Cristache Gheorghiu

Maieutica de buzunar

Brașov, 2019

Biblioteca Națională a României

GHEORGHIU CRISTACHE

Maieutica de buzunar / Cristache Gheorghiu. – Brașov, 2019

ISBN 978-973-0-30738-2

Tabla de materii

Cuvânt înainte 5

Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7

Arta ca meșteșug și meșteșugul ca artă 30

Jocul cu litere 70

Prieteni cu înțelepciunea 130

Să vezi și să nu crezi. Să trăiești și . . . 157

Cercetează ceea ce crezi 203

Pe repede înapoi 235

Variis mixta 370

Cuvânt înapoi 418

A șasea parte

Cercetează ceea ce crezi

În Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus (The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism), dar mai ales în Sociologia Religiei, Max Weber explică în detaliu cum se face trecerea de la divinitate la biserică, de la cel care a creat ordinea primordială și care este atotputernic, la dezordinea din lumea noastră, prin introducerea păcatului și inducerea necesitații de a invoca bunăvoința divinității, evident prin intermediul preoților. Eu nu am răbdarea lui Max Weber și nici nu mă consider expert în domeniu. Mă bucur, însă, că el a făcut demonstrația și mă scutește pe mine să intru în detalii. Să luam deci de bun ceea ce a scris el, pentru că neamțul, meticulos ca orice neamț, de data aceasta are dreptate.

*

- Pe cel credincios nu-l interesează nici problemele teologice, nici argumentele ontologice. El doar crede. Cel care nu crede însă, are nevoie de argumente.

- Și după ce le obține, ce face, crede?

- Admit că unii da, dar majoritatea nu! Devin cu toții însă mai înțelepți, mai filosofi, în sensul de iubitori de înțelepciune. Cred că acesta e singurul câștig sigur. Cât despre primii, ei rămân cum au fost: doar credincioși.

- Și cei ce cred doar în ei înșiși fac parte din aceasta categorie, a credincioșilor, și rămân veșnic așa.

- Din păcate.

*

Raiul din Orientul Apropiat

- Un lucru îmi pare curios. Civilizația sumeriană le era bine cunoscută evreilor.

- Nu se putea să nu le fi fost cunoscută!

- Întrebarea este: „De ce Biblia nu menționează deloc acest nume?”.

- Poate că îi spune altfel.

- Se spune – nu în Biblie, ci în texte științifice – că sumerienii purtau numele de sag-giga, ceea ce ar însemna „poporul cu fața neagră”. Evident, ei nu puteau să-și dea singuri acest nume, deci nu-l puteau „purta”. El le-a fost atribuit de către alții, care nu aveau fața neagră. Cine erau? Nu știu.

- Eu cred că Sumerul este pomenit, dar într-o formă metaforică. A fost doar o încercare de a transforma o etapă din viața unui trib într-o cosmogonie.

- A fost o naivitate. Stai să scot Biblia, să-ți demonstrez ... Așa! Geneza 2: 10, 14. „Un râu ieșea din Eden...și se făceau patru brațe”. „Numele celui de al 3-lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”. Poziționare mai exactă a Sumerului nici că se putea găsi. Edenul poate fi deci identificat cu Sumerul, în Mesopotamia, între Tigru și Eufrat. Iar mai departe, în paragraful 15, aflăm că „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească.”

- De cine s-o păzească?

- Bună întrebare! Omul nu stătea degeaba acolo. El muncea! Identificăm în Dumnezeu un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul său un trib al evreilor, în schimbul efectuării unor lucrări. Cum ei nu și-au respectat „contractul de muncă” și au gustat din pomul cunoașterii, adică au țintit mai sus decât le era permis, au fost expulzați. Mai mult, în Geneza 3,22, după ce Dumnezeu constată păcatul săvârșit de Adam și Eva, el spune: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci Dumnezeu nu era singur. El vorbea în numele conducerii Sumerului și îi acuza pe evrei că și-au depășit drepturile de angajați, infiltrându-se printre angajatori și, probabil, erijându-se în șefi. Iar dacă mergem puțin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Și Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului....”. Nu din lut sau pământ umed, care să poată fi modelat, ci din țărână. Iar traducerea engleză este mai directă. Ei spun „dust”, adică praf. Interpretarea poate fi una singură: evreii erau ca praful: purtați de vânt, fără nici o noimă, în mod evident cu un grad de civilizație mult inferior sumerienilor, lucru de altfel dovedit. Dumnezeu, adică regele sumerian, i-a făcut oameni în sens figurat, acceptându-i în țara lui. Iar de când au fost alungați din cauza incorectitudinii lor, evreii speră ca Dumnezeu să-i ierte și să fie acceptați din nou în împărăția sa. Această relatare metaforică a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformată în cosmogonie, atunci când preoții și-au propus să scrie Biblia în document al religiei lor.

- Asta nu înseamnă deloc că Biblia n-ar fi decât o colecție de povestioare. Dimpotrivă, ea este o carte care merită să fie luată în seamă, dar trebuie interpretată inteligent și adaptată timpului.

- Începând cu afirmația potrivit căreia sumerienii purtau numele de sag-giga, adică „poporul cu fața neagră”, ori evreii nu au pielea neagră.

*

- N-am să vă întreb care religie este mai bună, fiindcă bănuiesc răspunsul.

- Să nu-mi spuneți că . . .

- Nu fac nici o afirmație și vă propun să facem abstracție de credințele noastre. Întrebarea mea este de ordin general. Pentru a stabili o ierarhie, în orice domeniu este necesar ca, mai întâi, să avem cel puțin un criteriu de evaluare, deși de cele mai multe ori avem mai multe criterii. Putem spune, spre exemplu, că Popescu este mai bun decât Ionescu, dacă avem în vedere inteligența, dar lucrurile stau invers, dacă ne gândim la forța fizică. Deci, întrebarea este: ce criterii folosim, pentru evaluarea religiilor?

*

- Citești Biblia?

- Mi se mai întâmplă.

- M-am exprimat greșit. Citești din Biblie.

- Corect! Biblia nu poate fi citită ca un roman. Te-ai plictisi și ai abandona-o înainte de a termina prima carte, Facerea.

- Asta dacă ai depășit paragraful cu neamurile patriarhilor de la Adam până la Noe

- Și după.

- Așa e. De fapt, din câte te cunosc eu, nici cuvântul „citit” nu ți se potrivește. Tu studiezi, nu citești.

- Ei, ai luat-o prea abrupt cu laudele. Mai bine mă laud singur. Pe mine mă caracterizează curiozitatea. Sunt curios să aflu. De aceea mă informez, mă documentez.

- În concluzie, ești un om curios.

- Sper că nu sunt o curiozitate a naturii. Nu-mi doresc să ajung piesă de muzeu.

- Trebuie să mai lucrezi pentru asta.

*

Dumnezeu există. E cert, numai că fiecare înțelege altceva prin acest cuvânt. Împărăția cerurilor este o expresie. Cândva avea și un înțeles, presupun, pe care azi l-a cam pierdut, fiindcă știm deja cum arată cerul. Ceva, totuși, rămâne. Ce? Rămâne simbolul. Și uite-așa, creștinii sunt nevoiți să revină la înțelepciunea filosofilor antici, la mitologie adică la poveste, un anumit fel de poveste, care seamănă cu fabula, în sensul că nu trebuie să reții faptele ca atare, ci morala.

Da, anticii aveau și ei un dumnezeu al lor, dar mai uman, cu calități și defecte, pe Zeus, și o împărăție a cerurilor, care era Olimpul, un deal mai mare, de fapt un munte, pentru că are peste o mie de metri altitudine, mai exact 2917, dar asta contează mai puțin, fiindcă nu este deloc inaccesibil precum era cerul pe vremea lor. Ei știau însă să opereze cu simboluri, să gândească în abstract, deoarece nu aveau la dispoziție acceleratoare de particule nucleare.

Și dacă Olimpul nu există, înseamnă că nici zeii nou există și, în consecință, nici credința în zei, așa cum ne-o imaginăm noi, asemenea credinței în idoli sau în Dumnezeu. Ei erau mai asemănători oamenilor, cu bunele și relele lor, cu putința și neputința lor și, mai ales, cu ciondănelile lor, mult mai perfecționate pe pământ decât în Olimp. Și atunci, ce rămâne? Rămân filosofia și tradiția. Prima pentru înțelepți iar a doua pentru plebe, din care noi, cei de azi, reținem sărbătorile și ritualurile.

