Cristache
Gheorghiu
Maieutica de
buzunar
Brașov, 2019
ISBN 978-973-0-30738-2
Tabla de materii
Cuvânt înainte 5
Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7
Arta ca meșteșug și
meșteșugul ca artă 30
Jocul cu litere 70
Prieteni cu înțelepciunea 130
Să vezi și să nu crezi. Să
trăiești și . . . 157
Cercetează ceea ce
crezi 203
Pe repede înapoi 235
Variis mixta 370
Cuvânt înapoi 418
A cincea parte
*
- Unii oameni trăiesc doar din învârteli.
- Și de ce te miri? Tot ce este viu pe lumea asta trăiește din învârteli: pământul, atomii n-ar exista dacă nu s-ar învârti. S-ar prăbuși unii peste alții. Și atunci, noi, oamenii, de ce ne mirăm și – uneori – chiar ne supărăm, când alții o fac mai bine decât noi?
*
De 8 martie
-
Felicitări!
La mulți ani!
-
Pentru
ce?
-
E 8
martie, „Ziua Femeii”. Ai uitat?
-
Nu
sărbătoresc eu așa ceva. Asta-i „Ziua Femeilor Comuniste”.
După ce au anulat toate sărbătorile creștine, au înființat
Ziua Femeii, Ziua Copilului, Ziua Minerului, a Pompierului ...
-
Eu așteptam
să serbez Ziua Prostului.
-
Ei,
acum, nu te da exagerat de modest. Ești invidios că nu aveți și
voi o Zi a voastră?
-
Urma
să se înființeze și Ziua Bărbatului, dar între timp s-au deșteptat.
-
Cine?
Bărbații?
-
Ei, Comuniștii.
-
Imposibil
!
-
Ba! Te
înșeli. Chiar s-au deșteptat. Mă rog, unii, nu toți.
-
Cum
demonstrezi?
-
Păi
cine a făcut schimbarea din 1989?
-
Anticomuniștii.
-
Acum
chiar că greșești.
-
Iartă-mă!
Cu ce ți-am greșit?
-
Nu mie.
În primul rând, nu mă refer la România, ci la țările din Europa
de Est.
-
„Lagărul
comunist”.
-
Da,
lagărul comunist. Nu știu cine a creat această expresie, dar a
fost premonitorie, fiindcă în limba română are o conotație
negativă, ce caracteriza perfect situația cetățeanului. Cu
frontierele bine păzite, erai în lagăr nu numai la figurat, ci și
la propriu.
-
Așa
e, dar vorbeai despre 1989.
-
Spuneam
că schimbarea nu s-a produs doar în România, ci în toate țările
de sub ocupație sovietică și nu a început în România, ci tocmai
în U.R.S.S. și s-a încheiat în România.
-
Asta-i
adevărat. Gorbaciov a început și Ceaușescu ultimul care a înțeles.
-
Ar fi
fost bine pentru el. Din nefericire, n-a înțeles.
-
Adevărat,
și din acest motiv sfârșitul i-a fost fatal.
-
Și
asta dovedește că s-au deșteptat comuniștii? Nu văd
legătura.
-
Economia
sovietică era în cădere liberă.
-
Se știe
din istorie că orice regim politic creat în mod revoluționar
rezistă doar o generație. El nu are oameni educați să
administreze statul, economia decade, copiii lor sunt niște
răsfățați și, când ajung la maturitate, duc de
râpă tot ce părinții lor visaseră.
-
Cum
spuneam, nu comuniștii români au produs schimbarea.
-
De
fapt, nici nu existau comuniști în România. Nu există nici azi. Românii
nu au convingeri politice, nu au principii politice, pe care să le
respecte. Sunt doar oportuniști.
-
Totuși,
unii afirmă cu convingere să sunt comuniști.
-
Numai
cei cu desăvârșire ignoranți pot avea astfel de convingeri. Ai
pomenit de Gorbaciov. El căuta doar soluții de redresare
economică, fără succes, bineînțeles.
-
Exact.
Comuniștii ruși însă se săturaseră să „tragă
mâța de coadă”, iar cei din vârful piramidei doreau să fie nu
doar mici profitori ai unei economii subdezvoltate, ci să fie și ei
asemenea magnaților occidentali.
-
Ceea ce
au și făcut.
-
Vezi
că „te-ai prins”?
-
Iar
occidentul a crezut că Rusia va deveni din nou ceea ce fusese în timpul
regimului țarist și i-a ajutat. În special Germania, interesată
de petrolul și gazele ei.
-
Occidentalii
au găsit întotdeauna cele mai proaste soluții politice. Cele
două războaie mondiale sunt realizările lor.
*
În „statutul bunului
comunist” – un oximoron, desigur, motiv pentru care nu a fost niciodată
scris – se stipula obligația oricărei persoane de a fi fericită.
Restul dispozițiilor încercau să definească fericirea: ce este
ea și cum poate fi evitată. Timpul limitat (mai puțin de un
secol) nu ia permis să ajungă la o concluzie certă, poate și
fiindcă a țintit prea sus. Ar fi avut mai mari șanse dacă
începea cu probleme minore, ca de exemplu „cum să-ți găsești
fericirea când te dor măselele”, și – din aproape în aproape –
să rezolve și chestiuni mai dificile, ca invidia pentru fericirea
presupusă a altora sau cea mai simplă metodă de a ne bucura de
nefericirea șefului.
