Cristache
Gheorghiu
Maieutica de
buzunar
Brașov, 2019
ISBN 978-973-0-30738-2
Tabla de materii
Cuvânt înainte 5
Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7
Arta ca meșteșug și
meșteșugul ca artă 30
Jocul cu litere 70
Prieteni cu înțelepciunea 130
Să vezi și să nu crezi. Să
trăiești și . . . 157
Cercetează ceea ce
crezi 203
Pe repede înapoi 235
Variis mixta 370
Cuvânt înapoi 418
A opta parte
*
Filosof?
Orice prietenie
presupune reciprocitate. Această constatare este suficientă pentru
a-mi da seama că – oricâtă filosofie aș citi – nu voi putea
deveni filosof, fiindcă viața mi-a dovedit că nu am fost nici pe
departe un înțelept. Am luat multe decizii greșite și nu pot
spune că m-am descurcat prea bine în majoritatea împrejurărilor. Pe
de altă parte, am cunoscut mulți idioți care au strălucit,
dar al căror model nu mi-am dorit să-i urmez. În consecință,
dacă ‚sofia: nu este prietena
mea, de ce aș insista eu să mă consider prietenul ei?
Poate că,
mai repede, aș putea să mă numesc prietenul cărților:
filo-biblia, dar acest termen ar induce în eroare pe mulți dintre cei ce
ar citi această expresie. Poate „filo-vivlia – cum de altfel ar fi corect
să se scrie în limba română – ar fi expresia potrivită, dar în
acest caz majoritatea cititorilor s-ar întreba „ce-i aia?. În plus,
diversitatea cărților ar face imposibilă o relație cu
toată producția literară a umanității. Cea ce îmi
place mie displace multora și invers.
*
Mă
regăsesc tot mai mult în cimitirul anilor ce au trecut decât în ziua de
azi sau a celor ce vor veni.
*
-
Tati,
tu știi de ce zboară păsările în țările calde?
-
Zboară
toamna, fiindcă nu suportă frigul și înghețul de aici.
-
Ei,
lasă asta. Mi-ai mai spus-o și când eram la grădiniță.
Ai putea să-mi dai o explicație rațională. Tu n-ai auzit de
Descartes?
-
Hopa...
spune-mi tu mie ce-ai mai învățat.
-
Zboară,
pentru că nu pot merge pe jos. Distanța e prea mare și mai e și-o
apă adâncă.
-
Glumița
asta tot de la grădiniță e. Credeam că ai mai evoluat.
-
Nu e de
la grădiniță. Abia azi am auzit-o.
-
Posibil,
dar e copilăroasă.
-
E
adevărat, da’ mie-îmi place. E nostimă. Și mai e ceva ce știu
că știi și tu. Te-am văzut citind „Homo ludens” de
Huizinga. Mi-am aruncat și eu ochii pe ea, dar am abandonat-o. E prea
absconsă pentru mine. Am înțeles însă că, la orice
vârstă, omul învață jucându-se.
-
Într-adevăr,
asta este ideea principală. Atunci, stai să-ți pun și eu o
întrebare, că tot am cumpărat azi câteva vinete, să le
mâncăm mâine la masă.
-
Dă-i
drumul la întrebare!
-
De ce
se numesc vinetele vinete, deși ele sunt roz?
-
Stai
că știu, pentru că am auzit-o pe mama, când îți făcea
observație că nu sunt bune alea roz, pe care le-ai cumpărat,
fiindcă sunt prea coapte și au semințele mari. Trebuia să
iei din alea verzi, adică necoapte, care sunt într-adevăr vinete.
-
Am
văzut în piață vinete de toate culorile, dar am crezut că
cele albastre, aproape negre nu sunt bune. M-am înșelat însă.
-
Nu-i
nimic. Nu trebuie să fii supărat doar pentru atât. Omul cât
trăiește învață.
-
Și
tot prost moare.
-
Ei,
acum te dai și modest.
*
Într-o
duminică de primăvară, după o gripă prelungită,
ieșisem să iau contact cu aerul proaspăt. Mă plimbam pe o
stradă lăturalnică, într-o zonă în care eram total
necunoscut. Trei bărbați cu aspect de muncitori stăteau de
vorbă. Unul, puțin ieșit din poartă, cu bustul gol și
burta proeminentă, era evident proprietarul casei. Un altul, cu spatele la
mine, nu mă putea vedea. Cel de al treilea însă, deși m-a
văzut de la distanță, în loc să-mi facă loc să
trec, când m-am apropiat la 3-5 metri,
s-a întors puțin, atât cât să poată lăsa impresia că
nu mă vede, obligându-mă astfel să-l ocolesc pe carosabil. Eram
îmbrăcat modest. Doar ochelarii mă indicau ca nefiind la fel ca ei.
Era suficient!
Există
ură față de intelectuali? Dacă da, vreau să cred
că numai în capul celor unde comunismul a găsit suficient teren liber
pentru a o sădi.
*
Profesioniști
-
Un
bucătar bun se îngrașă și numai dacă își linge
degetele.
-
Mai
ales din această cauză.
-
Se vede
că te pricepi. Nici soției tale nu-i place să gătească?
-
Nu,
nu-i place, deși o face și încă bine. Uneori. Dar ai dreptate.
Linsul degetelor este semnul că pregătește mâncarea cu pasiune,
cu interes și este mulțumit de ce a realizat.
-
Într-adevăr,
nu cantitatea de mâncare recuperată de pe degete contează, ci modul
în care o îngurgitează. Este un pofticios.
-
Interesant
este că femeilor rareori li se întâmplă așa ceva.
-
Asta
pentru că din copilărie sunt marcate de ideea că ele, după
ce se vor mărita, vor fi responsabile cu toate treburile gospodărești,
iar bucătăria va fi locul lor de muncă. Psihologic, a face
mâncare devine o corvoadă și nu face nimeni o pasiune pentru o
muncă de rutină.
-
Așa
este, iar ideea este valabilă în orice domeniu. Acesta este și
motivul pentru care un profesionist poate fi foarte bun, fiindcă își
cunoaște meseria, dar nu este excepțional, fiindcă rutina i-a
tocit pasiunea, dacă a avut-o vreodată.
-
Da, în
timp ce un diletant poate veni cu idei noi, încearcă și altceva ...
-
Nu
știu să existe vreun pilot de formula 1 recrutat dintre camionagii.
-
Progresul
vine întotdeauna de la oameni pasionați, nu de la rutinieri.
*
Pe când mă
plimbam cu soția pe o stradă lăturalnică liniștită,
atenția ne-a fost atrasă de un anunț lipit pe fereastra unei
case. Am aflat astfel că proprietarul vindea miere de albine. La poarta
vecină, ne-a întâmpinat un bărbat, grăbit să ne informeze
că la magazin găsim miere mai ieftină. Chiar dacă s-ar fi
străduit – deși nu avea nici cea mai mică intenție – ura față
de vecinul său îi era trădată de un rictus imposibil de mascat.
M-am gândit atunci că „așa-i românul: să moară și
capra vecinului”.
Mi-am amintit
însă imediat o sumedenie de exemple din occident, citite sau trăite,
ce m-au conștientizat că se întâmplă și prin alte părți.
Citeam într-o
carte că eroul principal nu se putea întoarce în casa natală pentru
că, în anchetarea unui caz, îl căutase poliția. Deși el nu
era implicat, vecinii îl etichetaseră un paria. Se întâmpla în Anglia, la
începutul secolului 20.
La Viena, am
fost sfătuit să nu parchez mașina în locuri nepermise, mai ales
pe străzile laterale, pentru că se găsește întotdeauna o
bătrânică, ce stă permanent la fereastră și
telefonează la municipalitate imediat ce observă o infracțiune.
Mașina mi-ar fi fost ridicată înainte ca eu să mă întorc.
M-am amuzat să constat că, într-adevăr, aproape că nu
există străduță fără astfel de vajnici gardieni
de la fereastră.
Într-un film, un
imigrant italian în Elveția a fost dat afara din serviciu pentru că
l-a căutat poliția să depună mărturie pentru că
asistase fără voia lui la o întâmplare cu care nu avea nici o
legătură.
Se pare că
civilizația nu se bazează pe bunele noastre intenții, ci doar pe
reguli păzite prin ură.
*
-
Francezii
au peste 200 de feluri de brânză.
-
Normal:
telemea ce vacă, telemea de oi, telemea de capră, telemea de
vacă cu o măslină, telemea de oi cu o măslină, telemea
de capră cu o măslină, telemea de vacă cu două
măsline, telemea de ....
-
Doar
200? Ar putea fi cu mult mai multe.
-
Unii
spun că ar fi peste 400.
-
Iar
eu vă spun că nu am găsit în tot Parisul brânză telemea, ca
la noi. Există doar brânză fabricată industrial.
-
Când
nu îți reușește ceva, mai încerci.
