Cristache Gheorghiu

Maieutica de buzunar

Brașov, 2019

Biblioteca Națională a României

GHEORGHIU CRISTACHE

Maieutica de buzunar / Cristache Gheorghiu. – Brașov, 2019

ISBN 978-973-0-30738-2

Tabla de materii

Cuvânt înainte 5

Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7

Arta ca meșteșug și meșteșugul ca artă 30

Jocul cu litere 70

Prieteni cu înțelepciunea 130

Să vezi și să nu crezi. Să trăiești și . . . 157

Cercetează ceea ce crezi 203

Pe repede înapoi 235

Variis mixta 370

Cuvânt înapoi 418

A patra parte

Prieteni cu înțelepciunea

Între infinitul mare și infinitul mic: noi

- „Nimic nu se naște din întâmplare, ci toate lucrurile dintr-un motiv și din necesitate.”

- Ba se naște. În teoria evoluționistă, unele modificări întâmplătoare se transferă de la o generație la alta, dacă se dovedesc a fi benefice.

- Uite ce înseamnă să folosești citate și idei rupte de context. Ai pus alături un citat din Leucip, secolul V înaintea erei noastre, cu ideile lui Darwin, din secolul IX era noastră. Leucip a fost unul dintre primii filosofi materialiști, care a emis teoria atomistă, în timp ce Darwin a dezvoltat tot o teorie materialistă, dar mai evoluată, ceea ce ție ți s-a părut a fi în contradicție cu cea a vechilor greci. Nu este o contradicție. Dimpotrivă, este o confirmare.

- Nu Democrit a fost cel cu atomul?

- Ba da! Leucip este considerat fondatorul teoriei atomiste, dar Democrit este cel ce a dezvoltat-o. El considera că atomii sunt particule solide, indivizibile, imperceptibile, necreate, deci eterne, în continuă mișcare și din combinarea lor iau naștere toate lucrurile care alcătuiesc universul.

- Nu știa de nucleu, electroni, neutroni și toate celelalte, descoperite și nedescoperite încă.

- Acum două mii cinci sute de ani? Poate că exprimarea este cam simplistă. Eu nu exclud ipoteză că anticii admiteau ideea că atomii ar avea o compoziție mai complexă, dar, pentru nivelul cunoștințelor noastre, adică a lor, trebuie să ne mulțumim cu această definire a atomului. Un fel de „cutie neagră” avant la lettre. Adică ceva al cărui interior nu ne interesează și ne mulțumim să știm cum funcționează.

- Cum răspunde la un impuls. Output-ul în funcție de input.

- Exact. M-a amuzat din școală ideea asta că electronii se învârt de nebuni în jurul nucleului.

- Și pe mine. Doamne ferește să îi abați din traiectoria lor, că iese o bombă de toată frumusețea.

- Interesant este că noi vedem microcosmosul ca pe niște particule ce se învârt unele în jurul altora, la fel ca macrocosmosul, unde corpurile cerești fac același lucru. Toate sunt obiecte simple, lipsite de viață, în timp ce noi, aici, pe pământ, vorbim despre suflet și nu reușim să aflăm ce-i aia viață.

- E într-adevăr ciudată această asemănare între infinitul mic și infinitul mare. Iar între ele o lume, a noastră, plină de viață, mistere, pasiuni și întrebări.

- Între infinitul mare și infinitul mic, ne aflăm noi, o cantitate infinitezimală.

- Uită-te la calculatoarele! Par complexe, dar sunt, de fapt, cele mai simple lucruri din lume; ele lucrează cu biți, adică cu particule capabile să răspundă la cele mai simple întrebări: cele la care răspunsul nu poate fi decât da sau nu.

- Complexitatea constă în organizare, în agregarea elementelor pe nivele din ce în ce mai înalte. Și lumea reală este compusă din elemente simple, dar foarte puternic organizate. Poate că, într-un super-macrocosmos, toată lumea noastră vizibilă este ceva de genul unui atom, parte componentă a unei alte lumi, mult superioare.

- Și poate că și noi, la rândul nostru, suntem un fel de Dumnezei pentru organele noastre interne, care se întreabă ce mesaj am vrut să le transmitem, când am băut un pahar de lapte sau de alcool. Sau poate că nu se întreabă . . .

- Așa cum nici noi nu ne întrebăm în mod serios de ce se întâmplă așa și spunem că așa a vrut Dumnezeu.

- Pentru că am uitat ce ne-a învățat un om cu adevărat deștept.

- Ce?

- Ai uitat de unde am plecat? „Nimic nu se naște din întâmplare, ci toate lucrurile dintr-un motiv și din necesitate.”

- Așa e!

*

- Tu ce crezi, Gandhi a fost un om puternic sau slab? Mă refer, bineînțeles, la forța lui intelectuală, nu fizică.

- Mi-e greu să spun. Cred că a fost om slab, dar foarte tenace.

- Înseamnă că ar trebui să stabilim mai întâi ce înseamnă puternic din punct de vedere intelectual.

- Așa e! Dar de ce mă întrebi dacă a fost un om puternic?

- Pentru că eu mă gândeam că a fost slab, dar uite ce spune el: „Cei slabi nu pot să ierte. Iertarea este atributul celor puternici”. Asta înseamnă că el credea despre el însuși că este puternic.

- Poate că cel mai bine l-a caracterizat Rabindranath Tagore. El i-a dat pseudonimul Mahatma, care în sanscrită înseamnă „marele suflet“. El se numea cu totul altfel. Nu-i rețin numele. Ceva complicat pentru noi. Sufletul lui mare l-a ajutat să reziste persecuțiilor.

- Da, a fost arestat de numeroase ori. A fost o trestie gânditoare, cum ar spune Pascal.

- Tot el spune că adevărul se învață din propriile noastre greșeli, experimentate pe noi înșine.

- Poate că termenul ‚adevăr’ ar trebui înlocuit . . .

- De acord. Ar fi fost suficient și mai clar, dacă ar fi spus simplu: învățăm din greșelile noastre.

- Și trestia a învățat că rigiditatea nu-i este de folos. Dimpotrivă, elasticitatea îi conferă puterea de a rezista vântului.

- Se pare că termenul ‚putere’ nu poate fi definit, fiindcă are mai multe interpretări.

*

- Omul bun se poate împrieteni cu un alt om bun. Prietenia cu unul rău este iluzorie, fiindcă nu poate fi reciprocă. Omul rău se împrietenește doar cu un alt om rău, cel mai adesea pentru a se asocia în vederea unor răutăți, pe care urmează să le facă împreună.

- Invers. Întâi se asociază și apoi, în ipoteza că au o colaborare îndelungată, se împrietenesc.

- Corect! Se mai poate observa și că omul bun nu se asociază cu alt om bun, pentru a face împreună fapte bune.

- Nu putem absolutiza, pentru că există și probe contrare, dar – ai dreptate – din nefericire nu foarte multe.

- Interesant, se spune că opușii se atrag, deci ar putea fi prieteni, dar nu se confirmă.

*

- Ignorantul care face un rău nu este neapărat un om rău. El nu știe ce face, pentru că nu cunoaște urmările.

- Corect! Doar cel ce știe că ceea ce intenționează să facă este o faptă rea și totuși o face este un om rău.

- Spre deosebire de omul bun, care știe că poate înfăptui răul, dar nu-l face.

- Așa este.

- Ba nu este, pentru că, mai întâi a gândit răul, deci nu este un om bun. Faptul că nu-l face se datorează educației.

- Înseamnă că doar ignorantul este un om cu adevărat bun. Toți ceilalți sunt răi.

- Ca efect al gândirii.

*

- Noica este adeptul filosofiei ca sistem. Un sistem fără contradicții. Chiar dacă el n-a făcut-o, fiindcă nu a putut, o recomandă tinerilor. Dar viața, natura însăși sunt produse ale contradicției. Dialectica naturii este lupta contrariilor. De aceea, ideea unei filosofii ca sistem este moartă aprioric.

- Totuși, o construcție solidă – fie ea și intelectuală – trebuie să aibă o structură clară, un schelet solid. Fără el fragmentele se risipesc.

- Și asta este adevărat. Dar fără fragmente, scheletul gol, fără „fiorul și suferințele cărnii”, cum ar spune Cioran – este steril și deplorabil.

- Nici schelet fără carne, dar nici carne fără schelet.

- Este mult prea mult să-i ceri asta filosofiei.

*

- Delimitarea unui domeniu permite analiza lui și atunci devine știință.

