Cristache Gheorghiu

Maieutica de buzunar

Brașov, 2019

Biblioteca Națională a României

GHEORGHIU CRISTACHE

Maieutica de buzunar / Cristache Gheorghiu. – Brașov, 2019

ISBN 978-973-0-30738-2

Tabla de materii

Cuvânt înainte 5

Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7

Arta ca meșteșug și meșteșugul ca artă 30

Jocul cu litere 70

Prieteni cu înțelepciunea 130

Să vezi și să nu crezi. Să trăiești și . . . 157

Cercetează ceea ce crezi 203

Pe repede înapoi 235

Variis mixta 370

Cuvânt înapoi 418

A noua parte

*

Nimic nu se pierde; totul se rătăcește.

De azi dimineață caut o hârtie pe care am notat ceva și n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare și – chiar și atunci - înainte de a le arunca, fac cel puțin o copie (Smile!). Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunțat-o. Nu pretind că ar fi sută la sută originală. Poate că au mai făcut-o și alții. Știm cu toții povestea cu Veșnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaș, însă totuși limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Și atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinațiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeași idee, și tot astfel de infinite ori în viitor; și, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleași stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeași idee: Veșnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreață idee, Nietzsche nota cu aroganța-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, și cu mult mai sus de toate lucrurile omenești.” Aș putea nota și eu: „ianuarie 2014, la câțiva pași de mare, deasupra unor lucruri omenești, sub foarte multe altele, așadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că același gând – chiar dacă nu a străbătut mințile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veșnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală.

Idealiști, grecii au introdus și elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene și mai departe, prin orfici și pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există și două principii fundamentale: Ura și Iubirea, care se succed periodic, viața fiind posibilă numai atunci când ele coexistă.

Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu știu de unde vin cele două, deși ele există în mod evident. Ura și iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieții! Frumos! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă.

Desigur, noi suntem adepții ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înțelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluție nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluției nu i s-a precizat sensul mișcării: în sus sau în jos. Așadar, nu putem ști azi ce va fi mâine. Și atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinței pe seama cunoașterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiți. Iată o idee pragmatică! Doar că direcția evoluției tot necunoscută rămâne.

Principiul lui Lavoisie-Lomonosov: „nimic nu se pierde; totul se transformă” nu era nici el chiar nou dar, într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naște din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit și recuperat. Iată deci că principiul meu, enunțat în titlu, este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el pornește totul: Nimic nu se pierde; totul se rătăcește. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este principiul numărul 0. (Dacă și valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecțiunea.)

Totuși, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor și despre care se mai vorbește încă nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaște din cenușa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăși. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizației noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-și pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

Poate că, până deseară, îmi găsesc și hârtia.

*

- Bate un vânt nebun azi.

- Că bate, e adevărat. Dar de ce nebun?

- Așa se spune. Poate și fiindcă se stârnește din senin.

- Și asta-i adevărat, dar nu el e vinovatul, ci tocmai seninul.

- Pe asta încă n-am auzit-o.

- Nu-i niciodată prea târziu. Seninul este un calm aparent.

- Fă-mă să înțeleg.

- Dacă seninul dintr-o zonă are o temperatură diferită față de seninul din zona vecină, pentru a nu se produce o catastrofă, intervine vântul, care egalizează temperaturile. El este un moderator. Armonizează diferențele.

- Bravo! Hai că-mi placi. Îți recomand totuși să nu ieși afară, dacă nu ai vreo treabă urgență. Nu de alta, dar s-ar putea să-ți schimbi opiniile, și ar fi păcat. N-ai mai fi tu, așa cum ești.

- Bine că nu spui cum.

- Nu fac asemenea greșeli.

*

A trecut vremea când individul simțea că este o parte a unui întreg – societate, echipă – în care avea și el un rol, oricât de mic. Acum, el exagerează ideea că este unic, viața este o luptă și, în consecință, toți ceilalți sunt inamici, dușmani. Termenul „adversar” pare mai blând, deoarece el joacă într-o zi în echipa adversă, dar data viitoare ar putea fi coechipier. În realitate, tocmai ideea că ar putea fi coechipieri îl deranjează, fiindcă, în interiorul unei echipe sportive, concurența este cea mai acerbă. Îmbrățișarea celui care a înscris un gol este formală. Singurul interesat în armonia și cooperarea din lot este antrenorul. Între jucători primează concurența.

A fost un exemplu. Concurența există însă peste tot în societate, iar vinovată este în mare măsură școala, prin acordarea de note și ierarhizarea elevilor. Nimeni nu vrea să intre în gaura neagră a anonimatului. (A nu se confunda cu expresia „cutia neagră”, folosită în cibernetică. Prin ea se înțelege un obiect – instalație concretă sau imaginară – prin care inputul (ceea ce intră) provoacă un output (ceea ce iese) conform unor reguli precise. Din gaura neagră a anonimatului nu iese nimic, indiferent dacă intră sau nu ceva.) În consecință, numai unul dintre elevi va fi etichetat ca fiind cel mai bun, chiar dacă uneori nu este. Următorii sunt doar aspiranți și ura este un sentiment mai puternic decât admirația. Încet-încet, prietenii de altă dată devin dușmani. Cât despre codași, ei vor căuta alte căi de afirmare. Poziția lor inferioară după un anumit criteriu – cel al profesorului – nu-i deranjează. Vor schimba criteriul și vor căuta alte mijloace de afirmare. În majoritatea cazurilor, acestea vor fi cu mult mai eficiente, mai ales dacă sunt nerecomandate sau chiar blamate de către societate.

Într-o variantă mai blândă, viața este un joc, dar nu orice fel de joc. Dacă este extrem de simplu, el devine banal, fiindcă jucători, fie că nu au de ales, fie că varianta optimă este evidentă, așa că jocul devine rutină. Dacă însă e mai complicat, jucătorii pot greși și atunci devine interesant, fiindcă pune în valoare inteligența. Un asemenea joc începe să semene cu viața. Da, viața este și ea un joc, sau – dacă nu vă place termenul – nu este un joc, dar respectă legile jocului. De regulă, este un joc cu sumă nulă, conform definiției lui von Neumann, fiindcă ce pierde unul câștigă altul.

Într-o „cutie neagră”, tranzistorul și variantele lui moderne au rolul principal. În creierul omului neuronul are aceeași funcție, de a transmite sau nu mai departe impulsul primit. La capitolul miniaturizare, natura a fost deci mult mai eficientă. Ar trebui deci să acordăm mai multă atenție legilor ei. Dar, atenție! Animalele puternice devin și mai puternice, dar dispar precum uriașii preistorici după o vreme. Grupul de indivizii ce se înmulțește exagerat și dezechilibrează ecosistemul din care face parte revine la normal prin moartea celor mai mulți, din lipsă de resurse. Cu alte cuvinte, orice exagerare duce la naiba, cum spunea cineva. Denumirea de ecosistem ne atrage atenția că orice individ se află într-un „eco”, adică mediu, casă, deci ar trebui să se simtă „în familie”. Orice vietate se hrănește cu ceva. Sunt, de aceea, absurde toate pretențiile și recomandările împotriva naturii, indiferent dacă sunt religioase, morale, jurnalistice, benefice sau malefice asupra sănătății noastre. Lupta este deci o condiție indispensabilă vieții. În viața noastră, trebuie să existe deci și luptă dar și armonia familiei. Toate cu măsură. Asta îmi amintește de replica lui Ionel Brătianu, căruia Nicolae Iorga, cu orgoliul lui, îi spune: Ce să învăț eu de la un inginer?. Răspunsul a fost: „Măsura, domnule profesor”.

*

Soția: Bună dimineața!

Soțul: Bună dimineața!

Soția: Oho! Ai vrut să te asiguri că e bună doar pentru tine. Miroși a țuică de la o poștă.

Soțul: Ei, nici chiar așa! Tu știi care este lungimea unei poște?

Soția: Nu știam că poșta are lungime. Poate întârziere la livrarea corespondenței.