Acum, că pericolul a
trecut, ne bucurăm să aflăm de la televizor că vom fi
fericiți dacă urmăm recomandările din spoturile publicitare
și e numai vina noastră că - din comoditate – n-o facem. E mai
simplu să ne auto-declarăm fericiți – sau aproape – tocmai
pentru că nu ne grăbim să urmăm aceste indicații prețioase.
Ne mulțumim să privim cu aceeași nepăsare următoarea
reclamă și ne bucurăm că am economisit câțiva
bănuți, sau mai mulți, ne-luându-le în seamă. Aceasta pare
să fie mulțumirea supremă.
În Declarația de
Independență a Statelor Unite ale Americii scrie: „We hold these truths to be
self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their
Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and
the pursuit of Happiness.” (Noi considerăm
aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că
ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că
printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii.)
Deci viața și libertatea sunt drepturi. Fericirea nu este un drept și
nici nu este definită. Ea trebuie doar căutată și se pare
că nu va fi găsită niciodată, fiindcă atunci ar înceta
căutarea. Oricum, cu toate acestea vor fi însărcinate guvernele, cu
speranța că, probabil (shall
seem most likely) se vor ocupa să
rezolve toate problemele. Deci se poate întâmpla cu o oarecare probabilitate.
Nu este ceva sigur.
*
- Te văd ca, nervos. Ce ți s-a
întâmplat?
- Taximetristul care m-a adus până
aici era un nostalgic comunist și nu-i mai tăcea gura.
- Partitura noastră de opinii e foarte largă.
Dar ce i-a venit, tocmai
acum, după cincizeci de ani?
- Culmea e că el nu avea mai mult de șaizeci
de ani, poate doar cincizeci, deci în ’89 avea cel mult zece ani, sau abia se
năștea. Nu poate ști nimic despre situația de atunci, decât
din auzite.
- Se întâmplă!
- Se întâmplă, dar nu
întâmplător. El voia de fapt să facă propagandă PSD,
fiindcă nu acuza guvernul pentru ceea ce nu merge bine azi, ci democrația,
în general.
- Am înțeles. Cu alte cuvinte,
guvernul e bun, dar îl încurcă opoziția.
- Exact.
- Și de asta te-ai enervat tu. Ai
uitat că prostia umană e infinită?
- Îmi dădeam seama că vorbea cu
acea siguranță pe care numai ignoranța o poate da, dar mă
călca pe nervi. Acum mi-a trecut. Îmi stăruie totuși în minte
întrebarea: Cum se face că în România există încă mulți
nostalgici, care afirmă că regimul comunist era mai bun decât cel
democratic de azi?
- Dacă reprezinți grafic populația
oricărei țări după inteligența locuitorilor ei, vei obține
un triunghi isoscel foarte turtit.
- Cu gradul de inteligență pe
verticală și numărul de persoane pentru fiecare nivel pe orizontală.
- Exact. Cei sub un prag minimal de
inteligență vor fi la bază și din ce în ce mai puțini
pe măsură ce urcăm spre vârful triunghiului.
- Am înțeles.
- Și atunci, de ce te miri că
există multe persoane care nu știu pe ce lume se află?
- Nu mă mir. Și totuși, eu
nu spun că înainte era mai bine, dar nici că acum ar merge foarte
bine.
- Ești
adeptul celui care a spus „Cunoașterea binelui și
strădania omului de a-l atinge nu presupune închiderea ochilor pentru
rău.”
- Cine a spus asta?
- Nu-mi amintesc acum. Un clasic.
- Deștept clasicul ăsta.
- Da, ai dreptate, lucrurile nu merg
foarte bine, dar nici foarte rău. Am putea inversa citatul „Aflarea
răului și exagerarea lui nu presupune ignorarea binelui”.
- Eu recunosc că România
progresează, deși cam încet, dar nu pot să mă fac că
nu văd și ceea ce nu merge bine.
- Din punct de vedere economic și
multe altele, situația de azi este incomparabil mai bună decât cea
din trecut. Din punct de vedere politic însă, stăm lamentabil.
Libertatea pe care o avem azi a permis unor întreprinzători – cam puțini,
din păcate – să aibă inițiative lăudabile.
- În ciuda impedimentelor inițiate de
guvernanți.
- Deci, asta e! Vorbind despre nostalgici,
îmi amintesc un film francez, pe care l-am văzut nu demult. Esența filmului constă în numeroasele
monologuri ale eroului principal, în timp ce străbate cu mașina
drumul de 50-100 de kilometri dintre Paris și domiciliul său, într-un
orășel de provincie. Acțiunea propriu-zisă nu are importanță
pentru discuția noastră. Decorul prin care trecea automobilul m-a
frapat, în special cel al localităților străbătute. Era
foarte asemănător cu cel din România din aceeași perioadă,
prin jurul lui 1950, oricum, puțin după al doilea război
mondial. Nu știu unde au filmat, fiindcă peisajul urban de azi este
complet diferit. Mă gândeam că, în câțiva ani, Franța s-a
schimbat enorm, față de România comunistă, pe care unii o
laudă, afirmând că „s-au construit blocuri”, spre exemplu. Oricând și
oriunde există progres. Este o lege a naturii. Doar că în unele
părți progresul e mai mare decât în altele.
