Cristache
Gheorghiu
Maieutica de
buzunar
Brașov, 2019
ISBN 978-973-0-30738-2
Tabla de materii
Cuvânt înainte 5
Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7
Arta ca meșteșug și
meșteșugul ca artă 30
Jocul cu litere 70
Prieteni cu înțelepciunea 130
Să vezi și să nu crezi. Să
trăiești și . . . 157
Cercetează ceea ce
crezi 203
Pe repede înapoi 235
Variis mixta 370
Cuvânt înapoi 418
Partea treia
*
-
Bună dimineața!
-
Bună dimineața! Cum se face că
te-ai trezit înaintea mea?
-
E primăvară și-i frumos
afară.
O, scoală-te iubita mea, și
vin
Căci iarna a trecut – azi e
senin;
Și ploile s-au dus – târzii
și reci –
Și flori au
răsărit lângă poteci.
-
Foarte frumos! Mă uluiești! Și
nici nu m-am trezit bine. Ce poezie e asta? Că pe tine nu te știam
poet.
-
Este din Cântarea
Cântărilor.
-
Cântarea
Cântărilor e în Biblie și n-am văzut nici o
poezie acolo.
-
Acolo nu e în versuri, dar textul este poetic. E
vorba despre declarațiile de dragostea dintre Solomon și Sulamita.
-
Și atunci, ce-ai recitat tu, poezia, de unde
e?
-
Este traducerea în versuri a lui Corneliu
Moldovanu.
-
N-am auzit de el până acum.
-
Nici eu, dar am găsit o cărțulie
numai cu această poezie.
-
Tu scotocești și găsești
mereu lucruri interesante. Vreau să mai vorbim despre asta, dar acum
lasă-mă să mă scol și să ...
-
Bine, te aștept la cafea.
. . . . .
-
Mai făcut curioasă azi dimineață
cu poezia aia și m-am documentat între timp, dar mare lucru n-am aflat. Am
citit Cântarea Cântărilor din Biblie.
-
Bravo!
-
Spuneai că relatează dragostea dintre
Solomon și Sulamita, dar numele Sulamita nu l-am găsit.
-
Depinde ce variantă a Bibliei ai folosit.
M-am uitat și eu prin mai multe biblii. În versiunea lui Bartolomeu sunt și
explicații în subsolul paginilor. Acolo arată originea numelui iubitei
lui Solomon. Vine de la satul în care s-a născut: Șunem sau așa
ceva. Oricum, eu sunt bucuros că putem discuta acum, la asfințit. E
mai poetic și ce poate fi mai plăcut decât să vorbești
despre poezii într-o atmosferică poetică.
-
S-a trezit visătorul din inginerul din tine.
-
Ca să vezi cum te poate schimba educația.
-
Să nu exagerăm... Spune-mi mai bine
ce-i cu cărțulia aia în care ai găsit poezia și, mai ales
cu cel care a tradus-o, că n-am auzit până acum de el. Unde ai
găsit-o?
-
În biblioteca noastră.
-
Cum, era acolo, în biblioteca noastră, și
nu știai de ea.
-
Închipuiți! Este o broșurică
foarte mică. Atât de mică, încât devenise invizibilă printre
celelalte cărți. De altfel, conține doar această poezie.
-
Și acum, cum ai găsit-o?
-
Am făcut ceva ordine și am luat la rând
un raft unde nu mai umblasem demult. Ea nici nu trebuia să se afle acolo.
Se vede însă că, în graba mare, am pus-o la întâmplare și am
uitat de ea. Am constatat că pe acel raft se aflau mai multe cărți
amestecate. Ăsta e și motivul pentru care m-am hărnicit ieri
să fac ordine. Era printre mai multe cărți de mitologie,
deși asta e una de poezie.
-
Putea fi la religie.
-
Nu. Acum am pus-o la poezie. Iat-o!
-
Ai luat-o cu tine? Bravo! Ia să vedem . . .
. . .
-
Sper că nu vrei s-o citești acum pe
toată. Poezia se citește pe îndelete, că nu-i roman de aventuri.
