Cristache
Gheorghiu
Maieutica de
buzunar
Brașov, 2019
ISBN 978-973-0-30738-2
Tabla de materii
Cuvânt înainte 5
Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7
Arta ca meșteșug și
meșteșugul ca artă 30
Jocul cu litere 70
Prieteni cu înțelepciunea 130
Să vezi și să nu crezi. Să
trăiești și . . . 157
Cercetează ceea ce
crezi 203
Pe repede înapoi 235
Variis mixta 370
Cuvânt înapoi 418
A șaptea parte
*
-
Acum, la vârsta noastră, cei câțiva ani
diferență nu mai contează. Suntem aproape la fel de
bătrâni. Pe când eram adolescenți însă, cei câțiva ani
diferență între noi ne plasau în generații diferite.
Gândește-te că pe când tu aveai zece ani, eu aveam șaisprezece.
Tu te jucai cu nu-știu-ce, în timp ce eu umblam după fete. Când
veneai la noi în vacanță cu mama și fratele tău, presupun
că erai nemulțumit că nu prea ne jucam împreună, deși mama
ta mă cam obliga să mergem împreună la plajă. Eu nu aveam
răbdare să stau, mai spuneam ce nu trebuia, așa că, în loc
să fiu modelul de urmat, devenisem modelul de evitat.
-
Da, îmi amintesc și acum, că odată
ai spus un banc politic, ceva cu Ana Pauker, iar mama ți-a corectat
imediat intonația, transformând ironia într-un slogan, pentru ca noi
să nu învățăm ce nu trebuie.
-
Ea era foarte atentă, ca nu care-cumva voi
să comiteți greșeli la școală sau la joacă cu alți
copii.
-
E adevărat că noi ne cam plictiseam la
voi, unde nu prea aveam ce face. Era mai distractiv la rudele tatei, unde era
noutatea vieții la țară și, mai ales, spațiu de
joacă aproape infinit. Era grozav! Ah, și mai era ceva: lipsa
ochiului vigilent al mamei. Acolo mergeam cu tata, căruia îi plăcea
să discute cu cei de vârsta lui, iar noi eram cu mult mai liberi. Cât
despre mama, pot spune că a fost chiar severă cu noi. Aveam program
fix, pe care trebuia să-l respectăm.
-
Pentru ea, totul se înscria într-un program.
Chiar și pentru ea însăși. Așa s-a format încă din
copilărie. Mama povestea că, la un moment dat, a început să ia
lecții de vioară. Fiind cele mai mici din garnitura de patru fete și
un băiat, câți au zămislit bunicii noștri, ele erau cele
mai mici și locuiau în aceeași cameră. Tanti nu avea nici o
vină; trebuia să exerseze, deși se putea duce în altă
cameră. Casa era destul de mare. Pentru mama era însă cumplit să
suporte scârțâiala viorii în mâna unui începător, așa că
pleca ea. Erau și firi diferite. Pe cât era de pragmatică mama ta, pe
atât era de romantică, jucăușă și dezinvoltă mama
mea. S-au iubit, dar – cum se întâmplă peste tot – frații se mai și
ciondănesc.
-
Mama a fost diferită chiar și față
de tata. La ei se potrivește ideea aia cu atracția contrariilor.
-
Diferența dintre ei era, într-adevăr,
foarte mare. S-au completat însă foarte bine unul pe altul. Pragmatismul
ei le-a folosit. Cred că ea era capul familiei.
-
De ce spui asta?
-
Așa cred. Îmi amintesc o relatare a mamei.
Când au apărut primele idei legionare, nenea cocheta cu ele și avea
câțiva prieteni, cu care discutau.
-
Era aproape firesc. La început, ideile
păreau frumoase, chiar nobile. Nu întâmplător au aderat la ele oameni
de valoare ca Mircea Eliade, Emil Cioran și mulți alții. Ei nu
pot fi responsabili de dezastrul de mai târziu. Tata, ca ardelean, era un mare
patriot.
-
Știu. Dacă începea să
vorbească despre istoria României, era aproape imposibil să-l oprești.
Așa este, ai dreptate. Dar cea care a sesizat pericolul denaturării
acestor idei a fost tanti. Ea a simțit că, din momentul în care se
încearcă organizarea politică a ceea ce mai târziu a devenit mișcarea
legionară, ideile cele mai nobile devin doar suport pentru propagandă
iar, atunci când sunt racolați pentru mișcare oameni fără
căpătâi, chiar criminali, totul se va duce de râpă. Ea este cea
care i-a interzis cu duritate lui nenea să mai întrețină relații
cu prietenii lui și, astfel, l-a salvat de la ceva ce i-ar fi putut fi
fatal.
-
Eu nu știu nimic despre asta.
-
Păi nici nu te născuseși.
-
Și tu de unde știi? Chiar dacă te
născuseși, erai foarte mic.
-
Ți-am spus. De la mama.
-
Mama mea nu mi-a spus.
-
Nici nu avea motiv s-o facă. Exista riscul
să înțelegi greșit și – mai ales – să vorbești ce
nu trebuie pe unde nu trebuie. În plus, oamenilor le este mai greu să
vorbească despre ei înșiși. Din exterior . . .
-
Din exterior poți fi mai obiectiv.
-
Și voi frații erați foarte diferiți.
Tu erai dinamic, în timp ce el era cu mult mai moale.
-
Așa este! Asta însă nu l-a împiedicat
să devină profesor de matematică.
-
Ceea ce m-a mirat și pe mine. Îmi amintesc,
când veneam la voi, erați obligați să dați câte un mini
„recital” la pian. Tu cântai cu destule greșeli, dar melodia curgea bine,
în timp ce el se opintea la fiecare greșeală și o lua de la
început. Rareori reușea să termine. Pentru noi, ascultătorii,
era greu de suportat.
-
Știu că ați avut și voi pian
cândva, dar a dispărut. Nu știu ca tu să fi cântat.
-
Din păcate, așa e. Doar sora mea a luat
lecții. Ea era mai mare, dar nu prea i-a plăcut. Eu am fost
considerat prea mic, banii erau puțini, așa că doar am
zdrăngănit de capul meu. Învățasem notele și încercam
mici melodii cu mâna dreaptă. Doar Marșul
măgarilor îl știu și azi la două mâni. Mai târziu, când
eu m-am mai mărit, s-au micșorat și mai mult veniturile și
pianul a trebuit să fie vândut.
-
A fost o perioadă grea, mai ales pentru voi.
Singuri, cu o mamă văduvă și o bunică ce trebuia
ajutată.
-
Grea pentru toți din familia noastră.
Pentru noi, în mod particular, a fost cumplită. Motiv pentru care o admir
pe mama, care – în condiții extrem de grele – nu numai că s-a
sacrificat pentru noi, dar a ținut să ne terminăm studiile. A
vândut aproape tot ce se putea vinde, în final și o jumătate de
casă.
-
Mă gândesc de multe ori la voi, mai ales
atunci când îi aud pe unii lăudându-se că pe ei sărăcia i-a
determinat să plece de la țară și să ajungă
te-miri-ce la oraș. Nu zic că erau bogați, dar nu au habar ce
înseamnă sărăcia lucie.
-
Eu mă consolez amintindu-mi de un caz și
mai trist: cel de la care am luat eu primele lecții de engleză.
După câțiva ani de pușcărie în lagărele comuniste, a
primit domiciliu forțat într-un sătuc uitat de lume. A stat într-o
casă-colibă la marginea satului, la o bătrână, care nu prea
avea nici ea din ce trăi. Au supraviețuit amândoi prin mila consătenilor.
Când l-am cunoscut eu, arăta ca o piesă de muzeu, material didactic
pentru o lecție de anatomie. I se vedeau toate oasele. El nu greșise
cu nimic, dar fusese fiu de moșier și pregătit pentru o
carieră diplomatică. Cu toate acestea, regimul la care a fost supus
era cu mult mai dur decât a celor cu domiciliul forțat la
Câmpulung-Muscel, spre exemplu.
-
Noica &
compagnie.