- Asta ne-ar permite o definiție prin negare a filosofiei: gândirea a tot ce nu este știință.

- Așa și încearcă filosofii de azi să facă și ajungem la transcendental și alte bazaconii de felul acesta.

- Pe scurt, ajungem la ce s-a spus deja: există doar filosofi nu și filosofie.

- De altfel, și termenul precizează acest înțeles: prieten al înțelepciunii.

- Prieten și nu prietenie.

*

Adevăratul filosof nu este cel care consideră că există un domeniu al filosofiei, așa cum există unul pentru fizică, altul pentru matematică etc., ci cei ce constată că un asemenea domeniu nu există, și că poate exista doar o istorie a filosofiei, adică o istorie a atitudinii oamenilor față de realitate. Există însă filosofi, adică oameni care filosofează.

*

- Nu poți să le știi pe toate. Nimeni nu le știe pe toate.

- Orice individ se pricepe la ceva și nu se pricepe la toate celelalte. Deosebirea se află în mentalitate: unii sunt conștienți de neștiința lor, în timp ce alții sunt satisfăcuți cu puținul ce-l cunosc.

- Perfect de acord. Aceștia sunt adevărații ignoranți: cei ce nu știu că nu știu.

- Poți să ți-o treci la maxime: ignorant este cel ce nu știe că nu știe.

- Mai există o variantă: cei ce sunt conștienți de lacunele lor, dar își ascund neștiința bravând în . . .

- Ai atins un punct sensibil. Riști să intri în conflict cu persoane importante.

- Chiar la ei mă refer. La cei ce cred că ceea ce știu ei este Cultura, iar cei ce știu altceva sunt inculți.

- Eu consider că lucrurile stau exact invers.

*

- „Starea de mirare este proprie filosofului; filosofia nu începe altfel”.

- Sună a citat.

- Mai prins. Platon. El insistă asupra cunoașterii de sine. Numai astfel poți deveni înțelept. Numai așa poți lua decizii corecte. Să te cunoști mai întâi pe tine, să știi care îți sunt posibilitățile și slăbiciunile, să cunoști de asemenea circumstanțele, pentru ca să-ți dai seama ce poți și ce nu poți, care este cea mai bună soluție, alternativa optimă pentru tine.

*

- Nu poți să dormi?

- Dacă apuc să dorm două ore spre dimineață, mă declar fericit.

- Asta fiindcă te gândești că nu poți să dormi.

- Și ce-ai vrea să fac?

- Să te gândești cât de norocos ești, pentru că nu poți dormi și ai timp să gândești, ceea ce nu poți face în timpul zilei.

- Vrei să spui că, în timpul zilei, nu gândesc?

- N-o lua așa! Eu nu vreau să te iau peste picior. Chiar vreau să-ți dau un sfat. N-am spus că nu gândești. O faci. Dar în timpul zilei mintea îți este ocupată cu treburile curente, cu activitățile deja programate. Pe întuneric iau foc ideile. Lumina stinge flacăra ce le ardea.

- Ai dreptate! Ți s-a întâmplat și ție să nu poți dormi?

- În tinerețe, chiar de multe ori.

- Ai deci ceva experiență.

- Stai liniștit, suntem în același club al insomniacilor.

- Și care-i sfatul tău?

- Când nu poți să dormi, să te gândești la lucruri frumoase. În nici un caz la cele neplăcute.

- Un fel de brainstorming de unul singur.

- Exact. Lasă-ți mintea s-o ia razna, să fantazeze. Poate îți vine și vreo idee năstrușnică.

- Ai înclinații epicuriene?

- Te referi la hedonism?

- Nu-i același lucru?

- Aproximativ. Epicur a avut preocupări mai largi, hedonismul printre ele.

- Corect. Dar, în accepțiune modernă, epicureismul și hedonismul spun cam același lucru.

- Și asta-i adevărat. Dacă mă gândesc bine, ai dreptate. Hedonismul a fost tratat de mulți filosofi, stoici în special, în timp ce la Epicur obținerea fericirii are căi mai raționale.

- Mă bucur că, în sfârșit, îmi dai dreptate.

- Că nu degeaba suntem, cum spuneam, în același club al insomniacilor.

- Eu m-am tratat.

- Dar sper că nu ai uitat totul.

- Nu! Îmi amintesc despre Epicur că filosofia lui este construită din trei părți:

1. Logica, necesară pentru distingerea adevărului de fals;

2. Fizica, ce încearcă să explice natura;

3. Etica, ce tratează normele vieții în cetate.

Ordinea acestor trei părți este importantă. Etica este scopul filosofiei, care are ca fundament fizica, care – grație canonicii – permite înțeleptului să judece corect și să fie astfel fericit.

- Poate că ar fi trebuit s-o iei de la rădăcină.

- Să încep cu anticii?

- In illo tempore, cum ar spune Mircea Eliade.

- Ei, nu chiar. Dar pe Socrate ai putea să-l iei în seamă.

- Adică pe Platon. Mai întâi trebuie să precizez că, după opinia mea, filosofia de dragul filosofiei nu poate fi decât o speculație sterilă. Cât despre Platon, în dialogurile socratice nu face filosofie, ci doar precizează înțelesul unor cuvinte, delimitându-le față de altele apropiate cu un sens mai mult sau mai puțin diferit: iubire vs. prietenie, curaj vs. eroism.

- Este normal. Multe dintre cuvintele bine definite azi – sau care credem că sunt așa – fac subiectul discuțiilor socratice, deoarece, la vremea aceea, ele se aflau încă în evoluție și își schimbau sensul. Insistența cu care Socrate le analizează era deci firească la vremea lui.

- N-ar strica să se întâmple și azi, mai ales în România, unde limba se strică datorită semidocților. Cât despre filosofie, cred că ar trebui tratată filosofia vieții.

- În privința asta, Platon se concentrează doar asupra cunoașterii de sine.

- Poate că tot Epicur a fost mai aproape de filosofia vieții, dar mai ales stoicii târzii: Epictet, Marcus Aurelius și ceilalți.

- Și dacă tot i-ai pomenit pe stoici, ei recomandă de fapt o terapie a suferinței, prin abținere de la dorințe și evitarea în acest mod a cauzei altor suferințe.

- Ceea ce le-a permis primilor creștini să afirme că suferința trebuie acceptată ca o realitate.

- Și astfel ajungi la mântuire.

- Corect, dar acum hai să mântuim și noi discuția asta, că s-a terminat berea și mai avem treburi de făcut.

*

- Nu putem spune despre om că este prietenul animalelor, fiindcă prietenia presupune reciprocitatea sentimentelor. Iubește animalele ar fi un termen mai adecvat.

- Iubirea nu presupune reciprocitate?

- Iubirea este de două feluri: reală și imaginară, cea evocată de poeți. Pe cea reală, eu prefer s-o numesc dragoste. Ea, într-adevăr, presupune reciprocitate. Cea imaginară, dimpotrivă, este unilaterală.

- Despre iubire ne vorbește Platon, în Banchetul.

- Cam toate dialogurile maieutice au ca scop precizarea semnificației unor cuvinte. Dragostea și iubirea nu puteau să lipsească.

- Mai ales că, în majoritatea dialogurilor există un tânăr, folosit ca pretext pentru dezbatere.

- Și locul este ales tot în acest scop.

- Da, în palestre, spațiu pe lângă școlile de educație fizică, lupte etc. Acolo mergeau băieții în vârstă de 13-15 ani, după absolvirea școlii de gramatică și muzică.

- Interesantă este preferința lui Socrate – sau a lui Platon - pentru tinerii frumoși. El asociază frumusețea cu toate celelalte calități: educație, familie celebră, inteligență etc.

- Admirația lor pentru frumusețea băieților este la fel de evidentă ca homosexualitatea.

- Așa este.

- Acum, sper că nu intenționezi să-mi citești pasaje despre iubire, că văd că te pregătești să deschizi cartea.

- Nu, doar unul împotriva ei la copii. . . Așa: „Ar trebui chiar prin lege să se oprească iubirea celor prea tineri, pentru a nu se mai risipi atâta zel, în vederea unui lucru nesigur, căci la copii este nesigur dacă împlinirea îi conduce spre viciu sau virtute.”

- Eu nu-mi amintesc să fi iubit vreo fetiță pe când eram copil, așa că, recunosc, despre iubire, știu doar din auzite. Despre dragoste însă pot să-ți vorbesc în cunoștință de cauză.