*

La început a fost haosul, adică ceva fără formă, deci fără limite, ceva în care orice este posibil și în care – tocmai de aceea –nu se întâmplă nimic. Dar a venit Dumnezeu, care mai întâi a făcut cerurile și pământul, deci a trasat o limită de demarcație intre ele. Pana aici, el nu a creat, ci a delimitat. Nu se spune nicăieri, nici in Biblie și nici în altă parte, cum că cineva ar fi creat haosul. În toate religiile, haosul a existat dinainte. Pantocratorul este impropriu denumit astfel, pentru că el n-a creat, ci a separat. Poate că mai corect am spune că a organizat, dacă acest cuvânt n-ar fi compromis prin prea multe activități umane greșit organizate. Dar să revenim! Trasând o line de demarcație între pământ și cer, divinitatea a impus două restricții: pământul nu mai poate fi cer, iar cerul nu mai poate fi pământ. Și lucrurile nu s-au oprit aici. În continuare, a separat lumina de întuneric, pământul de ape etc., impunând deci limite după limite, restricții peste restricții. Și nu s-a oprit nici aici: pe spații din ce în ce mai mici a organizat materia în entități tot mai ciudate, realizând astfel mici monștri, printre care și pe noi, oamenii, obligați să ne luptăm cu tot ceea ce ne înconjoară, chiar și intre noi, pentru că limitele impuse de „creator” au devenit din ce în ce mai numeroase. Voința de viată din noi, sugerată de Schopenhauer, este contrazisă de aspirația către haosul primar, pentru că limitele fac din orice ființă un luptător pentru libertatea lui.

Din haos Domni-am apărut

Și-n haos m-aș întoarce

Și din repaus m-am născut,

Mi-e sete de repaus.

Nu este o invitație la lenevie, ci o sila de restricții; pentru că a fi om, deci ființă, înseamnă să lupți pentru propria-ți existență cu restricțiile de tot felul impuse de mediu.

Ceea ce este cel mai ciudat, e însă virusul pe care creatorul ni l-a inoculat: dorința noastră de haos nu ne îndeamnă sa desființam hotarul dintre noi și cel de lângă noi. Dimpotrivă, pentru că hotarul este cel care ne dă identitatea, iar noi ținem la identitatea noastră mai mult ca la orice altceva pe lume, dorim să ne-o lărgim, să-i împingem hotarul cât mai departe, peste identitatea vecinului, în dauna lui, și nu să desființăm hotarul ce ne desparte, devenind astfel o ființa mai mare. Natura însă are nevoie de echilibru și, dacă echilibrul se strică, atunci . . .

*

Înainte de religie – de orice religie – există o filosofie, deci filosofi (prieteni/iubitori ai înțelepciunii), care apreciază ce ar fi bine pentru populație. Aceștia însă nu au darul comunicării, motiv pentru care apar profeții, intermediari între filosofi și oamenii obișnuiți. Ei înțeleg ideile filosofilor și le transmit plebei în limbajul și pe căile accesibile nivelului lor de înțelegere. Atât filosofii, cât și profeții, caută cele mai bune căi pentru a-i face pe oameni fericiți. Omul simplu, dacă este lăsat să aleagă, îl va vota pe Barabas și nu pe Iisus. De aceea, sunt inventate povești, legende, se stabilesc reguli și toate celelalte, menite să configureze o etică.

O condiție suplimentară este decalajul optim de timp. Profeția nu trebuie să fie prea îndepărtată, pentru că atunci nu va fi înțeleasă și acceptată de contemporani, și nici prea apropiată, pentru că atunci nu mai este o profeție dacă majoritatea oamenilor o intuiesc deja. Unul dintre primii mari profeți a fost Akhenaton. Pentru el însă tocmai această condiție a decalajului optim nu i-a fost favorabilă. Societatea vremii sale nu era încă pregătită pentru religia preconizată de el.

Moise a fost mai „pe fază”. În plus, a fost în primul rând un conducător al poporului său. El a înțeles exact ce-i trebuie acestui popor, chiar dacă era vorba doar de câteva triburi. Cât despre religia sa, aceasta era una hedonistă, deoarece admitea că alte popoare pot avea alte divinități. Înainte de orice era însă un luptător și dorea triumful poporului său. În mozaicul tuturor religiilor, ei erau „poporul ales”, dau nu negau existența celorlalți, ci doar accesul lor la Dumnezeu.

Adevăratul monoteism a fost avansat de către creștini. Iisus s-a grefat perfect peste dorințele poporului, a fost un excelent comunicator, dar n-a fost nici o clipă conducător. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care a devenit fondator de religie fără să vrea. Mesajul lui era adresat poporului evreu, pe care îl dorea mai credincios, și nu se gândea să producă o dizidență în sânul coreligionarilor săi.

Se pare că, după mai bine de trei mii de ani, creatorul primei religii monoteiste, Akhenaton, nu fusese complet uitat. Multe dintre ideile sale se regăsesc atât în Iudaism cât și în Creștinism, iar asemănarea dintre Psalmul 104 și imnul scris de Akhenaton pe mormântul nobilului Ai este surprinzătoare.

Problema care mă preocupă pe mine acum nu este una cu caracter religios, ci una socială. Deși Marx nu mă preocupă decât, poate, ca propagandist politic, l-am luat în seamă, pentru că și el și-a propus să fie un profet, dar în alt mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale și a ideilor democratice, el a apreciat că majoritatea populației va fi în curând formată din muncitori, aceștia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. Lenin, mai impulsiv și mai ambițios, a luat-o înainte și a vrut să intre în istorie ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greșit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înțeleseseră cu adevărat esența democrației, limitele și posibilitățile ei, mecanismele ei de funcționare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struțo-cămilă. Între timp, cămila a murit – se pare că încă de la naștere – iar din struț a rămas doar fundul ieșind din nisip și la care unii nostalgici încă mai fac mătănii.

Democrația este o chestiune mai delicată. Uneori mă gândesc că ea ar trebui să fie foarte bine înțeleasă și mă enervez atunci când constat că unele reguli, chiar legi, sunt concepute în sens invers, într-o logică inversată celei firești. Ar fi imposibil ca majoritatea populației să înțeleagă mecanismele intime de funcționare ale societății, iar ale democrației cu atât mai puțin, dar m-aș aștepta ca măcar legiuitorii s-o facă. Alteori însă îmi amintesc că în natură – iar societatea omenească face parte din ea – viața înseamnă lupta contrariilor chiar în interiorul unui întreg, fără de care viața încetează și întregul însuși se disipează. Supraviețuirea seamănă cu acel mecanism de fitness ce obligă utilizatorul să alerge pe role ce se învârt în sens invers. Efectul este nul. Alergătorul stă pe loc în ciuda efortului depus. Ba mai mult, cu cât aleargă mai repede cu atât și mecanismul se mișcă mai repede. Și totuși, numai astfel ansamblul funcționează.

De aici, aș putea trage o concluzie optimistă în ceea ce ne privește pe noi, românii: cu cât o societate are legi mai proaste, cu atât oamenii sunt obligați să se ostenească mai mult. Ei devin astfel mai ageri, iar societatea mai activă. Era să adaug și „mai prosperă”, dar ar fi fost o greșeală, fiindcă asta ar fi însemnat o dezechilibrare a mecanismului. Teoretic, dezechilibrarea se poate realiza fie prin legi încă și mai proaste, ceea ce este lipsit de logică (dar cu asta deja ne-am obișnuit) fie printr-un efort disproporționat din partea populației, ceea ce ar fi nejustificat.

Se pare că prosperitatea are alte explicații, pe care urmează să le mai căutam. La o primă constatare, totuși, putem nota: prosperitatea indica un dezechilibru, o societate în declin. Urmează logic că ar trebui să fim fericiți cu a noastră, cu mult mai viabilă. Ar fi bine să fie așa, dar seamănă a sofism, așa că să revenim cu picioarele pe pământ. Mi-am amintit acum din nou de Marx, care preconiza sfârșitul capitalismului, și mă amuz să observ că raționamentul mai mult sau mai puțin glumeț de dinainte seamănă cu al lui.

În chestiunea cu prosperitatea, există și o mică doză de adevăr: prea multă prosperitate, într-adevăr, denotă o societate ce se află pe vârf și este pe cale să coboare pe panta opusă. Toate marile civilizații decad la un moment dat tocmai fiindcă populația nu mai este atât de activă ca la început. Secretul menținerii în top este tocmai păstrarea echilibrului. Subiectul, deși interesant, este mai puțin presant pentru noi.

*

Imaginația oricărui prevestitor, proroc, clarvăzător și alții de acest fel este limitată la cultura sa.

*

Cele 7 zile ale facerii ar putea fi 7 milenii, milioane sau miliarde de ani, și atunci se potrivește cu Big Bang-ul și evoluția ulterioară a Universului.