-
Noica a avut posibilitatea să facă
meditații cu elevii din oraș și să câștige bani. În
plus, putea discuta cu alți condamnați de aceeași factură
cu el. Chiar și în pușcărie, condamnații din aceeași
celulă puteau discuta între ei, fiindcă aparțineau aceleiași
categorii. Nimic din toate acestea nu era posibil în cătunul în care
fusese izolat cel despre care vorbesc.
-
Cu adevărat izolat.
*
Obișnuim
să ne justificăm nevolnicia prin poziția geografică,
vicisitudinile istoriei și altele asemenea, adevărate sau mai
puțin adevărate. O primă observație este acea că orice
națiune, dacă a avansat vreodată în disputa cu celelalte, a
făcut-o pentru că a avut voința și inteligența
necesare în momente cheie.
Vorbind
despre „culturile mici”, Cioran, în Schimbarea
la față a României, se întreabă retoric: „De ce noi, românii, etnic
vorbind mai omogeni decât germanii, am trebuit să ne așteptăm
soarta o mie de ani? Situația geografică defavorabilă,
neprielnicia condițiilor, năvăliri barbare, vecini
sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de
afirmare.”
Îmi
vin în minte întotdeauna unele exemple contrare argumentație noastre.
Aproape sistematic, când este vorba despre istoria antică, se explică
nașterea unei civilizații prin condiții geografice favorabile,
cum ar fi situarea la confluența unor civilizații diferite, ceea ce a
permis sintetizarea unei noi civilizații, superioară celorlalte.
Este, spre exemplu, cazul Greciei antice. Ceea ce noi invocăm a fi un
dezavantaj, iată că, a fost pentru greci un avantaj bine fructificat.
Se poate detalia. Dintr-o bătălie pierdută, cum a fost cea de la
Termopile, s-a născut o conștiința națională
asociată cu dobândirea încrederii în forțele proprii, astfel că,
la următoarea bătălie au obținut victoria. Iar atunci când
inamicul tradițional, Imperiul Persan, s-a aflat într-un moment de
slăbiciune, au știut ce să facă. Alexandru cel Mare nu a
fost un strateg chiar atât de grozav pe cât l-au făcut istoricii de mai
târziu. El n-a făcut decât să profite de starea precară a
Imperiului Persan și de moartea lui Darius al III-lea. Ceea ce a triumfat
cu adevărat a fost cultura greacă în perioada imediat următoare.
Această cultură, însă, a trebuit mai întâi să existe pentru
ca să se poată răspândi. Și tocmai această cultură
noi o explicăm ca fiind un rezultat al sintezei făcută de greci
datorită vecinătății cu imperii mai puternice, cu alte
culturi, ca cea egipteană, persană și chiar extrem
orientală.
Ce
facem noi între culturi și imperii vecine? Pendulăm! Este firesc
să procedăm astfel. Nefiresc este că, la trecerea prin punctul
zero nu lăsăm nimic. De ce pendulăm? Din motive de adaptare, dar
și pentru că – atât ca indivizi cât și ca națiune – dorim
să progresăm și atunci de orientăm către ceea ce ni se
pare în acel moment a fi o ținta către care ar fi avantajos să
ne îndreptăm. Cum însă configurația politica se schimbă,
și țintele noastre se schimbă, și de aici, iată,
pendularea. Problema noastră este – cum spuneam – că nu agonisim mai
nimic în ceea ce ar putea fi un progres pentru noi înșine.
Nu
am pretenția să-i imităm pe grecii din antichitate, pentru
că, în mod evident, nu suntem în stare. Am putea totuși să
încercăm să ne comportăm măcar la nivelul propriilor
noștri strămoși. În secolul 19, când Imperiul Otoman pierdea din
putere, oameni precum Kogălniceanu și ceilalți au știut ce
să facă și au construit o Românie europeană. Acum, când
avem din nou condiții favorabile, . . .
mai bine mă opresc.
*
-
Apropo! Tu, sora ta, mama ta, aveți nume
deosebite, în timp ce toți ceilalți membri de familie au nume neaoș
românești. Cum explici?
-
Cred că a fost un curent. Chiar și mama
ta. Amalia este nume german, dar pentru noi, românii, vine din Grecia, unde soția
lui Otto, primul rege al Greciei se numea astfel. Există și azi
hotelul Amalia iar o alee din parcul de vizavi îi poartă numele. Clădirea
primului parlament, azi Muzeul de istorie, au fost construite sub auspiciile
ei. N-a fost doar un curent în familia noastră, ci unul mai general și
mai vechi. Atunci când în Țările Române s-au atribuit nume de
familie, pe lângă terminațiile în ‚escu’ . . .
-
Popescu, Ionescu . . .
-
S-a folosit și ‚u’, cu semnificația „al
lui”. Este genitivul din limba greacă.
-
Există și nume ca Amariei și
altele.
-
Acestea au păstrat obiceiul străbun. Așa
erau diferențiați oamenii cu același nume. Existau mulți
bărbați cu numele Ion, spre exemplu. Pentru a-i diferenția, l-i
se spunea „Ion a Mariei din deal” sau „Ion a Mariei de la moară”,
fiindcă și Marii erau mai multe.
-
Am înțeles.
*
Uneori
am o idee care mi se pare interesantă. Pentru că nu am timp s-o notez
în întregime, notez doar esența ei. Mai târziu, când recitesc notița,
constat că am scris o banalitate. A devenit așa prin generalizare și
pierderea nuanței, care era de fapt ideea.
Într-adevăr, dacă generalizezi prea mult, devii
banal, pentru că ideile mari s-au spus deja. Au valoare numai nuanțele.
Pe de altă
parte, afirmațiile categorice, radicale, percutante, nu convin, fie unora,
fie altora. Ele sunt de aceea evitate. Încercarea de a le face acceptabile,
"îmblânzirea" lor, le anulează însă forța și
devin platitudini.
*
-
Nu prea v-a plăcut munca. Se vede după
față și mâini.
-
Ba mi-a plăcut. Chiar foarte mult. De mic
copil îmi plăcea să mă uit la oameni cum munceau.
-
Să vă uitați doar.
-
Glumeam. Adevărul e că nu mi-a
plăcut, deși am muncit ceva. Au fost vremuri grele pentru noi în anii
de după război, așa că a trebuit să fac și eu
câte ceva pe lângă casă. Joaca însă, recunosc, a fost
întotdeauna prioritară. Jocul este creativ. Munca nu.
-
Erați mai bucuros să mergeți la școală?
-
N-aș zice. La școală înveți,
nu creezi și depinde de profesori dacă știu sau nu să
facă lecțiile atrăgătoare.
-
Să nu-mi spuneți că ați avut
numai profesori eminenți.
-
Nici pe departe. Au fost totuși unii foarte
buni, care au făcut diferența. Poate că dacă erau toți
buni sau răi, n-aș fi fost selectiv. Așa am învățat
că eu sunt cel care trebuie să aleg și să nu iau de bun tot
ce-mi recomandă unul sau altul și – mai ales – să nu cad
victimă întâmplării. Dacă, spre exemplu s-a nimerit să am
un profesor bun la biologie, să-mi aleg această profesiune.
Făceam sport și știam că dacă nu sunt foarte înalt, nu
voi putea fi un bun săritor la înălțime. Trebuia deci să-mi
aleg o probă potrivită fizicului meu. La fel și cu alegerea
meseriei. Trebuia să-mi aleg una potrivită caracteristicilor mele
fizice, dar și psihice.
-
Era perioada în care copiii își aleg idolii.
-
Exact. Și nu numai dintre profesori, ci și
dintre copiii mai mari. Bineînțeles, cu timpul, aceștia creșteau
și confirmau sau infirmau calitățile pe care presupusesem eu că
le au. Eram bucuros în primul caz și – foarte important pentru mine – în
al doilea caz, consideram o lecție de care trebuia să țin seama
în viitor, atunci când sunt pus în situația să evaluez pe cineva,
să știu dacă mă pot bizui pe el sau nu, dacă este
corect, binevoitor, săritor sau invers.
-
Deci ați devenit un bun psiholog.
-
Așa ar fi trebuit, dar, din păcate, nu
am reușit. Am greșit de prea multe ori în această privință,
așa că, acum, la bătrânețe, consider că acesta este
unul dintre punctele mele slabe.
-
Pe mine cum mă caracterizați?