-
Numai puțin. Uită-te între timp la
pomul acela. Parcă și soarele ar vrea să mai stea puțin,
măcar pe coroana pomului, că prea e plăcut. Fără nori,
fără vânt, doar o adiere, cât să aducă mirosul sărat
al mării. E superb.
-
Într-adevăr! Seamănă cu o
mămăligă.
-
Cum poți să devii brusc atât de
prozaic? Ți-e foame?
-
De aici vine cuvântul „apus”. Soarele a pus-o de
mămăligă la apus.
. . .
-
Așa! Ai sărit direct la sfârșit,
să vezi cum se termină aventura?
-
Nu e o aventură, dar e foarte frumoasă.
Mai ales începutul și sfârșitul.
Nu cercetați al dragostei mister,
Alt preț și înțeles viața n-are
Căci fierul se ascute tot de fier,
Și dragostea din dragoste răsare.
De dragoste, de strânsă-îmbrățișare
E inima în veci nesăturată,
Căci râurile toate curg în mare
Și marea nu revarsă niciodată...
-
Frumos, într-adevăr! Mă întreb: oare
originalul era în versuri?
-
N-avem cum să știm. Nu s-a păstrat
nici un exemplar originar.
-
Dar manuscrisele de la Marea Moartă?
-
S-a stabilit că acestea au fost scrise între
150 înainte de Hristos și 70 era noastră. Deci nu sunt primele.
Printre ele există și poeme. S-ar putea deci ca și Cântarea
Cântărilor să fi fost un poem.
-
Oricum, poeziile sunt intraductibile.
-
Așa e! Traducătorul trebuie să fie
el însuși un poet, așa că el creează de fapt altă
poezie, preluând doar ideea din cea originală.
-
Exact. Savoarea unei poezii stă în
metaforă.
-
Tradutore – traditore.
-
Am auzit de curând o interpretare mai
românească: tradutore-truditore.
-
Drăguț! Latino-slavă. Truditore de
la trudă. Trudă, muncă grea. Interesant că românii au
preluat unele cuvinte din limbile vecinilor, dar cu interpretări
particulare. Truda este o muncă
grea, fără satisfacții, specifică slujitorilor, nu
creatorilor. Noi avem „muncă”. Iar pentru creatori avem „a lucra”, de la „laboro, din latină (lavoro, lavorare în italiană), de unde elaborare, deci creație,
nu trudă, ci creație.
-
Ai sesizat bine. De la nemți am luat
„polițai”, deși aveam polițist. Unul e cu sens negativ,
celălalt normal. Sau „caraghios”, preluat de la turci, unde înseamnă
„ochi negru”, ceea ce reprezenta pentru ei idealul de frumusețe, un fel de
„făt frumos” de-al nostru. Era însă prezentat prin târguri la
teatrele de păpuși din piața centrală și oamenii l-au
interpretat ca fiind nostim.
-
Din greacă, avem „a trage o
țeapă”. Țeapă se spune la buzunar (τσέπη).
O folosesc hoții de buzunare.
-
Asta e deja o expresie. Dar nu mi-ai spus nimic
despre traducător.
-
Corneliu Moldovanu. A fost poet, romancier,
membru fondator și președinte al Societății Scriitorilor
Români.
-
Oho!
-
A mai făcut critică teatrală,
gazetărie, a fondat câteva reviste literare și – foarte important – a fost Director General al
Teatrelor. În 1944, a reușit să pună la adăpost o mare
parte din recuzita Teatrului Național din București, plus covoare,
mobilier, tapițerie, biblioteca, muzeul și arhiva. Le-a salvat astfel
de la bombardamentul din 24 august.
-
Unde le-a dus?
-
Pe unele la Curtea de Argeș, altele la
Sinaia sau în alte locuri mai sigure..
-
Dar cine a bombardat Bucureștiul la 24
august? Eu știam de cel din 4 aprilie.
-
În aprilie, pe când România era aliată cu
Germania, americanii au bombardat
obiective strategice: lucrări de cale ferată și instalații
petrolifere. Primul a fost pe 4 aprilie, în București. Pe 24 august, din
răzbunare, un ofițer neamț dement, după ce s-a distrat cât
a putut, supărat pentru răsturnarea situației la 23 august, a
distrus ce i s-a părut lui mai reprezentativ pentru cultura română.