*

De Crăciun a devenit mai important Moș Crăciun cu renii lui decât Iisus în iesle. Este o dovadă a propagării creștinismului occidental prin triburile nordice, ce au invadat Europa, părăsită de romani, și nu prin extindere din aproape în aproape a creștinismului primar, care avea puternice influențe extrem-orientale.

Sfinții părinți au activat în primele patru secole: Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Antonie cel Mare (251-356), Preacuviosul Pahomie cel Mare (292-346), Sfântul Vasile cel Mare (330-379), Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390), Sfântul Grigorie al Nissei (335-384).

Mult prea invocatul edict de la Milan din anul 313, prin care s-a marcat în mod tradițional sfârșitul persecuției lui Dioclețian, a fost în mod impropriu numit edict, fiind de fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el din estul ale Imperiului Roman. A fost un act de strategie politică și nu religios. Numele lui Constantin este preferat, fiindcă el a devenit ulterior împărat, după ce și-a învins cei trei adversari, ce conduceau Imperiul după moartea lui Dioclițian. În 313 nu exista nici un împărat; doar pretendenți. Nu exista deci nici o autoritate creștină oficială la timpul acela.

În schimb, episcopul Wulfila (311-383) a tradus Biblia jurul anului 369 în limba gotică. Cu Biblia într-o mână, dar mai ales cu sabia în cealaltă, goți, vizigoți, franci și celelalte triburile germanice au cucerit Europa occidentală. Creștinismul propagat de ei era deci unul organizat, precursorul catolicismului de mai târziu, în antagonism cu principiile creștinismului inițial. Ei au folosit religia ca doctrină a poliției politice pentru a-i menține cuminți pe supuși. În loc de „iubește-ți aproapele” sau „oferă și celălalt obraz celui ce ți-a dat o palmă”, occidentul a oferit inchiziția, cruciadele, exterminarea populației amerindiene etc.

*

Chiar dacă Zamolxis a existat în realitate, el este asemenea lui Homer (o întruchipare a celor mai buni poeți și recitatori), un reprezentant al cultului religios al dacilor. În timp ce Zeus este reprezentantul conducătorului, cu toate calitățile și defectele oamenilor, Zamolxis, a fost nu atât conducător, cât filosof și moralist, mai apropiat de Dumnezeul creștin. Am putea spune, fără să greșim prea mult, că a fost un pionier al monoteismului. Menirea lui era să construiască caractere frumoase, să-i facă pe oameni fericiți, spre deosebire de Zeus, jenant de realist.

Astăzi, după 2000 de ani de creștinism, considerăm că etica lui Zamolxis este naivă și o adaptăm pe cea a lui Zeus, ignorând în totalitate recomandările lui Iisus.

Creștinismul inițial, asemenea democrației, a rămas la nivel de slogan politic, util pentru manipularea maselor prin mijloace propagandistice.

*

Relativismul aprecierilor noastre

Împăratul Constantin cel Mare este numit si Sfântul Constantin, pentru că el, prin Edictul de la Milan ar fi acceptat în 313 Creștinismul, punând astfel capăt prigoanei împotriva credincioșilor săi. În primul rând gestul său a fost unul strict politic prin motivația lui. Imperiul Roman era divizat în acel moment, Constantin se afla în război deschis pentru dobândirea supremației, iar atragerea creștinilor de partea sa a era o decizie de strategia militară și politică. În al doilea rând, Constantin nu a fost creștin, ci adept al cultului soarelui. Doar mama lui a fost. Se spune că el s-ar fi creștinat înainte de moarte, dar nu există nici o dovadă în acest sens, așa că afirmația de sorginte preoțeasca nu are acoperire. În schimb, monedele emise de el mărturisesc adevărata lui credință, deoarece poarta alăturate efigiile lui și a zeului solar. Întrebarea este cum poate fi declarat sfânt cineva care nu a fost credincios? Mai mult decât atât, din punct de vedere istoric, documentele nu atestă nici un edict de la Milan cu semnătura lui Constantin. Există doar o ordonanța către guvernatorul Bithyniei care proclama libertatea de conștiință a creștinilor, dar ea este semnata de Licinius, aliatul lui Constantin, în disputa lor împotriva lui Maximin Daia.

Un alt exemplu îl poate furniza regele Henry VIII al Angliei, care a fost de fapt creator de biserică. E drept că nu a celei catolice, ci a celei anglicane, și e iarăși adevărat că el nu a făcut acest lucru din convingere religioasă, ci din orgoliu și interese personale destul de meschine: voia să se recăsătorească împotriva voinței papei Clement VII. Vexat de refuzul papei, regele a decretat independența bisericii engleze față de papalitate, ceea ce era mai mult decât firesc, pentru că nefirești erau pretențiile papalității. Henry VIII n-a fost decretat niciodată sfânt. În schimb a fost canonizat Thomas More, cel care s-a opus intențiilor regelui, motiv pentru care a și fost decapitat. Dar el nu a fost omorât pentru convingerile lui religioase, ci pentru că Henry VIII era orgolios și nu accepta ca cineva să-i fie împotrivă. Thomas More este însă cunoscut lumii nu pentru disputa lui cu regele, ci ca autor al celebrei Utopia, prima carte despre comunism. Ceea ce surprinde este canonizarea lui în 1935, la exact 400 de ani de la moartea sa, în timp ce comunismul își făcea deja simțite efectele în URSS. Gestul papei Pius XI n-a fost nici măcar unul politic, pentru că n-a servit la nimic din acest punct de vedere, dar a fost sigur o dovadă de prostie politică. În plină desfășurare a ororilor comunismului, să canonizezi pe cel care a scris prima carte despre comunism. . . De neimaginat!

Se poate continua cu exemplul lui Carol cel Mare, cel care, împreună cu papa Leo III, a pus bazele celei mai monstruoase coaliții, menită să dăinuie peste câteva secole, dar al cărei efect final a fost degradarea morală atât a bisericii cât și a monarhiei.

Relativism dovedim chiar și atunci când vorbim elogios despre Napoleon, în timp ce îl condamnăm pe Hitler. Nu intenționez nici pe departe să-i iau apărarea lui Hitler, dar Napoleon nu a fost mult mai prejos. Secolul este cel care diferă, și datorită lui, mentalul social, tehnologia și altele. Lev Tolstoi avea dreptate să protesteze împotriva obrăzniciei francezilor de a-și slăvi reprezentantul, în ciuda pornirilor lui de cuceritor. Prin el, Franța a fost printre cei mai mari jefuitori moderni în materie de artă, de exemplu, iar astăzi se mândrește cu achizițiile sale. Este convenabil pentru francezi, dar nu este și moral. Aș accepta să-l tolereze, dar nu să-l slăvească, pentru că, în acest caz, Napoleon servește drept exemplu de urmat: orice ofițeraș poate spera să devină cuceritor al lumii.

*

Dacă Diavolul este creat de Dumnezeu, atunci disputele dintre ei seamănă cu cele dintre un părinte și copilul său. Și atunci, se poate ca relația lor să se rupă. În lumea reală se cunosc cazuri când unii copii își părăsesc părinții, îi ignoră, îi disprețuiesc sau chiar îi ucid. Dar poate că între Diavol și Dumnezeu nu este chiar o dispută, ci doar un joc. Indiferent cine câștigă, jocul odată încheiat, poate fi reluat. Același sau altul (varianta optimistă). Fiind doar ei doi, este un joc cu sumă nulă. Ce pierde unul câștigă celălalt. De aici și ideea de eternitate. În fond, nu se schimbă nimic.

*

Daca stai de vorbă cu un preot, el se comportă ca și cum ar ști aprioric că el este deșteptul și tu prostul, că el deține adevărul și singura ta șansă este să-l afli de la el. Nu se întreabă nici o secundă dacă lucrurile n-ar putea sta cumva invers. Există două ipoteze:

• el chiar crede că este așa, ceea ce înseamnă că ceva nu este în regulă cu mintea lui;
• știe că nu este așa, ceea ce înseamnă ca ceva nu este în regulă cu mintea ta.

*

Primii creștini au fost și ultimii. După ce politicienii i-au cumpărat, biserica a devenit instrumentul lor de manipulare.

*

Obiectivul inițial al religiei era modelarea comportamentului poporului: etica, bunele obiceiuri etc. Astăzi, ea nu mai are nici o preocupare pentru așa ceva. Biserica a devenit o societate comercială, preocupată doar de profit.