-
Un muncitor căruia nu-i place munca, dar nu
este vina lui ci a sistemului politic în care s-a format.
-
Ați nimerit destul de bine.
-
Mai greșesc și eu.
-
Credeți că, dacă aș fi
trăit în alt sistem aș fi fost mai harnic?
-
Ești prea tânăr ca să vorbești
la trecut. Eu mă refer la situația actuală.
-
Dumneavoastră ați prins vremuri mai
bune?
-
Oh, nu! Dimpotrivă! Copil fiind, avem în fața
adulți pe care îi apreciam și îmi dădeam seama că eu nu voi
putea fi niciodată la înălțimea lor.
-
De ce?
-
Ei se formaseră înainte de invazia sovietică.
Între timp, situația se schimbase, iar șansele mele erau practic
nule. În plus, am prins din plin efectele dezastruoase ale reformei
învățământului din 1948, la indicațiile lui Stalin. S-au
scos limbile latină și greacă, avem o singură oră de
franceză pe săptămână, de regulă după ora de
sport și cinci de limba rusă, de dimineață, să nu fim
cumva obosiți.
-
Și totuși, ați reușit în viață.
-
N-aș zice. Cu timpul, am învățat
să minimizez efectele sistemului asupra mea . . .
-
Și să-l folosiți în avantajul
dumneavoastră.
-
Ei, chestia asta n-a funcționat. Chiar
deloc. Nu am fost atât de priceput, dar nici nu mi-am dorit.
-
Și atunci, cum ați reușit?
-
Prin seriozitate, prin respectarea principiilor
de conduită pe care mi le-am ales, prin consecvență, perseverență,
prestanță . . . Poate că am avut și ceva noroc. Adică
nu poate, ci sigur. În clasa a noua, am avut coleg de bancă un băiat
foarte talentat la desen.
-
Și asta v-a atras către artă.
-
Nu, dimpotrivă. Mi-a arătat că eu,
neavând talentul lui, nu voi putea deveni artist, deci trebuia să-mi aleg
altă meserie. Eram exact la vârsta la care începi să te gândești
ce vei face când vei fi matur. În dreapta însă, despărțiți
doar de culoarul îngust dintre șirurile de bănci – eram o clasă
foarte mare – stătea fiul unui profesor universitar, nepot al unui fost
director de liceu, deci un băiat bine îndrumat de-acasă. Noi trei,
împreună cu alții, am format un grup în care comunicam nu numai la
școală, ci și după-amiezile. Printre altele, colegul din
dreapta, ne aducea cărți bune din biblioteca familiei, lucru rarisim
pe timpul acela, fiindcă librăriile și bibliotecile publice
aveau doar literatură sovietică și propagandistică.
-
Și atunci ați ales să
deveniți om de litere.
-
Nu încă. Asta a venit cu mult mai târziu,
dar mi-a inoculat microbul. Meseria de om al literelor nu era rentabilă,
decât dacă deveneai tu însuți om al partidului. Pentru moment,
consecința a fost negativă. Am fost
excluși din U.T.M., denumirea de atunci a U.T.C.-ului (Uniune Tineretului Comunist).
-
Înseamnă că v-au anulat orice
perspectivă de viitor.
-
Așa părea, că viitorul meu era
definitiv compromis. Era etapa în care sloganul propagandiștilor era
„Băgați spaima în burghezi”. Nu pentru că ar fi avut ei ceva
împotriva burgheziei, în general, fiindcă adevărata lor dorință era „plecați voi, ca să venim noi”.
Adevărul e că România era o țară ocupată, iar
sovieticii n-au făcut altceva decât să aplice regulile dintotdeauna
al războiului: descotorosește-te de vechii lideri și pune în
locul lor oamenii tăi de încredere. (Vezi Machiavelli, Principele, capitolul „În ce fel trebuie guvernate
cetățile sau principatele care, înainte de a fi ocupate, se conduceau
după legile lor proprii”) Primii conducători ai României
socialiste nu erau nici pe departe comuniști.
-
Majoritatea nici nu știau bine ce-i
comunismul. Erau doar trădători de țară, animați de
ură pentru tot ce le era superior. Iar ura au păstrat-o până la
moarte.
-
Au avut însă grijă să le inoculeze
copiilor lor disprețul pentru activități intelectuale. Eh, tempi passati. Din fericire pentru mine,
între timp s-au răzgândit și ne-au lăsat în pace. Burghezii
fuseseră deja eliminați.
-
Grele timpuri!
-
La ceva mi-au folosit totuși. Am
învățat să fiu selectiv, să nu iau de bun tot ce mi se
spune. Să elimin balastul și să rețin ceea ce are valoare
cu adevărat. Asta mă diferențiază și azi de multă
lume și par să fiu cârcotaș, să mă îndoiesc de
adevărul presupus al multor afirmații etc.
-
Așa vă știu toate
cunoștințele. În plus, sunteți un stoic...
-
Ei, nici chiar așa! Cel puțin nu în
sens filosofic, dar știu, sau îmi doresc, să mă abțin de la
ce nu-mi este cu adevărat de folos. Dacă, spre exemplu, ai ales
să nu fii hoț de buzunare, nu trebuie să fii invidios pe cei ce
câștigă mai mulți bani decât tine, practicând această
meserie. Și nu uita, este o profesiune mai grea decât a ta, care cere și
ceva talent. Nu-i ușor să umbli în buzunarul altuia, fără
ca acesta să te simtă.
-
Recunosc, ce fac eu ar putea face oricine.
-
Uite, am să-ți dau un alt exemplu.
Despre matematică se poate spune că este o profesiune ieftină.
-
Cum așa?
-
Ai nevoie doar de un creion și hârtie.
-
Am înțeles. Ca să studiezi fizica
atomică, ai avea nevoie și de un reactor nuclear.
-
Exact. Dacă însă cu creionul și
hârtia ta ai emis o ideea demnă de a fi luată în seamă, atunci
tu însuți vei fi luat în seamă.
-
Dar eu nu sunt matematician.
-
Nici eu. A fost doar un exemplu. Am vrut să
spun că poți fi luat în seamă, iar tu să fii mulțumit
de viața ta, chiar și fără ajutorul statului. Dacă
asta ți se pare prea dificil, atunci folosește-te de ajutorul
statului, dar fă-o cu seriozitate și numai în limitele unei etici
rezonabile.
-
Păi . . .
*
De multe ori am
fost acuzat de către colegi și chiar prieteni că, prin
exprimare, ton și atitudine dau verdicte fără să mă
intereseze opiniile altora. Acuzația mă surprinde, pentru că
opinia mea este exact opusă. Prin definiție, orice opinie, inclusiv a
mea, este subiectivă, deci poate fi, chiar dacă nu în totalitate greșită,
pasibilă de îmbunătățiri. Îmi doresc de aceea cu toată
sinceritatea să comunic cu ceilalți și să le aflu opiniile,
nu pentru ca să le fac lor vreo plăcere, ci pentru că ele mă
ajută să-mi îmbunătățesc propria mea opinie. Evident că,
pentru asta, trebuie să-mi expun opinia mea și să mi-o susțin.
Pretind același lucru și de la ceilalți. Aștept să fiu
contrazis și să mi să permită să contrazic. În acest
fel opiniile noastre se rafinează, pentru că nu tot ceea ce susținem
este greșit, după cum nu totul este corect.
*
-
Dacă a fost gustoasă mâncarea sau nu,
depinde de gust.
-
De gustibus non est disputandum.
-
Trebuie să recunoști însă ca a
fost variată.
-
Foarte variată și – după gustul
meu – foarte gustoasă. Ai devenit un mare maestru. Nu știu cât de
priceput erai înainte accidentul soției. Acum însă, de când ai
avansat de la ploscă la cratiță, cum spui tu, ești
formidabil.
-
Priceput n-aș zice ca sunt. Să nu-ți
imaginez că știu să fac ciorbe, sarmale și altele de felul
acesta. Nu numai că nu știu, dar nici nu mă interesează.
-
Nu știi, pentru că nu te
interesează. Altfel ai ști, sunt sigur. Ai talent, ce mai . . .
-
Am ceva simț. Asta recunosc. Intuiesc ce se
potrivește și ce nu. Știu să fac combinații gustoase.