-
Era moldovean?
-
Cine? Neamțul?
-
Îți bați joc de mine? Nu neamțul, poetul.
Corneliu Moldovanu.
-
Da, s-a născut pe la o mie opt sute și
ceva, pe la sfârșit, la Bârlad.
-
De unde era și Birlic?
-
Birlic era din Fălticeni. A urmat Facultatea
de Drept la Cernăuți, unde s-a lansat ca actor. Se numea însă
Grigore Vasiliu, la fel ca omul nostru, Corneliu Moldovanu, în realitate
Corneliu Vasiliu. Nu știu de ce și-a schimbat numele. În Bârlad s-a
născut Victor Ion Popa, cel cu piesa de teatru Take, Ianke și Cadâr.
-
Ai dreptate! M-am zăpăcit eu. Dar de
unde știi tu toate astea?
-
De pe Internet. M-am documentat. Iată, acum
poți să admiri și luminile de la Pireu. Soarele tocmai a apus.
-
Încă nu. Uite, încă mai zăbovește
pe coroana acelui pom, de parcă și lui îi este greu să se
despartă de această zi minunată.
-
Într-adevăr frumos. Este o liniște de
care îți pare rău că va trebui să te desparți.
-
Pireul însă este de-a dreptul spectaculos în
acest moment al zilei. Parcă e o broșă cu sute de diamante
și pietre prețioase. N-aș fi crezut niciodată că
Pireul poate arăta atât de frumos.
-
De departe, multe lucruri par frumoase.
-
Știu unde bați, dar acum hai să
mergem acasă, că s-a făcut răcoare.
*
Am fi tentați
să credeam că romanul, dat fiind dimensiunile lui, este o invenție
literară mai recentă decât nuvela sau eseul. Dimpotrivă,
preferința pentru teste lungi datează din timpuri preistorice. Deși
nu avem scrieri de atunci, găsim însă probe la triburile existente în
prezent în Africa, Australia și America de Sud, pe care le-au studiat
antropologii, enologii, etnografii și alții ca ei. Un exemplu îl
furnizează Claude Lévi-Strauss în Antropologia
Structurală. Este vorba despre un text magic-religios, o incantație
menită să ajute o naștere grea. Surpriza este dimensiunea ei:
cinci sute treizeci și cinci d versete. Bineînțeles că, pentru a
atinge această performanță, unele idei se repetă, așa
cum fac și romancierii. Iată un exemplu:
Moașa face o raită prin colibă;
Moașa caută mărgele;
Moașa face o raită;
Moașa pune un picior înaintea celuilalt;
Moașa atinge pământul cu piciorul;
Moașa pune celălalt picior înainte;
Moașa deschide ușa colibei sale; ușa colibei sale scârțăie;
Moașa iese; . . .
Textele moderne, să recunoaștem,
sunt mai elaborate, dar tehnica este aceeași.
*
La școală
înveți să scrii. Dacă ești filolog, la facultate mai înveți
odată. Ca să devii scriitor însă, trebuie să ai ceva de
spus.
*
Caracterul se
formează în copilărie, prin lectură, printre altele. Spune-mi ce
ai citit, ca să-ți spun cine ești.
*
Ficțiunea
este necesară pentru persoanele neantrenate în dezbateri de idei și
în special pentru copii, care au nevoie de povești pentru a le stârni
interesul și a fixa unele principii. Pentru cei cât de cât antrenați
în discuții teoretice pe subiecte abstracte, ficțiunea – ca și –
povestea – este considerată o pierdere de timp, o naivitate.
*
Există
mentalitatea că educația este apanajul celor ce au acces la informații
(scoli, cărți, educatori etc.) etichetați în mod implicit ca
fiind oameni înstăriți. Astăzi, mai mult ca oricând, accesul la
informații este deschis tuturor: școala este nu numai gratuita, dar chiar
obligatorie. Există biblioteci publice pline de cârti, cât despre Internet,
nici un savant nu ar putea asimila măcar a milioana parte din ce poate
afla prin acest mijloc. În fața Internetului, toți oamenii sunt
egali. Un singur lucru îi mai separă: modul în care îi folosesc. Totul e o
chestiune de selecție. Ca în orice problemă de viată, trebuie să
știm să pătrundem prin hățișul ofertelor inutile
către informația folositoare, sau – altfel spus – să avem
tăria renunțării la ceea ce nu ne este folositor. Asta a
însemnat educația din totdeauna: renunțare la inutil și
perseverență în urmărirea scopurilor benefice.