-
Iar
eu vă spun că noi, românii, producem o infinitate de feluri de
brânză.
-
Exact!
Fiecare baci are stilul lui de preparare și nici lui nu-i iese de fiecare
dată la fel.
-
De
aceea, nu știi niciodată ce cumperi.
-
Viața
e, de aceea, cu mult mai interesantă.
*
Astăzi am
revenit la ora de iarnă, adică la cea de dinainte de aberația
alternanței oră_de_vară-iarnă. Se spune că marii
decidenți intenționează să renunțe la aceste
schimbări, fiindcă s-au dovedit ineficiente din punct de vedere
economic, iar alte puncte de vedere nu-i interesează.
E un semn bun.
Poate renunță și la alte inepții, fiindcă de câteva
mii de ani doar asta fac. Nu că cei dinainte erau mai buni, dar nu aveau
posibilitățile de azi, așa că se mulțumeau să
„dea cu bățul în baltă”. Între timp, bățul a devenit
ciomag, tun, rachetă și altele, iar de la baltă au migrat la
iaz, lac, mare, ocean și acum umblă prin cosmos.
Am cam deviat.
Eu mă gândeam la altceva: toate relele nu le putem anihila imediat, dar,
din aproape în aproape, am putea face câte ceva. De pildă, că tot
eram la divizarea lumii prin fusuri orare, am putea reține doar fusurile
geografice și să acceptăm o singură oră pe tot globul.
Fiecare țară, regiune, instituție, individ ar adopta propriul
program de lucru, în funcție de momentul când soarele își trimite
primele raze ale dimineții pe capul lui. În felul acesta, poziția sa pe
glob nu afectează mersul trenurilor și multe altele, inclusiv creierele
noastre șubrede.
Această
schimbare îmi aduce aminte de o glumă cazonă. Caporalul
anunță: „Soldați, azi schimbăm lenjeria.” Mare bucurie!
Caporalul continuă: „Vasile schimbă cu Ion, Constantin cu Dumitru, .
. .”.
*
-
Știi
care este unul dintre regretele vârstei a treia, după sănătatea șubrezită,
puținătatea zilelor rămase și altele de genul acesta?
-
Care?
-
Faptul
că nu mai ai pe cine să întrebi.
-
Să
întrebi ce? Dacă n-ai învățat până la vârsta asta, la ce-ți
mai folosește să înveți acum?
-
Curiozitatea
nu te părăsește niciodată.
-
Asta
dacă ai avut-o vreodată.
-
Acum
ai vorbit ca un om cu experiență.
-
Ei,
am aflat și eu câte ceva din experiența altora. Dar tot nu mi-ai spus
ce ai vrea să știi și regreți că nu știi. Să
nu-mi spui că vreo limbă străină, fiindcă pentru asta
există cărți și profesori chiar mai mulți decât
necesar.
-
Nu
asta. Aș fi vrut să știu mai multe despre familia mea,
predecesorii mei...
-
Adică
despre tine, fiindcă tu porți genele lor.
-
Cunoaște-te
pe tine însuți. Socrate.
-
Bravo!
-
Nici
un „Bravo!”. Sunt propriile tale notițe, pe când citeai din Platon. Am
tras și eu ochiul, să văd ce studiezi la 80 la ani.
-
Și
ai tras probabil concluzia că sunt puțin țicnit.
-
Nu,
fiindcă observasem că este o carte mai veche, cam uzată, deci o
mai citiseși. Acum vrei să-ți
amintești, fiindcă te-a cam lăsat memoria.
-
E
drept că am început să uit, dar nu orice. Recitesc unele cărți,
pentru a afla detalii, care mi-au scăpat la prima lectură. Apropo,
citatul este mai vechi decât Platon și chiar decât Socrate. A fost înscris
în pronaosul Templului lui Apollo din Delphi.
*
Dacă
deschid fereastra de la bucătărie, aud conversația unor
bătrâni, care își fac siesta în acest loc. Ce am constatat eu este
faptul (cunoscut) că persoanelor în vârstă le place să
vorbească și – poate mai puțin cunoscut – că logoreea lor
este proporțională cu ignoranța.
În ceea ce
mă privește, nu am fost niciodată un vorbăreț, acum
însă, la bătrânețe, am început să scriu.
*
Subiectivisme obiective
-
La
pronunțarea unui cuvânt ce indică un fel de mâncare, bărbații
se vor gândi la gustul ei.
-
Și
femeile? Ești cumva misogin?
-
Deloc!
Femeile, dacă sunt și gospodine, se vor gândi la modul de preparare
iar, dacă acesta este dificil sau le este necunoscut, vor invoca alte
criterii de evaluare.
-
Asta
cam așa e! Mi-ai adus aminte de o întâmplare. Două doamne discutau
tot despre de-ale gurii.
-
Am
văzut că ai cumpărat margarină. Îți place?
-
Nu știu,
nici n-am gustat-o.
-
Și
atunci, de ce ai cumpărat-o?
-
Draga
mea, eu am trei băieți, care pleacă toți deodată
dimineața la școală iar eu trebuie să le pregătesc
sandviciurile. Prefer margarina, fiindcă se întinde ușor pe pâine.
-
Deci
tu nu știi ce gust are.
-
Nu.
-
Drăguț!
Glumele, deși uneori exagerate, scot în evidență adevăruri
majore.
-
Nu e
nici o glumă. Întâmplarea este reală. Am auzit-o eu, cu urechile
mele, în autobuz. Cele două doamne tocmai se urcaseră, ieșind
din magazinul în care fuseseră împreună.
-
Sau
poate se întâlniseră acolo.
-
Poate!
Să-ți spun eu o glumă adevărată.
-
Adevărată
fiindcă nu e reală.
-
Corect!
O glumă adevărată despre o întâmplare ne-reală. Cică
un bărbat spăla copilul în cadă, ținându-l de mâini și
pendulându-i corpul prin apă. Prietenul, care tocmai venise, îl
întreabă de ce procedează așa,
și nu-l spală normal. Gluma e în răspuns: „Mi-e teamă
să nu mă opăresc pe mâini.”
-
Noroc
că întâmplarea nu era reală!
*
Manuscrisul
uneia dintre primele mele cărți a fost corectat de un cunoscut
profesor de Limba și literatura română. După corecțiile
efectuate pe toată lungimea textului, mi-am dat seama că a parcurs
lucrarea în întregime, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă. Cu toate
acestea, în discuțiile ulterioare, am constatat că multe dintre
ideile avansate în carte îi rămăseseră necunoscute. Nu-l acuz,
fiindcă îmi dau seama că, după o viață de profesor, în
timpul căreia a corectat mii de teze, devenise robul unei deformații
profesionale aproape inevitabile. L-au preocupat doar greșelile de
dactilografiere.
Se întâmplă
în orice domeniu. Orice profesionist devine robul profesiei sale.
*
- Îmi
cer scuze pentru ieri. N-am putut să vin, pentru că...
- Nu
trebuie să-i ceri scuze față de mine. Eu te cunosc prea bine. Nu
pot spune că te iert, dar te înțeleg.
- Am
greșit, recunosc, dar dacă nu pot să-mi cer scuze față
te tine, față de cine trebuie să-mi cer iertare?
- Vorbești
ca un creștin credincios, deși tu ești în mai mare
măsură ateu. Trebuie să-ți ceri iertare față de
tine însuți, dar nu în sens bisericesc.
- Nu
prea înțeleg.
- Firesc!
Scuzele sunt pentru tine un cuvânt, prin care crezi că vei fi absolvit de
toate greșelile, ceea ce îți va permite să le repeți în
viitor ori-de-câte-ori vei dori, însoțite de același cuvânt magic:
scuze.
- Nu
crezi că mă cerți cam dur?
- Deloc!
Încerc doar să te fac să înțelegi pe ce lume trăiești.
Tu ești un om bun, încerci să te adaptezi la cerințele lumii
moderne. Uneori reușești, dar rămâi cu un gust amar,
fiindcă nu totul este așa cum crezi că ar trebui să fie.
Rămâi un tradiționalist, deci – iartă-mă – un neadaptat.
- Curios
că asta mi-o spune cineva mai bătrân decât mine. Tinerii mi-o spun
demult, dar pe ei nu-i cred.
- Am să-ți dau un exemplu. Dacă după câteva zile de vreme proastă a venit, în sfârșit, o zi bună de prășit și – deși e duminică – țăranul român s-ar duce la câmp și biserica ar fi goală. <<Las-că popa va zice și duminica viitoare ce zice el mereu, că tot n-am înțeles. Zi de prășit ca asta însă nu se știe dacă mai prind și buruienile nu merg la biserică. Ele cresc oricum.>> Pentru ca să nu se întâmple așa, preotul a avansat ideea că e păcat să lucrezi duminica. De ziua Domnului, trebuie să te rogi, deci vei merge la biserică. Acesta este rostul religiei: să stabilească o ierarhie a criteriilor. Păcatul față de religie este mai grav decât orice alt criteriu. Așa se stabilesc tradițiile, așa se construiește etica socială. Iar cei care respectă etica sunt considerați oameni corecți.