-
Tocmai asta înseamnă talent. Să știi
ceea ce nu te-a învățat nimeni. Să simți ceea ce trebuie.
-
Tocmai ai reprodus o maximă celebră.
-
Ce maximă?
-
Nu-mi amintesc acum cine a spus-o. Poate Platon.
„Talent înseamnă să faci bine
ceva ce nu te-a învățat nimeni.” Am citat, bineînțeles,
aproximativ.
-
Habar n-aveam de acest text. Eu, recunosc, nu
l-am citit pe Platon.
-
Cred că sunt și puțin zgârcit.
Poate chiar mai mult. Iată! Noi suntem doar doi: eu și soția
mea. Se știe că nu este practic să gătești pentru doar
două persoane. Ne place, spre exemplu, să mâncăm ciuperci la
cuptor.
-
Cu mujdei de usturoi. Cui nu-i plac?
-
Iartă-mă, dar expresia „mujdei de
usturoi” este un pleonasm. Cuvântul „mujdei” vine din franceză: mousse d'ail, adică spumă de usturoi.
-
Uite că am mai
învățat ceva. Simțeam eu că ceva nu e în regulă, dar
nu știam de ce.
-
Nu-ți fă
probleme. Puțină lume știe. Nici chiar „savanții” care
administrează DEX-ul. Nu este sigura eroare. Se spune curent „Salată
de beof din carte de pui”, de exemplu, deși bśuf înseamnă
vită. Deci, am făcut ciuperci la cuptor. Evident cu mult mai multe
decât pentru o zi. Ce a rămas, am împărțit în porții și
le-am pus în frigider, în borcane. Se păstrează foarte bine,
fără alte complicații, cu condiția să fie acoperite cu
ulei. Asta știam mai demult. Soția mea a luat un astfel de borcan
într-o excursie și a fost de-a dreptul savuros după mai bine de o
săptămână. Cum în tava în care am preparat ciupercile era ulei
în exces, surplusul l-am vărsat într-un alt borcan, mai mic, pe care l-am
folosit acum, la salata pe care ai mâncat-o la început de masă. Iată
de ce am spus că sunt, poate, puțin zgârcit. Pe lângă gustul obișnuit,
dat de ingredientele uzuale, ai simțit – chiar dacă nu ți-ai dat
seama – și un ușor gust de ciuperci.
-
Că tot am vorbit
despre talent. Uite, eu nu am deloc talent la muzică, dar ascult cu
plăcere de pe discuri, internet și altele, iar căștile la
radio le am aproape permanent pe urechi când lucrez la ceva ce nu mă
solicită prea mult. Scap astfel de selecțiile făcute de specialiști
pentru Eurovision.
-
Am sesizat
tonul ironic, cu care ai pronunțat cuvântul „specialiști” și
sunt de acord cu opinia ta. Eu mi-am format aceeași opinie încă
înainte ca televiziunea română să devină principalul mijloc de
tembelizare. Sunt extrem de subiectiv, recunosc, dar nu pot face abstracție
de câteva scene, la care am asistat. Am în vedere unii tineri – în special
bucureșteni – fără nici o chemare pentru ceva anume, dar care
cochetau cu televiziunea – la început, pe vremea aceea – pentru că aveau
probabil vreun vecin care lucra deja acolo.
-
Ca să nu mai vorbim despre rude.
-
Exact. Ei bine, acești indivizi
fără vocație, ca toți cei de teapa lor, se unesc și
stabilesc propriile criterii de evaluare. Adevăratele talente nu vor avea
acces.
-
Apropo, ieri am ascultat Nabuco, de Verdi.
-
Din Nabuco
mie îmi place doar corul robilor.
-
Tocmai despre asta voiam să vorbesc. Și
mie îmi place. Am însă o observație, dincolo de muzică.
Nabucodonosor nu a luat robi. Există o regulă a cuceritorului,
conform căreia liderii vechii conduceri trebuie eliminați.
-
Doar Cirus cel Mare a făcut excepție și
încă foarte puțini alții. Aproape toți ceilalți au
respectat regula, majoritatea cu maximă cruzime.
-
Nabucodonosor a fost unul dintre cei mai blânzi.
El nu i-a omorât, ci i-a luat în captivitate, pentru a-i putea controla. Este
vorba deci despre lideri și nu despre populația largă, care a
rămas pe loc. Corul robilor este deci o denumire deplasată. Cât
despre finalul operei, ei bine, e de-a dreptul ridicol. Nabucodonosor se
convertește iudaism.
-
Ai dreptate. Adevărul istoric este opus:
după eliberare, mulți evrei nu au vrut să se întoarcă
într-o țară căzută în mizerie, fiindcă cei rămași
fără conducători n-au știut să se organizeze. În
schimb în capitala imperiului, trăiau foarte bine, unii dintre ei au
primit chiar roluri importante în ierarhia socială.
-
Acolo au fost scrise și unele capitole din
Biblie, fiindcă intelectualii evrei s-au gândit să lase o
mărturie a existenței neamului lor, în ipoteza că
învingătorul va încerca să șteargă orice urmă.
-
Așa se și explică existența
în Vechiul Testament a unor evenimente istorice reale . . .
-
Chiar dacă au fost prelucrate literar.
*
Funcționarul de la primărie
A fost o
perioadă când oamenii gândeau că mașinăria numită stat
este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că
face parte din firescul lucrurilor, este veșnică și toți
muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât
pot ei mai bine. Obișnuit să trăiască în grup, omul a
învățat să-și coordoneze acțiunile cu ceilalți
membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un
animal social. Cu timpul însă grupul s-a mărit, iar statul actual a
devenit un grup supra-dimensionat.
Când eram copil,
aveam un prieten vecin, al cărui tată lucra la primărie.
Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Faptul
că cineva era funcționar la stat, pe vremea aceea, era un indiciu suficient
că cel în cauză este un om ce se bucură de întreaga considerație
a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era și un om
foarte liniștit. Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect
îmbrăcat, venea târziu, așa că doar la sfârșit de săptămână
și uneori în după amiezile lungi de vara îl puteam vedea îngrijind
micuța lui grădină de flori de lângă casă.
Abia târziu,
după ce am crescut și a trebuit să scot un act de la
primărie, am constatat că omul nostru era un funcționar
mărunt. Doar conștiinciozitatea îl menținuse pe post, pentru
că majoritatea personalului și întreaga conducere a primăriei
fusese înlocuită de către noul regim instalat imediat după
război.
Mă gândesc
că astăzi nu mai există asemenea funcționari. Se știe
de ce. O fi bine? O fi rău?
Fenomenul nu
este singular și nu este numai românesc. Se întâmplă în toată
lumea, în mod sigur în Europa. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în
autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de apărare sau de
izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare
încearcă să-și evidențieze personalitatea și să-și
pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă
societatea va avea de suferit.
Se pare că
viața societății-stat este pe cale de dispariție. Problema
e că nu avem ce pune în loc.
*
-
Eu vă rog să nu vă mai amestecați
în viața copilului meu. Știu că discutați cu el și îi
dați sfaturi.
-
Îmi pare rău că spui asta, dar faci o
greșeală. În primul rând eu nu dau sfaturi. Nimănui și
niciodată. Acesta este un principiu al meu.
-
Dar ați discutat cu el. Nu puteți nega.
-
A discuta e una și a da sfaturi este cu
totul altceva. Întâmplarea ne-a așezat alături și nu era să
stăm unul lângă altul ca muții.
-
Și, mă rog, care este acest principiu?
Cum reușiți să-l respectați?
-
În primul rând, deși acum sunt pensionar, nu
am fost niciodată un descurcăreț. Și când am fost în
activitate, eram ultimul din institut care aflam evenimentele recente. Mă
refer la cele extraprofesionale, bineînțeles. Majoritatea colegilor
mă evitau fiindcă eram considerat un soi de bolovan, pe care mai bine
îl ocolești. Eram probabil prea exigent și consideram că timpul
este prea prețios să-l irosesc cu banalități. În consecință,
nu sunt tipul descurcărețului și – deci – consider că nu
sunt autorizat să-i sfătuiesc pe alții să facă ce n-am
fost eu în stare să fac.