*
Încă din
copilărie ni se inoculează idei false despre viată, prin exemple
de eroi, potrivit epocii și spațiului geografic respectiv. Orice copil
ajunge să creadă că, dacă nu devine un erou rămâne un
nimeni, deși exact acest lucru se întâmplă în marea majoritate a
cazurilor.
Acest nimeni,
însă, are nevoie și el de un suport moral pentru a-si accepta existența.
Pentru unii, intervine religia, care încearcă alternativa opusă. Dar
dacă un copil se încăpățânează să
rămână un om normal, singura alternativă este orientarea prin
mijloace proprii. Scoală, biserica, tonele de cărți filosofice
ce-l ademenesc în biblioteci nu-i spun aproape nimic despre ce are de
făcut ca om normal. A învățat singur să meargă pe
două picioare și va trebui să se descurce în viață tot
singur.
Eroii sunt falși,
diferiți de la o epoca la alta și sunt exponenți ai curentelor
politice. Filosofia de asemenea. Supuși unor criterii raționale,
eroii creează mai multă confuzie decât să servească ca
modele de viață: între Napoleon și Hitler, spre exemplu, nu e o
deosebire prea mare, iar Stalin riscă să devină erou pozitiv
pentru că a luptat împotriva lui Hitler. Ce să mai înțeleagă
un copil? Decât să intri în detalii, mai bine te lași păgubaș!
La cealaltă
extremitate, profesiunea de martir se sfârșește prost prin definiție,
așa că ar fi ridicol să ți-o dorești. Singura cale
sigură de a-i evita sfârșitul este să-i ocolești începutul.
Cat despre filosofie,
noroc cu Nietzsche că a ridicat eroul pe cea mai înaltă treaptă,
punând astfel punct final „filosofiei clasice germane”. Pentru cei ce n-au înțeles
ridicolul pe cale intelectuală, a venit interpretarea concretă,
materializată prin Hitler. Iar
pentru ca un singur exemplu n-a fost de-ajuns, a urmat o puzderie de oameni
„unici”, cel puțin câte unul pentru fiecare stat, provincie, oraș,
localitate.
*
Bookfest, salon de carte la Brașov,
ediția a IV-a
Vestea este
bună. Orice etalare a cărților este o sursă de informații
și, în consecință, o fereastră deschisă pentru
lărgirea orizontului nostru cultural.
Se mai folosește
și expresia „târg de carte”, punând deci accentul pe comerț, deși
prețurile cărților nu se negociază. Se mai spune și
salon de carte. Dacă nu ne gândim la un salon de spital, ci la o sală
elegantă de primire a oaspeților, sală de expoziții de
pictură sau altele asemănătoare, atunci cuvântul salon sună
mai atrăgător. Ne plasează într-o zonă a eleganței.
Ideea unui salon de coafură limitează zona la podoaba capilară a
femeilor. Încet-încet însă ne apropiem și de conținut,
adică de acea parte a corpului căreia i se adresează orice
carte. Bookfest se vrea o festivitate a cărților, deși este una
a editurilor de carte, dar nu e cazul să despicăm firul în patru. Eu
unul nu aș putea s-o fac nici în două. Poate că la deschiderea
festivă a manifestării ne-ar fi lămurit vreunul dintre
vorbitori, dar așa ceva nu a existat, probabil pentru că marea
majoritate a au fost edituri bucureștene. Brașovul are târgul lui de
carte, organizat în Piața Sfatului, acolo unde, în trecut, ființau
adevărate târguri de mărfuri. Despre el ne vorbește și
denumirile vechi ale străzilor adiacente: Poarta Târgul Cailor și
altele.