*

Oamenii s-au luptat între ei pentru diverse motive: teritoriu, familie, hrană etc., niciodată însă, până la apariția Creștinismului, pentru motive religioase. Oricât de primitive ar fi fost societățile, fie ele și tribale, puteau să creadă în orice idoli, zei și tot felul de divinități. Era treaba lor, și nimeni nu s-a luptat pentru aceasta. Creștinismul a fost prima religie transformată în doctrină propagandistică folosită în politică. Fratele mai mic, Islamismul, continua s-o facă și astăzi.

*

Thomas Morus, autorul celebrei fantezii Utopia, a fost canonizat în 1935, în timp ce, în fostul U.R.S.S., ideile cărții erau în plin proces de implementare. Nu pentru asta a fost canonizat el, dar motivul pretins este chiar mai ridicol.

*

Imaginația oamenilor a fost deosebit de fecundă în descrierea chinurilor Iadului, dar jenant de săracă pentru plăcerile Raiului, de-a dreptul plictisitor. Ar trebui să ne dea de gândit această constatare, pentru că ea caracterizează psihologia noastră. Suntem specialiști ai răului, dar infantili ai binelui.

Până una-alta, orice muritor (de foame, de ciudă sau de orice altceva) va concluziona că Iadul este de preferat, mai ales că circulă zvonul că „nici dracul nu-i atât de negru pe cât se spune”.

*

După Platon, Dumnezeu e frumusețe și iubire. Și noi zicem la fel. Iată că ne întoarcem de unde am plecat.

Și sufiștii lui Al-Ghazali ziceau la fel. Am citit că unele secte sufiste foloseau, poate că mai și folosesc, vinul pentru a se apropia de Dumnezeu. Păcat că e scump, pentru că ideea n-ar fi chiar rea. Greșeala creștinilor este zgârcenia. Cu o picătură la împărtășanie nu ajungi la Dumnezeu. Nu mai vorbesc de neoprotestanți, pentru că ei folosesc doar apa. Așa băutură așa credință! Sufiștii cel puțin insistă; ei beau până intră în transă. O fac însă pe covor persan, și nu în șanț. Și totuși, cauza e aceeași: dorința de a evada din realitate. Unii cred că pătrund într-o altă realitate, în timp ce alții nu cred nimic și nici nu vor să creadă; ei vor să uite. Ar putea fi și asta o religie, dar nu și-a găsit fondatorii, încă. (Ar trebui încercat cu o băutură mai tare.)

Ziceam că revenim la platonism: frumusețe și iubire. Astea două merg într-adevăr numai cu vin, și încă de calitate. Din păcate tendința actuală e către bere. D-aia nu gândim bine!

*

În societățile primitive, oamenii implorau divinitatea prin rugăciuni, jertfe etc. Într-o fază superioară, au apărut intermediari de tipul șamanilor. Aceștia nu aparțineau divinității. Ei erau oameni „cu pilă la divinitate”. Nu se bucurau de respectul oamenilor ci erau considerați doar folositori pentru serviciile lor de intermediere. Relația om-divinitate era de tip mercantil: îți dau, îmi dai. Morala nu avea caracter religios. Ea aparținea oamenilor, ca suma de reguli de comportare dictate de viețuirea în comun. Divinitatea trebuia implorată; altfel, nu se amesteca în treburile oamenilor.

La evrei, divinitatea are inițiativa și trimite mesaje prin care oamenii află cum trebuie să se comporte, pentru a fi pe placul ei. Legea morală vine de la Dumnezeu. Relația om-divinitate nu mai e la mica înțelegere (îmi dai, îți dau) ci este autoritară. Dumnezeu pretinde, nu se tocmește și nu primește.

Ideea e păstrată în creștinism. Din păcate, tot ea este cea care a servit politicienilor să anexeze biserica monarhiei.

*

Ne va fi întotdeauna greu să stabilim cât de credincios este un preot. Cei mai mulți dintre ei aleg preoția ca pe o profesiune ca oricare alta; urmează teologia din proprie inițiativă, dar mai adesea este îndrumat acolo de către părinți, din motive practice și nu dintr-o chemare anume. Este doar un job.

În cazul fericit, preotul este un pedagog, un dascăl, care oferă oamenilor suportul moral și îndrumările considerate necesare pentru o viață decentă. De cele mai multe ori el este însă doar un slujbaș, care oficiază un ritual. Asta atunci când nu este în slujba politicului, pentru că, în perioadele ei de glorie, biserica a fost aproape întotdeauna un instrument al politicii. Marii inchizitori, spre exemplu – atât în Franța, dar mai ales în Spania – nici măcar nu erau preoți, ci juriști, funcția de inchizitor fiind o poziție în structura aparatului de justiție și nu în ierarhia bisericii.

Biserica nu s-a născut din credință, ci de către cei ce s-au folosit de credință.

*

Mitul fructului oprit în dublă interpretare

Biblia și nu numai ea, ci majoritatea cărților religioase trebuie citite în mai multe chei, pentru că ele sunt de fapt colecții de scrierii realizate în timp și la care au participat mulți autori mai mult sau mai puțin inspirați de har mai mult sau mai puțin divin. Găsim fapte istorice reale, autentificate arheologic, dar și idei moral-filozofice, redate pe căi literare. Aceeași atitudine se cuvine să avem și despre mituri, a căror interpretare în cheie potrivită conține mai multă înțelepciune decât toata filozofia clasică germană.

Mă voi opri pentru moment asupra poveștilor cu fructul oprit. În jurul lor gravitează o întreagă problematică filozofică și religioasă, care poate avea o dublă interpretare: istorică și morală.

Cea istorică este simplă. Despre cea din Biblie cu mărul am mai scris.

O alta are o interpretare chiar mai interesantă. Ea pleacă chiar de la etimologia cuvântului antropoid. Voi începe cu un citat. Iată-l: „Acest nume, ánthropos, arată că, în vreme ce toate celelalte viețuitoare nu cercetează, nu compară și nu examinează (anatemei) nimic din ceea ce văd, omul, de îndată ce a văzut – epopee asta înseamnă – a și examinat și judecat ceea ce a văzut (oponent). De aici, așadar, numai omul dintre toate viețuitoarele a fost în chip potrivit numit ánthropos: întrucât el examinează ceea ce a văzut (anathrõn hà epopee)”. Este din Platon, Cratytos. Nu va speriați, nu l-am descoperit eu. Angelo Morretta a făcut-o în cărțulia sa subțirică, dar plină de spirit, Daemon și Supraom. De ce am reprodus acest citat? Pentru că el este printre primele răspunsuri date de filozofi la întrebarea fundamentală „ce-l deosebește pe om de animal?”, întrebare ce-i frământă încă și azi pe unii și pe care nici filozofii moderni n-o ocolesc.

Răspunsul religiei îl găsim nu numai în mitul fructului oprit, dar și în cel al mitologiei, și anume în mitul furtului olimpic. Acesta îmi prilejuiește o mică aventură intelectuală. Prometeu era din neam de titani. În toată mitologia, numele titanilor este asociat cu dimensiuni mari, abilitate tehnică, pragmatism. Îi putem recunoaște aici pe Europeni, în comparație cu oamenii mai mărunți ai orientului mijlociu și ai meridionalilor. Se pare că focul, despre care ne vorbește mitul, este know-how-ul folosirii lui în scopuri practice, abilitate mult mai dezvoltată la europeni, nu numai din cauza vreunei abilitați înnăscute, dar și din cauza climei mai aspre. Se pare deci că Europa a fost mai avansată din acest punct de vedere încă din epoci preistorice.

*

Iisus cere credință, Buddha cere înțelegerea lucrurilor, Socrate o dialectică a gândirii. Eliberarea se dobândește prin cunoaștere, cunoașterea prin meditație, meditația e înlesnită prin ducerea unei vieți drepte.

Doar Confucius era preocupat de educația poporului. În budism există patru moduri de atitudine lăuntrică: iubirea (prietenia), mila, participarea la bucuria celuilalt, impasibilitatea în fața a ceea ce impur și rău. „Căci unde este ca legile să conducă mersul țării, acolo poporul se va sustrage fără rușine pedepselor. În schimb, acolo unde pe oameni îi călăuzește exemplul, poporul se va rușina și va căuta să se-ndrepte.” . . . „Individul devine om abia prin virtuțile comunității.”