Soțul: Aia e nemăsurată. Poșta este și o unitate de lungime, folosită în trecut. Are cam douăzeci de kilometri.

Soția: Mi s-ar părea mai corect între cincizeci și șaizeci de kilometri.

Soțul: De ce?

Soția: Fiindcă asta este distanța medie între localitățile mai importante. Acolo a fost probabil un han, unde se schimbau caii și înnoptau călătorii.

Soțul: Tu ești o fată deșteaptă. Așa este. Presupun însă că, pentru mesaje urgente, caii trebuiau schimbați mai des. De aici, cei douăzeci de kilometri.

Soția: Mulțumesc pentru compliment, dar ia ceva în gură, fiindcă miroși îngrozitor.

Soțul: Ieri a fost prima zi de Paști și, după ce tu te-ai culcat, m-am gândit cum se simt cei singuri, care nu au cu cine să ciocnească un ou.

Soția: Triști. Dar ce legătură are asta cu țuica?

Soțul: Mi-am adus aminte de o glumă. Un tip intră într-un bar și cere două țuici mici. Barmanul îl întreabă de ce nu ia una mare. „Pentru că prietenul meu cel mai bun s-a angajat pe un vas de croazieră – răspunde tipul – și acum a plecat pe mare. La despărțire, noi ne-am promis reciproc să bem întotdeauna câte o țuică mică, unul pentru celălalt.” Scena s-a repetat, până când, într-o zi, clientul cere o singură țuică mică. Barmanul, îngrijorat, îl întreabă ce s-a întâmplat cu prietenul lui, plecat pe oceanele lumii. „Ah, nimic – îi răspunde. Totul e în regulă cu prietenul meu. Chiar ieri am primit un mesaj de la el. Eu însă m-am lăsat de băutură. Beau acum numai pentru el.”

Soția: E bună gluma, dar hai acum să ciocnim noi câte un ou roșu.

Soțul: Dintre cele pe care le-am înroșit împreună. Hristos a înviat!

Soția: Adevărat a înviat!

*

În S.U.A., orice călător poate solicita un bilet de avion sau de autobuz până la Santa Fe, dus-întors, eventual cu preț redus. Santa Fe este capitala statului New Mexico, deci un oraș important, așa că asemenea solicitări sunt frecvente. Nu este deci nimic deosebit, cu condiția să nu traducem fraza ad literam, fiindcă, în limba spaniolă, Santa Fe înseamnă „Sfânta Credință”, iar interpretarea, pe cât de nostimă, nu ar face decât să reflecte atitudinea celor mai mulți față de religie: calea dus-întors către sfânta credință nu și-o dorește nimeni, dar o practică majoritatea.

*

- Nu-ți fă probleme pentru el; are șapte vieți.

- Într-adevăr, este de mirare cum a scăpat teafăr dintr-atâtea peripeții.

- Ești invidios?

- Nu. Mă declar mulțumit cu cele patru ale mele.

- Care patru?

- Nu știi? Fiecare dintre noi are 4 vieți: o viață publică, o viață privată, o viață secretă, și o viață „de rahat”.

- De cea secretă nu te întreb, iar pe cea „de rahat” o cunosc prea bine.

*

Aflu din calendar că azi, 5 august, se celebrează Sf. Nona, mama Sf. Ier. Grigore Teologul. Nu știu ce a făcut această Nona – în afară de nașterea lui Grigore – dar știu că, în Evul Mediu, nona ara impozitul funciar (a noua parte din recoltă), datorat de țăranii transilvăneni, pentru care istoricii de serviciu ne învață că s-au produs atâtea răscoale, mai mari sau mai mici.

Mă gândesc că, în spiritul înnoirii calendarului, ar trebui introdusă și celebrarea sfântului TVA, dar nu cunosc data nașterii ministrului de finanțe. Mama lui de . . .

*

- Noroc!

- Sănătate!

- S-avem noroc de sănătate.

- Se vede că suntem din generații diferite. Mai demult, se spunea doar „Noroc!”.

- Studenții ziceau „Baftă!”.

- Da. Oamenii aveau un proiect, pe care sperau să-l realizeze. Deocamdată trebuiau să treacă un prag și sperau să reușească, dar viitorul le era clar. „Sănătate!” a venit mai târziu. Era urarea într-o epocă mai dură, pe care sperau s-o depășească. Pentru asta, își doreau să fie sănătoși, să nu moară înainte de vreme, în speranța că vor veni vremuri mai bune.

- Acum se spune „Doamne-ajută!”, fiindcă doar El mai poate face ceva pentru noi.

- Atunci, cât o fi să fie, să fim sănătoși.

- Și norocoși, că Churchill a zis că și cei de pe Titanic au fost sănătoși, dar nu au avut noroc.

*

Bărbații sunt doar cărăuși

Găinile, după ce fac ouăle, trebuie să le clocească. Treabă dificilă! Într-o fază mai evoluată, femelele îi dotează pe masculi cu cele necesare reproducerii încă de la naștere. Ei duc semințele la maturitate, după care le redau femelelor. Ele, femelele, sunt responsabile de perpetuarea speciei. Masculii au ca singur reflex să se descotorosească de semințe.

Relevantă este atitudinea leilor față de puii lor, pe care – dacă au ocazia – îi mănâncă. Nu fiindcă le-ar fi foame, ci pentru ca s-o determine pe leoaică să le accepte din nou serviciile, adică semințele. Asta am văzut la televizor.

Pentru că încă nu se inventase televiziunea, Herodot scria despre motani: „După ce fată, pisicile nu se mai apropie de motani; ei, când vor să se împerecheze, nu mai izbutesc. De aceea, motanii se folosesc de un șiretlic: fură puii de la pisici, îi duc cu ei și-i omoară, fără însă să-i mănânce. Pisicile, lipsite de puii lor și dorindu-și alții, umblă astfel iar după motani”. (Herodot, Istorii, LXVI)

*

Majoritatea poeților romantici exersează dragostea singuri.

*

Există două categorii de filosofi: pesimiști și optimiști.

Pesimiștii vorbesc despre un vid existențial, de care cică ar fi plină lumea de azi. (Expresia nu-mi aparține.) Drept urmare, se cuvine ca paginile cărților de filosofie să fie umplute cu un vid pe măsură. (Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă . . . )

Optimiștii speră într-un decret marca PSD, prin care să se legifereze filozofia (cu ‚z’. de la zoo) și să fie abolită cea cu ‚s”, de la „sofia”, deși ideal ar fi ca și prefixul ‚filo’ să fie schimbat, ca să nu creadă cineva că filozofii sunt prietenii animalelor. Acest subiect însă urmează să mai fie cercetat în forurile competente ale partidului.

O idee mai eficientă ar fi o Ordonanță de Urgență, prin care să fie abolite toate bolile. Ar dispărea astfel toate problemele din domeniu sănătății și al medicinii. Exprimarea nu este redundantă; sănătatea populației și medicina sunt domenii diferite.

Un alt subiect controversat este proprietatea. Acesta urmează să fie abordat mai târziu. Pentru început, reținem remarca lui Ion Iliescu: „A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului la proprietatea lui”. Într-adevăr, cum să mai furi din proprietatea altuia?

*

- Uite la ăla ce ditamai ceas are la mână, deși – culmea, în aceeași mână – are două telefoane mobile, care îi indică ora exactă.

- Ceasul este un simbol al măreției lui.

- La fel ca ghiulurile de altă dată. Este un mijloc de recunoaștere a apartenenței la „clubul parveniților”.

- Din punctul nostru de vedere. Ei fac abstracție de cuvântul parvenit și sunt mândri să-și etaleze bogăția recent dobândită prin intermediul ceasului.

- Apropo de simbol. Primul putător al unei șepci cu inscripția VIP (very important person), pe care l-am văzut eu, era un om al străzii, ce mirosea îngrozitor.

*

- Este sănătos să mănânci ceea ce ți se interzice în timpul unei diete de slăbire.