Ieri, am
făcut un tur de orizont, și am asistat la conferința domnului
dr. Claudiu Pozna „Inteligența
artificială – mit sau realitate?”. Pentru zilele următoare îmi
voi rezerva mai mult timp, mai ales pentru că vor fi și
prezentări de carte. Aprioric, conferința era incitantă,
fiindcă ea conține încă din titlu o întrebare. Orice carte
bună ne stimulează prin întrebările puse direct sau induse
cititorului. Literatura nu dă răspunsuri. Numai știința o
face, sau se străduiește s-o facă. Domnul Pozna nu a scris o
carte cu subiectul din titlu. Domnia sa a susținut doar această
conferință. Nefiind deci o carte, ne-am fi așteptat să
răspundă la întrebare, mai ales că profesiunea sa este cea de
inginer, profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Brașov,
unde se ocupă de robotică. Un naiv ar crede că el este exact
persoana indicată să ne răspundă la întrebare. Este totuși
prea inteligent, pentru a intra în această capcană. Și-a
construit de aceea speechul după toate regulile retoricei. Este de-altfel
un foarte bun orator.
Mit sau
realitate? Mit înseamnă poveste. Nu știu să existe povești
cu acest subiect. Mă refer la povești ca literatură. Pentru a
discuta despre inteligența artificială ca realitate, ar trebui ca,
mai întâi, să avem o definire științifică a inteligenței.
Noi avem însă doar câteva, propuse de umaniști, în termeni vagi.
DEX-ul ne spune: „Capacitate de a înțelege
ușor și bine fenomenele, lucrurile etc., pe baza experienței
acumulate anterior”. Sau, tot acolo, despre cea artificială: „Capacitate a sistemelor tehnice evoluate de
a obține performanțe cvasiumane”. Deci nu chiar umane. Replica
dată de un hâtru cu mulți ani în urmă a fost: „Inteligență
este ceea ce calculatoarele nu vor avea niciodată”. Îmi pare rău
că am uitat numele persoanei. S-ar putea să fi fost chiar Grigore
Moisil, dar nu sunt sigur. Deci o definiție prin negare a ceea ce nu este.
Altcineva spunea că este inteligent cel ce face ceva ce nu l-a învățat
nimeni. Calculatoarele fac ceea ce au fost învățate, programate,
să facă. Termenul „inteligență artificială”, inventat
probabil de vreun ziarist, chiar dacă l-a lansat altcineva, a fost sugerat
de ideea că s-au creat calculatoare care joacă șah, spre
exemplu, sport considerat al inteligenței. Termenul este deci vag, cu o
conotație mai mult literară decât științifică sau
măcar inginerească. Cred că totul a apărut după ce, în 1996, Gary Kasparov, campion mondial la șah,
a fost învins de computerul Deep Blue, realizat de IBM, care era capabil
să analizeze 200 de milioane de mutări pe secundă. Dacă
mă gândesc bine însă, Norbert Wiener, considerat părintele
ciberneticii, a precizat încă de pe atunci că „inteligența
artificială” n-o va înlocui niciodată pe cea umană. Iată un
extras din cartea sa Dumnezeu și
Golemul, tradusă și publicată în România la Humanitas în 1964: „Nu, viitorul
nu oferă prea multă speranță pentru cei care se așteaptă
ca noii noștri sclavi mecanici să ne asigure o lume în care nu mai
trebuie să gândim. Ei ne vor putea ajuta, dar cu prețul unor cerințe
de cea mai mare importanță privind onestitatea și inteligența
noastră. Lumea viitorului va fi o luptă din ce în ce mai acerbă
împotriva limitărilor inteligenței umane, și nu un hamac
confortabil, în care să ne putem întinde spre a fi slujiți de sclavi
roboți.” (pagina 59) Și tot
el: „Principalul avantaj al creierului pare să fie
capacitatea sa de a gestiona idei vagi, imperfect definite.” (pagina 64) A trecut vremea când cineva „. . . ar fi
putut să convingă un patron bogat că poate transforma metalele
în aur, așa cum Rabbi Loew din Praga, care susținea că prin incantațiile
sale poate insufla viață Golemului din lut, l-a convins pe
împăratul Rudolf (pagina 45).