*

Biserica catolică are foarte puțini credincioși autentici. Ea a fost biserica oficială, impusă mai întâi de triburile germanice creștinate, ce au cucerit teritoriile abandonate de Imperiul Roman și apoi de statul monarhic apusean. Este greu de aflat câți oameni credeau atunci cu adevărat. Dovadă stau arcul ogival și contraforturile, capabile să susțină acoperișuri grele din ardezie și plăci din plumb, care au apărut din necesitatea înlocuirii șarpantelor din lemn a primelor biserici, pe care invadatorii le construiau în teritoriile ocupate, cărora localnicii (galezi în special) le de dădeau foc. Frumusețea soluției a fost apreciată mai târziu. Arcul ogival a stat la baza stilului gotic (de la goți), expresie creată de latini cu sens peiorativ, atribuit barbarilor, deci o estetică barbară.

De asemenea, băștinașii ambelor continente americane au fost catolicizați după aceeași metodă, dar ei păstrează și azi credințele lor tradiționale. Catolicizarea a fost formală.

*

Catolic înseamnă universal și își are originea în ideea creștină că Dumnezeu este pentru toți cei ce cred în el, deci pentru toată lumea, și nu doar pentru „poporul ales”. Folosirea acestui cuvânt înainte de Marea Schismă din 1056 avea doar un sens adjectival, și era atribuit Creștinismului vs. Iudaism. Doar după separarea de biserica imperială, biserica occidentală, se autodefinește catolică. Utilizarea de către scriitorii occidentali de azi, în special de către cei implicați în propagandă religioasă mai mult sau mai puțin mascată, a termenului „catolic” și derivatele lui pentru evenimente anterioare Marei Schisme este nu numai incorect, dar mai ales perfid, pentru că induce în mintea cititorilor mai puțin avizați ideea unui catolicism ante-factum, ceea ce este total fals. Biserica occidentală n-a putut fi anterioara celei zise azi ortodoxe, pentru simplu fapt că religia creștina s-a născut în Israel, de unde s-a răspândit în Europa. Nu întâmplător, majoritatea popoarele din sud-estul Europei (Grecia și Romania printre ele) au fost creștinate în mod natural, din aproape în aproape și de jos în sus, și nu în mod forțat de către vreun rege sau șef militar cu sabia în mână.

*

În Biblie, scrie că la început a fost cuvântul. Asta nu are nici o legătură cu limbajul, pentru că ar fi absurd să credem că Dumnezeu a inventat mai întâi limbajul și apoi pe toate celelalte: lumină, pământ și apă, plante, animale etc. și la urmă de tot pe Adam, dar care nu avea cu cine să vorbească. Prin „Cuvânt” se înțelege aici „proiect”. Deci Dumnezeu a avut în minte mai întâi un proiect. De altfel, în unele limbi, termenul „cuvânt” a fost tradus cu echivalentul românesc pentru „verb”. Se sugerează deci ideea de acțiune. Dar înainte de orice acțiune, există o intenție, pe care eu am numit-o aici proiect. La implementare însă, știm bine, orice proiect, are nevoie de îmbunătățiri, pentru că el nu poate fi perfect, nici măcar dacă este conceput de Dumnezeu. Dovada o găsim tot în Biblie, unde ni se descriu mai multe momente în care Dumnezeu însuși a constatat că ceva nu este în regulă și trebuie operate unele modificări.

Astfel, încă de la început, ni se spune că: „Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric.” Deci a lucrat din aproape în aproape. A elaborat proiectul pas cu pas; nu a avut de la început un concept complex, perfect elaborat.

Fraze ca aceasta se repetă. Chiar și după ce l-a făcut pe Adam, constatând că nu i-ar strica să aibă alături și o femeie, a creat-o pe Eva, cu riscul că a trebuit să-l strice puțin, luându-i o coastă. Potopul, trimiterea pe pământ a fiului său, sunt tot atâtea „operații de corectare a traiectoriei”. După Potop, întreaga umanitate s-a reconstituit într-un nou arbore.

Rezultă că asemenea operații se vor întâmpla și în viitor și vor fi cu atât mai radicale cu cât erorile constatate în evoluția proiectului sunt mai mari.

*

Dumnezeu poate fi in noi

Poate că, Într-adevăr, Iisus a fost fiul Domnului. În aceasta ipoteză nu ne rămâne decât să urmăm calea ce ne-a fost indicată. Cât despre Iisus, el a fost doar un mesager. Ne închinăm lui, ca fiu ai Domnului, dar atât. Măreția lui este cam mică, mai ales că și noi suntem tot creaturi ale Domnului, chiar dacă de rang mai mic.

Dar poate ca n-a fost fiul Domnului, ci un om ca toți ceilalți. Dar ce om!!! Un om cu adevărat mare. De ce? Oamenii obișnuiți pot avea diferite calități. Sunt rarisime cazurile în care o persoană să întrunească caracteristici contradictorii sau calități extrem de diferite. Cu greu ne-am putea imagina o persoană cu aptitudini de mare conducător, obișnuit să opereze cu entități de mari proporții, dar să fie la fel de inclinat către minuțioase analize de laborator, așteptând cu tenacitate ani de zile ca cercetările sale să-i confirme sau să-i infirme o ipoteză teoretică.

De obicei, filosoful – om înclinat către meditație –, este urmat de profet, un bun comunicator, care transmite plebei ideile primului.

Ei bine, Iisus a fost persoana aptă să întrunească ambele calități. El trebuia să posede o bună cunoaștere a religiilor anterioare, să aibă o excepțională putere de sinteză pentru a concepe un nou sistem, să aibă o cunoaștere profundă a realităților sociale, fiindcă numai astfel sistemul pe care l-a conceput putea să se grefeze pe societatea existentă, căreia să-i dea o perspectivă. Dar, în același timp, el a știut să găsească adepți și să-și facă ideile cunoscute oamenilor simpli.

O asemenea îmbinare de calități înseamnă mai mult decât geniu. Este o îmbinare de genii. Iisus a fost un asemenea om.

El trebuia să fie un om de concepție, un fin pedagog și un conducător în același timp. Este extrem de greu ca cineva, după ani de filosofie la cel mai înalt nivel, să reușească apoi să coboare la nivelul cel mai de jos și să găsească mijloacele de comunicare adecvate, pentru a-și face cunoscută concepția filosofică unor oameni care nu pot avea decât o înțelegere parțială.

Avem acum și explicația absenței din viața publică pentru o perioadă de timp, a „retragerii în pustiu”, menționată și în viața altor creatori de religii. Era necesar un timp de gândire după definirea doctrinei – treabă de filosof – și stabilirea strategiei de propovăduire a ei printre oameni – treabă de comunicator.

Pentru a duce la îndeplinire această a doua fază, Iisus a căutat colaboratorii potriviți, cărora să le vorbească la nivelul lor de înțelegere și, cu maximul de persuasiune, să le inducă noua sa concepție. El și-a ales din popor persoane cărora să le explice noua doctrina și care, la rândul lor, s-o propovăduiască mai departe. Apostolii au fost deci intermediarii dintre el și oamenii simpli. Așa după cum adulții dau copiilor explicații la nivelul lor de înțelegere, dar care, mai târziu, vor fi reinterpretate de către copiii deveniți adulți, tot așa și Iisus le-a vorbit discipolilor prin pilde despre concepțiile abstracte ale filosofiei sale.

Buddha a fost de asemenea o mare personalitate, un om instruit care a știut să comunice cu cei mulți, dar el nu a creat o religie absolut nouă, ci a preluat o concepție existentă pe care a dezvoltat-o. Spre deosebire de Buddha, care a provenit dintr-o familie nobilă, Iisus a descins dintr-o familie modestă. Cum s-a instruit el nu știm dar întâmplarea din Templu, povestită în Evanghelia după Luca, de unde aflam că la 12 ani a ieșit învingător într-o discuție intelectuală cu învățații timpului, dovedește fără echivoc că el era un om instruit.

Biblia însăși poate fi discutată dacă este sau nu de inspirație divina. Indiferent de răspuns însă, ea este cel puțin o carte de înțelepciune, deci pasajul din templu nu este întâmplător. Singurul lui scop este acela de a dovedi gradul înalt de instrucție al lui Iisus.

Iată de ce misionarii de azi ai diferitelor secte, adesea ei înșiși inculți, sunt simpli impostori atunci când vorbesc celor ce au un grad de cultură mai ridicat decât al lor, sub pretextul că și apostolii erau analfabeți. Erau, dar ei vorbeau unor persoane de cultură inferioară lor, deci își păstrau poziția de intermediari.

Există și o a treia ipoteză, ce pare mai realistă. Iisus ar fi existat ca om dar nu la dimensiunile biblice. Grandoarea lui a sporit ulterior printr-un proces continuu de mitificare. Este oare aceasta ipoteză mai banală? Este o demistificare a lui Iisus? În aparență da dar, la o analiză mai profundă, nu. Dimpotrivă, mi se pare cea mai înălțătoare, dacă luăm sarcina de creator și de săvârșitor de religie de pe umerii unei singure persoane și o atribuim mai multor filosofi anteriori nașterii lui Iisus. Da, este înălțător să gândești că omenirea și-a construit singură un drum, o religie, o morală. Ipoteza este nu numai mai realistă, dar și cea mai grandioasă. „Dumnezeu este în noi" este o expresie biblică a cărei profunzime rămâne s-o mai studiem.