- Cum așa?

- Oamenii se îngrașă nu doar pentru că mănâncă prea mult, ci și fiindcă mănâncă alimente foarte concentrate. Datorită progreselor tehnologice, alimentația noastră s-a schimbat radical în ultimele secole, în timp ce aparatul digestiv nu a putut ține ritmul dezvoltării tehnologice. Zahărul și toate dulcețurile preparate cu el nu existau în urmă cu 500 de ani. În trecutul mai îndepărtat, omul era încă în mare măsură culegător. Semințele, erau mai ușor de găsit decât carnea unui animal, care trebuia mai întâi vânat, ceea ce era mai greu. De aceea, stomacul știa să valorifice semințele mai bine decât orice altceva. În consecință, dieteticianul îți interzice să mănânci alune, spre exemplu, fiindcă te îngrași.

- Am înțeles!

- Ceea ce nu înseamnă că alunele ar fi nesănătoase. Dimpotrivă!

- Dar cu fructele cum e? Omul primitiv mânca multe fructe.

- Poți să mănânci fructe în orice condiții, dar atenție! Adam și Eva au pățit-o tocmai din cauza lor.

- Adevărul e că această legendă e cam trasă de păr. Merele or fi fost atrăgătoare atunci când evreii s-au apucat să scrie Biblia, dar la vremea Evei și a lui Adam existau doar mere pădurețe. Ingineria genetică a apărut mai târziu.

- D-aia i-a rămas lui Adam mărul în gât.

- Și tot a fost pedepsit, deși nu e normal să se aplice două penalizări pentru aceeași faptă.

- Aici apare totuși o contradicție. Dacă se recomandă să mâncăm la fel ca oamenii primitivi și să renunțăm la produsele realizate ca urmare a ingineriei genetice, înseamnă să ne limităm la mere pădurețe și altele asemenea.

- Ca întotdeauna, ai dreptate!

*

Miturile de genul celei cu Demetra, care stătea 6 luni pe pământ și 6 în Hades, semnificând schimbarea anotimpurilor, dovedesc originea lor nordică, deși au apărut în zone cu climă caldă, unde diferența de temperatură dintre vară și iarnă este foarte mică sau lipsește.

*

- Alexandru Macedon a fost mare nu pentru că a cucerit Imperiul Persan și o parte din Asia. Este o prostie și o inexactitate să-l crezi mare pentru așa ceva. El n-a făcut decât să profite de situație. Imperiul Persan era în cădere liberă, iar pe Darius III, învinsul său, l-a găsit mort, ucis de unul dintre satrapii care îl însoțeau. Adevăratul merit al lui Alexandru este faptul că a lăsat șefi capabili în teritoriile ocupate. Prin ei și datorită lor a urmat „epoca elenistică”, de care a profitat toată lumea civilizată. În toată această perioadă și mult, foarte mult timp după aceea, în Atena nu s-a întâmplat nimic remarcabil

- Ba s-a întâmplat. Au pregătit-o pentru cucerirea romană.

- Iar Macedonia, țara lui natală, a dispărut de pe harta lumii.

- Majoritatea conducătorilor considerați mari au fost creați de istorie, de evenimente. Puțini, foarte puțini, au creat istorie.

- Cei mai mulți au încheiat o perioadă, nu au creat-o.

*

Acasă, în fotoliu, mă simt ca o pasare care zboară. Gândul este asemenea unui vultur, care vede lumea de sus și o judecă.

Atunci când călătoresc însă, simt că mă târăsc. Chiar și avionul merge prea încet, iar din contactul cu lumea culeg doar fragmente pe care tot cu mintea, tot in fotoliu, le leg într-o imagine de ansamblu, pe care mă străduiesc s-o fac cât-de-cât coerentă. Și atunci, totul mi se pare logic și rațional, deși realitatea nu este logică și nu cunoaște rațiunea.

*

- Am cumpărat un spray pentru mobilă. Spunea vânzătorul și scrie și pe etichetă că, dacă îl folosești, nu se așterne praful pe mobilă.

- Interesant! Și unde aterizează praful din atmosferă? Se învârte deasupra mobilei ca avioanele deasupra aerodromului când nu li se permite aterizarea?

- Probabil!

- Și când li se termină combustibilul?

- Avioanelor?

- Ei, avioanelor! Prafului.

- Nu știu.

- Un eschimos ar cumpăra un frigider, să-l folosească drept dulap, că și eu am unul vechi, pe care, în loc să-l arunc, îl folosesc ca dulap, fiindcă se închide bine. Că cineva ar putea să cumpere un asemenea spray nu credeam să existe.

- Înseamnă că eu sunt mai proastă decât un eschimos.

- Eschimoșii sunt deștepți, chiar dacă nu sunt la curent cu tehnologia modernă. Te rog să nu-i jignești.

- Dar tu poți să mă jignești pe mine, făcându-mă proastă.

- Eu n-am spus asta. Sunt politicos.

- Vai, ce politicos ești! Nici praful nu se așază pe tine.

- Fuge de mine ca dracul de tămâie.

- Ai fi tu tămâie la politețe, dar uite că sprayul meu a mai al dracului decât crezi. Am dat cu el ieri și nu s-a așternut nici un fir de praf.

- În schimb, lacul de pe mobilă a devenit mat.

- Să știi că ai dreptate. Acum am observat. Nu-i nimic! Am să frec cu o cârpă și o să-și revină.

- Nu prea cred. Sprayul nu este chiar inofensiv. Are o substanță care a reacționat cu lacul. Acum, va trebui să dai peste tot, ca mobila să fie uniformă.

- Nu mă mai necăji și tu acum. Pentru azi ajunge.

*

Atunci când cineva își manifestă în mod insistent admirația pentru un tablou vechi, pot fi sigur că nu are nici o tangență cu arta, deoarece gustul nostru s-a schimbat între timp. Iar dacă subiectul este unul de sorginte biblică iar el este ateu, deci nu poate înțelege nimic din ceea ce pictorul a dorit să exprime, atunci pot trage concluzia că este și perfid, deci e bine să nu am încredere în el.

Îmi amintesc o scenă din fața intrării dinspre nord în Agora Romană, la poalele celebrului Acropole. Vizavi de intrare se află ruinele unei mici porți, înconjurată de verdeață, ce atrage atenția majorității turiștilor. Nu a tuturor. Este ceea ce a mai rămas din zidul-gard, ce înconjura o mânăstire. Se află pe o stradă laterală îngustă, circulată numai de pitoni, în special de către turiști. Sosesc fără ghid și pliantele uzuale nu menționează nimic despre această fostă poartă secundară a unei mici mânăstiri dispărute, cu o istorie aparte, dar despre care turistul obișnuit nu are de unde afla. Ceea ce atrage atenția este doar ciudățenia apariției ei fără vreun rost. Nu este frumoasă. Zidul galben roșcat, înconjurat de verdeață, creează însă un cadru ce atrage atenția. Tocmai ansamblul lor este pitoresc, este frumos. Nuanțele de bej-deschis și maro ale porții înconjurată de verdele intens al vegetației încântă ochiul. Lângă intrarea în Agora Romană este o bancă, pe care m-am odihnit de multe ori. Priveam turiștii și – fără să vreau – observam cine se uită la poarta „mea” și cine trece nepăsător. Unii o priveau ca pe o curiozitate, alții o admirau și fotografiau. După un timp, îmi propusesem să ghicesc atitudinea lor după înfățișare. Devenisem aproape expert.