-
Asta cam așa e.
-
Mulțumesc pentru compliment. În plus, orice
persoană acționează potrivit firii sale. Într-o acțiune
oarecare, eu aș fi foarte hotărât într-o privință și
ezitant în altele. Altă persoană, însă, ar proceda invers,
pentru că așa este firea lui. Atunci când faci ceva ce este împotriva
firii tale, rezultatul va fi un eșec. Iată pentru ce mă abțin
să dau sfaturi.
*
Valoarea unei cutii de chibrituri.
La revista
săptămânală de știri l’Espresso,
Umberto Eco a întreținut timp de peste treizeci de ani rubrica „Pliculețul Minervei”. Denumirea
vine de la forma de pliculeț a cutiilor de chibrituri marca „Minerva”, care aveau – poate că mai
și au, nu știu – două spații albe, unde el putea nota ideile
ce-i treceau prin minte, indiferent unde se afla. Altfel, putea fi sigur
că le-ar fi uitat. Se vede treaba că era fumător, fiindcă
numai așa se explică faptul că avea întotdeauna la el o cutie de
chibrituri, care trebuia schimbată zilnic.
Eu am fumat timp de
douăzeci de ani și nu am notat nimic. Ce-i drept, eram foarte
tânăr pe atunci. Mai sunt și alte deosebiri între mine și
Umberto Eco.
*
Soțul - Cum e? Ai sau n-ai cancer?
Soția - Nu se știe se mai fac încă săpături
Soțul - Nu te-au săpat colegii destul până acum?
Soția - Acum se fac săpături să se vadă dacă nu cumva au ascuns ceva în trupul meu.
Soțul - Deci! Ai sau n-ai?
Soția - Ți-am spus: se mai fac săpături. Doctorul vrea să-mi facă o biopsie, iar pentru asta va trebui să mă interneze două sau trei zile. Până atunci însă m-a trimis să fac o scintigrafie osoasă.
Soțul - Pentru atâta lucru? Medicii de azi au uitat să pună diagnostic după simptome. Au ajuns dependenți de aparate. Fără ele sunt zero. Pentru orice fleac apelează la aparate din ce în ce mai complexe.
Soția - Și scumpe.
Soțul - Se pare că tocmai aici e șpilul. Când nu plătește pacientul și - în aparență – sunt gratuite, de fapt plătește Casa de asigurări sociale.
Soția - În felul ăsta își dau de lucru unii altora, cresc cheltuielile și așa mai departe. Este doar un fel de a-și da importanță și a-și ascunde nepriceperea. Sunt în stare să-ți recomande o tomografie computerizată pe tot corpul, să vadă dacă nu cumva ai bătături la picioare.
Soțul - Unde în altă parte ai putea să ai bătături?
Soția - Nu se știe. Poate descoperă ei. E o posibilitate, că pe alea de la picioare, oricum, nu știu să le trateze.
Soțul - Bine- bine și ți-ai făcut scintigrafia aia?
Soția - Aia se face în altă parte, la un laborator specializat.
Soțul - Ai fost?
Soția - Da.
Soțul - Și?
Soția - M-au programat pe 14 octombrie.
Soțul - Adică peste două luni și ceva.
Soția - Da.
Soțul - Până atunci, poate te vindeci.
Soția - Dă Doamne! Ar fi o minune!
Soțul - Sau poate se inventează o nouă metodă de tratament.
Soția - S-ar putea să ai mai multă dreptate decât crezi. Ar putea fi o strategie a medicilor, pentru a scăpa de un pacient incomod.
Soțul - Incomod nu pentru ar fi el mai dificil, ci boala mai greu de tratat pentru nivelul de competență a doctorului.
*
-
Există o deosebire fundamentală între
voi doi. De fapt, mai multe, care se succed. În primul rând, tu provii dintr-un
sat normal, unde tradițiile s-au păstrat până aproape de zilele
noastre, oamenii respectă cutumele, regulile de conduită sunt impuse
cu religiozitate, ochiul opiniei publice veghează, cine greșește
este imediat pus la index, iar copiii sunt educați în acest spirit.
-
Păi, și el este tot de la țară.
-
Da, dar dintr-un sat fără tradiție.
-
Cum așa?
-
În urmă cu 300 de ani, în zona aceea nu
existau sate. Deloc! Nu locuia nimeni acolo. Era o zonă muntoasă,
complet împădurită și nepopulată.
-
Ascunziș perfect pentru tâlhari.
-
Nici măcar atât, pentru că nu aveau pe
cine să tâlhărească. Zona este foarte întinsă. Tâlhari
existau doar la periferie. Din interior însă, distanța până la
primele așezări era prea mare.
-
S-a populat după ce s-au înmulțit
oamenii?
-
Nu! Când România a început să se
modernizeze, bogătașii și-au propus să evadeze din agitația,
cleveteala, intrigile și toate păcatele urbei. Zona despre care
vorbim era un excelent spațiu de recreere și – mai ales – de
vânătoare. Acolo și-au făcut castele de vânătoare, ca în
Franța pe vremea regilor. Cei câțiva servitori – selectați cu
grijă – se bucurau de statutul lor privilegiat și erau fideli
stăpânilor Odată cu dezvoltarea industrială, aceeași
moșieri au constatat capacitatea de dezvoltare a teritoriului,
datorită pădurilor, iar descoperirea petrolului a fost o
adevărată mină de aur ... negru.
-
Deci așa a fost populată!
-
Da! Așa și atunci! La început, a fost
frumos. Chiar deosebit de frumos. Cu timpul însă, pe măsura
dezvoltării economiei forestiere și, mai târziu, a extracției țițeiului
a crescut numărul lucrătorilor aduși de prin toate colțurile
țării. Aceștia, cum se întâmplă de obicei în asemenea situații,
scăpați de ochiul vigilent al opiniei publice din locul în care au
copilărit, se simțeau liberi de orice obligații, reguli, chiar
legi. Îi ținea în frâu patronul și oamenii lui, care i-ar fi putut
alunga oricând. Asta până la venirea la putere a comuniștilor. O
vreme, au dus-o bine. Cât timp au avut ce fura. Organizarea defectuoasă a
întreprinderilor naționalizate însă a condus la faliment cu toate
dezavantajele ce decurg de aici. Cum alte posibilități nu existau,
oamenii au rămas șomeri. Copiii,
needucați dar îndoctrinați, ajunși la maturitate, din
oameni au devenit neoameni.
-
Se întâmplă cu toți migranții care
au renunțat la mentalitatea locului de proveniență și nu și-au
însușit mentalitatea locului în care au ajuns. Devin oameni fără
o conștiință proprie.
-
Bravo! Ai sezisat corect. Tu ai venit la oraș
ca elev la o școală profesională. Copil fiind, te-ai adaptat la
viața orașului. Propaganda comunistă – deși intensă în mediul în care te
aflai – era în contrast cu ceea vedeai și aflai din alte medii. În
sufletul tău însă păstrai imaginea mamei, păstrătoare
a vechilor tradiții, pe care o vizitai în vacanțe și concedii.
Sărăcia și duritatea vieții de colectivistă era în
contrast total cu „viitorul luminos” descris de către propagandiștii
de partid. Nu același lucru s-a întâmplat cu el. A urmat cursurile școlii
din sat până la 17-18 ani, după care a venit la oraș ca muncitor
necalificat.
-
S-a calificat la locul de muncă, cum se
spunea, adică nici cal nici măgar.
-
N-a înțeles nimic, nu a terminat nici o școală
adevărată, nu a devenit nici măcar muncitor calificat în
adevăratul înțeles al cuvântului, n-a fost la nici o manifestare
culturală, n-a citit nici o carte, și-a amplificat însă ura față
de cei ce le făceau pe toate acestea. Deși îi este clar că cele
învățate în satul lui la lecțiile de propagandă
politică comunistă nu se mai potrivesc, nu a fost în stare să-și
însușească ceva nou. Iar acum, ca pensionar, se consideră egal
cu tine. Cum însă n-a înțeles mai nimic, se înfurie atunci când își
dă seama că nu știe să facă ceea ar fi trebuit să
fi învățat și își varsă ura pe cei care știu. Îi urăște
nu numai pe intelectuali. În sinea lui, chiar dacă nu-ți spune, te
urăște și pe tine, fiindcă știe, te simte, că tu
ai fost un muncitor apreciat pentru calificarea ta, în timp ce el era și
este un nimeni. Psihologic, evoluează din rău în mai-rău.
