intelectuali doar fiindcă au absolvit un institut de învățământ superior, dar n-au mai citit o carte de când erau elevi, atunci . . .

-        Sau poate nici atunci.

-        Exact. La facultate capeți cunoștințe de specialitate. Cultura generală este altceva.

-        Totuși, etimologic, intelectual este cineva care-și folosește intelectul la locul de muncă.

-        Precizarea „la locul de muncă” mi se pare greșită. Un șofer, spre exemplu, își folosește mintea mai mult decât un intelectual – să-i zicem încă așa – care execută o activitate rutinieră. Șoferul judecă la orice colț, la orice cotitură, la orice depășire. Mai important mi se pare altceva. Un lucrător manual se poate cultiva în timpul liber mai mult decât o fac unii intelectuali. Și atunci, cum definim un om de cultură? Doar pentru că lucrează într-o instituție pendinte de Ministerul Culturii? Chiar și dacă este doar portar?

-        Aici ai dreptate! Mă gândesc la Lizica. O știi, colega mea de serviciu. Zilele trecute ne spunea mândră că fiul ei lucrează în IT, că doar e la modă, dar noi toate știam tot din relatările ei anterioare că avusese mari probleme cu acel copil și gândeam că IT-ul i se potrivește ca nuca-în perete.

-        Îl știu. Are capul prea mic pe un trupul mătăhălos. Ochii însă te pot deruta. Par inteligenți, fiindcă fug de la un obiect la altul într-o jumătate de secundă, dar cred că este doar șiret. Iar nasul volterian . . . Dar poate s-a deșteptat între timp.

-        Ași! Lucrează într-un depozit, unde cară de colo-colo lăzi și cutii cu obiecte electronice. Este muncitor necalificat. Obiectele pe care le cară sunt de IT.

-        Amuzant...

-        Dacă n-ar fi trist, mai ales pentru o mamă. Dar, revenons ŕ nos moutons, văd că citești despre Louvre. Noi l-am vizitat odată. Vrei să mă duci din nou acolo?

-        Ai spus singură: l-am vizitat odată. Doar odată, ori Louvre merită vizitat ori-de-câte-ori poți.

-        Măcar ai aflat ceva nou?

-        Bineînțeles. Chiar voiam să-ți spun. Etimologia termenului „Louvre”, fostă fortăreață, reședință regală și în prezent muzeu, pare să vină din latină, prin „lupara”, a cărui rădăcină este lupus (lup), deoarece în acea zonă se afla o pădure, în care mișunau lupii. Denumirea s-a păstrat, și nu întâmplător.

-        Zicala românească spune: „gura păcătosului adevăr grăiește”. Homo homini lupus est, lupi au fost și lupi sunt încă, iar homo-lupus este azi mai activ ca oricând. În italiană avem „lupus”, care înseamnă lup, dar „lupara” se zice la pușcă.

-        Pare într-adevăr ciudat. Nu mă pricep la asemenea finețuri etimologice. Oricum, regii Franței au preferat să-și facă noi castele în afara Parisului, mai ales pe Valea Loarei ...

-        Vandalizate în timpul revoluției de la 1789 ...

-        Am văzut și noi efectele. Un dezastru! Cu timpul, castelul de la Versailles a estompat rolul Luvrului ca rezidență regală și astfel a devenit muzeu în 1793,

-        Parcă totuși exagerezi cu documentarea. Nu vom avea timp să vizităm toate obiectivele despre care citești tu.

-        Tocmai din cauza timpului limitat, documentarea trebuie aprofundată, pentru a face cea mai bună selecție.

-        Conform principiului celor cinci, despre care vorbești tu mereu. Maximul cinci obiective într-o țară, într-un oraș, într-un muzeu etc. Dacă nu te concentrezi, te risipești.

-        Mă bucur că ai reținut. Dar, spune totuși ce ai de zis, fiindcă eu bănuiesc că vrei să fac ceva și tu crezi că îmi pierd timpul cu documentarea.

-        Ca de obicei, ai dreptate, dar nu vreau să te întrerupi și apoi să-mi reproșez că nu te-am lăsat să-ți faci treaba. Când ai să te eliberezi, am să-ți spun.