Da, există oameni cu simț artistic înnăscut și alții fără această caracteristică. Admirația celor ce aveau așa ceva era spontană și sinceră, în opoziție cu cea dirijată de informație. Ne place Sagrada Familia lui Gaudi fiindcă „așa se cade”. Dacă toată lumea spune că e frumoasă, nu dă bine să-ți manifești altă opinie. Ei bine, mie nu-mi place. Ce-i drept, nu am văzut-o decât în reproduceri. Poate în realitate să fie altfel, deși de cele mai multe ori publicitatea reușește să prezinte obiectivele turistice mai atractive decât realitatea. E suficient să mă gândesc la picturile de pe plafonul din Capela Sixtină, abia vizibile la 20 de metri înălțime, ca să nu mai vorbesc despre aglomerație și viteza cu care ești obligat să străbați încăperea, după ce ai stat cu orele la rând. Așa că rămân la imaginile din albume. Sagrada Familia îmi pare o aglomerare neordonată, de parcă picături de ipsos moale ar fi căzut din înalt și s-au întărit unele peste altele, formând un soi de stalagmită uriașă. (Poate că în loc de ipsos era altceva, dar asta are mai puțină importanță.)

*

- Noi doi, eu și soția mea, încă înainte de a ne căsători, am identificat câteva reguli folositoare pentru armonia familiei. Amuzant este că eram încă foarte tineri când au venit la noi o familie de pensionari cu rugămintea să-i consiliem, fiindcă au început să aibă probleme. Am rămas siderați și îmi stăruie și azi în minte întrebarea „de ce credeau ei că noi, cu peste treizeci de ani mai tineri decât ei, am putea să le fim buni sfătuitori?”, într-o chestiune în care înțelepciunea caracteristică senectuții este de preferat.

- Bine-bine, și care au fost regulile voastre nemaipomenite?

- Nu le-a pomenit nimeni. Sunt simple. Orice pereche, înainte de căsătorie, are ocazia să converseze de câteva ori. Nu contează cât de multe sau cât de lungi sunt asemenea discuții. Contează doar subiectele. Printre nenumăratele banalități uzuale, noi am abordat și unele de care se pare că voi nu ați ținut cont.

- Și care ar fi acelea, mă rog?

- Este important ca, atunci când o discuție în contradictoriu se amplifică, unul dintre „beligeranți” să oprească dialogul. Subiectul poate fi discutat a doua zi, când poate vom fi mai calmi, poate poimâine sau niciodată, ca dovadă că nu este chiar atât de important pe cât ni se pare nouă acum și, ca dovadă, îl vom uita. „Cel mai deștept renunță primul” este sfatul ce-l dau adesea.

- Asta nu-i rău, dacă te poți abține.

- După căsătorie, am inițiat un obicei: înainte de culcare, ne sărutăm. Nu pe gură. Acesta este un gest cu tentă sexuală. Pe obraz. Am respectat ritualul chiar și după cele mai aprige discuții, marcând prin acest gest faptul că relația noastră este puternică și nu poate fi afectată de către un subiect cotidian oarecare.

- Frumos!

- Bănuiesc că nu este prea târziu nici pentru voi. Ați putea să vă gândiți la asta și mai ales la faptul că, atunci când ceva nu iese bine, să vă întrebați dacă nu cumva vinovăția vă aparține. Un dicton spune că, într-o ceartă, amândoi sunt vinovați. Unul pentru că a generat-o și celălalt pentru că s-a ambalat.

*

În societate, odată ajuns pe culme, tot ceea ce faci este menit să te coboare de acolo.

*

- Mai demult, pe când nu existau mijloace de transport rapide ca astăzi, oamenii mergeau pe jos, sau cel mult cu căruța sau călare. Deși distanțele erau mici – dacă le comparăm cu cele străbătute azi cu automobile și avioane, timpul necesar parcurgerii lor era mare, astfel că era o plăcere ca ei să se însoțească cu oricine altcineva, pe care treburile îl purtau pe același drum.

- Și de ce ne spui toate astea, ca și cum noi nu le-am ști.

- Pentru ca să avansez ideea că, în trecut, oamenii socializau mai mult decât o fac acum.

- Poate că termenul „socializare” – la modă azi – ar fi trebuit să-l înlocuiești prin „comunicare”. Este mai simplu și exprimă mai precis ceea ce doreai să spui.

- De acord, este mai adecvat.

- Și chiar și atunci, oamenii simpli, cei ce mergeau pe jos, comunicau mai bine ca cei ce foloseau mijloace mai avansate, precum calul sau trăsura.

- Îmi amintesc că de fiecare dată când a fost în America, am discutat cu vecinul de scaun din autobuz doar foarte puțin, la început, din motive de politețe. După aceea, am stat ore întregi unul lângă celălalt, fără să ne adresăm nici un cuvânt. Fiecare era cu gândurile și preocupările lui.

- Deși cu Greyhound-ul, cu care știu că ai călătorit tu, se merge zile, nu ore.

- Mă uit și pe stradă. Văd perechi de tineri, care merg unul lângă altul și vorbesc la telefoanele mobile cu alte persoane.

- Meg împreună, dar vorbesc separat. Despre asemenea tineri nu are rost să vorbim.

- De acord. Nu vor ajunge niciodată să discute ceva. Ei doar vorbesc, nu discută.

- Discută, dar numai despre acțiuni concrete, simple. Nu dezbat idei teoretice, nu comentează evenimente culturale. - Ce-ai făcut? Ce n-ai făcut? - Ai auzit ce-a făcut Gigel? - Am auzit că s-a certat cu Mia. Acum e din nou prieten că Vasy, fostul iubit la Miei.

- Da! Cam astea sunt cele mai savante subiecte de discuție a lor.

- Așa e, dar să nu generalizăm.

- Există și excepții.

- Care întăresc regula.

- Mă amuză întotdeauna această interpretare a vechiului dicton.

- Ce vrei să spui?

- Excepția întărește regula are sensul că precizează domeniul în care regula este valabilă, îi stabilește limitele.

- În accepțiunea uzuală, oamenii vor să spună că trebuie să acceptăm și excepțiile de la regulă.

- Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Fals! Orice regulă, orice lege, au domeniile limitate în care funcționează. Fiecare stat are legile lui, pe care trebuie să le respecți cât timp te afli în acea țară și nu poți să invoci legi valabile în alte țări. În fizică, legile fluidelor sunt valabile pentru fluide, nu și pentru gaze și corpuri solide.

- Acesta este un exemplu mai bun. Este uneori greu de definit un fluid dacă vâscozitatea lui este prea mare și se apropie de solide. Excepțiile ne pot ajuta să delimităm domeniul în care legile fluidelor sunt valabile, deci dacă într-un caz anume avem de-a face cu fluide sau nu.

- Exact. Deci tinerii despre care vorbeam aparțin unor categorii diferite.

- Foarte diferite.

*

Teoria relativității

Ca proaspăt locuitor al Atenei, m-am bucurat să profit de oferta generoasă de portocale și, mai ales, de mandarine. Mâncam multe și, bineînțeles, se adunau și multe coji, motiv pentru care m-am gândit să le valorific, măcar pentru parfum. Mi-am procurat un borcan mai mărișor, l-am umplut cu coji, apă, ceva zahăr și l-am astupat, astfel încât să rămână o foarte mică gaură pentru aerisire. Speram să iasă o băutură ușor alcoolică foarte parfumată. N-am greșit. Într-adevăr, a ieșit chiar mai bună decât mă așteptam.

Bucuros de reușită, am repetat operația. De data aceasta, deși mă așteptam la o băutură și mai bună, rezultatul nu a fost pe măsura așteptărilor. A urmat, așa cum era firesc, a treia încercare, cu convingerea unui succes sigur. Aveam deja experiență, nu-i așa? Ei bine, dezamăgirea a fost totală. Am aruncat totul, inclusiv borcanul.

De fiecare dată, făcusem totul ca la carte, dar rezultatul a fost diferit. Singurul vinovat nu putea fi decât Einstein, cu teoria lui.

*

- E drept că pensiile sunt mici, dar – cu vârsta – și cheltuielile scad.

- Asta dacă nu ai în vedere medicamentele.

- Mai e și faptul că bătrânii au învățat să-și stăpânească pornirile. Mă rog, nu toate; doar unele dintre ele.

- Trecem peste acest aspect.

- Trecem, că nu avem încotro. Uite că te văd îmbrăcat în același costum de acum 30 de ani, care arată încă foarte bine.