*
Românii au umor
Pentru că am o circulație periferică slabă, sunt obligat să port mănuși de îndată ce vremea se răcorește. Într-un an însă, căzuse deja prima zăpadă și eu nu mi le găseam. Am crezut că le-am pierdut și îmi părea rău, fiindcă erau foarte bune. Între timp, le-am găsit, dar, la cumpărături fiind, m-am gândit să caut, poate găsesc altele la fel, ceea ce era foarte puțin probabil. Încerc totuși și întreb o vânzătoare. Ea se uită la mine, vede că am mănuși și îmi spune:
- Păi, văd că aveți unele.
- Da – îi zic – dar mi se întâmplă să le mai pierd și vreau să am altele de rezervă.
- Îmi pare rău – îmi răspunde cu un vizibil regret – aici avem doar cămăși, maieuri, indispensabili ... Luați o pereche de indispensabili. Poate pe aceștia nu-i mai pierdeți.
*
- Nu-mi place deloc
Bucureștiul. Nu mi-a plăcut niciodată iar acum, că sunt
obligată să stau în el am ajuns să-l urăsc.
- Dar ce știi tu
despre București? Cred că ai preluat o idee ce nu-ți aparține.
În primul rând, ești studentă abia de câteva luni. Cum spui că
nu ți-a plăcut niciodată, când nici nu ai apucat să-l cunoști?
De câte ori ai fost tu în capitală până astă toamnă?
- De puține ori, cu
părinții. Ai dreptate, am exagerat puțin, dar tot nu-mi place.
- Nu-ți place,
fiindcă nu-l cunoști. Cele câteva drumuri cu metroul de la cămin
până la facultate și înapoi nu-ți pot da o imagine a orașului
și – mai ales – a vieții lui.
- Viața bucureștenilor, ce-i drept,
n-o cunosc, dar nu știu dacă mi-aș dori.
- Aici greșești
profund. În afară de țiganii, care mișună peste tot și
e firesc să-ți displacă, nu uita că vorbești despre
capitala României, cel mai mare oraș din țară, unde locuiesc și
cei mai mulți intelectuali.
- Și politicieni.
- Vorbesc despre
intelectualii adevărați. Pe ei n-ai să-i întâlnești prin
baruri și locuri rău famate. Ei însă se cunosc între ei și
se adună când și unde doresc. Dacă vei intra vreodată
într-un asemenea cerc de cunoștințe, vei putea spune că ai reușit
să cunoști o parte din București. O parte inteligentă.
Până atunci, e mai bine să te abții de la asemenea afirmații.
Populația oricărui oraș mare nu trebuie s-o privești ca pe
ceva unitar, ci ca fiind formată din mai multe rețele de oameni ce se
suprapun. Fiecare rețea este omogenă, dar ansamblul nu. Rețelele
se întretaie doar incidental.
- Ca doi trecători,
care – dacă nu se cunosc – trec pe stradă unul pe lângă altul.
Am înțeles. Eu mă gândeam la aglomerație, oameni nepoliticoși,
arhitectura anarhică...
- Cu aglomerația și
fauna actuală vizibilă pe străzi, ai dreptate. Cu arhitectura e
de discutat. Depinde cum o privești. Dacă te uiți în albumele de
acuarele ale lui Gheorghe Leahu, ți se pare cel mai frumos oraș al
planetei. El este însă arhitect și, nu numai că știe
să vadă, dar știe să prezinte în mod atrăgător
chiar și blocurile cele mai banale. În primul album, scos înainte de 1989,
chiar era obligat să le prezinte. După ce își face însă
datoria în primele paginii, scoate în evidență multe clădiri cu
adevărat frumoase, pe lângă care noi trecem azi nepăsători.
Poate că dacă le-am cunoaște istoria, am fi mai atenți pe
unde trecem. Unele ar putea să ne intereseze sau măcar să ne
amuze. Casa de pe strada Cristian Tell, care a aparținut celebrului
personaj Mița Biciclista, are o fațadă deosebită. Sau cea
unde a locuit Zoe Ceaușescu merită toată atenția.
- Cine este Mița
Biciclista?
- A fost o femeie frumoasă, care a sucit capul multor bărbați din lumea bună a Bucureștiului de dinainte de război. Spiritul ei monden a scos-o în evidență. Purta părul scurt – ceea ce părea ciudat la vremea aceea – și își păstra silueta practicând plimbările cu bicicleta, bineînțeles, la șosea. Se spune că avut multe cereri în căsătorie din partea unor bărbați celebri, pe care însă i-a refuzat. Pot fi doar bârfe. Fapt este că foarte târziu s-a căsătorit cu un colonel. A murit destul de în vârstă, bineînțeles săracă, fiindcă regimul comunist i-a tăiat orice sursă de venit. Casa în care a locuit poți s-o vezi. Nu știu în ce stare este acum. Eu nu am mai fost demult prin zonă și știu că, la un moment dat era în paragină. Este în stil baroc cu influențe art-nouveau, cu fațade (două fiindcă e pe colț) bogat ornamentate. E bine s-o vezi, fiindcă este remarcabilă. Se află lângă Biserica Amzei, Colț cu strada Cristian Tell.
*
Din nefericire, tatăl meu a murit în 1941, în război, când
eu aveam doar 4 ani. Mama, rămasă singură cu doi copii minori și
o bătrână neputincioasă, avea prea multe griji, pentru ca mai
aibă tip să mă îndrume și pe mine. Pot spune deci că a
trebuit să mă descurc singur în viață. Nu sunt foarte
mândru de asta.
Am luat, bineînțeles, decizii așa cum m-a dus capul. Ca toți
tinerii însă – probabil la fel ca și tine – am considerat că
cele bune au fost firești, fiindcă așa sunt eu: un deștept.
Pentru cele rele însă, trebuia să găsesc o cauză.
Ei bine, aici apare diferența. Unele persoane caută explicația
în factori externi: de vină sunt alții, conjunctura, guvernul, Ceaușescu,
România. Eu am plecat întotdeauna de la ideea că eu sunt cel vinovat,
fiindcă nu am ținut seama de toți acești factori.
Întrebarea este deci: unde am greșit? / când am greșit? / cu ce am greșit?. Abia după ce
stabileam răspunsul, puteam trage o concluzie. De cele mai multe ori, el
era clar: sunt un prost. Așa o fi, dar mă tratez. Altă dată
trebuie să fiu mai atent.
*
-
Vreau să fiu îmbrăcat frumos, atunci
când vizitez un om frumos la suflet.
-
Pentru asta ar trebui să fii frumos la
suflet, nu la îmbrăcăminte.
-
Asta se înțelege de la sine. Eu m-am referit
la îmbrăcăminte, pentru că ea este un semn de bună cuviință.
-
Ai dreptate. Atunci când vrei să faci ceva
cum trebuie, îți respecți munca așa cum te respecți pe
tine. Se spune că Machiavelli, atunci când lucra la Principele, sau la orice altă scriere serioasă, se
îmbrăca elegant și îi spunea servitorului să nu fie deranjat.
Apoi se încuia în birou. Pare ridicol azi să acorde o atât de mare
hainelor, deși nu-l vedea nimeni.
-
Era respectul pentru ceea ce făcea, care se
pare că a cam dispărut.
-
Era un respect real. El avea nevoie să intre
într-o stare psihică propice pentru lucru serios. Nu era un compilator.
Era un gânditor autentic.
-
Numai îmbrăcat corect și așezat la
masa lui de lucru, el avea conștiința că face un lucru serios,
iar mintea lui se concentra pe măsură. Altfel, probabil că ar fi
cântat manele și ar fi făcut ceva asemănător în scris, unde
nu avem un cuvânt asemănător manelelor pentru literatură, deși
lucrări de acest gen există.
-
Și n-a fost doar Machiavelli. Mă
gândesc la toți moșierii, despre care am citit prin cărți și
îi vedem prin filme de epocă. Își păstrau cu îndârjire
prestigiul prin îmbrăcăminte, ținută, obiceiuri, reguli
impuse celor din jur, familiei mai ales, în primul rând.