- Și direcția poate fi diferită. Ca
să te completez, eu îmi amintesc cozile la magazinul din fața
blocului în care stau și care formau încă din timpul nopții,
pentru un litru de lapte, ce sperau să-l primească în
dimineață următoare, când se va deschide magazinul.
- Formate în special din pensionari, care se
recomandau ca procurori, fiindcă ei erau cei care procură cele
necesare familiei.
Românilor le-a plăcut întotdeauna să
facă haz de necaz.
- Vreau să fac totuși o precizare: România
n-a fost niciodată o țară cu adevărat comunistă.
După război a fost o țară ocupată, în care sovieticii
s-au folosit de câțiva trădători în locul celor vechi, pe care
i-a decimat.
- Asta din cauza lui Churchill și Roosevelt, care
ne-au trădat la Conferința de la Yalta.
- Iartă-mă dar asta e o prostie. Conferința
a avut loc în 1945, cu câteva luni înainte de sfârșitul războiului.
Dacă te uiți puțin pe hartă, vezi că toată Europa
de est era ocupată de trupele sovietice. Ar fi o naivitate să crezi
că România putea deveni o insulă în acest ocean.
- Știam, dar am vrut să văd dacă ești
de aceeași părere.
- Mă bucur. Să continuăm. După
retragerea trupelor sovietice în 1958, acești trădători și
urmașii lor – niște lichele – au preluat frâiele puterii.
- Și tot ei ne conduc și azi.
- Exact. Și atunci de ce te miri?
- Ai vreo soluție?
- Pe termen scurt sau lung?
- Mai întâi pe scurt.
- Când
m-am dus în Grecia, m-a frapat standardul de viață de acolo, cu mult
mai ridicat față de cel din România. În gând, am zis: Bravo,
grecilor! După foarte puțin timp însă, am constatat că
grecii nu sunt cu nimic mai grozavi decât românii, ba dimpotrivă. Apreciez
acum că ne sunt inferiori din foarte multe puncte de vedere, în primul
rând al educației și al culturii generale. Românul din categoria mijlocie știe mai
multă mitologie greacă decât un grec cu aceeași pregătire.
Pe stradă, unde eram nevoit să pun multe întrebări pentru
orientare, am întâlnit persoane care nu știau să citească textul
de pe panourile de informare, decât dacă erau scrise cu litere mari. Ei nu
cunoșteau literele mici. Sunt agresivi și pasionali în discuții,
dar total ignoranți.
- Te-am întrebat ce-i de făcut în
situația noastră, nu într-a Greciei.
- Da, iartă-mă! M-a „furat
condeiul”, ca să zic așa. Explicația contrastului dintre
standardul de viață ridicat al Greciei și precaritatea educației
grecilor este faptul că Grecia face parte din Uniunea Europeană mai
demult. Acum, că suntem și noi membri ai UE, constatăm că
ne apropiem de ei. Astăzi, diferența nu mai e atât de mare.
Progresele României sunt remarcabile, iar ele au fost posibile tocmai
datorită apartenenței noastre la Europa. Acesta este motivul pentru
care sunt optimist.
- Am înțeles și
mă bucur să fiu alături de tine. Eram
într-o fază în care nu mai aveam acces la umor. Acum însă mi-am
revenit.
- Deci asta este opțiunea
pe termen scurt.
- Pe termen lung,
multă lume se întreabă care variantă e mai bună: democrație,
monarhie, oligarhie, aristocrație etc.
- Mai există și
altele? Aristotel le-a analizat doar pe acestea.
- E adevărat.
După părerea mea însă, există doar două: monarhie și
democrație.
- De ce le excluzi pe
celelalte?
- Pentru că monarhul
nu poate conduce singur, iar poporul conduce prin reprezentanți aleși.
Și într-un caz și celălalt conduce un grup, pe care poți
să-l numești aristocratic sau oligarhic, după calitatea
membrilor săi. Adevărata diferență dintre monarhie și
democrație este modul de acces la vârf. În timp ce într-o monarhie
ereditară regele este educat din copilărie pentru rolul ce-l va juca,
în democrație cei aleși află ce au de făcut abia după
ce au câștigat alegerile.
- Avantaje și
dezavantaje.
- Da. Un rege, ca orice
om, poate fi mai mult sau prea puțin dotat pentru funcția de șef
al statului. Dezavantajul unui monarh slab se compensează cu
următorul, așa că se poate conta pe o medie a inteligenței
lor. În cazul democrației însă, toți aspiranții sunt
recrutați dintre cei mai abili în disputele politice, în cât de bine știu
să-și învingă adversarii. Atributul lor major este cel de
parveniți. În cazul monarhiei, se poate conta pe o aristocrație, în
timp ce în cel al democrației pe oligarhie.