*

M-a surprins întotdeauna o întrebare, al cărui răspuns încă nu l-am aflat: cum se face că omenirea, cu toate cohortele de filosofi, savanți, preoți de tot felul etc., nu reușește să găsească drumul rațiunii. Ironia lui Disraeli este încă actuală „Omenirea va adopta o cale rațională numai după ce va epuiza toate celelalte posibilități”, ceea ce pare imposibil de atins. Ajungem la întrebarea nu-știu-cui: Comment put-on faire tant d’amour et si peu d’enfants? Se pot da exemple aproape în orice domeniu, și nu din categoria celor mărunte, ci în chestiuni de principiu, pentru că ele, principiile, sunt greșite.

1. În politică – unde ne pricepem cu toții, nu-i așa – se adopta ideea că o țară nu poate fi guvernată decât de către un partid, sau o alianță de partide, care să dispună de majoritate parlamentară. Cred că, dimpotrivă, un partid ce obține majoritatea absolută ar trebui dizolvat in mod automat, prin lege, tocmai pentru că el nu mai este o parte, se poate substitui întregului și își poate impune voința sa. O lege, dacă este cu adevărat bună, va fi aprobată de către toate partidele. Cel care n-ar aproba–o și-ar pierde electoratul. Astfel, parlamentul ar fi cu adevărat democratic, un for de dezbatere, iar legile ar fi cu adevărat folositoare.

2. În educație, se exagerează în extrema omului bun, în speranța că astfel se contracarează acțiunile omului rău, needucat. Omul real, însă, sesizează exagerările și abandonează morala cu totul. În plus, în lupta pentru existență, omul educat este nepregătit în fața celui ne-educat, și pierde întotdeauna. Se ajunge astfel la concluzia paradoxală că educația îi este dăunătoare. Ne-ar trebui deci o educate echilibrată, care să servească omului real.

3. Același lucru se întâmplă și în religie, unde preoții nu pot spune enoriașilor să fie credincioși doar pe jumătate. Ei le cer totul, în speranța că oamenii vor păstra o parte. Greșit! Când oamenii sesizează eroarea, abandonează totul.

Filosofii nu și-au propus să gândească în van, iar faptul că au scris ceea ce au gândit dovedește că au dorit ca adevărurile descoperite de ei să fie cunoscute și de către alții. Ele sunt cunoscute, și totuși omenirea le ignoră și adoptă soluții contrare. Cum este posibil așa ceva? Istoria ne dă exemple la tot pasul de cum nu ar trebui să procedăm. Sperăm de fiecare data că lecțiile istoriei vor fi învățate. Ași! Se repetă enervant aceleași greșeli cu mici variațiuni, în funcție de tehnologie, într-un dispreț absolut față de lecțiile istoriei și chiar față de logică.

Sincer, nu-mi pot explica!

*

S-ar părea totuși că filosofia a rămas singura capabilă să ne rezolve dilemele. Din nefericire însă, cea normală a apus demult. După Voltaire, unii filozofi ce „plăsmuiesc sisteme despre tainica alcătuire a universului” sunt ca acei „călători care se duc la Constantinopol și vorbesc despre serai. Nu l-au văzut decât pe dinafară și spun că știu ce face sultanul cu favoritele lui”.

Socrate a făcut filosofie adevărată. Astăzi, îi numim filosofi pe cei ce scriu cărți cu acest titlu.

*

Orice om își dorește să fie fericit. Fericirea însă nu se obține printr-o rețetă oarecare. Pentru a o atinge, oamenii au inventat mai întâi o expresie: „arta de a trăi”, fiindcă – nu-i așa – mai întâi a fost cuvântul, adică proiectul cu care poți să construiești ceva, să obții ce-ți dorești, să-ți atingi țelul.

Da, este o artă să știi cum să-ți organizezi viața, pentru a fi fericit, măcar din când în când. Bertrand Russell ne vorbește pe îndelete despre fericire în cartea lui, intitulată „În căutarea fericirii”. Nu pare s-o fi găsit, dar ne face câteva recomandări, poate o găsim noi. Rămâne doar să alegem fiindcă el precizează că ea, fericirea, ar fi de două feluri: simplă și fantezistă, adică animală sau spirituală. Pentru nefericire însă există cauze, care pot fi evitate. Ele sunt, din nefericire multe și cu multiple ramificații. Mergând către rădăcină, el identifică patru maxime generale:

- Motivele tale nu sunt întotdeauna atât de altruiste cum ți se par;

- Nu-ți supraestima meritele;

- Nu te aștept ca alții să manifeste față de tine la fel de mult interes cum manifești tu însuți;

- Nu-ți închipui că oamenii, în majoritatea lor, se gândesc atât de mult la tine încât să dorească în mod special să te persecute.

Pentru a fi fericit, trebuie să ai un scop în viață, căruia să i te dedici. Orice progres, orice succes – oricât de mic – în drumul către ținta finală va crea un moment de satisfacție. Fericirea nici nu poate fi altceva, decât mulțumirea că te afli permanent pe un traseu ascendent către scopul propus. Pentru asta, ținta trebuie să fie în concordanță cu posibilitățile. În lipsă oricărei vocații, orice hobby poate fi bun.

*

Jocurile politice ale secolului XX au fost făcute de Mao. Dacă pentru fiecare chinez s-ar fi pretins 100 grame de orez mai mult, atunci economia mondială ar fi fost dată peste cap. Mao a fost cel care i-a ținut pe chinezi în frâu. Ca țară comunistă, dacă și-ar fi însușit doctrina lui Stalin, atunci evoluția Chinei – și nu numai a ei – ar fi fost catastrofală. Dar Mao a sesizat putreziciunea sistemului sovietic. Reținerea Chinei de la disputele puterii au făcut ca balanța să rămână echilibrată.

Astăzi încă mai putem discuta despre bine si rău, cu toata ignoranța care ne caracterizează. Mao este cel ce a făcut posibil acest lucru. Dacă Mao este un reprezentant al filosofiei orientale – pentru că el a fost și filosof, pe lângă politician – atunci trebuie să recunoaștem că nici un reprezentat occidental – politician sau filosof – n-a făcut omenirii un bine mai mare, ca să nu spun că aproape toți cei cunoscuți au semănat mai mult rău decât bine, chiar dacă nu imediat.

De la filosofia clasică germană la Hitler, de la revoluția franceză, cu excitațiile ei egalitariste, și până la comunismul sovietic, drumul stupidității noastre a fost întotdeauna pavat cu intenții bune, dar cu ce efecte? Și asta atunci când intențiile au corespuns cu afirmațiile, pentru că, în multe cazuri, dezacordul dintre ele era total.

Nu pot spune că filosofia lui Mao a fost perfectă, dar cu certitudine a noastră a fost greșită. Un lucru e sigur. Filosofia noastră trebuie regândită, sau mai exact gândită, pentru că ceea ce ne place să etichetam drept rațional s-a dovedit a fi doar produsul dorințelor noastre.

*

Majoritatea celor ce își zic filosofi sunt, hai să nu zic povestitori ai istoriei filosofiei, să le spunem specialiști în istoria filosofiei. Sună altfel, dar e același lucru. Este vorba despre o categorie pe care însuși Kant o ironizează prin avertismentul din Cuvânt înainte la Prolegomene. Cartea lui nu se adresează celor ce confundă istoria filosofiei cu filosofia însăși. Kant a ignorat un asemenea demers deoarece, pentru el, filosofia trebuie abordată frontal, ca orice știință, și nu prin prisma evoluției cunoștințelor noastre despre ea. Aceasta a fost opinia lui Kant. Pe de o parte, el are dreptate, pentru că lumea reală nu și-a schimbat legile în funcție de cunoștințele noastre despre ea. Fiecare știință concretă – fizica, chimia etc. – are un domeniu stabil chiar dacă informațiile noastre despre el sunt aproximative. Se pune întrebarea dacă filosofia are și ea unul. Bertrand Russell spunea că „Știința este ceea ce știm, iar filosofia ceea ce nu știm”. Kant este printre ultimii care se ambiționează să creadă în existența unui astfel de domeniu și construiește ceea ce părea a fi cel mai solid sistem filosofic, deși el însuși afirma tot acolo că „Adepții ei (ai filosofiei) se împuținează, căci cei ce sunt destul de înzestrați pentru a se afirma în alte științe nu par a fi dispuși să-și pună în joc reputația, într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neștiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă”. Curios, dar tocmai el a făcut-o. N-a trecut mult și formidabilul lui sistem filosofic, în ciuda rigorii – care este într-adevăr remarcabilă – s-a dovedit a avea chiar mai multe fisuri decât alte sisteme mai vechi. Giovanni Papini desființează aproape cu totul, nu numai sistemul dar și pe filozoful din Kant. Se pare că hiba filosofiei este tocmai inconsistența domeniului ei. Și atunci ce rămâne? Rămâne tocmai istoria filosofiei, dar nu expusă pedant, cu prețiozitate, pentru a ilustra strălucirea (era să zic poleiala) prezentatorului, ci ca parte a istoriei civilizației, pentru că, în fond, ea ne arată – alături de celelalte discipline – cum a evoluat civilizația. De fapt, istoria însăși ar trebui să fie istoria gândirii umane concretizată în evenimentele reale și nu șirul neroziilor unor personalități – încoronate sau nu – devenite personalități de cele mai multe ori tocmai prin neroziile lor.