-
Rochiile lungi și dantelate purtate prin
noroaie m-au uimit întotdeauna.
-
Mă bucur că nu îmbrățișezi
ideea comună denigratoare, care i-a pătat numele cu termenul
machiavelism.
-
Era firesc să se întâmple așa din cauza
celor ce se simțeau vizați de scrierile lui . . .
-
Mai ales în Principele.
-
Dar este firesc să se continue și azi,
fiindcă termenul este însușit și de către cei ce nu știu
aproape nimic despre el și care, bineînțeles, nu i-au citit cartea.
-
Nu este firesc, dar este de așteptat,
fiindcă subiectul tratat de el este perfect valabil și azi, ca
întotdeauna, iar cei vizați pentru faptele lor deplorabile există și
azi și vor exista întotdeauna.
-
Așa este!
-
Nu vreau să mă gândesc care este tendința
modernă.
-
Lejeritate. Îmbrăcăminte lejeră,
preocupări lejere, moralitate lejeră.
-
Viitorul?
-
?!?
*
Am peste 80 de
ani și – deși mă cam jenez – mi se întâmplă ca uneori
să mi se acorde prioritate sau să fiu ajutat de către domnișoare.
Curios, dar nu și de către băieți.
*
Nu sunt o stea,
deși am copilărit printre stele. Stele verzi, desigur! Asta și
pentru că, în orașul meu natal, nu s-au născut oameni mari, cum
am auzit că s-ar fi întâmplat prin alte locuri, ci doar prunci. Eu însumi
am fost la început prunc. Unii dintre acești prunci au devenit mai târziu
mari personalități, precum Celibidache, dar eu am aflat despre el mai
târziu, când deja nu mai eram copil. Așa stând lucrurile, la început m-am
întristat.
Cât despre
stelele verzi, antrenamentul cu ele mi-a folosit mai târziu în viață,
fiindcă de ele am mai avut parte sub diferite forme.
Muzica, trebuie
să recunosc că nu m-a atras de la început. Fanfara militară, ce
cânta într-un chioșc, construit în parcul orașului pe o movilă,
mă împiedica să ascult sunetele naturii, ce-mi gâdilau auzul cu mult
mai plăcut. Movila, însă, este și astăzi pentru mine un
motiv de mândrie locală, pentru că dovedește abnegația
înaintașilor mei. Ea a rezultat din săpăturile efectuate pentru
amenajarea în imediata ei vecinătate a unui lac de agrement destinat
plimbărilor cu barca, dar și din motive decorative, parcul fiind unul
dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut.
Acum îmi place
muzica mai mult decât sunetele naturii, mai ales ale celei urbane.
*
-
Viața nu-i doar o petrecere.
-
O petrecere tristă.
-
Deloc. Poate fi chiar veselă. Depinde cum o
privești, din punctul tău de stație . . .
-
Te exprimi de parcă ai fi fost topograf.
-
Unghiul de atac din punctul meu de stație,
dacă exprimarea asta îți face plăcere mai mare. Eu nu am fost
topograf, dar am făcut armata la artilerie, și acolo trebuie
întotdeauna să știi unde te afli.
-
Nu unde se află inamicul?
-
Asta aflai imediat. Reglajul tragerii are trei
elemente: punctul de tragere, punctul de observare și ținta.
-
Tu unde te aflai?
-
Ca ofițer în devenire, eram de obicei în
punctul de observare.
-
De acolo se vede viața mai bine.
-
Asta mi-a plăcut întotdeauna.
-
Bine că n-ai fost țintă.
-
Pentru că n-am prins nici un război.
-
Mare noroc!
-
Bărbații fac ce fac și ajung
să vorbească despre stagiul militar. Era vorba în discuția
noastră despre cum îți petreci viața.
-
Petrecere înseamnă că te afli permanent
pe o trecere de pietoni.
-
Bună comparația.
-
Pe trecere de pietoni ești măcar
protejat de codul rutier. Relativ . . .
-
Protejat față de conducătorii
auto. În viața, legea te apără numai față de cei mai
slabi decât tine, față de care poți să te aperi și
singur În rest, . . ești în pielea goală.
*
Nu știu cum
se face că atunci când mănânc îmi trec prin minte o mulțime de
idei. Din păcate, nu pot să le notez pentru că mâinile și
gura îmi sunt ocupate. Mare păcat, pentru că habar n-aveți câte
idei geniale îmi trec atunci prin minte. Din nefericire, le uit imediat
după ce mănânc. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul
de vin asociat? Aș putea să renunț la ele. Dar atunci cum îmi
mai vin ideile?
*
Față în față cu
realitatea
-
N-ai
prea fost în apele tale la masa festivă de săptămâna
trecută. Erai cam posac.
-
Pe tine,
în schimb, te-am văzut discutând mai mult cu tânărul din dreapta ta,
decât cu cel din stânga, mai apropiat ca vârstă cu tine.
-
Fiindcă
pe domnul Dumitrescu, cel din stânga, îl cunoșteam mai demult. Este un om
cumsecade, dar nu ai prea multe de discutat cu el. Pe tânăr însă nu-l
cunoșteam și am considerat că este politicos să
conversăm, deși n-a fost deloc ușor. În plus, eram curios
să știu lângă cine stau.
-
E
stilul tău. Dar de ce spui că n-a fost ușor să discuți
cu el.
-
În
primul rând, nu este chiar atât de tânăr cum pare. Îl credeam de
douăzeci și cinci, maximul treizeci de ani, dar el are aproape
patruzeci.
-
Nu
pare.
-
Nu, și
din cauza asta discuția noastră a avut de suferit la început, din
punctul meu de vedere. Nu și dintr-a lui.
-
Cum așa?
-
Păi,
individul este de o ignoranță aproape desăvârșită,
puternic îndoctrinat nu atât de către regimul comunist, ci de cel
stalinist, deși s-a născut după dispariția
„tătucului”. La orice întrebare sau simplă afirmație, fie
că era vorba despre sistemul solar, regalitate sau filosofia chineză,
el intervenea vehement, cu precizarea că știe el mai bine
răspunsul, fiindcă a făcut armata.
-
Drăguț!
-
Istoria
lumii și politica internațională îi sunt clare și are
opinii ferme, bazate pe întâmplări reale din satul natal, relatate de către
tatăl său, absolvent de patru clase primare. Cât despre probleme de
cultură generală, cunoașterea lui este fără margini.
Și aici are o sursă de informații infailibilă: bunicul,
analfabet.
-
E
clar!
-
Cunoaște
„fișa postului” oricărui președinte de țară, rege sau
împărat, mai bine decât cea a locului său de muncă. Drept
urmare, și-a schimbat locul de muncă de câteva ori, dar votează
constant cu candidații la președinția țării cu cei din
aceeași categorie cu el.
-
Cu
cei care l-au îndoctrinat: comuniștii și urmașii lor.
-
Este
atât de ignorant, încât – bineînțeles – nu-și dă seama de
ignoranța lui.
-
Este știut:
ignoranții nu-și dau seama de ignoranța lor.
-
Adevărat.
Doar înțeleptul își dă seama de slăbiciunea înțelepciunii
lui și își dorește să și-o îmbunătățească.
Ignorantul, în schimb, crede că este deja înțelept, că a atins
demult acest prag și chiar l-a depășit. În consecință,
nu-și dorește să fie mai înțelept decât este.
-
Ai
avut o seară grea!
-
Individul
despre care vorbeam este doar un îndoctrinat. A fost învățat că
nu e necesar să gândească. Au gândit alții pentru el – partidul
în speță – iar el nu are altceva de făcut decât să execute
ce i se spune.
-
Totuși,
trebuie să aibă un intelect foarte limitat ca să-și însușească
această mentalitate.
-
Are
lacul pește!
-
Și
broaște destule.
-
. . .