- Pentru că-l scot doar la sărbători. Și pentru că tot vorbeam despre sărbători, ai dreptate, unele cheltuieli scad într-adevăr. Eu obișnuiam să trimit prietenilor felicitări de sărbători. Acum, aceștia sunt tot mai puțini.

- Eu nu am primit niciodată felicitări de la tine. Și cred că nici nea Manole, aici de față, care e mai bătrân decât noi amândoi.

- Înseamnă că nu ai fost suficient de viu.

- Am înțeles. Viu din punctul tău de vedere, deși sunt mai tânăr cu câțiva ani buni, deci din punct de vedere biologic sunt mai viu.

- Păi, nu despre biologie vorbeam.

- Atunci despre ce? Suntem amândoi ingineri, lucrăm în aceeași societate, ești doar ceva mai în vârstă decât mine. Nu sunt suficient de cultivat ca tine, e adevărat. Poate că nu am avut condițiile tale. Ce-ar trebui să fac să mă „înviorez”, să devin la fel de viu ca tine?

- Eu nu vreau să te jignesc.

- Nu mă supăr dacă învăț ceva de la tine.

- Ești un tip deștept și simpatic. Îmi face plăcere să discut cu tine și mi-ar părea rău să te pierd. E normal ca între noi doi să existe unele diferențe. Nu există doi oameni identici. Ideal este ca diferențele să nu fie antagonice, iar sper să fim destul de înțelepți să înțelegem asta. Ne respectăm reciproc, așa cum suntem, cu defectele și calitățile noastre.

- De acord. Ne tolerăm defectele și ne valorificăm calitățile.

- Exact! Ai făcut însă o afirmație inexactă. Ai spus că sunt mai cultivat decât tine, fiindcă am avut alte condiții; se înțelege că mai bune. Fals! Total fals! A fost invers și mă surprinde că nu-ți dai seama de asta. Am copilărit în epoci diferite, a ta fiind incomparabil mai bună. Eu în vremea lui Stalin, tu în scurta perioadă de relaxare de după moartea lui. În primii doi ani de facultate eu nu aveam costum, tu cred că aveai.

- Chiar două. Dar nu la condițiile materiale mă gândeam, ci la îndrumarea din familie.

- N-aș zice că aici e diferența. Amândoi suntem din provincie și provenim din familii similare, cred, deși eu nu-ți cunosc familia. Poate că a fost și întâmplarea. Explicația e alta. E vorba de atitudine și am să-ți dau un exemplu. În timpul examenului de admitere la facultate, am locuit împreună cu un văr, care tocmai terminase Institutul Politehnic, și profita de avantajele capitalei, înainte de a pleca la Suceava, unde fusese repartizat. În fiecare seară, mă lua cu el la tot felul de manifestări culturale: teatre, concerte simfonice, cenacluri literare etc. Cum eu mă lamentam că a doua sau a treia zi aveam examene, el îmi răspundea cu două argumente:

o cel clasic: „nu se îngrașă porcul în ajun”;

o și unul particular: în ipoteza că nu vei reuși la admitere, măcar cu atât să rămâi: că ai fost și tu la un teatru/concert/etc. în capitală.

- Dar ai reușit.

- Și am reținut și ideea. Pe tot timpul facultății, nu mi-a scăpat nici un concert al Filarmonicii, am fost și la câteva concerte lecții organizate pentru studenți, am văzut majoritatea pieselor de teatru și opere, deși biletele la operă erau scumpe și se obțineau mai greu, dar pentru o vreme am avut ca prietenă o studentă la Conservator și ei mergeau obligatoriu la unele repetiții. Printre ei, mă strecuram și eu. Problema nu este deci de a fi sau nu cultivat, fiindcă nu suntem terenuri arabile, ce trebuie cultivate. Este vorba de atitudine. De modul în care privești cultura, de ceea ce îți propui să faci.

- Și eu am urmat aceeași facultate la București, dar am fost o singură dată la teatru, fiindcă m-a dus o prietenă. N-aș zice că mi-a plăcut, prietenia s-a destrămat, așa că asta a fost tot. Nici Bucureștiul nu mi-a plăcut, chiar deloc. Prea mare agitația pentru un ardelean ca mine.

- Nu ți-a plăcut, pentru că nu l-ai cunoscut.

- Cum să nu-l cunosc în cinci ani, cât am stat acolo.

- Bucureștiul nu este un sat, în care toți oamenii se cunosc. Este un oraș mare, este capitala țării, populația este stratificată și oamenii comunică între ei, dar numai în interiorul grupului din care fac parte. Câți bucureșteni ai cunoscut tu, în afara celor câțiva colegi? Cu câți dintre ei ai fost în vizită?

- Cu niciunul.

- Atunci nu te mai pronunța în chestiuni pe care nu le cunoști. E bine să știi că foarte mulți intelectuali din București sunt ardeleni și ei nu se plâng de oraș, fiindcă acolo s-au realizat ca oameni de cultură.

- Deci eu sunt un intelectual, dar nu sunt om de cultură.

- Iarăși nu vreau să te jignesc, dar termenul de intelectual ar trebui redefinit. Ideea că un intelectual este orice absolvent al unui institut de învățământ superior este formată înainte de impunerea învățământului obligatoriu, când doar copiii cei mai deștepți și majoritatea fiilor de intelectuali urmau asemenea studii. Ei aveau această caracteristică încă înainte de a se înscrie la facultate. Educația lor era de asemenea factură. Facultatea îți dă cunoștințe de specialitate, nu de cultură generală. Preocuparea pentru muzică, teatru, literatură, istorie etc., tot ceea ce înseamnă cultură, dar mai ales criteriile de evaluare pentru aprecierea corectă a unor evenimentelor din asemenea domenii, capacitatea de a discuta subiecte specifice, se formează în timp, din copilărie și în liceu, pentru cei cu o îndrumare adecvată.

- E adevărat. Am avut un muncitor, un frezor, care citea mult chiar în timpul serviciului. Știi, freza la care lucra el nu era una automată, ca cele de azi. Trebuia programată mecanic, prin manevre simple. El era cel care făcea toate calculele, ceea ce nu era deloc simplu nici chiar pentru mine. După programare însă, freza lucra singură, uneori peste o jumătate de oră, timp în care el citea. Era de aceea mai cult decât majoritatea intelectualilor din întreprindere.

- Adică a celor din administrație, dintre care majoritatea erau inculți.

- Exact.

- Cu toții ar fi spus că ei nu au timp: familie, copii etc. . . .

- Aveam însă și proba contrară: șoferul directorului. Între două curse, ceea ce putea să însemne ziua întreagă, dacă directorul nu pleca nicăieri, el stătea în mașină și dormita. L-am întrebat odată de ce nu citește și el o carte în acest timp.

- Și?

- De atunci se uita strâmb la mine.

*

Solidaritatea românilor este iluzorie; românii sunt independenți și independența indivizilor este opusă ideii de independență a nației.

Solidaritatea poate exista doar atunci când apare un interes comun și dispare imediat ce se ivesc mici interese centrifuge.

Noica spune că sărăcia unește. Greșește! Este probabil marcat de ideea marxistă – deși el era profund antimarxist, dar anii de restriște i-au tulburat logica – și a rămas cu ideea că răscoala de la 1907 a unit oamenii din cauza sărăcie. Cred că am mai spus undeva că, în anii precedenți fusese o secetă cumplită și nu s-au răsculat. În schimb, 1907 a fost un an excelent pentru agricultură. Cauza reală a fost propaganda rușilor refugiați în România după eșecul revoluției lor din 1905.

Săracii nu sunt cu toții la fel de săraci. Unii sunt mai săraci decât alții iar invidia este un sentiment mai puternic decât dorința de colaborare, pentru a porni o răscoală. Bogații, deși se invidiază și ei, inteligența superioară îi determină să colaboreze. Dacă necesitățile o impun, pot fi și solidari.

*

- Plouă cu găleata.