- Deci optezi pentru
monarhie?
- Nu. Omenirea are o
experiență de mii de ani a regimurilor monarhice. Democrația în
schimb este abia la început și are forme hibride chiar în țările
cele mai avansate din acest punct de vedere. Speranța mea este ca populația
să învețe să-și aleagă reprezentanții, și
atunci democrația va fi mai avantajoasă.
- Păi cum să
învețe populația, dacă ea este îndoctrinată și
manipulată?
- Un prim pas ar fi alegeri eșalonate,
ierarhizate. Oamenii să
voteze în mediul lor: cartier, uzină, instituție etc. Cei aleși
la acest nivel se întrunesc și votează pentru nivelul superior și
așa mai departe. În acest mod, ar fi respectate dorințele populației,
dar fiecare s-ar pronunța la nivelul lui de competență.
- Într-adevăr,
acesta ar fi un prim pas, pentru că poporul va învăța lecția
în timp, probabil pe parcursul generațiilor.
- Pare-mi-se că
Churchill este cel care a spus că „Poporul care și-a
uitat trecutul nu mai are viitor”.
Taximetristul tău a memorat un trecut deformat. Ce viitor își poate
imagina?
- „Corsi
e ricorsi”.
- Ce-i aia?
- Este teoria lui
Vico Giambattista și se referă la întoarcerile ciclice ale istoriei.
- O naivitate.
*
Chiar dacă
s-ar împrăștia un insecticid puternic peste toți politicienii,
ar fi ineficient, fiindcă ar apărea alții, asemenea gândacilor
de bucătărie într-un spațiu cu igienă precară,
fiindcă, DA, aceasta este România: o societate cu igienă
politică precară.
*
În trecut, biserica a
condamnat anumite atitudini sau fapte ale oamenilor și îi pedepseau pentru
asemenea fărădelegi sau blasfemii. Noi le cunoaștem mai bine pe
cele din Evul Mediu (inchiziție etc.), dar nu sunt singurele. În prezent,
au dispărut asemenea practici. Ce bine!! Dar, oare chiar au dispărut?
Parcă ...
Nici gând să fi
dispărut. Alte fapte, alte atitudini sunt la fel de aspru penalizate.
Evident, nu de către biserică. Ea a devenit impotentă demult. Se
găsește întotdeauna un for executiv, pentru a impieta ceea ce nu se
încadrează în „political
correctness”. Bunul tovarăș
Stalin a fost un elev silitor și un bun executant al acestui principiu
social major. Nu vă bucurați că s-a întâmplat în Rusia și
că nu în Vest, unde – dragă Doamne – nu ar fi fost posibil. Ași!
Există chiar și un precedent: drăguțul domn Hitler a fost și
mai eficient. A avut și profesori: Marx, Engels etc.
Se întâmplă și
azi, iar viitorul ne așteaptă cu idei și mai eficiente.
*
E adevărat
că, în natură, totul pare supus războiului: peștele mare îl
înghite pe cel mic, cel puternic îl elimină pe cel slab, cel mai șiret
îl învinge pe cel mai puțin șiret și tot așa la nesfârșit.
Dar asta e legea bestiilor, nu a oamenilor, iar o civilizație compusă
din bestii nu ne place.
*
Preluând indicațiile
lui Marx și Engels, Lenin și Stalin au dorit să înlocuiască
religia creștină cu marxism-leninismul. Au greșit prin
brutalitatea acțiunii. Democrația, ca religie, s-a impus treptat în
occident, începând cu Magna Charta Libertatum
(1215), continuând cu divizarea Parlamentului englez în Camera Lorzilor și
Camera Comunelor și așa mai departe.
*
Politica
urâțește, silindu-i pe practicanți să comită fapte
rele, să-și trădeze prietenii, să slujească unor
șefi fără scrupule. Asta lasă urme, desfigurează
caractere.
*
Politica
românească este o permanentă hârâială între PSD și opoziție.
Hâr-hâr și-uite-așa ajungem în hârdău.
*
Mincinoșii
spun că dețin adevărul. Oamenii cinstii îl caută.
*
Orice idee –
oricât de tâmpită – prinde dacă adepții ei sunt suficient de
bine organizați.
*
În 1968, când rușii
au intrat cu tancurile în Praga, un subaltern mi-a spus: „Nu de ruși mi-e
teamă, ci de români. Dumneavoastră nu știți cum s-au
comportat ei după război. Eu știu, pentru că lucram ca
traducător pe lângă consilierii sovietici în Sovrompetrol. Nu
aveți idee câți români veneau să-i reclame pe alți români,
colegii lor”.
*
A aștepta
ceva deosebit de la politicienii noștri e ca și cum ai privi același
film de mai multe ori, în speranța că va avea un final diferit.
Aceleași mecanisme produc aceleași efecte, până se strică.
*
După 1989
s-a spus și s-a crezut că pășim în democrație. Elanul
a fost însă prea mare și am sărit peste ea.