*
După ce
te-ai urcat pe un pisc de munte, invidioșii vor dori ca, pe drumul deschis
de tine cu nemăsurate eforturi, să urce și ei, pentru ca,
eventual, odată ajunși sus, profitând de oboseala ta, să te
arunce în prăpastie și să se arate lumii pe ei înșiși
drept cuceritori ai piscului. Proștii de ei nu știu că acela este
piscul tău, cu sau fără tine în vârf și că oricine ar
vedea că acolo nu este locul lor. Dacă n-ar fi fost orbiți de
patimă, s-ar fi străduit să profite de poziția ta și să
te întrebe „Ce vezi de acolo de unde te afli? Există și alte piscuri?
Unde sunt ele? Cum arată?” Puteau astfel să-și
găsească propriul lor pisc, pe care să-l urce prin eforturi mai
mari sau mai mici, după posibilitățile fiecăruia. Așa
a fi grăit Zarathustra.
Dar pentru ca să-l
parafrazez pe Nietzsche, „acest unchiaș n-a auzit vorbindu-se încă pe
muntele lui că Zarathustra a murit?”
Cel ce
escaladează munții vrea să ajungă în vârf, dar nu acesta îi
este scopul. Vârful este ținta, dar nu scopul. El vrea doar să se
bucure de plăcerea ascensiunii, eventual să-i învingă
obstacolele ca un exercițiu de voință și altele asemenea.
De obicei face acest lucru în timpul liber, pentru relaxare. Odată ajuns
sus, exercițiul s-a terminat. Urmează coborârea la cele lumești.
El este asemenea celui care face tir: obiectivul este să atingă
ținta și nu să fie el acolo, țintă pentru alții.
*
Șeful
Am avut un șef căruia
i-ar fi plăcut să fie toată viața lui șef. Să
vină dimineața la birou, o secretară veșnic
tânără și apetisantă să-i răspundă la salut
cu un optimist „Bună dimineața, domnule director”, să-i
deschidă ușa biroului său frumos mobilat și după cinci
minute – necesare să-și tragă sufletul și să-și
aranjeze ținuta de șef – să-i aducă ceașca de cafea și
mapa cu acte pentru semnat, aceleași de când este șef și care,
deși semnate, s-au dovedit a nu fi dăunătoare.
Ce urma să se întâmple
după asta nu-i era clar, fiindcă întotdeauna intervenea ceva diferit
decât visul său de dimineață. De obicei, secretara nu-l aștepta
cu zâmbetul pe buze; de obicei nu-l aștepta deloc. El era cel ce venea
primul. Ea, ceva mai târziu, nu se știe de unde, cu o cafea fără
gust și cu o condică de acte ce-i dădeau întotdeauna emoții,
motiv pentru care nici nu le semna, decât dacă venea cineva să-l
convingă că nu i se va întâmpla nimic neplăcut dacă le
semnează. Cunoștea principiul: poți să gândești (nu
era cazul lui), dar să nu spui ce gândești; poți să spui,
dar să nu scrii; poți să scrii, dar să nu semnezi;
dacă ai semnat, să nu te miri de ce ți se întâmplă. Primul
„Bună dimineața” îl rostea deci ea și nu el. El doar
răspundea sec, fără elan, rece, oficial. Să-i fi
adăugat numele, ar fi fost prea distant; prenumele prea apropiat. Era mai
sănătos așa: simplu, fără probleme suplimentare. El
fusese numit director printr-un concurs de împrejurări. Ea, secretara,
prin concursul altor împrejurări, asupra cărora nu putea interveni, așa
că era mai bine să nu forțeze nota. Obișnuia totuși,
în funcție de buna sau proasta sa dispoziție, să adauge o
frază de complezență în legătură cu serviciul, la care
însă nu aștepta nici un răspuns, fiindcă nici ea și,
cu atât mai puțin el, nu-și doreau noutăți din această
direcție.
Viața reală este
însă diferită de visul cu care te scoli dimineața. De obicei,
când îți este lumea mai dragă, apare ceva nedorit exact din direcția
nedorită. Deși era de așteptat să se întâmple așa, cum
speranța moare ultima, de dată aceasta moare visul. În cazul lui,
acel ceva nedorit ia forma unui subaltern, care intră pe ușă
timid, sau dimpotrivă, invocând o situație ce are imediată
nevoie să fie rezolvată tocmai de către el, directorul. Vezi
Doamne, este ceva important, dacă nu cumva chiar foarte grav. Subalternii
ce îl inoportunează astfel sunt de două categorii diametral opuse:
-
trepăduși-lingușitori,
ce vor să nu fie uitați de către mai marele lor protector;
-
profesioniști
naivi, ce cred că directorul trebuie implicat în rezolvarea problemei lor,
când – de fapt – el ar trebui ocolit.
Și pentru unii și pentru ceilalți,
el are câteva fraze bine ticluite, menite să-i liniștească pe
primii și să-i îndepărteze pe ceilalți. Totul e să le
recite convingător.
Momentul fiind consumat, ar putea
reveni la visul de dimineață, dar nu mai poate; este deja iritat, s-a
trezit și are chiar un oarecare chef de muncă. Ca director, fiind șef
și subaltern în același timp, are două posibilități:
în sus, sau în jos. Depinde de starea atmosferică; de câțiva ani,
reumatismul selectează direcția acțiunilor sale într-o
măsură mai mare decât își dă seama. În varianta pozitivă,
fiind la rândul său un trepăduș-lingușitor, merge la șeful
său de la partid, să facă exact ceea ce i-a făcut
subalternul, fără să se gândească la efect, așa cum
nici subalternul nu s-a gândit. Mentalitatea lor de trepăduși-lingușitori
îi face să se comporte astfel, indiferent de nivel. Varianta
pesimistă este în jos și are câteva alternative, dependente și
ele de starea atmosferică. Dacă plouă, își poate vărsa
necazul pe unul dintre profesioniștii ce-i stau în gât. Dacă este
doar înnourat se poate plimba pe la diferitele „locuri de muncă”, să
le amintească subalternilor că există.
După un asemenea efort, va
merge să mănânce ceva. Este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla
într-o zi de muncă. În plus, un pahar de ceva (știe el ce și de
unde) îi va ridica negreșit moralul. Numărul paharelor variază în
funcție de modul în care a decurs prima parte a zilei. Evident, a doua
parte a zilei va depinde de acest număr. A auzit că unii „savanți”
afirmă că numerele joacă un rol important în ontogeneză.
N-a înțeles ce-i aia, dar pare să se potrivească și cu viața
lui.)
Unele zile sunt însă mai
plate, ceea ce nu este de dorit, fiindcă, seara, îi apar din senin tot
felul de întrebări de genul „Cine sunt eu în realitate?” Deși a
încercat câteva răspunsuri, pe care le recită la fel ca cele adresate
subalternilor, nu reușește să se auto-convingă. Mai demult,
un nou pahar bahic îl salva, dar, în ultimul timp, a făcut ciroză și
medicul i-a interzis să mai bea alcool. Mai încalcă el uneori
interdicția, uneori chiar mai des, dar nu mai poate în măsura în care
ar avea nevoie, pentru ca să-și domolească coșmarurile, în
creștere alarmantă.
În final, se lasă în voia Domnului, deși a fost toată
viața ateu convins. Acum însă nici cuvântul „ateu” nu-i mai este
clar, mai ales de când a aflat că acest cuvânt înseamnă
„fără Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el n-ar avea nici un Dumnezeu, ceea
ce este cu totul altceva, din nefericire puțin cam prea adevărat.
În finalul finalului, cu sau fără Dumnezeu, semnul de
întrebare dintre vis și realitate s-a materializat printr-o nulitate.
(A fost o ficțiune. Nu vă impacientați. Realitatea a
fost cu mult mai prozaică.)
*
- A căzut un fulg de nea tocmai pe
căciula ta.
- Poet să fi fost și nu nimereai
rima atât de bine. Păcat că nu port căciulă. Asta e șapcă.
- Tocmai
în asta constă talentul. Să vorbești despre ceva la care nu te
pricepi.
- Absolut
exact. Cine se pricepe face un raport științific sau măcar un
proces-verbal pentru contabilitate. Ceva de genul „lupul a mâncat o oaie”, la
care directorul aprobă ștergerea ei din evidențe.
- Clar.
Iar cine nu se pricepe face o poezie că-ți vine să omori toți
lupii.
- Mai
ales dacă faci din oaie o căprioară.
Sfârșitul părții a șaptea