- Înseamnă că trece repede. O găleată nu poate fi prea mare.

- Sunt interesante unele expresii care, cu timpul, își pierd justificarea, dar își păstrează semnificația.

- La ce te referi?

- Sunt o mulțime în limba română, dar acum – că vorbeam despre ploaie – îmi vine în minte una englezească: „It’s raining cats and dogs”, similarul românescului „plouă cu găleata”.

- Da, plouă pisici și câini. Pare ceva fără sens, dar la origine trebuie să fi avut o explicație.

- În trecut, acoperișul caselor era făcut din stuf sau alte materiale similare. Micile animale se așezau acolo, unde era mai cald și erau ferite de dușmani. Când ploua însă, suportul devenea alunecos și cădeau.

- Deci asta e? Amuzant. Umor englezesc. Anomalii de genul acesta există peste tot. În Paris, „Pont Neuf” (Podul Nou) este cel mai vechi pod din oraș.

*

„A clash of doctrines is not a disaster, it is an opportunity.” (Whitehead A. N. în Science in the Modern World, p. 186) Aș zice și că prăbușirea (crash) unei doctrine este o oportunitate și mai eficientă decât ciocnirea dintre ele. Din nefericire, ea nu se poate produce prin simpla dispariție, ci numai prin înlocuirea ei cu o alta, ce pare mai eficientă, dar care va fi, la rândul ei, înlocuită și tot așa la infinit.

*

Bach a murit fericit, lucrând la cea mai nouă compoziție din seria Arta Fugii.

*

- Ce frumos e soarele la apus!

- Da, seamănă cu o mămăligă.

- Ți-e foame?

- Puțin. De aici vine cuvântul „apus”. Soarele a pus-o de mămăligă la apus.

*

Refuzul respectării normelor de conduită într-o societate, în speranța înlocuirii ei cu alta, presupusă mai bună, nu înseamnă că te afli deja în cea viitoare, ci în haos.

Edificarea unei societăți bazată pe alte paradigme poate dura secole, timp în care se schimbă paradigmele.

*

- În urmă cu câteva luni, au adus salată de vinete la magazinul din apropierea. Îmi place foarte mult acest preparat și m-am grăbit să-l testez.

- Și mie îmi place. Era congelată?

- Nu. Este proaspătă și foarte gustoasă.

- Excelent!

- Cumpăr și acum, cam de două ori pe săptămână, deși calitatea scade continuu. Vinetele sunt tocate din ce în ce mai grosolan.

- Firesc! Producătorul a constatat că are succes, a mărit producția, dar nu a angajat personal suplimentar.

- Tipic pentru mentalitatea managerilor români. „Las-că merge și așa.”

*

Iarna este anotimpul favorabil manifestărilor culturale. Obiceiul își are originea din timpuri ancestrale, când principala ocupație a oamenilor era agricultura. În toate celelalte anotimpuri, agricultorul are de lucru.

Acum însă, vara pare mult mai propice. Agricultori adevărați sunt cu mult mai puțini. Pe de altă parte, ziua este mai lungă, deplasarea mai ușoară și ce poate fi mai frumos decât un concert În parc?

Variis mixta

Astă noapte m-am trezit la ora trei. Nu știu de ce. Adică știu dar nu spun. Am crezut că voi adormi din nou, dar n-am reușit. Pe la patru, m-am sculat cu convingerea că sunt destul de apt să fac ceva mai util decât să-mă enervez că nu pot să dorm. Într-adevăr, am fost eficient pentru câteva ore, dar – cum era firesc – la un moment dat m-a cuprins oboseala. Nu eram convins că aș putea să adorm și, ca să-mi umplu timpul, am început să mă joc cu cuvinte încrucișate.

La un moment dat, pe lângă sumedenia de definiții aiurite, dau peste „Știința guvernării”, ca răspuns la întrebarea „Ce este politica?”. Nici că se putea o definiție mai corecta. Într-adevăr, cuvântul politică, la fel politie, politețe și altele, vine de la grecescul poli (πόλη), care înseamnă oraș, cu sensul de comunitate a oamenilor. Deci nu e vorba despre clădiri, străzi etc. Politică și celelalte se referă la relațiile dintre locuitorii cetății.

Expresia „știința guvernării”, la fel că „știința literaturii”, conține o contradicție în termeni, dovedind necunoașterea semnificație cuvântului ‚știință’, ce nu poate fi atribuit decât unor domenii bine stăpânite și nu unora mai apropiate de artă. E drept, substantivul „știință” vine de la verbul „a ști”. (Sau invers. Nu are prea mare importanță.) Și atunci, dacă știi câte ceva dintr-un domeniu oarecare, se cheamă că poți spune că ești om de știință? Evident că nu, deoarece termenul „știință” a căpătat deja o altă semnificație și nu putem să-i deturnăm sensul doar pentru că unii neștiutori deja îl folosesc.

*

Știința medicală a avansat. Rareori mai găsești un om sănătos.

*

De ce se acordă mai multă atenție inteligenței artificiale, decât prostiei naturale?

*

Pentru unii, fericirea constă în a nu face nimic.

*

Țăranul își iubește produsul muncii lui. La fel și intelectualul creativ. Proletarul nu, chiar dacă execută activități aparent intelectuale, fiindcă sunt efectuate la birou.

*

Evoluția de la haită la națiune este al naibii de sinuoasă.

*

Drepturi egale? Iată cea mai sigură cale de a semăna invidia, dușmănia, disputa. E suficient să existe doi doritori ai unui obiect unic. Dacă sunt mai mulți, atmosfera se încinge.

*

Ateniană

Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aș mai găsi una, aș putea să construiesc pe balcon un mic templu. S-ar cuveni, bineînțeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuți, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deși au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulțime de sfinți și sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proștilor. I-aș cere favoarea să înlocuiesc stâlpul de marmură, care-mi lipsește, cu unul din lemn, dar știu că sfinții vor biserici ample nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineață este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată lumea își imaginează că, odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului. La mine în balcon, s-ar întreba ce caută acolo și știm bine că la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ți s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înțeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură în balcon nu m-aș simt bine. Mai bine o las pe plajă și mă așez lângă ea.

*

De cele mai multe ori, marii oameni pe care i-a înregistrat istoria oficială au încheiat o perioada și nu au creat-o. Creatorii au rămas anonimi.

*

Fascinația imaginației se bazează pe slăbiciunile memoriei.

*

Singura salvare din mediocritate este nebunia (Dacă se poate să nu fie totală)

*

După dulceața nu poți sa bei sirop. Doar apa!

*

Stupidități părintești

Copilul care are o bună manualitate este îndrumat să devină inginer, deși ingineria pretinde gândire abstractă, și nu manualitate. Inginerul folosește imaginația și creionul, nu ciocanul și șurubelnița.

De execuție se ocupa muncitorii și maiștri, nu inginerii.

*

Până în 1944, Romania reușise să se europenizeze, după presiunea otomană. După 1944, rușii s-au străduit sa ne spele creierii. Fudulia noastră de azi, cum că am fi deja europeni, nu e decât semnul ignoranței.

Dacă înainte de 1944 au fost necesare câteva generații de tineri școlarizați la Paris, Berlin, Viena etc., acum procedeul se repetă la Londra, New York etc. Dacă avem noroc, ne vom recapătă statutul de odinioară peste câteva generații. Până atunci însă afirmația că am fi europeni dovedește că încă nu cunoaștem semnificația cuvântului.

*

Impozitarea pe profit este o idee anacronică. Ea derivă din trecut, când numai cei mai avuți dintre oameni înțelegeau și își însușeau benevol responsabilități sociale. Statul, în formele sale incipiente, era propria lor creație și servea propriilor lor interese. Astăzi, dacă suntem egali la vot, s-ar cuveni să fim egali și la responsabilități, ceea ce este însă nerealist.

Combinația dintre democrație (fie ea și demagogică) și proprietate a născut un hibrid pe cale de a intra în colaps, tocmai datorită anacronismului sistemului de impozitare.