- Așa este, dar de ce îmi spui mie toate astea?
- În exemplul dat, primează interesul preoțimii, ceea ce nu este tocmai corect. Din păcate (păcate peste păcate), biserica s-a abătut de la rolul ei, acela de a inocula poporului reguli de viață corecte și benefice atât pentru indivizi, cât și pentru societate în ansamblul ei. Iar acum, că biserica s-a degradat, ceva trebuie pus în loc. Iar în lipsa tradiției, pe care ai abandonat-o, crezi că poți face tot ce-ți trece prin cap și – dacă ți se pare că nu e tocmai corect, zici „scuze!”.
- Și ce anume ar trebui să pun în locul tradiției?
- Ai lucrat în industrie, ce-i drept la nivel inferior, dar îți poți imagina că dacă o piesă – fie și măruntă – nu este livrată de furnizor la timp, asamblarea nu este posibilă și, în consecință, contractul de livrare nu va fi respectat.
- Asta-i drept. Iar penalizările pentru nerespectarea contractului pot fi mai mari decât valoarea lui.
- Iar cel ce se face vinovat de încălcarea obligațiilor contractuale iese din lumea afacerilor, fiindcă i se duce vestea și nimeni nu va dori să aibă de-a face cu astfel de parteneri neserioși, care nu se respectă pe ei înșiși. Înainte vreme, oamenii se ghidau după regulile impuse de religie. Astăzi, Europa occidentală este pe cale să-și construiască o altă religie. Deocamdată, păstrează unele tradiții, dar acordă prioritate altor criterii mai puternice, axate pe industrie, comerț, economie. Punctualitatea, respectarea cuvântului dat, sunt acum criterii esențiale pentru bunul mers al afacerii și, implicit ale societății. În Vest, o întâlnire de afaceri se stabilește cu precizarea momentului de începere a discuției și durata ei, astfel ca partenerii săi să poată fi punctuali și la o eventuală altă întâlnire.
- Acum înțeleg unde bați. Vrei să spui că eu sunt un tradiționalist neadaptat la cerințele civilizației europene.
- Ai spus-o mai bine decât aș fi făcut-o eu însumi.
*
După ce am
venit în Brașov, am fost solicitați să fim nași de
către mai multe viitoare familii. O supoziție imediată ar fi
statutul nostru social: „el inginer, ea doctor, intrăm și noi în
lumea bună”. Dar, până să venim în Brașov, nu ne-a
solicitat nimeni, deși eram aceiași și încă „pe cai mari”.
Odată veniți în Brașov însă, șefii noștri s-au
grăbit să ne facă zile fripte. Ajunseserăm doi
prăpădiți. Cu toate acestea, abia atunci lumea a văzut în
noi o familie, un model, și ne-au solicitat ca nași. Probabil eram un
model, fiindcă eram uniți și suportam cu demnitate necazurile
noastre.
*
Reuniune colegială
-
Ar trebuie să-ți schimbi cămașa.
Ești ud leoarcă. Ce-ai făcut de-ai transpirat așa.
-
Nu mare lucru. E foarte cald afară și
am mers repejor, să nu întârzii la întâlnirea cu tine.
-
Mulțumesc pentru atenția ce-mi acorzi,
dar vezi să nu răcești.
-
Pe căldura asta? Și nu sunt chiar atât
de ud pe cât par. Eu transpir mult la cap. Pe corp sunt uscat.
-
Cum așa?
-
Nu știu. Și când eram adolescent,
colegii de sport cu care mă antrenam se mirau că eram lac de
transpirație pe față și tricoul era uscat, în timp ce la ei
era invers.
-
Avantajul lor: puteau schimba tricoul.
-
Aș fi schimbat eu și capul, mai ales
că nu puneam prea mult preț pe el la vremea aceea, dar pe atunci nu
se practicau transplanturi.
-
Ai avut noroc. Cine știe ce alt cap obțineai.
-
Fiecare cu norocul lui.
-
Dar acum, de unde veneai, că te știu un
om punctual și calculat, care nu are nevoie să se
grăbească.
-
În general, îmi place să fiu așa. Acum
am fost la agapa anuală a colegilor de serviciu și am întârziat la un
pahar de vorbe în plus.
-
Sunt frumoase asemenea întâlniri.
-
Da. A fost nu atât frumos cât interesant. Ani de
zile eu nu am participat, fiindcă am fost plecat în străinătate.
În primii ani, când încă eram în țară, nici nu s-au organizat.
Anul trecut am fost pentru prima dată.
-
Bineînțeles că, după atâția
ani, abia îi mai recunoșteai.
-
Așa este. Doar pe câțiva i-am
recunoscut. Celor mai mulți le recunoșteam alura, dar nu reușeam
să le asociez numele.
-
La asemenea întâlniri, prima întrebare este: numele,
prenumele și ce-ai făcut în ultimii ani.
-
Exact. A venit și Niță. Îl cunoști
și tu.
-
Da, mi-l amintesc. Nu l-am văzut demult. Ce
mai face?
-
Nu prea bine. A avut un accident de avion.
-
Dar unde a fost. Nu-l știam plimbăreț.
-
Nici nu este. Venea acasă de la piață.
-
Cu avionul?
-
Oh, nu! Nu s-a urcat niciodată în avion.
Evită chiar și mașina. Mergea pe jos, dar se uita pe cer
după un avion și a căzut într-o groapă.
-
Asta e o glumă.
-
Așa e, dar la el chiar s-a potrivit.
-
Formidabil! Îl știam eu cam nătâng, dar
nici chiar așa.
-
E tipul celui care calcă în gropi și când
stă pe loc. Acum, mi s-a părut chiar mai deteriorat. Stătea bine
pe două picioare, dar vorbea cam greu. Părea că s-a cam
senilizat.
-
Așa a fost dintotdeauna. Interesant este
că i-a mers bine. După ce a plecat de la voi, a ajuns mare ștab
la partid.
-
Unde tăia și spânzura. Foarte
interesant, într-adevăr! Ar merita analizat din punct de vedere
psihiatric. Cât a lucrat la noi era tratat cu bunăvoință,
aproape cu simpatie. Pentru că nu-l
duce mintea – chiar și el recunoștea – lumea era tolerantă cu
el, fiindcă funcționa principiul conform căruia trebuia să
câștige și el o pâine, cum se spunea pe atunci. Era servil până
la ridicol. Când primea o însărcinare, răspundea prompt cu un „Da, am
înțeles” și pleca într-o secundă. De fapt, nu înțelesese
nimic și nu se ducea să facă ce i s-a spus, ci alerga prin alte
locuri, să întrebe „Oare ce-a vrut să spună șeful?”.
Dacă nu reușea să afle, se întorcea, recunoștea că nu
înțelesese și, fără jenă, cerea lămuriri
suplimentare cu detalii asupra ceea ce urma să facă.
-
Da, pe atunci își recunoștea prostia cu
nonșalanță. Ca activist de partid însă, considera inteligența
altora ca un defect, o abatere de la linia partidului.
-
Apropo de linia partidului. Pe atunci, circula un
banc. Se spune că un muncitor, atunci când un activist a folosit expresia
„linia partidului”, el ar fi răspuns: „Eu am lucrat câțiva ani la
Brazi.” E vorba de Combinatul de la Brazi.
-
Îl știu. Pe lângă Ploiești. Mare
combinat de prelucrare a produselor petrolifere.
-
Da. Tipul continuă: „Acolo era o vorbă:
linia partidului e dreaptă, dar numai până la Chitila.”
-
Excelent! Chitila e prima stație de cale
ferată când pleci de la București.
-
Da, iar Niță a înțeles că,
dacă a plecat de la noi, e liber să schimbe macazul. Apropo! A venit și Marcu, din Israel. Îl
cunoști.
-
Oarecum!
Am făcut cunoștință cu el chiar de mai multe ori, cu
diverse ocazii, dar nu am discutat niciodată. Pot spune însă că
îl cunosc chiar mai bine din relatările le tale, decât dacă aș
fi discutat personal.
-
Într-adevăr,
am vorbit deseori despre el. Era un evreu deștept. Indiferent de subiect,
dacă îi acordai câteva secunde, găsea imediat ceva inteligent de
spus.
-
Eu
nu cred că a venit special pentru întâlnirea noastră. Presupun
că a avut ceva treburi în România și s-a nimerit să fie aici în
această perioadă. Oricum, a fost drăguț din partea lui
să participe.
-
Da-da!
Și a participat cu bucurie. Era plin de vervă. Parcă voia
să discute cu toată lumea, chiar și cu cei din alte
compartimente.
-
Probabil
că nu-și mai amintea fiecare figură . . .
-
Nici
eu nu mi-i aminteam pe toți, dar mite el.