Descartes, spre exemplu, a fost desemnat ca unul dintre părinții Raționalismului. Raționalismul însuși n-a apărut nici el întâmplător. Înaintea lui a fost Renașterea, care a venit din Italia, iar Renașterea la rândul ei s-a ivit acolo grație intelectualilor Bizanțului, alungați din țara lor de către turci și care, venind în Italia au realizat o sinteză a noului cu vechiul, și așa mai departe.

Istoria filosofiei, alături de istoria tuturor celorlalte domenii, deci istoria completă a gândirii umane ne poate arata drumul străbătut cu toate deviațiile lui. Da, mai ales cu deviațiile, pentru că tocmai ele și-au lăsat cel mai adânc urmele. Putem să le spunem și erori, dar ele sunt cele ce au probat soliditatea unei idei – afirmând-i valabilitatea sau, dimpotrivă, infirmând-i-o, pentru că omenirea nu s-a lăsat până ce nu a parcurs până la capăt toate potecile greșite posibile ce i s-au deschis în cale.

*

Omul simplu nu va înțelege niciodată dialectica contrariilor, nu va înțelege necesitatea echilibrului dintre tendințe contrare, va fi întotdeauna convins de adevărul lui și nu va accepta adevărul altuia. De aceea, odată ajuns șef, vrea să arbitreze toate conflictele dintre supuși, chiar și de idei, deși nu pricepe motivațiile conflictelor. Devine un pericol public pentru că își va impune opiniile, oricât de neroade. Idealul lui nu este echilibrul, ci doar ideile lui fixe.

*

Putem considera că există doua tipuri de civilizații: istorică și anistorică. Tipul anistoric este static, bazat pe concepția unui univers veșnic și orientat către valori stabile. Este caracteristic pentru societățile antice și cele extrem-orientale de azi. Tipul istoric are în vedere o lume în continuă transformare, în care realitatea momentului joacă rolul esențial, pentru că ea este cea care se transforma și va deveni mai bună sau mai rea. Creștinismul a avansat aceasta idee, pentru că el pune accentul pe un început și, mai ales, un sfârșit, marcat de Judecata de apoi. Această concepție explică de ce Europa și America sunt mai pragmatice, mai realiste. Viitorul nostru nu este dictat de soartă; el va fi așa cum îl construim noi, prin comportarea noastră. Contează ce faci, nu ce visezi.

Am folosit mai devreme două cuvinte ce s-ar fi cuvenit explicate: cultură și civilizație. Prin cultură înțeleg ceea ce știm. Nu ceea ce vor alții să știm, pentru că atât au înțeles ei, conform puterii lor de gândire, ci pur si simplu ceea ce știm, deci și ceea ce pseudo-„învățații” nu știu. Cu civilizația e mai complicat. Rămâne pentru alta dată.

*

Falșii filosofi s-au străduit întotdeauna să păcălească lumea și să se autoprezinte cu atât mai grozavi cu cât serveau o cauză politică la modă. De aceea, filosofarea e necesară tocmai pentru a contracara dezvoltarea fără control a filosofiei de comandă.

*

Din punctul nostru de vedere, este nulă munca depusă de cei ce lucrează conform zicalei „doi încarcă, doi descarcă, treaba merge”. Cei patru încărcători-descărcători pot avea însă altă opinie.

*

Filosofia revine

Spun revine, fiindcă ea a plecat demult, de când cei ce își zic azi filosofi nu au nici o legătură cu înțelepciunea. Preocuparea pentru acest subiect nu face obiectul studiului filosofiei actuale. Ce motive am să cred că ea va reveni?

Omenirea filosofează numai în condiții de criză și se pare că acest moment se apropie. Odată cu evoluția științei, se părea că rațiunea nu mai era necesară. Apariția unui curent autointitulat „raționalism” a fost tocmai dovada pierderii nu numai a acestui mod de gândire, cât a scopului gândirii raționale centrată pe om și activitățile lui. Cum orice exagerare duce la naiba – cum spunea cineva – știința a căzut și ea în această capcană, iar efectele negative sunt din ce în ce mai evidente. Se apropie deci momentul întrebării „La ce bun?”. Și cum răspunsul este clar, înseamnă că vor reveni preocupările pentru găsirea unor noi țeluri. Ca de obicei, ele vor fi urmate de o nouă religie (fiindcă omul simplu se educă prin asemenea mijloace și nu prin idei teoretice), care religie va avea aceeași soartă ca cele precedente. Cu alte cuvinte, mergem înainte, nu pentru că tot înainte era mai bine, ci pentru că nu suntem în stare de altceva, decât să ne învârtim în cerc.

Vorbeau unii despre o spirală, dar nu poate fi decât o spirală a morții. Sper să se înșele! Introducerea istoriei doctrinelor religioase, adică ceva ce se petrece între un început și un sfârșit inevitabil, este o idee relativ recentă și a avut menirea să înlocuiască înțelepciunea cu o doctrină aservită politicii. Un motiv în plus să resping ideea spiralei.

Materia este creată și anihilată încontinuu. Ceea ce este etern nu poate evolua. Evoluția este o trăsătură caracteristică a ceea ce se naște și moare. Religiilor le-a scăpat acest lucru.

*

Atunci când nu mă amuză, mă irită afirmația unora cum că s-ar afla în căutarea adevărului absolut, ne-mai-vorbind despre pretenția că l-ar fi și găsit. Oscilațiile între amuzament și iritare depind doar de dispoziția în care mă aflu în acel moment și nu are nici o legătură cu adevărul, fie el simplu sau absolut.

La o judecată normală, ar trebui să pornim de la constatarea că tot ce mișcă pe lumea aceasta se află într-o dialectică continuă a unor forțe opuse și nu poate exista o unicitate etichetată drept adevăr absolut. „Cine stăpânește contradicția, stăpânește lumea” spune moldoveanul Ștefan Lupașcu, născut la București și cunoscut în toată lumea ca „filosoful francez Stépahne Lupasco.

Atunci când de concertăm asupra unei probleme ce trebuie rezolvată, recepția evenimentelor ce ne înconjoară, începând cu sunetele de orice fel – zgomote, muzică, voci etc. – este inhibată. Când vrem să dormim, ne străduim să inhibăm nu numai recepția evenimentelor din mediul în care ne aflăm, dar și orice gând despre ceea ce facem în mod curent, atunci când nu dormim. Când însă suntem foarte obosiți, somnul vine de la sine, deci inhibarea se produce automat. Și totuși, mecanismele gândirii funcționează, iar dovada este visarea. Este proba supremă că organismul este mai deștept decât noi. După ce am gândit toată ziua la te-miri-ce, el zice „Stop! Acum gândesc eu.” Trist e că nu știm să punem în practică ce visăm și acționăm după judecata noastră diurnă, evident greșită.

Adevărul? E în vis, dar îl uităm înainte de ne trezi.

*

După modelul cafenelelor literare, filosofii moderni ar trebui să organizeze fast-food-uri filosofice. Cafeaua stimulează activitatea cerebrală, ceea ce poate fi dăunător în epoca noastră.

*

„Nu trebuie să-l scandalizăm pe omul de rând cu filosofia, care e pentru cei apți s-o înțeleagă. Omul simplu trebuie să respecte tradiția și religia.” Cred că Cicero a spus asta, dar nu am la îndemână citatul exact. Fapt e că dacă nu ar exista cultul morților, spre exemplu, mulți români ar arunca cadavrele în curtea vecinului.

*

Frumusețea filosofiei este asigurată de inexistența unor răspunsuri finale, definitive și fără rest a problemelor ce le ridică. Generații după generații reiau aceleași probleme pe care le discută și ne bucurăm de fiecare dată când găsim nuanțe noi. Un răspuns definitiv, irevocabil, ar însemna dispariția filosofiei.