-        Bine faci. Uite, îți promit că mâine dimineață sunt al tău. Acum e târziu și – de fapt – nici nu mă documentam. Pornisem de aici, le la Louvre, dar de fapt dar cugetam la altceva.

-        M-ai făcut curioasă.

-        Mă gândeam la Hieronymus Bosch. La pictura lui, dar nu numai a lui, pentru că, înaintea lui,  Sebastien Brant a scris o carte cu titlul „Corabia nebunilor”, la fel ca tabloul lui Bosch de la care am plecat. Pictura lui, zic, m-a surprins atât înainte, cât și după ce am studiat arta. La început, îmi părea a fi naivă și nu înțelegeam de ce a intrat în istoria artei. Mai târziu, am renunțat s-o etichetez naivă, dar rămâne întrebarea: de ce a pictat așa, când în aceeași epocă, exista un Michelangelo et co. Ce-i drept, biserica catolică se zdruncina din temelii, Reforma era aproape, dar mă așteptam la o reacție optimistă.

-        Poate că lui îi displăcea tocmai ideea unei reforme, pe care o considera nebunească.

-        Dimpotrivă, Bosch era un eretic.

-        Cineva – nu-mi amintesc cine – spunea că arta trebuie să reprezinte frumosul. Urâtul n-ar fi gustat de nimeni.

-        Și nici nu este. Nu cred că cineva ar fi dispus să-și atârne în dormitor sau în camera de lucru un tablou care să-l indispună.

-        Sau și mai rău, să-l îngrozească. Sper că n-ai de gând să mă duci la Louvre să-mi arăți așa ceva.

-        Tocmai d-aia mă documentez: să selectez ce trebuie văzut, pentru că în Louvre poți să stai o lună și tot mai găsești ceva de văzut.

-        Știu că tu ai stat în Muzeul de artă din București mai mult de o lună, dacă adun toate vizitele pe care le-ai făcut, și tot nu te-ai săturat.

-        Păi, ce era să fac, dacă până să plece trenul mai erau două ore, sau chiar mai mult? Să aștept în gară?

-        Și asta se întâmpla în fiecare săptămână.

-        Cel puțin odată pe săptămână.

-        Dar, recunoaște că îți plăcea.

-        Era vorba tot despre o selecție: în gară, la cârcimă, la muzeu sau în multe alte locuri.

-        Și când am fost împreună la Moscova și Leningrad. Turiștii din grup alergau după cumpărături...

-        După ce vindeau la negru ce n-aveau rușii...

-        Iar tu, după ce intrai cu grupul la Ermitaj și celelalte, te lipeai de alte grupuri și rămâneai în muzeu până la închidere.

-        Adevărat! Preferam muzeul față de clasica pe atunci „expoziția realizărilor regimului sovietic”

-        Noroc că nu scriai pe atunci, fiindcă ai fi ajuns un al doilea Panait Istrati.

-        Nu se potrivește. Panait Istrati mai întâi chiar a crezut în regimul sovietic și a fost dezamăgit când a cunoscut realitatea.

-        Și a scris „Spovedania unui învins”, celebra lui remarcă: Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?.

-        Ouăle sparte sugerau distrugerea regimului țarist, iar omleta lipsă era ficțiunea realizărilor mult prea lăudate.

. . . . . . . . .

La Louvre

-        În majoritatea tablourilor cu subiectul „Pietŕ”, Fecioara Maria este reprezentată rugându-se, fără să atingă corpul fiului ei, în timp ce toți ceilalți o fac. Pictorii pun astfel în evidență durerea profundă, autentică, diferită de cea formală. La ei se citește doar regretul, nu și suferința.

. . . . . . . . . . .

-        Unde ai fost? De ce te-ai întors?

-        Uită-te și tu! Tabloul ăsta este aproape identic cu unul din sala prin care tocmai am trecut.

-        Și eu am remarcat, dar nu am dat importanță.

-        Asta pentru că doar ai trecut pe-acolo, fără să-i acorzi atenție,

-        Ai dreptate, am alte obiective în plan, dar dacă tot ai remarcat, să vedem despre ce-i vorba. Acesta este de Quentin Metsys, intitulat „Cămătarul și soția lui” și a fost pictat în 1514. Să mergem să-l vedem pe celălalt.