-
Și
atunci încerca să fie comunicativ cu oricine se nimerea să fie în
raza lui de acțiune.
-
Cu
excepția lui Ianoș. Îl cunoști și pe el.
-
Chiar
bine.
-
L-a
recunoscut imediat și s-a grăbit să-i întoarcă spatele. Nu
știu de ce. Și mă mir că nu se agreează. Eu nu
știu să fi existat vrea altercație între ei. Nici nu-mi amintesc
să-i fi văzut vreodată vorbind.
-
Aș
putea emite o supoziție. Marcu este un evreu declarat, în timp ce
Ianoș este tot evreu, dar nu recunoaște, ceea ce, din punctul de
vedere al lui Marcu, este condamnabil.
-
Dar
ce te face să crezi că Ianoș ar fi evreu?
-
Numele
și comportarea. În România, cei mai mulți evrei s-au aflat în nordul
Moldovei, în special în Bucovina, veniți din Polonia, pe la sfârșitul
secolului 18 și începutul secolului 19. Este însă de presupus
că, din aceleași motive, și mai mulți au venit în
Transilvania, unde însă și-au schimbat numele, pentru a-și
ascunde originea. Era și simplu, adoptând nume ungurești.
-
Dar
de ce presupui că evreii au venit în Transilvania la fel ca în Moldova
și nu în restul țării?
-
Istoria.
Cea relativ recentă și cea mai veche. Odată slăbirea
Imperiului Otoman, Austria s-a grăbit să invadeze teritoriile
părăsite de turci.
-
Așa
s-a format Imperiul Austro-Ungar.
-
Eroare!
Denumirea „austro-ungar” a apărut după revoluția de la 1848,
când austriecii au acceptat protipendada maghiară la curtea Habsburgilor.
Până la asediul nereușit al Vienei, care a marcat declinul turcilor,
teritoriul Ungariei de azi a fost pașalâc turcesc.
-
Am
înțeles.
-
Așa
se face că, după 1700, Transilvania a fost ocupată.
-
Și
Bucovina?
-
Bucovina
a fost anexată de monarhia habsburgică în 1775.
-
Și
ce legătură are asta cu evreii?
-
Are
două legături. Cea imediată: austriecii doreau să
slăbească rezistența românilor ortodocși și, pentru
asta, au aplicat o tactică veche.
-
Practicată
deja de mulți și, mai ales de ruși.
-
Exact.
A doua legătură este o istorie mai veche. Ține de istoria
poporului evreu. După 1300, majoritatea țărilor occidentale, în
special Spania și Franța, i-au expulzat pe evrei. A început un
adevărat exod de la vest către est. Inițial, Rusia nu i-a primit
dar, prin cucerire de noi teritorii, în care se aflau evrei, a trebuit
să-i accepte. Șocul s-a produs la răscoala lui Bogdan Hmelnițki,
de pe la 1650. Pe atunci, teritoriul Ucrainei de azi aparținea Poloniei.
Ținta răsculaților erau,
bineînțeles, moșierii, numai că aceștia stăteau mai
mult la Varșovia sau Paris. Moșiile erau administrate de
arendași, majoritatea evrei, la fel ca și cârciumarii satelor,
negustorii și alții. A început astfel reculul: exodul de la est a
vest. Pe la 1700, vestul Poloniei, deci la nord de România, era sufocată
de evrei fără slujbă. Coborârea lor în sud, deci în nordul
Moldovei, Bucovina și Transilvana a fost cea mai firească
soluție. Habsburgii nu puteau decât să se bucure.
-
Foarte
interesantă explicația.
-
Doar
puțină istorie.
-
Mi-a
plăcut, dar acum să revenim la istoria noastră de la întâlnirea
anuală.
-
.
. .
*
Constat de multe
ori că unii oameni se unesc pentru un obiectiv comun, în timp ce alții
nu, și încerc să identific condițiile, cauzele, argumentele și
motivațiile ce-i determină să se comporte astfel. Ce-i drept,
cele mai frecvente asocieri sunt între răufăcătorii de tot felul
– de la borfașii mărunți și până la politicieni – dar
nu ei mă preocupă acum, ci aceia care sunt animați de intenții
benefice. Aceștia, nu numai că sunt cu mult mai puțini, dar,
dacă analizăm acțiunile lor, constatăm că, adesea, în
spate se află interese suficient de meschine și rămânem cu gustul amar că
faptele inițiate din bunătate ne animă în dezarmant de puține
cazuri.
Există
câteva situații clasice. Spre exemplu, în mediul rural, mai ales în
trecut, rudele și prietenii cooperau pentru construcția unei case.
Acolo funcționa tradiția. Exista deci o tradiție bună. Astăzi,
exemple de acest gen sunt tot mai greu de găsit și mă întreb de
ce. Se strică tradiția? Este normal ca unele obiceiurile vechi
să dispară, făcând astfel loc altora noi. Doar că cele noi
constatăm că sunt mai puțin bune decât cele vechi.
Și
astăzi oamenii de la țară, chiar veniți la oraș, se
ajută între ei mai mult decât o fac orășenii nativi. Este un
efect al civilizației faptul că acum oamenii sunt mai puțin
cooperanți, că se
înstrăinează unii de ceilalți? Se pare că da. În urmă
cu câțiva ani, turist fiind prin SUA, mă bătea gândul să
cumpăr o mașină veche (la banii mei nu putea fi vorba de una
nouă). Am fost temperat cu argumentul că, dacă rămân în
pană pe autostradă, nimeni nu va opri să mă ajute. Cel mult
va da un telefon la Poliția Rutieră sau direct la un atelier de reparații gata
să-mi ia banii pe care nu-i aveam. Sunt de asemenea clasice scenele cu
oameni căzuți pe trotuar, pe care trecătorii îi ocolesc
fără să se intereseze de soarta lor. Se întâmplă în orașele
mari; mai puțin în cele mici și aproape niciodată la țară.
Acum, dacă
tot am stabilit că interesul justifică cvasi-totalitatea acțiunilor
noastre comune, înseamnă că de el trebuie să ne ocupăm,
oricât de lipsit de etică ar părea. Și totuși, încă nu
mi-am explicat de ce – fie și în mod interesat – unii oameni se unesc iar
alții nu. Am constatat doar că oamenii sunt cu atât mai cooperanți
cu cât spațiul în care trăiesc este mai puțin evoluat. Este
cumva bunătatea distribuită în mod diferit? Atunci când rudele și
prietenii participă la construcția unei case, o fac pentru că au
fost și ei ajutați cândva sau se așteaptă să fie ajutați
atunci când vor avea nevoie. Este vorba deci tot despre un interes. În lupta
pentru existență în condiții mai mult sau mai puțin
primitive sau împotriva stihiilor naturii, oamenii erau obligați să
se unească. Necesitatea acestei colaborări este încă
prezentă, dar din ce în ce mai slabă. De ce? Pentru că
majoritatea problemelor ce-i determinau la colaborare s-au instituționalizat.
De cei cu probleme de sănătate, fie și căzuți pe
trotuar, se ocupă Salvarea. S-au înmulțit, în schimb infractorii,
motiv pentru care este periculos să oprești mașina în câmp; nu
se știe dacă nu cumva este o capcană! Instituțiile
însă aparțin statului, iar de stat se ocupă politicienii. Aceștia
sunt preocupați de interesele lor.
Și de
interesele noastre cine are grijă? Întrebare retorică! Evident
că nimeni. Ne putem realiza dezideratele numai în măsura în care le
regăsim în organismele statului, în care fiecare dintre noi este o
mică rotiță ce trebuie să se învârtă conform cerințelor
angrenajului din care face parte.
*
-
Cine e tipul ăsta cu față de
savant? Seamănă cu Einstein.
-
Ar fi putut fi un savant, dacă ar fi
învățat să scrie. El știe doar să citească.
-
Cum așa? Și cât de drăgăstos
te ține de după umeri... Ai crede că este profesor universitar și
tu ești studentul lui favorit.
-
Așa ai crede, dar nu e. Este doar o
fotografie.
-
Trucată?
-
Oh, nu!
-
Atunci știe să pozeze. Și ce
zâmbet cald are . . . Pare să fie un om bun.
-
Nu știu dacă a fost un om bun sau
rău. A murit între timp. Dar pentru pozat avea experiență.
-
Totuși, zâmbetul este cald. Asta nu se poate
simula. Dar nu mi-ai spus cine este.
-
Un țăran de la poalele Ceahlăului.
-
Țăran simplu?
-
Foarte simplu.
-
Dar moldovean. Numai un moldovean putea să-și
construiască un aer atât de poetic.
-
Și pe mine m-a surprins înfățișarea
lui, fiindcă mai întâi i-am văzut fotografia și apoi pe el. De
fapt, fotografiile, pentru că pe un perete din holul casei avea o mulțime,
toate împreună cu diverse persoane, bărbați și femei.