*
Lulu s-a dilit
Aici, Lulu este
un nume fictiv. În realitate, el a fost un personaj cât se poate de real. Era
directorul unui institut de proiectare, numit acolo de partid, conform uzanțelor
vremii. La un moment dat i s-a urcat la cap și, deși era ignorant,
voia să se afirme ca mare proiectant. Subalternii lui ar fi trebuit
să realizeze cea mai grozavă lucrare din țară, iar el să
treacă drept creierul. „Lulu s-a dilit” a fost o afirmație
lansată de colegii lui de partid, pentru că ideea conform căreia
un activist a devenit brusc și profesionist în instituția în care
fusese numit s-o supravegheze era considerată ca fiind absurdă chiar și
de către ei.
Din păcate,
n-a fost singurul. Curând, a devenit uzuală.
*
Dintr-o
statistică din anul 2005: „Dintre
românii care au devenit patroni în ultimii doi ani 60% au fost înainte
muncitori necalificați și doar 25.1% au fost muncitori calificați”. Rezultă că 85,1% lucraseră
cu brațele. Nimic nou sub soare.
În mod evident,
ceva esențial s-a schimbat între timp.
*
Tot mai mulți
sunt cei ce, constatând că schimbările de după 1989 sunt
ireversibile, se laudă cu faptele bune săvârșite de ei în timpul
vechiului regim. Deunăzi, cineva îmi povestea cum l-a ajutat el pe cineva
să obțină o locuință – e drept nu tocmai
confortabilă, recunoștea, dar oricum un adăpost – pentru că
omul era pe drumuri. Uită însă să spună că cel în
cauză ajunsese pe drumuri tot datorită lui, care fusese membru în
comisia care, la naționalizare, îl scosese din casa părintească.
Și nu era o casă oarecare, pentru că nici el nu era un oarecare,
ci un descendent dintr-o familie celebră, cu care România se mândrește
azi.
*
Spuneam cândva
despre comunism că este un regim politic pentru o singură generație,
fiindcă, la a doua, se prăbușește. Orice sistem politic
produce oameni pe măsura sa, educă tineretul în spiritul și
interesele doctrinei sale. Nu întâmplător propaganda comunistă vorbea
despre „omul nou”. Ei bine, l-a creat. Omul nou, ajuns la maturitate, nu a mai
fost capabil să ducă mai departe nici măcar ceea ce moștenise,
pentru că și-a însușit și mentalitatea primei generații,
marcată de lipsa respectului pentru valorile reale și chiar
inversarea lor.
*
În politică
există două stadii:
-
dobândirea
puterii
-
capacitatea de administrare, adică ceea ce
ar trebui să facă cel ce a reușit în prima fază.
Tehnicile
de dobândire a puterii și cele de păstrare a ei sunt atât de
diferite, încât este foarte greu ca o persoană să se metamorfozeze
astfel încât să le îndeplinească pe amândouă cu succes. Nu ne
miră deci că cei ce au reușit în prima fază au eșuat
în a doua. Să pretindem că aceeași persoană să
facă față și exigențelor de bun administrator,
depășește deja limitele celei mai productive imaginații.
*
Anul 1989 a
marcat colapsul socialismului. A căzut și s-a spart. Din el, au sărit
o grămadă de cioburi, din care unele încearcă să se auto-recomande
embrioni ai unui nou regim politic. O societate din cioburi, o ciobo-crație.
*
Democrația
este un concept, o creație mentală. Ea nu există în natură.
Orice turmă de animale, orice comunitate de viețuitoare se
orientează după un lider. Deosebirea e că, la oameni, liderul
încearcă să devină dictator ori de câte ori are posibilitatea
s-o facă.
Ideea de democrație
poate cel mult să țină o societate în echilibru, s-o
ferească de exagerări, dar devine un fals atunci când este adoptată
ca principiu fundamental de organizare a statului, și tocmai acest fals ni
se întâmplă nouă astăzi. Afirmarea principiilor democratice
într-o societate ce nu este câtuși de puțin democratică este
perfidia ridicată pe cele mai înalte trepte. Liderii sunt obligați să
manipuleze masele pentru a le obține voturile, iar pentru aceasta perfidia
este prima condiție necesară. Ipocrizia este următoarea pe listă,
dacă nu cumva considerăm cele două cuvinte ca fiind sinonime. Onestitate
și altele asemenea ar fi considerate defecte pentru orice politician, dar
nu se cunosc cazuri.
Comunismul este
idealul democrației, adică societatea în care democrația este
principiul de bază, societatea unde poporul (demos) este propriul său
conducător (kratein). Colapsul comunismului în fostul URSS și țările
din Europa de Est au dovedit imposibilitatea existentei practice a unei astfel
de societăți. Această experiență – deși cumplită
pentru popoarele care au fost obligate s-o suporte – a rămas din
păcate fără învățăminte pentru ceilalți.
Apusul, pentru a proteja termenul ‘socialist’ – prezent pe sigla multor partide
la putere – l-a înlocuit cu cel de ‘dictatură’, ca și cum în toate țările
foste “republici democrate si/sau socialiste” ar fi apărut în același
timp câte un Alexandru Macedon, Cezar, Napoleon sau Hitler. Din păcate
proverbul “deșteptul învață
din experiența altuia, în timp ce prostul nici dintr-a lui” nu funcționează.