*

Omul antic credea că există un suflet care îi conduce, îi induce un anume comportament, îi creează în final o conștiință. Omul modern a eliminat sufletul, care nu-și mai găsea locul în concepția materialistă. În consecință, a eliminat și conștiința. Nu numai că nu mai avea nevoie de ea, dar chiar îi incomoda. Au mai încercat unii să strecoare ceva de genul „elan vital” - la fel de non-material ca și sufletul – dar nimeni n-a mai încercat ceva care să conducă la conștiință. Hotărât lucru, conștiința e ceva ce nu ne trebuie. Nu conștiința de sine; din asta avem cu prisosință. Fără ea, viața n-ar mai avea nici un farmec. Conștiință în sensul de responsabilitate morală a faptelor noastre. Fără ea însă, societatea ar înceta să existe și, cum omul n-ar putea exista în afara societății, există speranța că ne vom reveni, iar perioada sălbateca prin care trecem acum este trecătoare. Și totuși, Hobbes ne atrage atenția că Home homini lupus (omul e lup pentru om). Dacă ar fi doar opinia lui, poate am putea-o ignora. Este însă un proverb vechi, deci această perioadă nu este chiar atât de trecătoare. Pe de altă parte, noi, românii, știm că provizoratele durează cel mai mult.

*

Filosofia unei epoci o găsim concretizată în comportarea oamenilor din acea epocă, iar aceasta se găsește cel mai bine materializată în tradițiile poporului și – important – în legendele și basmele pentru copii. Este firesc să fie așa, pentru că oamenii doresc să-și educe copiii așa cum cred ei mai bine, să le transmită întreaga lor înțelepciune. De aceea, analiza inteligentă a basmelor poate fi mai bogată în sensuri decât se pare. Scrierile filosofilor din epocă vor intra în conștiința oamenilor cu încetul, în perioada următoare, în timp ce mentalitatea unei epoci este dată de gândirea filosofică anterioară, care a avut nevoie de timp pentru ca să formeze mentalități la nivelul populației. Că de multe ori se întâmplă invers – unii filosofi reflectă mentalitatea epocii – aceștia nu-și merită numele de gânditori. Sunt poate filosofi în statul de salarizare a vrea unei academii, dar asta e cu totul altceva.

Vorbind despre basme, în cele extrem orientale, de exemplu – dar și în unele românești – eroul popular, devenit erou în urma unui act vitejesc, după un periplu prin curțile împărătești, își găsește o soție cu care se retrage într-un loc izolat, unde trăiește liniștit până la adânci bătrâneți. Ideea esențială este izolarea de înalta societate, cu luptele și intrigile ei. Această comportare reflectă filosofia extrem orientală, conform căreia omul este o parte a universului unic în care va reveni cândva. De aceea, el prezintă interes numai ca individ. Omenirea este doar o mulțime întâmplătoare de indivizi ce nu prezintă nici un interes în ansamblu.

În legendele franceze, în schimb, găsim eroul care își dă viața pentru țara sa, asemenea lui Roland. Legendele regelui Artur formează caracterul cavalerului care luptă toată viață pentru un ideal (căutarea sfântului Graal).

Cât despre mitologia greacă, ea este poate cea mai amplă reflectare a mentalității unui popor care gândește, își caută originile și își construiește singur viitorul. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calități și mai ales defecte, pentru că, dacă ceva le este permis zeilor, de ce nu le-ar fi permis și oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adică eroul pozitiv. El a fost în egală măsură eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a acționat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere, folositoare ca exercițiu de discernere între două obiective opuse unul altuia. Pentru grecii din antichitate, ea era religie. Dicotomia termenilor religie vs. mitologie a fost generată de clericii creștini, pentru că ei doreau ca textul Bibliei să fie crezut ca adevărat, în timp ce miturile grecilor erau în mod evident nerealiste. Mit (μῦθος) înseamnă poveste, deci nu trebuie crezută trama textului, ci morala. Se poate spune că mitologia a fost cea mai realistă religie.

*

Filosofia nu este un meșteșug care se învață, ci o chemare, pe care unii o dobândesc pe parcursul vieții, dacă au această chemare.

*

De filosofat, filosofează fiecare cu instrumentele proprii.

*

Cine vrea să-l cunoască pe Kant, nu este suficient să-i citească opera. El trebuie să cunoască perfect limba germană din vremea lui Kant, istoria Germaniei, mentalitatea germană a timpului și tot ceea ce ține de mediul în care a trăit Kant. Și asta ca să nu mai vorbim despre ceea ce Kant a citit la rândul său din alți autori, anteriori lui.

*

Iată un pasaj caracteristic pentru o anumită categorie de filosofi: „Pascal, precursor al dialecticii hegeliene, încercând să dovedească că tensiunile și aporiile gândirii pascaliene se rezolvă într-un act extremist de „depășire” a contrariilor în unitatea obscură a principiului divin.” Că principiul divin ar fi obscur, putem accepta, deși nu văd de ce ar trebui făcută această precizare de către un intelectual serios din secolul 20. Aserțiunea conform căreia Pascal – profund creștin – ar fi fost precursor al lui Hegel, care la rândul lui a fost precursor al lui Marx este halucinantă. Dar, cum totul are o cauză și aici trebuie să existe una. Iat-o!

Autorul este Lucien Goldmann, filosof francez. Surprinzător, nu? Ași! Lucien este Lucian din Botoșani. A studiat la Universitatea din București, dar nu și-a terminat aici studiile, fiindcă la 20 de ani a plecat la Viena, apoi la Paris și, In final, Zurich, unde – în sfârșit – și-a dat doctoratul în filosofie. A fost de fapt un marxist convins, iar scrierile lui sunt doar paradă de cuvinte.

Să vezi și să nu crezi. Să trăiești și ...

- Ei, și cu parlamentarii ăștia . . .

- Nu uita dictonul ăla „Rufele murdare se spală în familie”. Este valabil la politicieni mai mult decât oriunde altundeva.

- Așa e. O mână spală pe alta. Ei sunt mai uniți decât o familie.

- Uniți la rele.

- Asta îmi aduce aminte de gluma aia cu mănușile din cauciuc.

- Care glumă? N-o știu.

Două blonde la magazin

- La ce sunt bune dragă, mănușile astea, așa subțiri? Îți îngheață mâinile cu ele.

- Vai, tu, ce proastă ești! Astea nu sunt pentru afară.

- Atunci pentru ce sunt?

- Ca să nu te uzi, când te speli pe mâini.

- Bună!

- Degeaba de iei de politicieni, după ce i-ai votat.

- Noi suntem vinovați. Națiune inconștientă.

- Politicienii români, nefiind educați pentru acest job (politica) sunt prin definiție diletanți.

- Toți vorbesc cu acea siguranță pe care numai ignoranța o poate da.

- Se vede că nu cunosc zicala „Când ești în rahat până la nas, ție-ți gura închisă.”

- Se pare că, în cazul lor, neștiința este cheia succesului.

- Ca să se dea mari, se umflă în pene ce . . .

- Se ajută între ei. Ca să se umfle, asemenea unui balon, altcineva trebuie să sufle.

- Și care, uneori suflă și după ce balonul s-a spart.

- Articolul lui Mircea Eliade, intitulat „Critica diletantismului”, publicat la „Cuvîntul” numărul 860 din 9 septembrie 1929 li se potrivește perfect. El poate fi citit în capitolul „Itinerariu spiritual” al volumului „Profetism românesc”, editat de „Roza vânturilor”, București 1991.

*

Proletari din toate țările uimiți-vă

Puțini își mai amintesc azi de celebrul slogan al lui Marx „Proletari din toate țările uniți-vă!”. N-a fost să fie! Visul babacului s-a spulberat. Nu pentru că s-ar fi trezit și nici pentru că l-ar fi văzut pe Bau-Bau. Proletariatul a fost de vină. N-a vrut să se unească și pace.

Pace n-a fost, dar din alte motive. Adevărul este că bunicul comunismului a făcut o greșeală: a plecat de la ideea că, odată cu dezvoltarea industrială, proletariatul va deveni majoritar și, coroborat cu votul universal, muncitorii vor prelua puterea politică, iar el va deveni profetul noii „religii”. De aici și ideea „uniți-vă!”. Și-a dat probabil seama că nu avea prea mari șanse în Germania, dar spera ca, prin lozinca lui, să realizeze o presiune asupra guvernanților din toată lumea.