Dacă Iisus este fiul Domnului, iar Dumnezeu este în noi, înseamnă că Iisus este și fiul nostru. Evident că nu în sens biologic, ci în sensul Creației. Aici cercul se închide cu singura consecință că nu are foarte mare importanta pe unde intram în cerc. Cu adevărat tragic ar fi să rupem cercul.

Ar exista și a patra ipoteză, că nimic din ceea ce am scris mai sus să nu fie adevărat, dar ar fi păcat.

*

Omul trăiește în grup, dar moare singur. Poate că această constatare a solitudinii morții l-a făcut să se gândească la Dumnezeu.

Și poate că de aceea omul religios nu poate concepe infinitul cu ușurința unui matematician, pentru că ar rezulta, așa cum ar spune Pascal, un „cerc ce are centrul pretutindeni și limitele nicăieri”, mișcând-se „între infinit și neant”.

*

Așa cum în viața unui cercetător, a unui proiectant, dar și a omului obișnuit, după o lungă perioadă de căutări, ca după o gestație, apare idea salvatoare ca o revelație, tot astfel si credinciosului i se relevă credința, ca răspuns la dilemele sale. Da, dar toți aceștia, inclusiv omul religios, trebuie ca mai întâi să fi avut dileme, probleme, întrebări. Nu există răspuns fără o problemă, o întrebare prealabilă. Cine zice ca a avut o revelație fără sa fi avut o problema este un idiot mincinos. Întrebarea mea este: „Care a fost dilemele creatorilor de religii?”.

*

Religiile nu pot fi analizate numai prin prisma poveștilor pe care le propovăduiesc și nici măcar a doctrinelor avansate, ci numai împreună cu poporul care le-a îmbrățișat și contextul istoric în care au evoluat.

Ar fi la fel de greșit să vorbim despre religie în termeni absoluți, ca despre ceva izolat, independent, fără să ne referim la mentalitatea popoarelor care au îmbrățișat-o sau li s-a impus, pe cât de greșit ar fi să ignoram religia în cercetările istorice, pentru că orice religie se naște pentru ca să răspundă unor necesitați. Pe de altă parte, religia este cea care, mai târziu, influențează mentalitatea oamenilor și mersul evenimentelor.

Religia face parte din istoria civilizațiilor, cu bunele și relele ei. Obiceiurile și tradiție sunt cele care contează în societate și tocmai religia este cea care le statornicește. Calitatea lor depinde, însă, de calitatea preoților. Nu doctrina contează, pentru că masele nu filozofează asupra doctrinei. Cel care are influenta reală este preotul. Dacă el doar îi amețește pe enoriași va crea un popor de amețiți; dacă însă îi îndrumă către un mod de viată sănătos, vom avea un popor sănătos din punct de vedere moral în primul rând.

*

Evul Mediu este privit ca o perioada foarte religioasă, în care toți oamenii ar fi fost credincioși convinși. Noi însă nu știm nimic despre adevăratele opinii ale oamenilor, pentru că nimeni n-a scris despre ele. Scrisul era un privilegiu al intelectualilor, care erau parte a clasei politice, deci ei scriau așa cum doreau ei să fie oamenii, și nu cum erau ei în realitate.

Preoții nu erau nici pe departe niște sfinți, inchizitorii erau juriști etc. Nici înainte de Evul Mediu situația nu era mult diferită: șamanii erau niște șarlatani recunoscuți. Toți aceștia erau mai rai decât ateii: ei erau anti-tei. Numai cel care are un total dispreț pentru Dumnezeu se poate folosi de numele lui în manipularea semenilor.

*

Necesitatea descoperirii lui Dumnezeu în mod individual, de unul singur, dă sens afirmației lui Sartre „Omul este condamnat să fie liber”, afirmație altfel paradoxală.

Libertatea omului de a-l căuta pe Dumnezeu este, poate, sigura libertate reală, fiindcă nimeni nu-l poate opri s-o facă. Conștiința este cea care îl obligă la acest demers, iar de conștiință nu poate scăpa, pentru că fără ea n-ar mai fi om.

*

Dacă Dumnezeu este asemenea unui părinte care își educa copiii, ar trebui să-i urmăm sfaturile, fără a mai încerca să aflăm ceea ce el nu vrea să ne spună. Noi însă suntem asemenea unor copii ce se uită pe gaura cheii să vadă ce fac părinții în spatele ușilor închise.

Avem doar scuza că, dacă Dumnezeu este atotputernic și dirijează viețile noastre în toate detaliile, înseamnă că și prostiile noastre sunt dirijate tot de el, deci n-avem nimic a ne reproșa.

*

Dumnezeu ne îndrumă pașii, ne spune permanent câte ceva, ne trimite mesaje, dar el nu face acest lucru in limba româna și nici în limba altor popoare. Mesajele lui sunt indirecte, metaforice. Din acest motiv sunt necesari intermediarii, oameni care înțeleg mesajele și le traduc celorlalți. Religia i-a numit profeți.

Trecem acum peste faptul că unii dintre ei poate chiar au fost astfel, în timp ce alții au fost falși profeți, fie dintr-o sincera convingere, fie că au fost trișori din capul locului. Remarcăm doar că un profet trebuie să aibă capacitatea de a înțelege mesajul și abia apoi de a-l comunica.

Pe repede înapoi

Doamne, câte greșeli am făcut în viața mea!!!

Interesant este că, acum, nu sunt în stare nici să le regret. Nu pe toate, mai ales pentru că nici nu mi le amintesc pe cele mai multe. Pe de altă parte însă, cele câteva bucurii – sau măcar satisfacții – pe care le am la bătrânețe, sunt legate și de unele greșeli, mai mici sau mai mari. Mă surprind de asemeni și unele activități ce le-am desfășurat în trecut și pentru care am muncit mult, deși m-am considerat întotdeauna un tip comod, chiar leneș, dar am avut și momente de hărnicie exagerată. De exemplu, faptul că am pus de unul singur parchet de stejar în tot apartamentul, inclusiv holurile și bucătăria. Gândind retrospectiv, a fost o muncă titanică, pentru unul ca mine, obișnuit să lucreze stând pe scaun la birou. Acum însă, apreciez mai mult ca oricând nu doar aspectul, ci mai ales căldura lemnului și izolația termică față de betonul pardoselii.

Da, la bătrânețe, aceste bucurii mărunte sunt singurele ce rămân, fiindcă marile realizări – mai ales cele profesionale – nu sunt nici măcar istorie, fiindcă generațiile noi le ignoră, chiar dacă unele idei le folosesc, fără să aibă idee de sursă, de proveniența lor.

*

„Vreți să deveniți bărbați, fumați doar țigări Carpați.” Eu am făcut-o timp de zece ani, fără efecte vizibile.

*

În concediu

Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc anul, fiindcă atunci au intrat rușii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce vreau s-o povestesc – una nostimă – este de la Mamaia. Până să ajungem acolo însă, nu rezist să relatez ceva din traseul parcurs. Noi tocmai intrasem în concediu și ne planificasem o excursie cu pluta pe Bistrița, din nord și până în lacul de acumulare de la Bicaz. Vestea invaziei am aflat-o la Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Mai făcusem una la Văratec, unde mama, împreună cu sora ei mai mare și soțul ei se aflau de vreo două sau trei săptămâni. Aici, nu departe de mormântul lui Veronica Micle, în bisericuța fostului cimitir, ne-am căsătorit religios. (Cununua oficială avusese loc cu puțin timp înainte.)

Și pulbere țărînă din tine se alege

Căci asta e a lumii nestrămutată lege.

Nimicul te aduce, nimicul te reia

Nimic din tine-n urmă nu va rămînea.

Veronica Micle. 4. VIII. 1889

La vestea invadării Cehoslovaciei nu ne era clar ce vom face în continuare. Un singur lucru era sigur: să fim cât mai departe de Ploiești, unde locuiam atunci, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc. Interesant de reținut este faptul că, în 1968, direcția principală de ofensivă a unității era spre Est și nu se avea în vedere Marea Neagră, de unde ar fi fost mai greu să vină tancurile. Eram la începutul concediului. Am renunțat la excursia cu pluta pe Bistrița, mai ales că nu aveam unde să lăsăm mașina în siguranță, în asemenea vremuri tulburi. Abia o cumpărasem.