-
Doar a ta lipsea.
-
Pe vremea aceea, eu și proaspăta mea soție
colindam țara în lung și-n lat. Orice zi liberă trebuia
valorificată. Ajunsesem astfel la poalele Ceahlăului, la Durău.
Nu exista hotel pe atunci, așa că ne-am cazat în casa unor localnici.
Era o pereche de oameni în vârstă. Am tratat cu ea. El era la coasă,
pe dealuri. De fapt pe munte.
-
Surprinzător că un om de vârsta lui era
încă apt să cosească și încă pe dealuri.
-
Era întuneric bine când a sosit, astfel că,
până atunci, soția lui ne-a relatat istoria vieții lor. Era o
vorbăreață.
-
Fotografia ați făcut-o probabil a doua
zi, pe lumină.
-
Nu a două, ci a treia, duminică. Sâmbătă
e zi de lucru și el a plecat din nou la coasă, pe întuneric, pentru
ca răsăritul soarelui să-l găsească gata de
muncă.
-
Ai spus că știa să citească,
dar nu știa să scrie. Explică-mi!
-
E o poveste mai lungă.
-
Am răbdare. Sunt curioasă.
-
Mai demult, ei au locuit într-un sat din Valea
Bistriței, acolo unde acum se află lacul de acumulare al
hidrocentralei de la Bicaz. Localnicii au primit bani să-și
construiască alte locuințe în zone ce nu urmau să fie afectate.
Ca de obicei, primii au primit sume încurajatoare. Ei însă nu au profitat
de această perioadă și, pe măsură ce trecea timpul și
construcția barajului se apropia de sfârșit, valoare scădea. În
cele din urmă au trebuit să plece și au cumpărat
această casă, unde i-am cunoscut noi, în Durău.
-
Și de ce nu au profitat de oferta mai
avantajoasă de la început? Erau mai încăpățânați?
-
Ei, aici e cheia. El dorea să se
călugărească și aștepta aprobarea. Pentru asta,
trebuia mai întâi să divorțeze, ceea ce a și făcut. Nu-i
păsa de ea. De aceea aveam eu o îndoială atunci când ai presupus
că era un om bun. Așa părea, dar viața lui dovedește
că bunătatea lui avea lacune. Ghinionul a fost momentul ales: s-a
întâmplat exact atunci când guvernul prosovietic a desființat majoritatea
mânăstirilor și a redus drastic averea celor rămase. Nu mai era
loc pentru noi călugări.
-
Trist! Și ce-au făcut?
-
S-au mutat, cum spuneam, la Durău. Dorința
lui de a se afla în casa Domnului, ca să zic așa, a continuat. Casa
cumpărată este în apropierea bisericii și el, în fiecare
duminică, mergea acolo și ajuta la diverse trebuiri administrative:
curățenie, mici reparații și toate celelalte. În timpul
slujbei, stătea lângă dascăl și, pe măsură ce
învăța, cânta și el. Dascălul urmărea textul cu
degetul pe carte. În acest mod, el a asociat cuvintele rostite cu imaginea
textului și, cu timpul, a ajuns să poată descifra și alte texte,
fără să fi învățat vreodată literele.
-
Foarte interesant. Uimitor! Și s-au
recăsătorit?
-
Nu. Asta-i partea mai amuzantă. În fața
noastră, încă din prima zi, ea a repetat de vreo trei ori că mulți
turiști se găzduiesc la ei și afirmă că sunt
căsătoriți, dar nu au nici măcar verighete. Presupunea deci
că afirmația lor este falsă. Era un apropo, fiindcă nici
noi nu aveam verighete. În realitate, ea era cea care trăia în concubinaj
fără să știe.
-
Cum așa?
-
Divorțul se pronunțase, dar ea nu s-a
dus să-și ia certificatul și, ca atare, considera că sunt
în continuare căsătoriți.
-
Dar el nu i-a spus?
-
Se pare că nu.
-
Într-adevăr, nu era un om tocmai bun.
-
Era bun, dar numai duminica.
-
Nu e singurul. Mulți așa-ziși
credincioși merg la biserică în speranța că li se vor ierta
păcatele făcute în timpul săptămânii trecute și se
simt astfel liberi pentru cele viitoare.
*
Îmi amintesc că, atunci când am început să citesc mai serios filosofie (am evitat cuvântul „studiez”, pentru că mi s-a părut prea prețios) pentru simpla mea curiozitate de a vedea cu ce se ocupă „învățații”, am abordat-o ca pe orice știință: mi-am procurat câteva cărți serioase și m-am așezat la masă cu creionul în mână. Cu creionul nu prea am avut ce face, dar în curând pe masa mea se adunaseră teancuri de dicționare și enciclopedii, pentru că citeam ca dintr-o limbă străină. Mi-am zis că sunt eu mai prostănac. Acest gând m-a ambiționat, așa că am insistat. Ba, cu timpul, făcusem chiar o mică pasiune. Noroc că mi-a trecut și am realizat că cea mai mare parte din texte sunt doar paradă de cuvinte a unor oameni care nu au nimic de spus.
După ce am înțeles că filosofia nu este asemenea științelor serioase, mi-am zis că istoria ei, evoluția gândirii filosofice este totuși interesantă. Am trecut și prin faza captivantă, când aproape sistematic, după încântarea produsă de sclipirile de geniu ale vreunui filosof, urmează dezamăgirea declanșată de sesizarea punctelor slabe ale sistemului, realizată de autorul următor, și deplasarea imediată pe o altă culme a gândirii, dar care la rândul ei nu se va dovedi mai puțin eronată.
Căutam o linie mediană deși eram dinainte convins că există și dialectică, nu numai logică binară, există penumbră și nu doar lumină și întuneric.
La apropierea de anii noștri, lucrurile parcă se precipită
și îți dau impresia unei curse de coborâre cu bobul, unde, odată
cu creșterea vitezei, ritmul deplasărilor de la un perete la altul al
pistei este tot mai alert, șocurile sunt tot mai puternice, iar echilibrul
din ce în ce mai precar. Atunci, toate micile probleme dispar și
rămân doar două întrebări majore: „vom putea menține bobul
pe pistă?” și „mai e mult până la capăt?” Întrebările
sunt valabile pentru bob; în materie de etică, ar trebui să știm
care este axa față de care trebuie să păstrăm echilibrul.
Cât despre sfârșit, el nu are sens
aici, cu atât mai mult cu cât rostul moralei, mai ales în zilele
noastre, este să nu-l
precipităm într-unul catastrofal, nedorit, și până una-alta,
să facă viața mai agreabilă în condițiile existente.
*
-
Lună nouă! Pune mâna pe bani, ca
să ai toată luna viitoare.
-
În primul rând, nu e nouă, că e veche.
În al doilea rând, nu vei vedea niciodată luna nouă cu adevărat.
-
M-ai băgat în ceață. În primul
rând, de unde știi că e veche și nu e nouă?
-
Când e veche, are formă de C, ca acum. Când
e nouă are formă de C în oglindă, sau dacă vrei de D,
fără bara din stânga.
-
C de la creștere și D de la
descreștere, dar interpretate invers.
-
Exact! Trebuie să vezi un pic în spațiu
și să-ți imaginezi poziția soarelui și a lunii în cele
două momente.
-
Bine! Și de ce zici că nu voi vedea
niciodată luna nouă? Vrei să spui că nu voi avea
niciodată bani? Eu cred că deja am ceva.
-
Ai, nici-vorbă! Acum vezi luna, fiindcă
soarele încă nu a răsărit. La lună nouă, soarele apare
mai întâi, iar strălucirea lui te va împiedica să vezi luna.
Urmărește fenomenul în zilele următoare.
-
Atunci de ce se spune că e bine să pui
mâna pe bani când vezi luna nouă?
-
Este o păcăleală.
-
Mai mult o luare peste picior, decât o
păcăleală.
-
Acum, că te-ai prins, putem trece la
altceva.
-
Ca de exemplu?
-
. . .
*
Evoluție
în izolare
Obișnuim
să judecăm oamenii după mentalitatea noastră, deși ea
nu se potrivește cu a lor. Ne intrigă chiar și faptul că
mentalitățile noastre nu sunt identice. Dar de ce ar fi?
Însăși evoluția filosofiei a fost nu doar rezultatul logicii filosofilor, ci și efectul unor evenimente care i-au marcat și le-au modificat mentalitatea. Astfel, războaiele din perioada 1756–1763, reunite sub eticheta „Războiul de 7 ani” și denumite de Churchill „Primul Război Mondial”, fiindcă a implicat aproape toate marile puteri, a marcat puternic mentalitatea vremii.