Ceva totuși n-a funcționat. Muncitorimea nu a devenit nici azi clasa majoritară. Dimpotrivă, procentul ei chiar a scăzut.

Legile statisticii ne spun că distribuția inteligenței în rândul populației respectă, ca toate celelalte, așa-numitul clopot al lui Gauss. Pentru cei ce nu cunosc clopotul lui Gauss, precizez că pot avea în vedere orice clopot sau, mai sugestiv, o cocoașă. Nu i s-a spus cocoașa lui Gauss, fiindcă celebru matematician nu era cocoșat, iar o cocoașă simplă n-ar fi avut același impact asupra învățăceilor în ale statisticii matematice. Pe scurt, dacă reprezentăm grafic gradul de inteligență pe orizontală și numărul celor ce se încadrează la un anumit grad pe verticală, vom obține o curbă de forma unei cocoașe, plecând de la cei mai slab dotați (puțini), trecând apoi prin cei cu dotări din ce în ce mai bune (din ce în ce mai mulți), continuând cu cei foarte bine dotați (din ce în ce mai puțini) și sfârșind cu geniile (tot mai rare). Pe cei din mijloc ar fi trebuit să-și concentreze atenția Marx, indiferent de profesiunea lor. Ei sunt cei mai mulți.

Și dacă Marx nu a fost chiar ignorant, ce l-a determinat să scrie mii de pagini pentru o simplă și naivă idee? Motivul e simplu: el nu a fost un sociolog sau ceva de genul acesta, ci un simplu propagandist al unei idei subversive, pornite din ură. De ce și împotriva cui? Este prea limpede ca să-mi mai pierd vremea să scriu. De fapt, mi-e silă.

*

- Nu te frământa atâta doar pentru că vecinul tău este invidios. Nu face bine la sănătate.

- Sper că nu te pregătești să-mi ții o lecție de comportare cu citate din stoici.

- Nu! Îți pot oferi însă ceva mai amuzant, sau care să te facă să-l înțelegi și, dacă l-ai înțeles, îi vei accepta comportarea fără să te enervezi.

- Văd eu că de citate nu scap. N-o fi din stoici, dar tot citat e. Ei, hai, dă-i drumul.

- Stai să scot cartea . . . Iată-l: „Într-o epocă în care ierarhia socială este fixă, clasele cele mai de jos nu le invidiază pe cele de sus cât timp există credința că împărțirea oamenilor în săraci și bogați a fost hotărâtă de Dumnezeu. Cerșetorii nu-i invidiază pe milionari, dar îi invidiază pe alți cerșetori, care se descurcă mai bine. Instabilitatea statusului social în lumea modernă și doctrina egalitară a democrației și socialismului au lărgit considerabil spațiul invidiei.”

- Să văd cartea. Bertrand Russell, În căutarea fericirii, pagina 81. Da, democrație ne-a trebuit, democrație avem. Vorba lui Țuțea: „democrația e ca jigodia la câini; scapă doar cei puternici”.

- El se referea la țări, nu la persoane. Țările puternice își pot permite să-și zică democrate, fiindcă știu să se descurce în orice condiții, în timp ce . . .

- Țările subdezvoltate nu sunt lăsate să evolueze, fiindcă disputele dintre politicienii lor, corupția și celelalte le abat de la ceea ce ar fi bine să facă, în folosul altor activități profitabile pentru acești dinozauri moderni.

- Așa este, dar uite că am intrat iar în politică. Eu sunt vinovat, fiindcă am abătut discuția în această direcție. S-o lăsăm baltă. Spune-mi mai bine, ce . . .

*

Comunismul s-a născut din invidie ură și altele de felul acesta. La cel est-european s-a adăugat dorința uralo-altaicilor de a îngenunchea Europa. Dar, din trei gaze, azot, hidrogen și clor, deci, în aparență, din nimic dăunător, se naște amoniacul, ce poate fi lichid sau solid, dar mai ales urât mirositor. Așa a apărut o utopie, ce a devenit ideal pentru unii, coșmar pentru alții și care încă mai duhnește și azi.

*

- S-a schimbat mult lumea după 1989.

- De ce crezi să s-a schimbat mai mult după ’89 decât altă dată?

- Eu pe asta o cunosc. Ce-a fost altă dată nu știu și mie nu-mi place să vorbesc despre ceea ce nu știu.

- Am să-ți aduc aminte de ceva ce știi chiar mai bine decât mine. Chiar tu mi-ai povestit.

- Ce anume?

- Ai lăudat nu odată condițiile excepționale de la căminul în care ai stat pe timpul școlii profesionale.

- Așa și era. Stăteam patru în cameră, femeia de serviciu venea în fiecare dimineață și făcea curat, schimba așternutul odată pe săptămână, spăla chiar și paharele, chiar dacă erau nefolosite. Despre cantină nu mai vorbesc. Trei mese pe zi . . .

- Bun! Știu toate astea. Mi le-ai spus de mai multe ori și te cred. Tot tu însă, ai remarcat și mi-ai spus aproape revoltat că astăzi nu mai este deloc așa.

- Nu astăzi, că azi nu mai există nici școala profesională. Lucrurile s-au deteriorat treptat, încă înainte de ’89, pe timpul când lucram încă în uzină. Căminul nu mai era un loc unde se învăța disciplina, ci un focar de derbedei. Bătăile, hoția, băutura, apăruseră . . .

- Tocmai aici doream să ajung. Deci schimbarea nu a fost după ’89, ci înainte.

- Așa este!

- Te-ai întrebat de ce?

- Sincer, nu. Nu prea stau eu să tai firul în patru, să analizez asemenea transformări.

- Nu analizezi cauzele, dar ai opinii, și încă ferme, despre efecte.

*

Schimbarea de după decembrie 1989 și cea de după al doilea război mondial nu au fost deloc asemănătoare. Și nu mă refer la sensul evoluție, ci la intensitatea ei.

Imediat după război, sovieticii au organizat în România eliminarea oricărei opoziții politice, decimarea intelectualității, aservirea instituțiilor necesare unei guvernări dictatoriale: poliție, jandarmerie, justiție etc. Nu au ignorat nici instituțiile pur intelectuale, începând cu Academia României, înlocuită cu Academia Republicii Populare Române, cu noi membri, aserviți noii puteri politice. Nu a scăpat nici învățământul. Dimpotrivă, a fost chiar printre cele mai afectate instituții, deoarece el trebuia să formeze „omul de tip nou”. Arta a devenit brusc proletcultistă. La cinematografe se rulau numai filme sovietice, majoritatea despre război. În librării și biblioteci se găseau numai cărți menite să susțină politica prosovietică. Uniunea Scriitorilor devenise fabrica de materiale propagandistice. Totul s-a întâmplat cu viteză maximă.

Există o deosebire fundamentala între fostul URSS și țările ocupate. În URSS, statul comunist căuta să valorifice în interesul său capacitățile intelectuale existente, în timp ce în țările ocupate au fost stimulate secăturile, în primul rând cei dispuși să-și trădeze țara și neamul.

Nimic din toate acestea nu au avut loc după avortarea revoluției din 1989. Câteva transformări timide s-au realizat cu maximă încetineală. Iată un exemplu elocvent: în 2007, filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor a acordat premiul pentru întreaga activitate lui Ion Lupu, unul dintre cei care au condus „cultura” brașoveană pe linia partidului. Ea, filiala, este condusă și azi, în 2019, de ciraci ai celor ce au dirijat literatura locală în trecut. Mai crede cineva că s-a schimbat ceva în mod radical?

Degradarea s-a produs lent, pe măsură ce „omul nou” a crescut și a făcut ce știa el mai bine.

*

Memoria obștii

- Adevărul despre evenimentele epocii noastre vor fi tratate obiectiv numai după ce vor muri toți cei care le-au trăit.

- Atunci însă, ele nu vor mai interesa pe nimeni. Cât de mult te interesează pe tine evenimentele din Franța, Italia sau Spania, spre exemplu, din jurul anului revoluționar 1848?

- Mai deloc, recunosc. Revoluțiile îmi repugnă.

- Și totuși, în 1859, a avut loc Unirea Principatelor Române. Fără perioada revoluționară, simbolizată de anul 1848, Unirea românilor nu s-ar fi produs.

- De ce crezi asta?