Nu se poate spune că ar fi cineva prost, dar omenirea nu a învățat
niciodată din propria ei istorie.
În discuțiile
cu Marlene, o bună prietenă din California, ea simțea nevoia să-l
scuze pe Ken, soțul ei, pentru că a trebuit să lupte in Vietnam,
unde – spre norocul lui – nu a omorât pe nimeni, pentru că a lucrat ca
tehnician pe un aeroport. Încercarea de a se scuza însă dovedește că
un sentiment de vinovăție totuși exista. Cât despre consistența
scuzei, ea este similară cu aceea că victima a murit din cauza glonțului
și nu din cauza celui care a tras cu arma, sau că vinovăția
ar fi cu atât mai mică cu cât distanța dintre cei doi este mai mare.
Evident, Ken nu era vinovat, dar nu pentru că nu a ucis direct, ci pentru
că a fost obligat să lupte în Vietnam. Nu a fost alegerea lui. Alții
au ales, iar el a fost obligat s-o facă. În război omori ca să
nu fii omorât, și nu ești vinovat pentru asta. Vinovați sunt cei
care te-au adus în aceasta situație. Extrapolând comparația cu glonțul,
putem spune că arma, soldatul, tancul, avionul, pilotul, și tot ceea
ce reprezintă armata sunt doar instrumente, pentru care glonțul poate
fi un simbol. Iar distanța dintre ucigaș și victima nu este
distanța fizică parcursă de glonț, ci distanța socială
de la cel care comandă și până la cel care suferă consecințele
ultime. Vinovat este cel din cauza căruia toate acestea există. Dar,
pentru a masca vinovații până la capăt, în locul unor persoane
concrete, noi avansăm idei abstracte, cum ar fi ‘statul’, “sistemul’ etc.,
sau argumente de genul necesitaților obiective, care însă nu sunt
deloc obiective sau necesare, ci doar idei propagandistice menite să ne
adoarmă conștiințele.
Și totuși,
din când in când, mai ales atunci când ne trezim din somnul lozincilor, ne simțim
vinovați și noi înșine. De ce? Pentru că – dacă
admitem fie și ipotetic că societatea noastră este una
democratică – înseamnă că noi toți contribuind la
organizarea și conducerea ei, deci cei care au comandat declanșarea
glonțului suntem noi înșine. Dacă lucrăm într-o fabrica de
încălțăminte, sau de alimente, iar produsele fabricii sunt
folosite de armată în război, înseamnă că suntem părtași.
Dar nimeni nu va renunța la slujba lui doar pentru atâta lucru. Și
atunci nu suntem noi înșine ipocriți Suntem! Cum am ajuns aici? Prin
secole de îndoctrinare ipocrită.
Suntem
astăzi – cred eu – pe punctul de a recunoaște că, nu numai
societatea, dar și mentalitatea noastră sunt fundate pe principii greșite.
Am refuzat să mai privim natura și să ne supunem regulilor ei. În
schimb, am inventat noi alte reguli, pentru că ne-am crezut mai presus de
natură. Când a fost necesar am inventat chiar divinități în
acest scop. Doar că regulile inventate de noi se dovedesc neviabile. Aberația
comunismului a demonstrat-o.
La urma urmelor,
chiar și această evoluție a noastră este naturală,
dovadă că ea exista, dar este în mod evident o evoluție deviantă,
una care duce la catastrofă. Cauza? Cauza este prea marea putere pe care o
au liderii. Soluția? Nimic mai simplu: diminuarea puterii liderilor.
Simplu, teoretic! Practic este imposibil imediat, dar posibil și probabil în
timp, în timp îndelungat, prin modificarea întregii noastre filosofii de viață,
aș zice aproape printr-o noua religie, pentru că religia este
instrumentul prin intermediul căruia filosofia se transmite de le înțelepți
la masele de oameni simpli.
Iată un
exemplu de funcționare anapoda. În tarile zise democrate, în parlament și
guvern trebuie să existe un partid sau o coaliție de partide
majoritară, fără de care guvernarea se zice că nu este
posibilă. Pierderea majorității se soldează cu căderea
guvernului, alegeri anticipate etc. Deținerea majorității dă
mână liberă celor de la guvernare să facă tot ce doresc, nu
numai împotriva opoziției, dar și împotriva oricui, chiar și a
logicii, sau a bunului simț. Cum în guvern/parlament se afla oameni și
nu noțiuni abstracte, aceștia se îngrijesc de interesele lor imediate
și personale sau de grup, și prea puțin le pasă de ceea ce se va întâmpla în
viitorul îndepărtat. Ar trebi ca – dimpotrivă – să se
interzică deținerea majorității în parlament de către
o singură organizație politică. Dacă o lege este cu adevărat
bună, ea va fi acceptată de către orice partid, indiferent dacă
este la guvernare sau în opoziție. Însăși ideea de guvernare
versus opoziție este fără sens în parlament. Un partid poate
avea mai mulți sau mai puțini reprezentanți, dar în nici un caz
majoritatea. Deținerea majorității denotă un partid
demagogic, care prin lege ar trebui dizolvat. Guvernul trebuie să fie
omogen pentru că el trebuie să aibă coerență în acțiunile
sale, dar parlamentul, dimpotrivă, trebuie să fie divers, pentru a
permite dezbaterea și găsirea celor mai bune legi. Bune pe termen
lung, și nu doar pentru unele interese imediate ale unora.