Am plecat totuși spre Nord. Deși mai aproape de frontiera cu URSS-ul, m-am gândit că zona Borșa, la adăpostul munților și relativ departe de vreo cale de acces majoră, este ferită de primul val al unei eventuale invazii. În drumul spre Suceava, nu-mi amintesc să fi depășit vreo mașină sau să fim depășiți; șoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers de circulație însă, șirul turiștilor ce alergau în sud, spre București, era aproape continuu. Oamenii se simțeau mai în siguranță acasă. De unde se vede că mentalitățile oamenilor pot fi foarte diferite. La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am constatat doar că lumea era foarte speriată.

Pentru început, nu puteam rata Voronețul, așa că am ales să-l vizităm. Când am ajuns, un mic grup de turiști străini vizita biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceaușescu la un aparat de radio, așezat pe rămășițele zidului de împrejmuire. În liniștea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a unui disperat. Am spus-o atunci și istoria a dovedit că am avut dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China, „revoluția culturală” etc. au fost evenimente ulterioare, consecințe ale hotărârii de atunci.

Noi am plecat la Borșa. Ne-am zis că, dacă rușii vor intra în România, o vor face pe șosea, și nu prin munți. Borșa era între șosele. Am stat acolo o săptămână, găzduiți la un particular. Îl întrebam zilnic ce noutăți are, dar răspunsul era același: voi întreba diseară la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, maturii plecau la câmp, să-și lucreze ogorul, iar casa și copiii rămâneau în grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă șapte ani. Cea mai mică, foarte drăgălașă, din zece în zece minute, o striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ștergea nasul și, în mod inutil, îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa informației era în acest caz totuși o informație: în mod clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru România.

De la Borșa am plecat să vizităm Munții Apuseni. La trecerea prin Cluj, am cumpărat ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, așa cum se filează cărțile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc reacția unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am așezat totuși, să mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit zgomot de mașină, i-a fost frică că vin ungurii peste el. S-a liniștit când apropiindu-se pe furiș, a văzut mașina cu număr de Prahova (PH). Mai sus însă, în inima munților, unde am stat câteva zile, deși știau de invazie, o tratau ca pe un fapt divers, ce nu-i afectează pe ei.

Din Apuseni am plecat la Timișoara, orașul primilor ani de studenție ai Margaretei, soția mea. Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea orașului. Aici am aflat tot ce aș fi putut afla, mai bine decât în centrul orașului, de la televizor, radio sau din ziare. În vecinătatea Iugoslaviei, locul era plin de persoane foarte bine informate, deși erau îmbrăcați civil. În Timișoara am aflat o glumă.

Cică șefii de stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjați de presă și alți politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor să discute problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă foarte recentă.) Vaporul naufragiază și ajung pe o insulă nepopulată. Lihniți de foame, dau peste o capră. Rezistă tentație de a o mânca și decid s-o îngrijească, beneficiind de laptele ei un timp mai îndelungat. Fac și un tabel, conform căruia fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la păscut. Totul a mers conform planului, cât timp de capră s-au ocupat englezul, neamțul, francezul și americanul. Când a venit rândul rusului însă, acesta a plecat cu capra și a venit fără ea. La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?”

- Măi omule, n-ai plecat tu azi dimineață cu capra la păscut?

- Da. Am plecat, conform planificării. Așa scrie în tabel.

- Perfect. Și unde-i capra?

- Care capră?

- S-a luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm problema Cehoslovaciei?

- Da, ne-am adunat.

- Vaporul a naufragiat și noi am ajuns aici, pe această insulă nenorocită.

- Din nefericire, așa este.

- Am avut noroc să găsim o capră și am hotărât cu toții să n-o omorâm. Carnea am fi terminat-o repede și oricum s-ar fi stricat pe căldura asta, așa că am decis s-o păstrăm pentru laptele care ni-l poate furniza în fiecare zi.

- Așa este. Și am făcut acest tabel. Ați relatat foarte bine toată întâmplarea.

- Bun! Am mers eu cu ea au mers și ceilalți, astăzi a fost rândul tău.

- Da. Corect. Și n-am plecat? Am plecat.

- Da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune măcar acum: unde-i capra?

- Care capră?

Și uite așa au decurs tratativele cu privire problemei Cehoslovaciei.

Cam lungă gluma, dar clasică pentru diplomația rusă din toate timpurile.

Am plecat din Timișoara spre seară, cu destinația Marea Neagră, fără să trecem prin Ploiești. Am făcut doar o pauză scurtă în București, s-o vizităm pe mama. Când am ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită și suportând ruliul mașinii noastre, un FIAT 850, scurt și sensibil la denivelările șoselei, eram complet amețit. M-am dat jos din mașină și, în loc să caut un loc să ne întindem cortul, mă învârteam în jurul propriei mele axe și nu știam ce trebuie să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am găsit un loc liber între două corturi mari, între care la nostru, unul alpin, de două persoane, cam de un metru înălțime, arăta ca o ciudățenie. Dintre cele mari, unul aparținea unui englez, venit cu soție și doi copii: un băiat de 10-12 ani și o fetiță de doar trei, cel mult patru. Cu pernuțe pneumatice la mâini, umbla liberă prin camping și pe malul mării, intrând chiar în apă câțiva metri, să se răcorească. Aveau o dotare tehnică impresionantă, un cort imens și barcă pneumatică cu catarg și motor. Mă întrebam unde intră toate acestea în mașină, habitaclul fiind ocupat de cele patru persoane. Din curiozitate, am asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experiență turistică. Pe fetiță au trimis-o la plimbare, să nu-i încurce. Mama scotea lucrurile și i le dădea băiatului, care le pasa tatălui, pentru a le așeza în mașină. Exista o ordine prestabilită, deoarece fiecare obiect avea locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele.

Trebuie să precizez că acel camping era foarte frumos, curat și bine organizat, așa cum nu am mai văzut în România în anii ce au urmat. Ne aflam în primii ani de relaxare, după retragerea trupelor sovietice din România, în 1958. Degradarea ulterioară a fost treptată și a culminat în 1989. Grupurile sanitare, cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceaușescu. Veneau străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din curiozitate și pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris fusese cu mașina și în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie și erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu cumpărau decât legume și zarzavaturi proaspete din piață. Turiștii aduși de agențiile române de turism erau cazați la hoteluri și aveau altă clasă, mult inferioară.

Al doilea cort aparținea celui despre care îmi propusesem de la început să scriu. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă și avea, bineînțeles, o problemă. Mașina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat, un boxer cu doi cilindri. O curiozitate! Cauza nefuncționării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanța la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – și mă vedea des – mă chema să-mi arate „minunea”, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniștit. Claxonul claxonează, semnalizatoarele semnalizează, farurile se aprind, motorul pornește.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră fără ca mașina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic, acum știu ce are și cum trebuie să rezolv problema.” Până atunci însă, am strâns o mulțime întâmplări comune.

Domnul în cauză fusese profesor universitar, căsătorit și divorțat de două ori. De când ieșise la pensie, își petrecea vara la Mamaia, unde avea pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri lungime, pasiunea lui din tinerețe, la care nu renunțase. De barcă am profitat și noi. După ce i-am adus și montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mișcă fără zgomotul motorului și fără hurducăturile mașinii pe șoselele românești din 1968. Cel care conducea barca era un constănțean, care – bineînțeles – o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse mici serviciu, inclusiv montarea și demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta și stânga lui, se aflau alte două corturi, mai mici, ale fostelor lui soții, recăsătorite și rămase văduve. Al doilea soț al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe țări, fapt ce ținea cu tot dinadinsul să-l pună în evidență. Nu a rostit nici o frază în aceeași limbă. Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză și germană cu o ușurință de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spațiul dintre corturi, jucau cărți pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia și acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de ruta obișnuită, fusese obligat să treacă prin Austria. Nu știu cât de naiv putea fi tatăl său sau doar o făcea pe naivul, deși nu părea. Apucase însă să spună că el mai are un fiu în Franța, așa că era limpede pentru oricine – în afară de el, tatăl – că ruta Austria-Franța va fi preferată celei către București, spre bucuria reîntâlnirii fraților.

Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui unchi al Margaretei. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat pește proaspăt. Profesorul se lăudase că se află în relații bune cu personalul bucătăriei restaurantului din camping și se oferise să se ocupe de pregătirea peștelui. I-am dat deci să-l ducă, pentru a fi prăjit și să luăm masă împreună. Așteptăm o jumătate de oră, o oră, peștele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era o foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineață. Într-un târziu, apare degajat și bine dispus. La întrebarea noastră despre pește, ne asigură că a aranjat să-l țină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deși îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu pește și vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinși își schimbă comportamentul atunci când condițiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunțând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viață ce îi caracterizează și la care nu vor renunța. Ei bine, unii renunță.