- Pentru că ideea de națiune s-a conturat atunci. Monarhia ereditară și biserica nu mai erau convingătoare. Statul însă trebuia să existe. Era nevoie deci de un nou criteriu, iar acesta a fost sugerat de ideea de națiune. Atunci s-a format Italia, fărâmițată după căderea Imperiului Roman de Apus. Românilor din Moldova și Tara Românească nici nu le trecuse prin minte să se unească până atunci. Dimpotrivă, s-au războit și nu numai odată. Ștefan cel Mare s-a luptat cu Vlad Țepeș, Matei Basarab cu Vasile Lupu etc.

- E adevărat. Chiar și Avram Iancu, în loc să-l preocupe unirea românilor și separarea de Imperiul Austro-ungar, el milita pentru îmbunătățirea situației materiale a iobagilor.

- Așa este. Nu a înțeles paradigma momentului.

- Vorbeam despre memoria obștii. Îmi amintesc o întâmplare de prin 1992 sau 3. Discutam cu o vecină, elevă prin clasele mijlocii. Eu nu am de lucru și folosesc cuvântul „revoluție”, referindu-mă la evenimentele din decembrie 1989, după care ea mă întrerupe brusc și întreabă: „care revoluție?”. Dorea probabil să arate că a învățat la școală despre revoluții: „Horia, Cloșca și Crișan”, „Avram Iancu”, „1907” etc. Cea recentă devenise deja istorie în mai puțin de cinci ani. Pentru ea, perioada comunistă e ca epoca feudală pentru noi: ceva foarte îndepărtat, ceva ce poate fi perceput doar teoretic.

- Nu trebuie să te necăjești. Am citit o relatare a lui Umberto Eco. Scrie despre un concurs de tip „Cine știe câștigă”. După ce precizează că toți concurenții sunt acceptați dacă „dau bine pe ecran” și dacă nu sunt cu desăvârșire ignoranți, urmează faptele. La întrebările „Când a fost numit Hitler cancelar?” și „Când l-a primit Mussolini pe Erza Pound?” cei patru concurenți au dat răspunsuri uimitoare.

- Probabil că habar n-aveau cine a fost Erza Pound.

- Asta n-ar fi nimic. Pentru a răspunde, li s-au oferit patru alternative. Patru ani. Doar unul dintre ai era plauzibil, celelalte trei fiind mult după moartea lui Hitler și, respectiv, a lui Mussolini. Ei bine, cu toții au greșit, dând răspunsuri inadmisibile, inclusiv anul 1978 când nici unul dintre ce doi nu mai erau în viață.

- Nu doar ignoranță desăvârșită, ci și prostie! Amuzantă este și relatarea unei întâmplări de la noi din țară, de dinainte de al doilea război mondial. Am uitat cui aparține și o reproduc aproximativ. Era vorba despre discuția unui intelectual cu un țăran:

- Spune bade, care guvernare îi s-a părut mai bună: a lui … sau a lui …?

- Apăi, a lui …, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare și n-am cules mai nimic.

- Omul simplu are criteriile lui de judecată. Iată de ce ideea de a chema la vot astfel de ignoranți este cea mai bună dovadă a ipocriziei așa-zisei democrații moderne.

- Este și părerea mea.

- Și astăzi, mulți nostalgici evocă azi acei ani buni din perioada 1960-70, de după retragerea trupelor sovietice din România, și cred că prosperitatea noastră efemeră a fost un rezultat al regimului comunist. Este o greșeală fundamentală, dar caracteristică pentru cei ce judecă politica superficial.

- Mi-am adus aminte. De mult mă irită ideea parlamentului nostru bicameral, deși nu există nici o diferență majoră între ele.

- Au luat exemplul celui britanic.

- Da, dar divizarea parlamentului britanic s-a produs în 1332, prin înființarea Camerei Comunelor, alături de Camera Lorzilor. În ea se aflau reprezentanții poporului, în timp ce membrii vechiului Parlament reprezentau interesele lorzilor.

- Foarte inteligent. Evident că în problemele majore, în special cele internaționale, se pronunțau cei care aveau idee despre ce se întâmplă la acest nivel.

- Nu e cazul să pretinzi așa ceva din partea politicienilor români.

- Alegeri reprezentative, pe scară ierarhică, este singura soluție rațională. Omul votează în cunoștință de cauză, la nivelul lui de informare. Un sat își votează reprezentantul dintre consătenii pe care îi cunoaște și îl apreciază după rezultatele vizibile în sat. El, împreună cu reprezentanții celorlalte sate din zonă, vor vota pe cel de la nivelul superior și așa mai departe.

- Corect. Asta pentru camera comunelor. Iar pentru cealaltă, vor vota specialiști pe domenii de activitate: doctori, ingineri, artiști, scriitori, muzicieni, juriști etc.

- Bravo!

*

Avea dreptate Aristotel cu teoria lui, conform căreia există doar trei feluri de guvernare, toate imperfecte, motiv pentru care ele se repetă în mod ciclic, trecând prin alte trei forme intermediare, degradate. Aveam eu unele observații, dar asupra unui detaliu trebuie să fiu de acord: după dictatură, urmează anarhie.

Astăzi, cu toții afirmă, exclamă și declară că România s-a aflat sub dictatura ceaușistă. La ce vă așteptați acum? Și Franța a cunoscut anarhia după revoluția de la 1789, când toți se declarau deștepți. Nu și-a reveni bine nici azi.

*

- „Comunismul a distrus spiritul de gospodar al țăranului român.” Am auzit această afirmație prin 1977-78, din partea unui activist de partid.

- Și nu l-au lichidat?

- Ne aflam în tren, spre București. În compartiment, în afară de noi doi, se mai aflau câteva femei necunoscute, în fața cărora el dorea să se dea inteligent. Pe mine nu m-a recunoscut, presupun. Eu îl cunoșteam, fiindcă venise la noi la institut la câteva ședințe, din partea Comitetului Municipal așa că i-am reținut figura. Eu, în schimb, eram pentru el un oarecare din sală și nu m-a remarcat.

- Cu fața ta ascuțită, frunte lată și cu ochelari la 35-40 de ani cât cred că aveai pe atunci, nu cred că nu te-a reținut.

- Dacă m-a reținut, mai ales că la vremea aceea nu eram chiar un oarecare, înseamnă că vorbea cu femeile, ca să aud eu.

- Oricum, remarca lui e remarcabilă.

- Mai ales pentru că a fost rostită de un activist de partid.

- Domnule, de mult voiam să-ți spun, dar nu îndrăzneam, ca să zic așa, deși nu ăsta-i cuvântul, fiindcă de îndrăznit am îndrăznit eu afirmații mai grave, dar ...

- Îndrăznește totuși.

- Știi, eu nu sunt obișnuit să fac complimente, mai ales unor oameni ca tine și ...

- Nu prea înțeleg. Te ferești să spui ceva care să mă lezeze, sau vrei să mă flatezi și nu știi cum? Hotărăște-te.

- Domnule, ești deștept. Asta e!

- Și acuma vrei să te contrazic, fiindcă asta fac de obicei?

- Nu. Mă surprinde că descrii perfect situații pe care nu le-ai cunoscut și o faci chiar mai bine decât cei care le-au trăit.

- Ca de exemplu.

- Atunci când eu vorbeam despre anii mei de tinerețe – școala profesională, căminul de elevi, apoi cel de nefamiliști... – mă completai de parcă și tu erai acolo. Nu mai vorbesc despre evoluția de-a lungul istoriei a zonei în care am copilărit eu și, mai ales, zona soției mele, deși tu doar ai trecut pe-acolo într-o excursie de-o zi.

- Aici nu e vorba de deșteptăciune, ci de informație.

- Din câte te cunosc, n-ai lucrat la Serviciul Român de Informații. Nu doar pentru că nu aveai timp de pierdut pentru așa ceva – tu erai acaparat în totalitate de munca ta profesională – dar nici ei nu te-ar fi primit. Ai limba mult prea ascuțită și i-ai fi deranjat.

- Ai dreptate, nu m-am exprimat bine. Nu e vorba de informație, ci de interpretarea ei.

- Ei, asta vreau să aflu. Care-i secretul?

- Nu e nici un secret, ci de câteva elemente obiective.

- În afară de faptul că ești mai educat decât mine. Asta o știu, dar nici nu sunt chiar un ignorant.

- Corect, cu o observație. Ai folosit verbul la pasiv: educat. Nu pot spune că nu am fost educat, dar nici că am excelat din acest punct de vedere. Tatăl meu a murit pe când eu aveam patru ani, iar mama era mult prea ocupată, pentru a avea timp de educația mea.

- Totuși...

- Repet: m-a educat, dar nu cine știe ce.

- Atunci?