Același
lucru se întâmplă și la nivelul statelor, Orice imperiu ajuns în
vârful piramidei puterii devine autocrat, își impune voința în fata celorlalți,
oricât de absurde ar fi pretențiile lui. Pe conducători lui nu-i
interesează ca datorita politicii lor imperiul se va prăbuși
într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Pe ei ii interesează
doar succesul lor personal și imediat. Acesta este motivul pentru care
orice imperiu dispare mai devreme sau mai târziu, și acest lucru se
întâmplă după ce nu mai are adversar și tocmai datorită
unor asemenea greșeli.
Nu este nici o
coincidență dacă vom găsi similitudini cu ceea se întâmplă
chiar în zilele noastre.
*
Există printre persoanele needucate
ideea că, în familiile bogate, copiii trăiesc în puf, în timp ce
copiii celor săraci se chinuiesc. Realitatea este inversă: copiii
educați sunt chinuiți să respecte canoanele civilizației și
să-și însușească cât mai multe cunoștințe.
Lăsând la o parte excepțiile și dintr-o o parte și din
cealaltă, adică a copiilor bogați ne-educați și a
copiilor săraci dar care-și depășesc condiția
socială, în situațiile normale deci, educația înseamnă
disciplină și muncă. La polul opus, lipsa educației
înseamnă o copilărie trăită fără griji,
fără efort, adică exact ceea ce am fi dispuși să
etichetam a fi drept o copilărie fericită.
Citeam mai demult o carte despre Egiptul
Antic, în care, printre altele, se vorbea despre educația copiilor ce
urmau să devină faraoni. Pentru a evita căldura excesivă, înainte
de răsăritul soarelui, ei începeau exercițiile fizice cu o
alergare de aproximativ 25 de kilometri. Urmau: exerciții de trasul cu
arcul, aruncarea suliței, condusul carului de luptă și altele de
genul acesta, ce depășeau antrenamentul obișnuit al unui
fotbalist de azi. Micul dejun îi era servit după efectuarea
exercițiilor fizice de dimineață, iar pauza după el era
foarte scurtă, fiindcă urma învățatul. Un faraon era șeful
armatei, al bisericii, al tuturor domeniilor de activitate posibile, și
trebuia să fie expert în toate acestea. Exemple similare pot fi
găsite oriunde.
*
Democrația =
conducerea prin găști, numite partide.
*
În diplomație,
atunci când se dorește rezolvarea unor probleme dificile, se pleacă
de la elementele comune, de la ceea ce îi unește pe combatanți și
numai după aceea se încearcă rezolvarea chestiunilor divergente,
începând cu cele mai mici. Când zestrea intereselor comune este destul de mare,
se pot aborda și probleme mai dificile. Invers, atunci când nu se dorește
o apropiere a pozițiilor, se invocă un argument de netrecut. Este
clasic pretextul invocat de fostul URSS în primii ani de după al doilea
război mondial, cum că ei acceptă doar dezarmarea imediată,
generală și totală (o absurditate), când, în realitate, ei
blocau prin acest truc orice negociere privind dezarmarea reală, deoarece
rușii doreau de fapt să-și consolideze poziția de lideri
militari printr-o înarmare și mai intensă.
Diplomația
nu este singurul domeniu în care se aplică această metodă. O
facem cu toții, mai mult sau mai puțin conștient, în chestiuni
mai mult sau mai puțin importate.
Idei cum ar fi
condamnarea în 1990 a tuturor securiștilor în bloc, interzicerea
participării la activități politice a
tuturor membrilor fostului partid comunist, accesul public la toate dosarele
securității (și care erau încă în seifurile securității)
etc., n-au fost simple prostii, ci idei parșive inoculate proștilor,
pentru a bloca orice încercare de progres real.
*
Un
politician este asemenea unui șofer de autobuz: el nu este cel mai deștept,
cult, frumos, puternic, dar lumea îl acceptă pentru că el le-a promis
că-i duce la destinație. Fiecare călător știe unde
trebuie să ajungă. De aceea, șoferul
trebuie să respecte traseul.
*
Ne
temem mai mult de judecătorul de lână noi decât de Judecătorul
Suprem. Și tânărul imigrant era corect în satul lui, pentru că
se temea de judecata opiniei publice locale, dar nu se mai teme de nimic
după ce a devenit „orășean". Judecătorul este prea
departe, iar cu vecinul nu comunică.
*
Dacă
reușești să plasezi lucrurile neplăcute asupra altora e
perfect. Inchiziția a fost a spaniolilor, nazismul al nemților,
comunismul al rușilor etc. Doar noi suntem curați și nevinovați.
*
Cică
pe Spinoza l-au ajutat cunoștințele de filosofie să devină
un bun șlefuitor de lentile. Am citit această inepție în 1956 și
o țin minte ca pe o dovadă a gândirii politice a timpului.