-        Nu-i nevoie să mergi, mi-am notat eu: Marinus van Reymerswaele, „Bancherul și soția sa”. Nu scrie data execuției, dar pictorul a trăit între 1493 și 1567.

-        Deci cam tot pe atunci.

-        Da, avea 21 de ani când celălalt pictase deja tabloul.

-        Păi, ca să le comparăm, trebuie să ne întoarcem.

-        Facă-se voia ta.

-        Amândouă, așa cum spun și titlurile, reprezintă un bărbat și o femeie, aplecați asupra unei mese, pe care se află bani. În ambele tablouri, bărbații sunt concentrați asupra banilor, parcă ar fi filateliști

-        Dar nu sunt. Unul este cămătar iar celălalt bancher. Meserii apropiate, dar nu identice.

-        Poate că, la vremea lor erau identice.

-        Se poate!

-        Figurile femeilor sunt diferite. În cel de la 1514, ea este foarte serioasă și se uită gânditoare la ce face el. Ai zice că este om de afaceri și își supraveghează soțul, dar îmbrăcămintea este a unei bisericoase, iar pe cartea din care citea și căreia tocmai îi întoarce o filă se vede un tablou al Sfintei Fecioare cu Pruncul. În mod evident, ea nu este de acord, pare chiar îngrijorată de activitatea soțului.

-        Tabloul este remarcabil prin detalii. În spatele lor, pe un raft, se află mai multe obiecte, printre care o tavă excepțional de exact redată.

-        Iar pe masă, o oglindă reflectă fereastra, prin care se vede strada pe care locuiesc, una a unui oraș mare. Celălalt se vede clar că a fost inspirat de primul. Poziția celor doi este aproape identică. Diferă îmbrăcămintea femeii și – mai ales – atitudinea ei: este una aprobatoare. Privește zâmbind banii, cu o oarecare satisfacție. Detaliile sunt cu mult mai puține. Pentru pictor, ele nu mai prezintă aceeași importanță.

-        Se schimbă stilul și se pare că și diferența dintre titluri spune ceva. Bancher este altceva decât cămătar.

-        E clar! Primul își propune să redea diferența de mentalitate dintre cei doi, opoziția dintre credință și afaceri, în timp ce, în al doilea, doar afacerea contează, iar ea îi bucură pe amândoi.

-        Da, se schimbă vremurile!

. . . . . .

-        Aaaa... Uite și un tablou mai realist.

-        Foarte realist. El se dă la ea și ea se retrage.

-        Cu grație.

-        Înseamnă că gestul este unul formal, că de..., așa-i frumos. Nu este un refuz categoric.

-        Într-adevăr, o spune și titlul: Faux pas.

-        Antoine Watteau, 1715. Se pare că este printre primii care privește lumea reală

-        Care o pictează, că de privit au făcut-o și alții, dar pictau ce li se cerea: scene biblice sau portrete de regi și prinți.

. . . . . . .

La ieșire

-        Egiptul antic este abundent reprezentat.  Muzeul începe glorios cu „Victoria din Samotrace” și se termină cu mormintele faraonilor.

-        Se spune „Victoria din Samotrachi” (Νίκη τῆς Σαμοθράκης), nu Samotrace. Dar ai dreptate, ar fi putut crea o scurtătură prin această zonă. Drept să-ți spun, nu doar că m-a obosit, dar m-a și plictisit. Pictura este infinit mai variată. Poți sta ore întregi în doar câteva săli, fără să te plictisești.

-        Așa este, aș fi vrut să putem trece peste antichitățile astea, pe care le-am văzut și data trecută și care nu mi-au spus nimic nou. Chiar mă irită faptul că ne obligă să trecem pe lângă ele în drumul spre ieșire.

-        La intrarea în piramidă poți alege traseul pe care dorești să-l parcurgi.

-        Da, dar dintr-un set de alternative dinainte definit. Eu cred că vinovată este în primul rând oboseala. Sunt sigur că, dacă am fi venit direct aici să vizităm numai Egiptul, spre exemplu, am fi putut sta o zi întreagă fără să ne plictisim și fără să fi epuizat informațiile ce ne le pot furniza aceste relicve.