De asemenea, unele evenimente naturale majore, i-au influențat și ele pe filosofi. Printre ele, din aceeași perioadă, cutremurul urmat de tsunami din Portugalia anului 1755. Consecința se poate vedea în lucrările unor filosofi ai timpului, ca „Monadologia” lui Leibniz, sau opusul ei, „Candide”, a lui Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot ce-a întâlnit în cale, prin vocea lui Candide ne recomandă cuminte „Să ne cultivăm grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să ne vedem de treburile noastre mărunte și să abandonăm problemele majore, pe care – oricum – nu le putem rezolva. O spune însuși Candide, la sfârșitul aventurilor sale.
Orice om, orice societate, este rezultatul propriei sale istorii, care i-a modelat personalitatea. În consecință, nu trebuie să ne mire faptul că grecii sau egiptenii sunt diferiți de noi și diferiți față de cei din trecut.
Imaginea societăților primitive formate din triburi conduse de „sfatul bătrânilor” aleși pașnic dintre înțelepți este cu siguranță idilică. Câțiva cercetătorii au experimentat relațiile umane cu un grup de bebeluși lăsați singuri într-o cameră, dar urmăriți prin vizor, este relevant. În scurt timp, deși nu știau încă să vorbească, micro-societatea lor s-a stratificat: atenția majorității s-a concentrat asupra unuia singur, devenit astfel conducător, înconjurat de adulatori. Doar câțiva au rămas în expectativă, unul chiar ros de invidie. Romanul lui William Golding, „Împăratul muștelor”, este și el relevant: un grup de adolescenți, naufragiați pe o insulă pustie, se structurează din proprie inițiativă prin liberă voință, în funcție de personalitatea fiecăruia. În carte, după o primă parte, în care cei mai inteligenți mobilizează pe încă câțiva și reușesc să găsească soluții practice de supraviețuire, urmează reversul. Tocmai cei care au stat deoparte, invidioși dar ambițioși i-au îndepărtat pe primii și au declanșat un război în toată regula. Rezultatul a fost un dezastru. Un război între copii. Evoluția lor a fost aidoma celei oamenilor mari: cei cu multă voință și, eventual, carismă, se impun majorității, deși le lipsesc tocmai calitățile necesare unui bun conducător.
Atitudinea oamenilor nu este, din acest punct de vedere, cu nimic diferită de cea a animalelor sălbatice. Datorită inteligenței, oamenii sunt mult mai performanți. Nu avem însă nici un motiv să credem că societățile primitive arau altfel organizate decât animalele sau altfel decât omenirea azi. Filmul „Cei șapte magnifici”, realizat de americani în stil american după japonezul „Cei șapte samurai”, avansează ideea că un sat de oameni pașnici nu poate trăi în liniște și că are nevoie de apărători, deoarece pe lume există și oameni răi. Apărătorii se pot ridica din mijlocul lor, sau veniți din afară ca ocupanți și, în cele din urmă, acceptați, pentru a-i apăra în fața altor cotropitori, mai răi. Istoria oricăror teritorii poate fi citită în această cheie. Teritoriul Franței, spre exemplu, rămas fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, a fost o țintă ușoară pentru franci, triburi germanice. Culmea ironiei este că Franța le poartă și azi numele. Marea majoritate a familiilor regale europene au aceeași origine germanică. Căpeteniile militare france, odată așezate în teritoriu, și-au construit fortărețe, devenite ulterior cetăți și apoi castele, de unde îi puteau stăpâni pe localnici, rămași la munca câmpului. Cu timpul, aceste mici feude sau mărit, fie prin unire în lupta cu inamicii (arabi în cazul Franței și al Spaniei), fie prin dispute între ei. Astfel au apărut regatele de mai târziu.
Cu timpul, micile încăierări dintre triburi au ajuns războaie mondiale. De ce am crede că lumea a devenit mai pașnică? Sau invers, de ce am crede că în trecut au fost altfel. De ce s-ar fi schimbat atât de mult ceea ce în natură este fundamental de milioane de ani? Numai tehnologia a avansat; oamenii sunt aceiași, doar mai perfizi.
Animalele slabe trăiesc în comun: turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători individuali. Oamenii procedează la fel. Când se simt siguri pe ei, sunt răi. Când sunt slabi, se unesc cu alții, protestează și fac greve. Acesta este rezultatul unui proces îndelungat de evoluție, nu neapărat înspre bine, ci și înspre rău. Doar evoluție!
Se întâmplă însă ceva: procesul poate fi reversibil într-o oarecare măsură. Dacă în trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate - la luptă ca și la dans erau împreună – omul modern este din ce în ce mai singur. Și nu pentru că i s-ar impune. Este dorința lui să se desprindă de societate. Primul lucru care îi displace este să meargă la serviciu, adică să-și exercite rolului lui firesc în societate, deși el este un animal social prin excelență. Fără societate nici n-ar putea exista. Vrea să aibă cât mai mult timp liber, pe care să și-l gestioneze după bunul său plac și nu după cum pretinde societatea. Tehnologia modernă îi permite să efectueze acasă din ce în ce mai multe activități. Calculatoarele electronice pot fi de mare ajutor, mai ales conectate la o rețea. Oamenii colaborează din ce în ce mai puțin, iar în lupta pentru existență sunt de obicei adversari. Colaborarea este rara avis. Din punct de vedere cultural, situația este și mai categorică. La horă nu mai merge nimeni. Dansurile moderne sunt doar pentru perechi, în vederea împerecherii. Teatrul grec din Epidaur avea o capacitate 14.000 de locuri, deși în localitățile din împrejurimi se aflau mai puțini locuitori. Astăzi, teatrele din orașe cu sute de mii sau chiar cu milioane de locuitori rămân aproape goale la majoritatea spectacolelor, deși ele, teatrele, sunt minuscule în comparație cu cele din trecut. Oamenii preferă televizorul, la care se uită individual. Deocamdată, la filmele făcute în studiouri mari, de echipe numeroase de profesioniști, dar s-ar putea ca într-un viitor destul de apropiat să prefere filmele făcute de ei înșiși, în care eroii principali sunt chiar ei. El, omul modern, nu mai este un animal slab. Se întâmplă așa, datorită tehnologiei. Exacerbându-și individualismul, tehnologia nu-l va mai servi, filmele făcute de el și cu el însuși ca unic erou nu-l vor mai satisface și, atunci, va redeveni un animal slab, obligat să trăiască în turmă.
Turmele însă nu au conducători; doar haitele. Iar conducătorii sunt așa precum îi știm.
*
- Au durat cam mult discuțiile
și vom întârzia la masă.
- Nu-i nimic! Le dăm telefon
nevestelor, le spunem că nu putem ajunge acasă la prânz și vom
mânca la un motel, undeva pe drum.
- E bine cum spui, dar mie îmi place
să mănânc acasă.
- Vechi obiceiuri. Astăzi a crescut
oferta localurilor publice, așa că ai de unde alege.
- E adevărat. Totuși, prefer
să-mi fac singur de mâncare – mă rog, împreună cu
nevastă-mea – și să știu eu ce-am pus în mâncare, nu
să-mi dea ei cine-știe-ce. . . Nu prea ești convins că am
dreptate.
- Ba da, dar mi-ai adus aminte de o
întâmplare. Un muncitor de la o uzină brașoveană a obținut
după 1989 via familiei, într-o zonă viticolă foarte bună.
Bucuros, în primul an, a obținut un vin excelent. Mi-a vândut și mie
20 de litri. După prima damigeană de zece litri, am fost și eu
la fel de bucuros că voi avea o sursă bună de vin de calitate.
- Sigur natural.
- Bineînțeles. La a doua
damigeană însă, m-am dezumflat. Vinul se degradase.
- Deși era natural.
- Tocmai de aceea. Cauza am aflat-o tot de
la el. Pentru ca să-și elibereze canistrele în care îl transportase,
și-a procurat un butoi și a vărsat acolo tot vinul. De la
început butoiul n-a fost plin și, pe măsură ce mai lua din el,
se golea și mai mult, astfel că vinul stătea practic descoperit.
Mi-am încercat norocul și în anul următor, în speranța că
omul o mai fi învățat ceva.
- Și?
- Între timp a ieșit la pensie
și, în timpul culesului, s-a dus să se ocupe personal de toate
activitățile. În primul an, altcineva se ocupase de tot. Acum, cum
era și zgârcit, nu a angajat culegători. A cules singur, ceea ce a
însemnat câteva zile bune.
- Era singur? Nu avea familie,
părinți, bunici?
- Nu. Era copil când a venit la
Brașov. A urmat o școală de ucenici, s-a angajat muncitor
și a lucrat în aceeași întreprindere până la pensie.
Părinții s-au angajat și ei în industrie, dar în alt oraș.
La început și-a vizitat bunicii în vacanțe și primele concedii.
Încet-încet însă, propria-i familie, copiii, i-au creat alte
priorități. Între timp, bunicii au murit, soția de asemeni
și nu știu nimic despre ceilalți. Se pare că era
într-adevăr singur. În mod sigur, acum, de vie se ocupa doar el și
mai știu că tot vinul obținut l-a valorificat singur.