*
O piramidă
răsturnată, sprijinită pe vârf și cu baza în sus, așa
cum adepții comunismului
proiectează societatea, nu poate sta în această poziție.
Conducerea de către cei mulți a celor puțini este nu numai o
u-topie, ci o u-sofie, sau mai pe românește o tâmpenie absolută.
*
Concepția
generală despre industrie este centrată pe inginerie. Gândul nostru
se îndreaptă imediat către mașini, utilaje etc. De altfel
„engine” – de unde inginer – nici nu înseamnă altceva decât mașină,
motor. Și totuși, înainte de apariția mașinilor de
neimaginat în trecut, primele mecanizări au avut în vedere activitățile
manuale cunoscute la acea vreme. Iar pentru ca o activitate manuală
să poată fi transferată utilajelor, ea a trebuit mai întâi
să fie astfel organizată încât, prin descompunere în elemente din ce
în ce mai simple, să se poată imagina mecanisme capabile să le
efectueze în locul muncitorului. A apărut apoi conceptul de diviziunea
muncii și organizarea locurilor de muncă; apoi s-a inventat banda
rulantă ca dispozitiv de deplasare a obiectelor între locurile de
muncă.
În consecință,
industrie înseamnă mai întâi organizare și abia la urmă
tehnologie. Și nu este vorba doar despre industrie. De altfel, inginerii știu
prea bine acest lucru. Mentalități similare se găsesc în mai
toate domeniile.
Explicația
simplistă de mai sus – dar sper că suficient de elocventă – ne
arată că ideile perimate azi și false dintotdeauna, conform
cărora capitalistul este prosper fiindcă deține mijloacele de
producție și exploatează clasa muncitoare, au fost simple
elemente de propagandă politică. Capitalistul este cel ce a generat
procesul de organizare de la cele mai mărunte și până la cele
mai importante activități, în urma cărora a devenit capitalist,
adică a dobândit capital, cu care a stimulat dezvoltarea de noi și
noi tehnologii și așa mai departe.
Cred că
prea des se invocă în România scuze pentru nereușitele noastre de tot
felul, cu argumente de genul că prin alte părți se poate ceea ce
la noi pare irealizabil, fiindcă ei au tehnologia pe care noi n-o avem, ca
și cum această tehnologie le-a căzut din cer, când, de fapt,
majoritatea problemelor sunt de organizare. Desigur, organizarea presupune
seriozitate, pricepere, abnegație, corectitudine și altele asemenea,
calități pe care le știm cu toții, dar le pretindem de la
ceilalți.
*
Așteptând
la semafor, am auzit niște tipi vorbind spaniola. S-au trădat că
erau țigani români atunci când a trebuit să vorbească românește
cu unul de-al lor, nedus încă peste hotare, și i-au explicat că
pachetul de țigări gol trebuie aruncat la coș și nu pe jos.
Civilizația
se însușește de jos în sus, din aproape în aproape.
*
Localitatea
X a fost un sat cochet cu oameni harnici; acum este un orășel mai puțin cochet și cu oameni mai puțin harnici.
*
În comunism,
vânzătorii erau doar slujbași ai statului (nu comercianți) și,
în consecință, deoarece statul îi fură pe cetățeni,
vânzătorii fac la fel.
*
Cei ce învață să citească își modifică în același timp și modul de gândire. Parcurgerea unui text literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, pentru a afla abia la sfârșit despre ce era vorba în propozițiune, îi solicită din plin răbdarea. Iar dacă textul este mai complicat, efortul este cu atât mai mare. Cu timpul însă, se învață așa și această metodă devine pentru el o obișnuință. În tot ceea ce face, va fi analitic, va analiza informația în detaliu și se va pronunța numai după ce va dobândi o cunoaștere satisfăcătoare a subiectului.
Neștiutorul de carte se va mulțumi cu imagini
globale ale subiectului, dobândite instantaneu. Un exemplu tipic este cel al
ciobanului, care va răspunde imediat și aproximativ la o întrebare de
genul: câte oi are turma pe care tocmai o vede? La aceeași întrebare, un
necunoscător al pășunatului va simți nevoia să numere oile, înainte de a da un răspuns.
*
Înainte de al
doilea război mondial, în România s-au dezvoltat câteva
activități prin concesionarea lucrărilor de început unor
constructori străini. Au existat și atunci lozinci de tipul „ne
vindem țară”, dar ... apa trece, pietrele rămân. Un exemplu
elocvent este cel al căilor ferate. După trecerea perioadei de
concesionare, au rămas construcțiile și nu numai. Românii au
învățat nu numai să se descurce singuri, dar au știut
și să dezvolte activitățile. S-au construit noi linii
ferate și chiar locomotive. S-au cumpărat licențe și în
perioada comunistă. De exemplu, autocamioanele Bucegi și M.A.N.
pentru Uzina „Steagu Roșu” din
Brașov. Astăzi, a dispărut. De ce? De ce au dispărut toate
asemenea investiții? Simplu: oamenii nu au fost capabili să continue
activitatea. Din ce cauză? Răspunsul e și el simplu:
educația.
Sfârșitul părții a cincea