-        În principiu, așa e, dar nu e subiectul care să mă pasioneze pe mine. Pictura mă interesează cu mult mai mult.

-        Sunt convinsă. În ceea ce mă privește, am un regret. Eu mă așteptam să văd mai multă sculptură, în special de Rodin. Am căutat-o cu insistență, dar nu am găsit niciuna.

-        Poate pe alte trasee. Există însă Muzeul Rodin, unde există sculpturi pe săturate.

-        Nu cred că mă voi putea sătura. Spre deosebire de pictură, care o poți vedea și în albume, sculptura trebuie văzută direct.

-        Aici ai dreptate. Pictura e pe o suprafață plană, la fel ca reproducerile din albume, în timp ce sculptura e tridimensională și oricâte fotografii nu pot reda impresia spațială.

-        L-ai pomenit pe Rodin, dar nu și pe Brâncuși. Mă așteptam să fii mai interesată de el.

-        Rodin este francez și mă gândeam că ar fi normal să-l găsesc expus aici.

-        Repet: poate că există, dar în altă sală. Noi vizităm doar o mică parte din muzeu. Și mai e ceva. Parisul are multe muzee, majoritatea specializate. Louvre are ca obiectiv istoria artei și se oprește la 1848. Artă modernă găsești la Muzeul Orsay, de exemplu.

-        Îl știu. L-am vizitat data trecută. Are multă pictură impresionistă și – DA – sunt expuse acolo și câteva sculpturi de Rodin. Este mic, dar foarte frumos. Cel mai frumos muzeu pe care l-am văzut.

-        Și original. A fost amenajat în fosta gară Orsay.

-        Îmi amintesc. Președinte Valery Giscard d'Estaing a decis să nu fie demolată gara, ci amenajată ca muzeu. Un om deștept. Fost alpinist. O țară norocoasă, Franța. Mi-ar face plăcere să mai vizităm odată muzeul.

-        Nu știu dacă vom avea timp acum. Mai avem doar patru zile de stat în Paris și multe locuri de văzut. Să vedem. Dacă nu, rămâne pentru altă dată.

-        Dacă va mai fi o altă dată. Ție ți se pare că, după 1989, ai început să întinerești, dar îți faci iluzii. Bătrânețea este singura certitudine.

-        Dac-o prinzi.

-        Rămâi totuși optimist. Mie mi-ar face plăcere să-i văd într-un muzeu alături pe Rodin și Brâncuși.

-        Nu cred că e bună ideea. Comparația nu este posibilă. Sunt atât de diferiți... Fac parte din două lumi diferite. Rodin încheie o epocă, cea începută de greci, în timp ce Brâncuși deschide epoca modernă.

-        S-ar putea spune că, din punctul de vedere al inovației, Brâncuși este pe o treaptă mai înaltă.

-        Nu m-aș încumeta să fac astfel de aprecieri. Să nu uităm că Brâncuși însuși a renunțat să mai fie elevul lui Rodin, cu afirmația: „La umbra marilor arbori nu crește nimic.” El și-a dat seama că Rodin reprezenta un pisc greu de depășit și a preferat să meargă pe alt drum. Idealul grecilor era perfecțiunea, nu inovația. Ei nu-și doreau să sculpteze ceva ce nu se mai încercase până atunci, ci să creeze după aceleași modele mai bine însă decât se făcuse până atunci. Iar corpul uman îi interesa în cea mai mare măsură.

-        Și la Rodin la fel. El a introdus însă mai multă mișcare.

-        Și aici te contrazic. Mișcarea îi preocupa și pe greci. Să nu uităm „Discobolul” și celelalte.

-        Ai dreptate. Sportivii Olimpiadelor a fost un subiect mult studiat. Evul Mediu a fost cel care a dat mai puțină atenție mișcării.

-        Pe atunci se pictau mai mult figurile și mai ales îmbrăcămintea oamenilor sus-puși. Cu excepția scenelor religioase, bineînțeles. Rodin excelează prin „însuflețirea”, ca să zic așa, a personajelor. Sculptura lui este spiritualizată. Orice personaj trăiește o anumită stare sufletească, în funcție de moment.