- Bine-bine, și de ce îmi spui mie
toate astea? Ce legătură are cu faptul că mie îmi place să
mănânc acasă?
- Afirmația „Știu eu ce-am pus
acolo”. Și el era convins că,
executând personal de toate treburile, așa cum știe el, va
obține un vin perfect.
- Și n-a fost așa?
- Nu, pentru că el nu avea habar de
ceea ce înseamnă profesiunea de podgorean. Ți-am spus că a
lucrat toată viața ca muncitor la Brașov. Despre ce făceau
bunicii avea doar cunoștințe vagi. Prima greșeală a fost la
cules. Strugurii odată culeși încep să fermenteze, chiar
dacă acest proces nu este foarte vizibil. Până i-a stors și pus
în butoaie pentru fermentație anaerobă, ei au fermentat în
prezența aerului, ceea ce înseamnă că, în loc de alcool, au
produs oțet. De aici acreala din vin.
- Asta știu și eu. Orice fruct,
în prezența aerului se oțetește. Doar pruna nu
oțetește.
- Ba da! Dar masa de prune aruncate în
vase mari face coajă, care nu permite aerului să pătrundă
în profunzime. - Ai dreptate! Am văzut într-un sat de pe lângă
Vălenii de Munte cum cineva săpase o groapă cam de trei pe trei
metri și cam de un metru și jumătate adâncime, capitonată
cu o folie de plastic. Acolo aruncase prunele din livada de lângă
casă. Știi, toamna este mult de lucru la țară și nu
avea prea mult timp să se ocupe de prune. Așa că zăceau
acolo. Prin coajă vedeam cum, din când în când, apar bule de aer, ca la o
mămăligă vârtoasă.
- Deșteaptă chestie. Aerul iese,
dar nu intră. Fermentație anaerobă ca la carte.
- D-aia fac românii țuică de
prune.
- Nu știu chimie, dar experiența
i-a învățat.
- Am și eu un exemplu de
realizări savante, produse din ignoranță.
- Care? Sunt curios să aflu.
- Săbiile de Toledo. Nu știu
dacă erau fabricate chiar în Toledo, fiindcă se întâmpla în timpul
cuceririi arabe, dar procedeul este interesant. Se fabricau din fier cât mai
pur, care era înroșit și bătut pe nicovală, până se
obținea o lamă subțire, care era apoi îndoită, iar cele
două jumătăți erau suprapuse. Se băga din nou în foc,
se înroșea și se repeta operațiunea de câteva ori. Săbiile
puteau fi recunoscute după dungile fine de-a lungul lamei, rezultate din
suprapunerea fâșiilor. Fabricanții nu știau chimie, dar
obțineau oțel fără să știe, cu câteva secole
înainte ca acesta să fie cunoscut. Prin încălzirea la foc, în fier
intrau cantități mici de carbon, exact atât cât să aducă
aliajul la compoziția cunoscută azi ca fiind oțel.
- Interesant. Am aflat și eu ceva.
- De la mine. Sunt și eu bun la ceva,
nu?
- Ei, acum nu te da modest. Știu
că știi că ești mai bun decât te lauzi.
- Numai la mâncare nu vrei să-mi dai
dreptate.
- La mâncare ești un tradiționalist.
- Și nu ești de acord cu
tradițiile culinare românești?
- Da și nu. Sunt unele care îmi plac.
Îmi plac chiar foarte mult. Nu toate însă și, trebuie să
recunoști, majoritatea sunt dovezi ale sărăciei.
- Adică!
- Supele, spre exemplu.
- Eu nu concep un prânz fără
supă.
- Mâncarea săracului. Iei câteva
legume cultivate în spatele casei, le fierbi cu multă apă și
hrănești astfel toată familia.
- Mai ai și alte exemple din astea?
- Pâinea mâncată în exces.
- Ce ai cu ea? Eu mănânc pâine la
orice mâncare, în afară de desert. Cu toții facem la fel.
- Nu chiar cu toții. Explicația
este grâul, produs principal al agriculturii românești.
- Și cu grâul ce ei?
- Produs al agricultorului leneș.
Între cultivat și cules nu are nevoie de nici o altă muncă. Nu
tu prășit, plivit, ciupit și altele de genul acesta.
- Ai fi vrut să-i vezi pe români
muncind precum chinezii la orez.
- Nu, dar este un exemplu care ar trebui
să ne dea de gândit.
- Am înțeles. Acum însă mi s-a
făcut foame, așa că aș mânca ceva chiar și de la
motelul ăla cu reclamă de patru pe trei metri.
- Are chiar un restaurant bun. Am mai fost
aici.
- Atunci, STOP! Gata cu criticile!
*
Mai demult, am
văzut un film francez, care mi-a rămas în memorie. Era pe la
începutul evoluției materialelor plastice și tocmai acesta părea
să fie subiectul. Producătorii intuiseră dezvoltarea
ulterioară a acestor materiale. Eroul principal era angajat al unei
fabrici ce producea tot felul de obiecte din asemenea materiale. Era bine
văzut la serviciu și beneficia de unele avantaje. Astfel, casa lui
era mobilată ultramodern, majoritatea obiectelor fiind, bineînțeles,
din plastic. Totul mergea ca pe roate, până când – dintr-un motiv care îmi
scapă acum – o mică disfuncție are repercusiuni în lanț și
totul se prăbușește. Multe dintre obiectele ce făceau
mândria lui se distrug, și, în final, el însuși calcă pe un cui și
se dezumflă, ca un balon înțepat.
Când totul este
artificial, și omul devine lipsit de consistență.
*
-
Vorba americanului: sunt mândru că pot
să plătesc impozit statului american, dar n-aș avea nimic
împotrivă dacă impozitul ar fi mai mic.
-
Psihologic, este de înțeles. În orice stat
democrat, oamenii își doresc că dea statului cât mai puțin.
-
Numai într-un stat democrat?
-
Trebuie făcute câteva diferențieri. În
trecut, impozitul – să-i zicem așa – era benevol pentru cei mai bogați
și impus doar celorlalți.
-
Ia uite ce cumsecade erau bogătașii!
-
N-aș zice. Cumsecădenia lor era
răsplătită. Considerau că ei sunt statul, pentru
că prin stat ei își
apărau interesele.
-
„Statul sunt eu”, a zis cineva.
-
Da! Ludovic al XIV-lea. El a deținut puterea
absolută. Atenție însă, nu se referea la întreaga populație,
care oricum nu avea acces la conducere, ci la parlament, pe care îl ignora și
guvern, format din câțiva aleși și pe care îl conducea
fără prim-ministru. Revin la oile noastre.
-
Așa e! Revenons ŕ nos
moutons.
-
Rege, domnitor, împărat, indiferent de
denumire, era înconjurat de marii proprietari. Boieri cum li se spunea în
Moldova și Țara Românească.
-
Boier era un soi de titlu.
-
Puterea lor politică, influența lor,
era direct proporțională cu contribuția lor în bani, produse,
servicii, ostași în caz de război etc. Era firesc deci ca orice boier
să-și dorească să contribuie cu cât mai mult, dar bineînțeles
că asta depindea de posibilități.
-
Bine, am înțeles. Asta era sus. Dar jos,
pentru ceilalți, care era impozitarea?
-
Nu știu să-ți spun în detaliu. În țările
române exista și expresia „a lua cu japca”, deci nu prea era ceva stabil și
legiferat. Dar, să ne uităm pe Internet. . . Așa. . . Uite! „Spania între 4 si 10%, Franța între 5,5
si 20%, Luxemburg 3%, Italia 4%, Irlanda 4,8%, Germania 7%, Olanda 6%, Cehia
10%. Marea Britanie a eliminat taxa pe valoare adăugată la alimente,
dar nivelul standard de 20% se aplică în restaurante.”
-
Și în Statele Unite?
-
„În Statele Unite, că de aici am plecat, nu se aplică o
taxă pe valoare adăugată. Există în schimb o taxă pe
vânzări stabilită de fiecare stat în parte, la care se adaugă o
taxă locală variabilă de la un stat la altul. Cea mai mare este
în California 7,5%, iar cea mai mică în Colorado 2,9 procente.”
-
Uluitor! Se pare că noi, românii, avem cea
mai mare taxă din lume.
-
Nu știu dacă din lume, dar printre cele
mai mari în mod sigur.
-
Înseamnă că suntem printre cele mai
avansate.
-
De ce zici asta?
-
Păi, în trecutul îndepărtat se folosea
zeciuiala, adică a zecea parte.
-
Iar în Evul Mediu, țăranul din
Transilvania plătea nona, adică a noua parte din recoltă. Ei,
da! Dacă o iei așa, am progresat mult.
-
Mult prea mult. Să fie comunismul de
vină? Știu că nu ești un fan al acestui tip de guvernare.
-
Doamne ferește! Apropo de Dumnezeu, știi
că acolo unde toți oamenii au drepturi egale asupra a ceea ce doresc,
ei devin dușmani. Scrie în Biblie. În Leviathan, cred.