Nu munca trebuie impozitată. Dimpotrivă, ea ar trebui răsplătită. O soluție firească ar fi un impozit minimal, egal pentru toți cetățenii maturi, plus un impozit diferențiat pentru serviciile oferite de comunitate, în funcție de poziția locuinței și altele.

*

În România modernă, deși toată lumea se grăbește, puțini ajung la timp. Punctualitatea este pentru alții.

*

Cunoștințele noastre, ale fiecăruia dintre noi, sunt asemenea unui joc puzzle, conceput ca un obiect tridimensional. Orice informație care atinge acest obiect este reținută numai dacă se potrivește cunoștințelor anterior dobândite; altfel, este respinsă. În mod natural acest puzzle crește în mod uniform, pe toate dimensiunile, ca o sferă, pentru că informațiile vin de pretutindeni. O creștere accentuată pe o anumită direcție, se realizează dacă se urmărește specializarea într-un anumit domeniu.

*

Omul refuză moartea. Nu-i place să creadă că va dispărea ca un fum, ca aburul dintr-o oală în care a fiert toată ființa lui. A inventat de aceea sufletul, care este nemuritor. Prin reîncarnare însă, noile făpturi sunt diferite de precedentele, deci ființa se transformă perpetuu. Doar pasărea Phoenix renaște odată la 500 de ani în aceeași formă, ceea ce poate sugera o altă religie.

*

La vest de Napoli, aproape de Marea Tireniană, se află lacul Averno. Din cauza emanațiilor sulfuroase, a fost considerat în antichitate ca fiind intrarea în infern. Astăzi, pe malul lui se află numeroase vile elegante. Iată cum se schimbă imaginea noastră despre infern. Scaraoțchi a fabricat chiar o cremă pentru piele. Din motive comerciale și pentru a nu crea confuzii, l-a înlocuit pe ‚r’ cu al doilea ‚e’. Crema se numește deci aveeno. Pe reclamă apare o negresă care scoate limba. Limba nu e neagră, confirmând credința că nici iadul nu e chiar atât de negru pe cât se spune.

*

În zilele noastre nu mai există frizeri, ci stiliști. Cuvântul ‚frizerie’ a devenit deci impropriu. Ar trebui să se spună ‚stilistărie’, eventual scris cu ‚y’ (stylistărie).

Cu ani în urmă, am fost să mă tund la „salonul de înfrumusețare” din cartierul în care locuiesc, unde tocmai anunțaseră apariția unui frizez. Până atunci existau doar ceva tratamente sofisticate specific feminine: coafură, manicură, pedicură și altele, la care nu mă pricep. Patroana tocmai se școlarizase în acest domeniu. Pe frizer l-am văzut de cum am intrat. Vorbea la telefonul mobil. A durat ceva convorbirea lui telefonică, timp în care mi-a oferit posibilitatea să-l „admir”. Purta o centură cum am văzut în filme la muncitorii din construcții. Era lată și cu multe buzunare, în care avea o sumedenie de scule necunoscute mie, pe lângă foarfeci, piepteni, brice și nu-mi mai amintesc ce. Vesta cu și mai multe buzunare, pe lângă alte câteva instrumente, purta și două pixuri de culori diferite.

De cum m-a luat în primire, înainte de orice manevră concretă, a început să se vaite: „Aoleu, ce catastrofă avem aici! Până ce și perciunii sunt inegali. Cine v-a tuns până acum? . . . ” Ce-i drept, nu mă mai tunse nimeni de ani de zile. Pe timpuri, mă tundeam în mod regulat la același frizer din București. Acum, mă tundeam singur. Când constatam că un smoc de păr era mai lung decât celelalte, îl retezam. În acest mod, eram permanent relativ tuns, dar niciodată „aranjat și pomădat”, proaspăt ieșit de la frizer. Doar atunci când îmi creștea părul prea mult pe ceafă, puneam în funcție mașina electrică de tuns, pe care o am și azi. Atunci, m-am hotărât să folosesc totuși serviciile lui, fiindcă aveam o lansare de carte sau vernisaj – nu-mi amintesc exact – și mă gândisem că ar fi bine să-mi schimb puțin „look”-ul. În plus, am fost atras și de afișul care anunța apariția frizerului, chiar foarte aproape de locuința mea. Oricum, eram în drum spre casă și urma să mă spăl pe cap.

Perorația lui a durat până i-am spus „Bine, și acum mă tunzi?”. Și m-a tuns, fără a înceta însă să vorbească, spre amuzamentul fetelor de la coafură, manicură și celelalte, care asistau la spectacol. Se întâmpla să fie în timpul festivalului „Cerbul de Aur” și se lăuda că urmează să vină la el un artist celebru – i-am uitat numele – care, „de fiecare dată când poate, numai și numai la el vine să fie tuns, pentru că are multă încredere în el și îi apreciază stilul.”

Întâmplarea și mai ales centura și vesta lui cu multe buzunare mi-a adus aminte de câteva obiecte imaginare, pe care le inventasem cu ceva ani în urmă. Printre ele, bicicleta cu coviltir, ca vehicul al viitorului și vesta multimedia, pentru a îngloba toate aparatele electronice purtate pe atunci cu mândrie de tineret. Bluzele de damă cu deschizătură pentru buric au fost însă reale, ceea ce m-a readus cu picioarele pe pământ.

*

În încercarea de a explica evoluția extraordinară a omenirii față de celelalte animale, s-a afirmat că mersul bipen ar fi una dintre cauze. Aflu însă că păsările s-au desprins dintre dinozauri. Zborul, la care au râvnit întotdeauna oamenii, este o formă superioară de deplasare. Am putea deduce că dinozaurii să fi fost mai deștepți decât noi. Nu avem cum să știm.

O altă explicație oferită de antropologi este limbajul. Constatăm însă că unele animale comunică între ele chiar foarte bine. Au și ele limbajul lor. Spre deosebire de noi, oamenii, care nu înțelegem limbajul animalelor, cățeii, caii și alții înțeleg limbajul nostru. Par deci să fie mai deștepți decât noi. Singura diferență este lipsa perfidiei. Această incapacitatea a lor pare să le diminuat capacitatea de evoluție. Există două variante:

1. Au avut această caracteristic dar, prin evoluție, au renunțat la ea;
2. N-au prins încă „șmecheria”, dar s-ar putea s-o învețe.

În acest din urmă caz, ar fi bine să nu scormonim prea mult, fiindcă s-ar putea să le dăm o idee. Repet: noi nu înțelegem ce vorbesc animalele, dar ele ne înțeleg pe noi.

*

Se fac valuri cu „Hermetism”, „Hermetica”, „hermeneutic” etc., ca „Arta a lui Hermes”, speculând înclinația unor oameni către lucruri secrete, ascunse, accesibile doar unor inițiați, care ar conduce lumea din spatele ușilor închise, de unde – ca de la un ospăț – aruncă plebei câte un os. Oricine și-ar dori să fie de partea cealaltă a ușilor, dar nu știe cum să intre. De aceea, câțiva șarlatani se oferă să le spună el ce se întâmplă în spatele ușilor închise ermetic (hermetic), ceea ce îmi amintește o caricatură mai veche, ce înfățișa un cerșetor, care se străduia să vândă o broșura cu sloganul: „Cumpărați pentru ca să aflați cea mai eficientă metodă de a vă îmbogăți în cel mai scurt timp”.

*

Gândim în arhetipuri, nu neapărat pentru că arhetipurile ne vin de la zei, ci pentru că au fost experimentate de altcineva înainte și s-au dovedit eficace. Simpla afirmație că cineva a mai făcut acest lucru înainte de noi, ne dă curaj s-o facem și noi. Cu timpul, au fost atribuite zeilor sau au intrat în tradiții.

*

Bunavestire a fost fixată întâmplător pe 25 Martie. Atunci vin berzele, cele care aduc copiii.