- Mediul în care am copilărit. Școala.

- Ai prins profesori de formație veche, dar ei nu puteau să te învețe altceva decât scria în carte.

- Corect, dar simțeai dacă aveau altă opinie. Colegii au avut un rol mai important. Ei proveneau din familii complete, cu părinți bine dotați intelectual.

- Nu toți.

- Evident. Aici a intervenit bunul simț. Am știut să-mi aleg prieteni de bună calitate.

- Da, recunosc, aici e o diferență între tine și mine. Tu ai urmat un liceu teoretic, în timp ce eu am fost la o școală profesională.

- Și aici am o observație de exprimare. Ai spus: în timp ce. Ei bine, eu consider că tu ești la fel de deștept ca mine, poate chiar mai deștept. Există însă cauze obiective care fac diferența, iar printre primele este chiar aceasta: timpul. Eu am fost născut mai devreme.

- Da, bine, ai mai multă experiență, dar eu am cunoscut persoane de aceeași vârstă cu tine și care nu au fotografiat atât de exact situații despre care vorbeam mai devreme. O diferență este perioada în care ți-ai petrecut copilăria. Aici ai dreptate. Îmi amintesc bancul pe care mi-ai spus-o de mai multe ori. Aia cu unu și cu unu și cu ajutorul Uniunii Sovietice fac doi. Această glumă nu putea fi înțeleasă în școala noastră.

- Da. La 23 august eu aveam șapte ani, deci vedeam și judecam, chiar dacă nu înțelegeam tot.

- Eu încă nu mă născusem.

- În anii 1945-1953 propaganda stalinistă era deosebit de virulentă, în timp ce propagandiștii români erau tineri începători și inabilitățile lor – de multe ori ridicole – erau ușor de observat chiar de către noi, copiii. Așa m-am format: să nu iar de bun tot ceea ce mi se spune, ci să verific afirmația din alte surse. Subtilitatea glumei, pe care a-i spus-o, constă în recomandarea de a elimina balastul și reține esența afirmației.

- Trebuie doar să știi s-o faci.

- Mai târziu, propagandiștii s-au perfecționat și copiii luau de bună orice afirmație, oricât de deformată sau chiar mincinoasă, cum ar fi ajutorul Uniunii Sovietice. Uite un exemplu. Acum câțiva ani, deci recent, persoane de aceeași vârstă cu mine, poate puțin mai tineri. Au scris o carte despre Panait Istrati, pe care au tradus-o și în limba greacă și cu care sperau să-și facă un nume în lumea literaților.

- De ce tocmai cu Panait Istrati, despre care am învățat și eu la școală, fiindcă a fost un scriitor recunoscut în străinătate, deși a fost un autodidact, provenit dintre muncitori?

- Pentru că autorii erau brăileni și Panait Istrati s-a născut în Brăila.

- Și de au tradus cartea în greacă și nu într-o limbă de circulație internațională?

- Pentru că tatăl lui Panait Istrati a fost grec și sperau să se folosească de această sensibilitate a grecilor.

- N-am știut că era grec.

- A fost un contrabandist grec, care s-a cuplat cu o româncuță, i-a făcut un copil și a plecat de unde a venit. Nu se mai știe nimic despre el. Despre ea se știe că, după ce a devenit mamă, a revenit din satul natal, unde și-a crescut copilul în condiții de sărăcie, ni se spune, din cauza căreia el a plecat de-acasă. Fără nici o calificare, a lucrat pe unde a putut și a călătorit mult. A fost cooptat de propaganda sovietică, deși despre acest aspect se vorbește mai puțin. În 1927, la zece ani de la Marea Revoluție din Octombrie, a fost invitat să viziteze Uniunea Sovietică și să scrie despre „minunatele realizări” ale regimului comunist. A constatat cu această ocazie că realitatea este foarte diferită și, la întoarcere, a scris Spovedania unui învins, o carte prin care s-a vindecat de iluzii. N-a mai trăit mult după asta.

- N-am știut aceste detalii.

- Nu sunt doar detalii. Este istorie. Interesat este că nici astăzi nu se vorbește despre acest aspect și el continuă să fie prezentat că un produs al „clasei muncitoare”.

- Propagandiștii se bazează pe ideea conform căreia mulți văd, puțini cunosc.

*

Câțiva intelectuali autentici nu sunt suficienți pentru ca societatea să progreseze. Chiar și atunci când sunt mai mulți, dar timpul este prea scurt, generația lor nu are răgazul necesar să transforme în tradiție pașii înainte pe care ei i-au făcut și nu reușesc să-și ridice conaționalii pe poziții mai înalte și mai prospere. Vor deveni cel mult stele pe „bolta cerească” a unei națiuni rămase în zonele joase. Acești „profeți” vorbesc „în pustiu” pentru că plebea nu-i urmează către „pământul făgăduinței” reale.

Singura soluție este depășirea masei critice. Abia atunci când numărul acestor intelectuali va fi suficient de mare, putem spera în progresul real al societății.

*

- Cum împarți două paie la trei măgari?

- Întrebarea era valabilă în perioadă sărăciei extreme. Acum, că suntem înfloritori, întrebarea ar fi: cum împarți trei paie la doi măgari?

- La întrebarea asta am eu răspunsul: fiecare măgar își însușește paiul apropiat, iar al treilea pai este dat milioanelor de alegători, care i-au votat pe cei doi măgari.

- O rezolvare cu adevărat democratică.

*

Dictatura „proletariatului”

Visul lui Marx se împlinește. Dar sub ce formă . . .

Departe de a fi fost un om de știință, sociolog, economist sau orice altceva de acest gen, evreul Marx a fost un propagandist de partid avant la lettre, al unui partid ce încă nu se născuse, dar care spera el că se va înființa în curând. Motivul? După ultima inepție franțuzească, votul universal, el a apreciat că, odată cu dezvoltarea industriei, numărul muncitorilor va crește și, devenind majoritari, partidul lor își va impune punctul de vedere în orice parlament. Aceasta i-a fost prima greșeală: procentul de muncitori în societățile industrializate a scăzut de la un an la altul, datorită evoluției tehnologice. El mai avea însă un motiv ascuns: ura congenitală față de populația europeană ne-evreiască, ale cărei cauze sunt bine-cunoscute. În plus, îl mânca pielea. Se știe că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în British Journal of Dermatology și preluat de The Times în toamna anului 2007). Pe scurt, dorea să fie primul care a avut intuiția evoluției viitoare a omenirii.

De altfel, n-a fost singurul. Ideea votului universal a frământat și alte minți, inclusiv pe cele ale românilor. Populația țării noastre fiind preponderent rurală, câțiva politicieni au înființat partide așa-zis „țărăniste”, sperând să câștige voturile acestora. Efort zădarnic, fiindcă nici unul dintre ei nu cunoștea sufletul și aspirațiile țăranilor, ei înșiși nefiind țărani autentici, cum nici Marx nu era proletar.

Despre „dictatura” proletariatului sovietic nu are rost să vorbim. Toată lumea cunoaște azi realitatea. Cât despre România, ea a fost o țară ocupată de sovietici, așa că doar s-a supus ordinelor, fără să creeze ceva cu adevărat nou.

Tempi passati! Acum însă, când suntem cu adevărat liberi, ne putem lăuda că am devenit și creatori. Nu chiar pe plan intelectual, fiindcă marea majoritate a populației aparține altor categorii sociale și mulți dintre membrii ei au chiar un ușor dispreț față de cei ce se ambiționează să creadă că au de-a face cu asemenea preocupări. Votul universal își dovedește pentru prima oară eficiența.

Putem vorbi deci despre o adevărată dictatură, nu chiar a proletariatului, ci a mulțimii, iar asta se vede prin calitatea aleșilor, a celor ce au ajuns în funcții de conducere, a politicienilor ce hotărăsc soarta poporului. Iată adevărata dictatură! Parlamentarii, ignorând unul dintre principiile de bază ale politicii, și anume separarea puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească), s-au erijat în dictatori și hotărăsc pentru toți trei, inclusiv pentru președinte. Explicația este simplă: principala condiție a politicianului de succes este ignoranța. Cultura, începând cu gramatica elementară, este pentru proști. „Parlamentarii este deștepți.”

Pe de altă parte, Lenin a încercat ca, dintr-o utopie, să creeze o distrofie. Epigonii lui, oameni fiind, au plămădit o societate după gustul, priceperea și firea lor.

Cu alte cuvinte, „unde dai și unde crapă” . . .

Sfârșitul părții a patra