Înainte de plecare m-a rugat ca, la întoarcere acasă, să mergem împreună, pentru siguranța lui. M-a asigurat că el nu depășește 40 de kilometri pe oră; eu trebuie doar să mă aflu în spatele lui.

Între timp, eu am contactat o gripă, așa că am plecat spre casă mai devreme, spre dezamăgirea profesorului. Acasă, bineînțeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la zece-unsprezece seara, sora Margaretei bate la ușă. Văzuse mașina. Când o trezesc și îi spun cine a venit, ea mă întreabă buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu prin toată țara, întrebarea era firească.

*

- Spui mereu că ești ocupat.

- Chiar și sunt.

- Cine consideră că este foarte ocupat și nu are timp, înseamnă că nu știe să-l folosească.

- Asta seamănă a maximă.

- Leonardo da Vinci a spus ceva de genul ăsta, iar pe el îl putem considera un adevărat performer în privința utilizării timpului său. Dar tu îmi aduci aminte de o mătușă de-a mea. Ea spunea mereu că e ocupată, deși – prin comparație cu celelalte mătuși – nu avea nici un motiv în plus, dimpotrivă. Dar ei îi plăcea să-și dea aere, fiindcă era profesoară. Tu nu faci asta.

- Și nici nu sunt profesor. Dar de unde știi tu atât de bine că ea nu era într-adevăr ocupată? Erai doar un copil. Spun asta fiindcă știu că ai plecat din orașul natal după terminarea liceului și chiar în timpul studenției veneai rar pe-acasă.

- Așa este, dar în ultimii ani de liceu nu mai eram chiar un copil, iar la ei mergeam foarte des.

- Și ea, dacă era atât de ocupată, cum de avea timp de tine.

- Tocmai aici e clinciul. Puteam să înțeleg că voia să scape de mine, dar nu acesta era adevărul. Eu n-o deranjam pe ea, fiindcă discutam doar cu soțul ei, unchiul meu, frate cu mama. Ei doi erau foarte diferiți. Nici nu știu de s-au căsătorit. El era un bărbat frumos, bun sportiv, în jurul lui roiau fetele, mai ales pe terenul de tenis, unde era un fel de antrenor ad-hoc. Ea, în schimb, nu era deloc frumoasă și nu cred să fi cochetat vreodată cu sportul. El era foarte cumsecade și cred că la acest capitol a avut o slăbiciune.

- Ce meserie avea?

- Era ofițer.

- Și după război tot ofițer a rămas?

- Nicidecum. După câțiva ani, l-au pensionat forțat.

- Ăsta putea fi un motiv pentru ea să-și dea aere de superioritate.

- Se pare că da, dar mai exista un motiv. Ea a acceptat să devină membră de partid, ceea ce, pentru toată familia, a fost un gest inacceptabil. Devenise oaia neagră. Nu se mai vizitau. Eu eram singurul care păstram legătura prin vizitele mele.

- Se pare că ea a fost mai orientată politic.

- În mod sigur, dar era o chestiune de caracter, de moralitate. În perioada aceea, se dădeau cu comuniștii doar trădătorii de țară. Asta era mentalitatea și acesta este adevărul. Ne aflam sub ocupație sovietică, cei împotriva cărora românii luptaseră și pierduseră războiul. Dar, ai dreptate, a fost orientată politic și, la un moment dat, chiar i-a folosit. Un mare mahăr de partid pusese ochii pe casa lor. Ca s-o obțină, le-a înscenat ceva. Într-o noapte, câțiva indivizi au proliferat injurii la adresa partidului în fața casei lor. El a fost arestat cu motivul că nu a intervenit sau anunțat autoritățile.

- Acesta era un pretext.

- Desigur. Atunci, ea și-a valorificat calitatea de membru de partid – rară la vremea aceea – și s-a zbătut să păstreze casa și să obțină eliberarea soțului.

- A reușit?

- A păstrat jumătate de casă și eliberarea lui după un an.

- Tot a fost de folos cu ceva.

- Da, dar ne-am abătut de la subiect. Vorbeam despre gradul tău de ocupare.

- Nu mă ierți deloc.

- De ce-aș face-o? Nu ești tu prietenul meu.

- Așa e! Prietenii îți atrag atenția când greșești.

- Prietenii adevărați. Eu voiam să-ți spun și altceva. Pe lângă această mătușă, am avut prilejul să cunosc și oameni cu adevărat ocupați.

- Dar să știi că eu chiar sunt ocupat.

- Înseamnă că nu-ți planifici bine timpul.

- Adevărul e că nu mi-l planific deloc. De obicei, răspund la solicitări.

- Asta înseamnă că ești doar executant, deși pari om de acțiune. Înseamnă că nu ai inițiativă.

- Așa este.

- Am și o explicație: ești prea cumsecade. Tu afirmi că ești un om ocupat, dar nu le spui asta celor care îți solicită serviciile. Întâmplarea face că eu – cum spuneam – am avut ocazia să cunosc oameni cu adevărat ocupați. Ei bine, nici unul dintre ei nu mi-a spus vreodată că ar fi ocupat. Pe când eram tânăr inginer, eram trimis foarte des la București, să rezolv diversele probleme ale întreprinderii în care lucram.

- De ce tocmai tu?

- E bine că m-ai întrebat, fiindcă nu vreau să crezi că mă laud. E drept, nu aveam nici un merit, decât acela de a fi tânăr și necăsătorit. Cei mai în vârstă, preferau să stea acasă, lângă nevastă și copii. Așa am ajuns să am acces la șefii din minister. Am fost odată chiar la ministru, de două sau trei ori la ministrul adjunct, de nenumărate multe ori la directorii diverselor compartimente și aproape de fiecare dată – măcar pentru semnătură – la directorul direcției industriale din care făcea parte fabrica în care lucram. Eram trimis de asemenea și pe la alte instituții și întreprinderi din țară, în general, peste tot unde însemna o deplasare. Recunosc, asta m-a ajutat în formarea mea, am învățat să tratez diverse probleme – unele chiar importante – ca reprezentant al unei întreprinderi, deși eram foarte tânăr.

- Am înțeles. Știu că mai târziu, când te-am cunoscut eu, mergeai de asemenea des la București în probleme de investiții.

- Eram la altă fabrică.

- Și alt oraș. Asta până să-ți impui personalitatea.

- După ce am intrat în proiectare. Directorul Institutului Central, forul nostru tutelar, mă primea imediat ce mă anunțam prin secretară, deși salariații Institutului trebuiau să depună cerere de audiență. Eu veneam din provincie și aveam prioritate.

- Erai deja cineva. De asta te primea, nu fiindcă veneai din provincie.

- E adevărat. Mulțumesc pentru compliment. Ei bine, tocmai asta doream să-ți spun. Acest director era membru corespondent al Academiei și era într-adevăr foarte ocupat. Nu mi-a spus însă niciodată acest lucru. Ținea de mine să nu mă întind la vorbă și să mă limitez la ceea ce merita discutat. Era o chestiune de bun simț.

- Mi-ai dat o lecție. Am să țin seama de ea, deși, cu firea mea de executant . . . E greu să discerni și e și mai greu să refuzi. Nu știu cum să procedez cu cei ce mă solicită mai mult decât aș putea să-i servesc.

- Fă-ți program. Cumpără-ți o agendă, notează ce ai de făcut, cu dată și oră, iar atunci când ești solicitat scoate agenda și, în fața interlocutorului, planifică-l și pe el. Este politicos și fără supărare.

- Ca în occident.

- Exact. Acolo, orice vizită este planificată cu ora de începere și durată, pentru că, după discuție, este posibil că măcar unul dintre interlocutori să aibă planificată o altă vizită, la care nu poate întârzia.

- Punctualitatea este o condiție obligatorie în societatea industrială.

*

Atunci când, într-un colectiv de 10 muncitori, unul dintre ei nu lucrează într-o zi, sau nu lucrează destul de eficient, nu contează prea mult. Când însă aceiași 10 muncitori deservesc o bandă rulantă, activitatea unuia condiționează activitatea următorilor. Atunci apare responsabilitatea. Lanțul există numai în integralitatea verigilor sale.

Primul exemplu este caracteristic epocii pre-industriale. Al doilea este caracteristic industriei, a societății moderne, orașului.

Sfârșitul părții a șasea