-
Firesc! Dacă doi oameni doresc același
lucru, dar de care nu se pot bucura amândoi, ei devin dușmani. Dar asta nu
se întâmpla în România ceaușistă.
-
Pentru că înainte de orice, primul obiectiv al
acestei guvernări a fost aducerea populației la nivelul minim de
supraviețuire, deci la sărăcia absolută. Omul trebuia
să locuiască într-o cușcă, exagerat numită apartament,
să meargă la serviciu și să facă mulți copii.
Orice dorință era penalizată.
-
Vorba lui Churchill: „Viciul capitalismului este distribuția inegală a bogăției,
în timp ce demnitatea socialismului este distribuția egală a
sărăciei”. Am citat din memorie.
- Bună memorie!
*
Intrasem într-o mică localitate și doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete și mai aveam încă mult de mers până la destinație. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar și nici măcar un chioșc cu răcoritoare, am ieșit din mașină și am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă și mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puțin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie.
Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă și foarte îngrijită. Nu știu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar și casă, de o parte și de alta a „porții”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existența unei persoane sensibile. Ușa era și ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. Am sunat și am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Totuși, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uși erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Și tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curățenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin ușa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - și poate că așa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa și șase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai știu să fac. Când totul a fost gata și îmi sorbeam încet licoarea, simțeam cum, la fiecare înghițitură, primeam informațiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea inițială cu privire la aceasta casă și localitate, deși nu-mi vorbea nimeni. Poate m-au ajutat fotografiile de pe pereți
Proprietara era o cântăreață de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, nu mai mare cât un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de localitate, dar nu și de oamenii care au ajutat-o în copilărie și pe care i-a ajutat și ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă și, cu cât celebritatea ei creștea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesioniști, dar, pe lângă aceștia, a reușit să racoleze mulți concetățeni, pentru activități mai puțin pretențioase. Avea și un avantaj: aceștia îi erau sinceri și devotați. Pe cei mai talentați dintre copiii lor i-a trimis la școli și, după absolvire, i-a angajat ca profesioniști. Nu știu dacă, în acest moment, ea mai era în viață sau nu. Oricum, nu mai are mare importanță. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o și îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezența ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puține, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente și, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o ușă, nimeni nu o păzește. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineață pentru curățenie. În mod oficial, nimeni nu o plătește, dar cu toții o ajută, fiindcă toți se ajută între ei. Acum am înțeles și rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un șef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuții, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observații la propunerile făcute.
Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, iar motorul este cel de la mașina salubrității, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 și jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, așa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva, deși mi-a plăcut acest vis.
*
- Te deranjez? Văd că te
uiți pe Internet.
- Nu mă deranjezi deloc. Tocmai am
găsit ceva amuzant. Să-ți citesc și ție.
- Ar fi cazul, fiindcă de
urâțenii avem parte din belșug.
- „Dionisie Ecleziastul descrie zaiafetul ce a avut loc în timp ce la
curte era oaspete amiralul flotei turcești, Husein Kuciuk. Acesta a cerut
domnului să-i cheme și pe boieri cu nevestele lor. Boierii au acceptat, dar au refuzat
să vină și nevestele. Atunci au fost alese de pe stradă cele mai frumoase femei ușoare,
fiind instruite, îmbrăcate elegant și prezentate ca soțiile
celor prezenți...”.
- Unde ai găsit asta?
- La https://www.dacoromania-alba.ro/nr60/
- Presupun
că se petrecea în timpul domniilor fanariote.
- Bineînțeles. Stai să vezi! „La încheierea zaiafetului, pofticiosul
oaspete a cerut să-i oprească una dintre femei pentru el, iar
celelalte să fie repartizate la paturile agalelor turcești. Zis și
făcut. Dimineața, cămărașul domnesc
le-a dezbrăcat de hainele scumpe și le-a dat drumul.”
-
Nu știu ce ai găsit amuzant în asta, că pe mine m-a oripilat.
Când s-a întâmplat asta?
-
Pe la sfârșitul lui 1700, aproape de 1800.
-
Și noi pretindem că suntem o țară europeană din
moși strămoși.
-
Și descindem din mărețul neam al dacilor.
-
Mare dezastru și domniile fanariote.
-
Dezastru și nu prea. Da, este adevărat, au făcut mult rău,
dar au făcut și bine, chiar fără să vrea. Erau
trimișii turcilor, așa că răul este explicabil. De asemeni
și comportarea lor lipsită de responsabilitate față de
țările române.
-
Și, mă rog, care a fost binele?
-
Uite, o idee ne poate da chiar relatarea cu zaiafetul. Este adevărat
că printre domnitorii fanarioți au existat și unii serioși,
dar și mulți lipsiți de caracter, care – printre altele – abuzau
de femeile românce, unele chiar soții de boieri. Și nu numai
domnitorii, ci și alții din anturajul lor.
-
Ăsta e binele despre care vrei să-mi vorbești?
-
Ăsta e preludiu. Este de presupus că, în urma acestor relații,
rezultau copii. Cum orice mamă își iubește copilul, dorește
ca lui să-i meargă bine, iar pentru asta se străduiește
să-l pregătească cât mai serios pentru viață. Uneori
și tații puteau avea sentimente paterne. Să nu uităm
că fanarioții erau greci educați.
-
Da, erau greci din cartierul Fanar al Istanbulului, folosiți de turci
tocmai pentru calitățile lor intelectuale.
-
Cum mamele aveau nevoie de sfaturi pentru educația copiilor, cele mai
valorase au fost cele furnizate de către acești greci, iar printre
ele a fost și trimiterea copiilor la studii în străinătate, în
special la Paris. Până la venirea fanarioților, marea majoritate a
boierilor români erau analfabeți
-
Și Dimitrie Cantemir? Chiar și Voltaire i-a citit lucrările.
Avea o părere excelentă despre el. Fiul lui, Antioh, a ajuns primul
poet rus, că acolo a emigrat tatăl lui. Să nu-mi spui că a
fost o excepție.
-
A fost mai mult decât o excepție. A fost un caz izolat. Ai uitat că a
fost capuchehaie. Trimis la Poartă ca zălog, a fost educat de turci.
Românii nu au avut nici un rol în educația lui. Tată său,
Constantin Cantemir, a fost analfabet. Revin la subiect. Cum spuneam, boierii români, dacă ei se
simțeau bine în neștiința lor de carte, ne aveau nici un motiv
să-și dorească altceva pentru copiii lor. Ideea de a-i
școlariza nu putea veni decât din exterior.
-
Tu ai dreptate! Și așa se explică mulțimea
junimiștilor, care au făcut posibilă revoluția de la 1848.
-
Ei, așa ne mai înțelegem.
*
Plouă
Se pare că soarelui
îi este rușine. În timpul nopții, pentru că e senin, se ascunde
în spatele Pământului iar ziua își pune un văl de nori. Ba,
uneori, activează și tunurile de apă. Cu blândețe! Nu se știe
de ce. Poate din timiditate sau fiindcă doar atât poate. Ar exista și
ipoteza că vrea să ne atragă atenția că ceva nu e în
regulă cu noi. Sau cu el. În lupta cu tunurile cu apă ne
antrenăm și noi. Tot timid și mai rar! Mai grav este că am
greșit ținta. Protestăm împotriva guvernanților, deși
ar trebui să protestăm împotriva noastră, că doar noi i-am
votat. Cât despre soare, eu cred că ne cere ajutorul, după ce a
constatat că, în timp ce el se răcește, noi ne încingem.
Speră să-i dăm ceva din surplusul nostru de căldură.
Iluzii! Noi nu știm să dăm. Știm doar să luăm, dar
nu știm ce. Luăm de aceea tot ce se ivește, bun și rău
laolaltă. Acum, ce să zic? Cum ne-o fi norocul! Deși se spune
că, în viață, „cum îți vei așterne, așa vei
dormi”. Noi ne-am învățat însă din copilărie ca altcineva
să se ocupe de sănătatea noastră și așteptăm
să ni se aștearnă, deși nu spune nimeni „cum ți se așterne”.
Se pare deci că umanitatea nu s-a maturizat încă. Și, de unde nu
e (rațiune) nici Dumnezeu nu cere.
*
-
La
animale, femela selectează. Masculul se împopoțonează pentru a
fi remarcat și o curtează delicat. Femela este deci șeful.
Masculul este doar gardianul. El păzește terenul. La oameni, femeile
se împopoțonează, iar bărbații aleg.
-
Așa
era cândva. Între timp, și-au revenit.
-
Și asta pentru că femeia poate alege
doar dintre bărbații care o aleg pe ea.
-
După ce i-a vrăjit cu farmecele ei.
-
Complicat! La animale era mai clar.
-
Dovadă că lumea noastră s-a
dereglat.
Sfârșitul părții a opta