*

Nu bunătate ne trebuie, ci respect. Civilizat nu înseamnă să fii bun ci să-ți respecți concitadinul.

*

Nu-i nevoie să-i critic eu pe filosofi, pentru că o fac ei singuri cel mai bine. Orice lucrare filosofică se bazează pe critica unor lucrări anterioare.

*

Suntem niște Pygmalioni pentru noi înșine. Pygmalion cel original, a făurit-o pe Galateea conform idealului său de frumusețe feminină. Frumos! Noi vrem să devenim noi înșine asemenea unui model ideal imaginar. El iubea femeia. Noi ne iubim pe noi înșine. Cum nu suntem perfecți, ne construim un alter ego imaginar.

*

Acum, la funeraliile lui Bush-senior, toată presa și oficialitățile americane îl prezintă ca pe cel mai important președinte pe care l-au avut. Uită că nu l-au votat pentru al doilea mandat.

*

Lucrul bine făcut la români

Că nouă, românilor, nu prea ne place să facem lucrurile așa cum trebuie este un fapt bine cunoscut și recunoscut. Mai trist este că nu respectăm nici ceea ce – din întâmplare, am făcut bine. Prin contrast, îmi amintesc de un aparat de proiecție a clișeelor, pentru prelucrarea fotografiilor în laborator. Era sovietic și îl cumpărasem în 1960, la începuturile mele în ale fotografiei artistice, la recomandarea unui absolvent al Institutului de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu” din București, pasionat fotograf. După câțiva ani, datorită unor împrejurări fără legătură cu fotografia, abandonasem această preocupare, pentru a o relua după mulți alți ani. Spre surpriza mea, am constatat că aparate identice să găseau încă în comerț. Se întâmpla prin 1986 sau 1987, deci după aproape treizeci de ani. Fabricarea lui a continuat fără modificări majore, deoarece s-a dovedit a fi bun. Asemenea lui, armele Kalașnicov, realizate în timpul celui de al doilea război mondial, se produc și azi. Contrastul mi-l ofereau o sumedenie de produse românești din vremea aceea, care se modificau de la un alt la altul, fără a fi cu nimic mai bune, ba dimpotrivă. Exemple erau atât de multe încât nu merită să le menționez. Repetăm însă cu conștiinciozitate și azi să facem aceleași prostii.

*

Gravitatea unui păcat se măsoară după multe criterii. Ceea ce este considerat a fi un păcat undeva, poate fi admis altundeva. Poligamia, spre exemplu, este interzisă în unele țări, dar este admisă în altele.

Omul modern schimbă frecvent criteriile, astfel că, în aceeași zonă, păcatele sunt apreciate diferit de la o persoană la alta și de la un partid la altul.

*

Realitatea este cu mult prea complexă. Pentru înțelegerea noastră, trebuie s-o simplificăm. Simplificată, este inteligibilă, dar nu mai este reală.

*

O bună comedie are un impact mai puternic în conștiința cititorului decât orice tragedie.

*

O idee neverificată este la fel de bună sau de rea ca oricare alta, sau poate chiar mai bună, cât timp rămâne doar o idee.

*

Un om obișnuit nu-și poate permite să fie modest. Nu încă! Poate mai târziu, după ce va deveni celebru.

*

„Când aud pe cineva spunând că viața e grea, sunt tentat să întreb: în comparație cu ce?” – Sidney J. Harris, jurnalist american la Chicago Daily News și Chicago Sun-Times, prieten de-o viață cu Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel, cel care a scris „Dean’s December”, după ce a vizitat Bucureștiul, cu ocazia participării la ultimele zile, decesul și înmormântarea mamei celei de a patra soții (din cele cinci), Alexandra Ionescu Tulcea, născută Bagdasar, fiica lui Dumitru Bagdasar, renumit medic chirurg și a Floricăi Bagdasar, neuropsihiatru, fost ministru al Sănătății.

Într-adevăr, cu ce ar putea fi comparată viața?

*

Primul și singurul glob-trotter român

Hălăduind pe Internet, am dat peste o informație, care mi-a activat caleidoscopul meu de amintiri. Prin anii ’60, citisem într-o revistă Magazin un articol – interviu, cred – despre primul și singurul glob-trotter român. Multe dintre întrebările ce mi le puneam atunci au rămas neelucidate până azi, în special din cauza sărăciei informațiilor. Noroc că le-am uitat. Mi-a rămas în minte însă una dintre afirmațiile lui: indiferent unde se afla, avea grijă să de prezinte decent. Printre altele, se bărbierea în fiecare zi, chiar dacă trebuia să folosească apa din vreo băltoacă.

Acum am găsit tocmai detaliile care lipseau în articol. Iată-le: Se numea Dumitru Dan și era profesor de geografie în Buzău. Pe când era student la Universitatea Sorbona, a participat la concursul organizat de Touring Clubul Francez în 1910, care prevedea efectuarea înconjurului lumii, pe jos. Premiul pus la bătaie a fost de 100.000 franci francezi. El a terminat primul cei circa 100.000 km, pe care i-a parcurs în 6 ani de zile, între 1910 - 1916. A fost singurul român care a terminat competiția. Performanța lui este neegalată încă. A rupt 497 perechi de opinci și 28 de costume naționale.

Informația mi-a fost de folos, fiindcă eu tocmai îmi propusesem să mă bărbieresc zilnic, nu numai pentru aspect, dar și pentru că este cel mai comod. În fiecare dimineață, după ce mă scol, mă bărbieresc înainte să mă trezesc complet și să-mi pun cine știe ce întrebări fără sens. Este deja un reflex. O fac de la 25 de ani. Afirmația glob-trotterului mi-a întărit hotărârea și mi-a fost de folos în momentele de cumpănă.

*

Când impostura este investită cu valoare, capătă semnificația matematică a înmulțirii unui număr cu zero: devine zero, chiar și ceea ce exista înainte.

*

Este presupus că Dumnezeu, atunci când a făcut-o pe Eva, a valorificat experiența cu Adam și a realizat un exemplar mai reușit. Eu nu mă îndoiesc că așa și este.

Problema e că noi, astăzi, avem criterii de evaluare diferite. Cred că aici s-a strecurat o eroare.

*

Sindromul conspirației a existat din cele mai vechi timpuri. Credința în idoli, zei și alte divinități nu este decât o formă a dorinței oamenilor de a arunca vina pe alții, de preferat pe unii care nu pot fi trași la răspundere.

Acum, că Dumnezeu a coborât pe pământ, sunt imaginate tot felul de organizații secrete, care hotărăsc destinele omenirii. Există totuși o deosebire. Dacă vechii conspiratori – Zeus și alții ca el – făceau și lucruri bune, pe lângă numeroasele fapte reprobabile, cei de azi, aceste organizații sinistre, fac numai rele.

Lipsa echilibrului este – poate – unul dintre viciile majore ale societății noastre actuale. Dialectica naturii a fost părăsită.

*

Fotoliu este cea mai dăunătoare invenția pentru sănătatea noastră.

*

Orice om are calități și defecte. Cine are calități mari are și defecte marii. Sunt – din păcate – puțini cei dispuși să aprecieze calitățile, în afară de cazul ce le sunt lor de vreun folos. Pentru defecte însă, îți vor scoate ochii în primul rând cei ce îți sunt apropiați.

Defectele tale sunt cele care ți-au creat dificultăți în societate. Nu doar la serviciu, dar chiar și în familie. Amintește-ți unele create chiar de rude, nu pentru că îi deranjau defectele tale, ci pentru că erau invidioase pe calitățile tale. Ele te voiau să fii la fel ca ele, deși tu doreai să fii altfel. Aveai nevoie de un om care să te înțeleagă și să pună în balanța atât defectele cât și calitățile. Să te aprecieze pentru cele bune și să fie tolerant cu cele rele.

*

Orice teorie este, la început, doar o ipoteză de lucru. Scientia experimentalis. De aceea, teoriile urmează să fie demonstrate sau verificate practic.

Sfârșitul părții a noua