-        Și Brâncuși?

-        Brâncuși vrea să redea esența lucrurilor. El merge către simbol.

-        Și care-i noutatea? Tot tu spuneai că simbolistica este prezentă din epoca primitivă și în desenele copiilor de azi.

-        Așa este, dar nu în artă. Nu poți spune că o casă reprezentată printr-un dreptunghi, din care iese fumul sub forma unei linii ondulate este artă. „Pasărea Măiastră” sugerează zborul, nu pasărea. La fel ca Rodin, el trece dincolo de formă. Redă esența.

-        Am vizitat Louvre, ca să vorbim despre ce nu am văzut.

-        Dar am fi dorit să vedem.

-        De vină este dimensiunea lui. Te copleșește.

-        Se pare că, într-adevăr, Louvre este cel mai mare muzeu din lume.

-        De unde se vede că francezii au fost cei mai mari jefuitori din lume.

-        Dintre fostele imperii coloniale, cel francez  excelează doar prin jaf. Ei nu au lăsat nimic în urmă. Pe unde au trecut englezii se văd și azi urmele lor civilizatoare. Chiar și spaniolii, deși au fost cruzi cu băștinașii, după cucerire au populat teritoriile ocupate cu oamenii lor. Și astăzi, în America de Sud populația este amestecată.

-        E foarte adevărat ce spui. Jaful cel mare la francezilor în special cel cultural, a fost însă în timpul lui Napoleon.

-        Idolul lor. Este suprema dovadă a aroganței lor.

-        Asta îmi aduce aminte de Chateaubriand. Pe când hălăduia prin Italia, se mira de ce aveau romanii atât de multe băi publice. A scris-o el însuși în Călătorii.

-        A greșit nu atât față de poporul italian; s-a făcut ridicol pe sine însuși. Italienii desigur au zâmbit superior la ignoranta lui, în contradicție evidentă cu pretențiile lui de descendent dintr-o națiune superioară, care însă nu foloseau încă baia. Un sadic spunea că francezii au descoperit mai întâi parfumul tocmai pentru ca nu cunoșteau baia.

-        Ai dreptate. În memorialistica lui, în special în sudul Europei, îi scapă puține pagini în care să nu-și etaleze admirația pentru poporul francez, „cel mai inteligent, cel mai cultivat, cel mai cel”, vizavi de lipsa acelorași calități la popoarele din toate țările pe care le vizitează, chiar dacă unele dintre ele reprezintă vechi civilizații. Și pentru că la el totul este la superlativ, și ridicolul în care cade este pe măsură.

-        „La ce le foloseau băile?” Aceasta era întrebarea ce-l frământa pe urmașul purtătorilor de peruci pudrate și parfumate pe dinafară dar cu multe insecte pe dinăuntru.

-         Așa se face că Louvre este, dacă nu cel mai mare, în mod sigur unul dintre cele mai mari muzee. Și-au dat seama între timp că au lacune culturale și au încercat să le umple cu ceva.

-        Apropo de lacune. Un prieten francez, deși  se pretindea intelectual, după ce vizitase Armenia, își etala într-o scrisoare mirarea și mândria „cât de departe ajunsese catolicismul”.

-        Se vede că nu avea habar de istorie, dar nici de religie. Armenia a fost una din primele țări creștine din lume, deci cu mult înainte de Marea Schismă din 1954, când s-au separat cele două biserici în ortodoxă și catolică.

-        Da, după el, creștinismul s-a născut în Franța și se numește catolicism.

-        Ceva adevăr există aici și tocmai el poate să deruteze, ca orice adevăr spus pe jumătate.

-        Bănuiesc că te referi la sensul termenului „catolic”

-        Da. Înseamnă universal și s-a folosit și în perioada creștinismului timpuriu, pentru a se diferenția de religia iudaică, cu pretenția evreilor de a fi „poporul ales”. Creștinismul se adresează tuturor celor ce îl recunosc pe Cristos, indiferent de etnie. Este deci universal.

-        Corect, doar că asta nu știa francezul meu.

 

Sfârșitul primei părți