Fiindcă s-a
dorit o continuare a conferinței cu o discuție colocvială, au
fost abordate și chestiuni de genul pericolul extinderii roboticii, prin
consecințe neprevăzute, nefaste, cea mai banală dintre ele fiind
creșterea șomajului. Grija îmi pare a fi una de sorginte
muncitorească. Este adevărat că munca slab calificată
dispare în uzinele robotizate. În locul ei însă apare una mai
calificată, de creare și – mai ales – de întreținere a roboților.
Fiind doar mașinării, se strică. Cineva va trebui să-i
repare, deci nici vorbă de șomaj. Dimpotrivă, cred că
personalul de întreținere va chiar mai numeros.
Culmea ironiei
este că omenirea se străduiește să înlocuiască munca
necalificat cu una din ce în ca mai calificată, deși marea majoritate
a populației nu are abilitățile intelectuale necesare.
Indiferent e gradul de tehnicitate atins, nivelul de inteligență a
populație va avea în veci aceeași structură.
*
Într-unul dintre
articolele sale din 2010, Umberto Eco reia problema liniei de demarcație dintre „Cultura înaltă” și „Cultura
joasă” și ajunge la concluzia că aceasta este din ce în ce mai
puțin clară, datorită interferențelor dintre ele, din ce în
ce mai frecvente. Într-adevăr, putem asculta un fragment din muzica lui
Mozart sau Beethoven ca fond muzical la o reclamă de pastă de dinți
sau chiar la un filmuleț porno; pe de altă parte, unele forme de
cultură joasă se ridică din punct de vedere calitativ la cele mai
înalte cote ale culturii înalte, ca de exemplu unele piese de muzică ușoară
sau de pictură naivă.
Soluția propusă
ar fi recunoașterea existenței unei forme de „Cultură medie”,
care însă nu mi se pare că rezolvă problema, ci doar
transformă linia de demarcație într-o zonă foarte largă și
difuză, ceea ce este foarte adevărat, dar tot nu rezolvă
problema.
Prima cauză ce mi-a
venit în minte a fost apariția democrației. Dacă în Evul Mediu
cultura înaltă exista doar în casele celor bogați, unde plebea nu
avea acces, odată cu apariția burgheziei, cultura înaltă și-a
mărit aria de răspândire, dar a pierdut și din calitate. Pe de
altă parte, au apărut alte idei, care au diversificat și
îmbogățit vechile stereotipuri, ca de exemplu peisagistica și
portretele în pictură, limitată până atunci la subiecte
religioase.
Cuvântul ‚democrație’
mi-a atras atenția că povestea este mai veche. Teatrele în aer liber
din Grecia antică erau imense, ceea ce înseamnă că la spectacole
venea tot poporul. Cel din Epidaur (Επιδαύρος) avea între 13 și 14 mii de locuri, ceea ce
înseamnă că aduna întreaga populație a localităților
de pe o arie foarte largă. În mod cert, exista un ferment cultural printre
grecii din toate categoriile sociale care îi aducea la asemenea evenimente, un
interes pentru subiectele dezbătute. Să nu ne avântăm însă
pe o potecă înșelătoare. Democrația grecească din
antichitatea nu avea nici o legătură cu aberațiile populiste din
zilele noastre, folosită doar pentru manipularea plebei, conform
„principiului” că poporul îi conduce pe intelectuali. Dialogurile
socratice ale lui Platon
aveau loc în palestre, adică în locuri special destinate pentru practicarea gimnasticii, luptelor etc., din școli.
Aceste școli erau urmate de băieții în vârstă de 13-15 ani,
după absolvirea a ceea ce noi,
românii, am numi azi școli primare. Participanții la dialog erau câțiva
intelectuali de talia lui Socrate și câte un tânăr, folosit ca
pretext pentru declanșare subiectului pus în discuție. Acești
copii, după absolvirea școlii și efectuarea stagiului militar,
adică după 30 de ani, și în ipoteza că, între timp, se
remarcau prin ceva acțiuni deosebite, aveau acces în agora, deci
participau la discuții cu alții de seama lor. Hotărârile
însă nu se luau în agora, ci în foruri înalte, de către cei mai bogați
aristocrați. Revenind la discuția
inițială se pare că în antichitate, cel puțin în cea
grecească, nu exista ideea ce „cultură înaltă”. Cultura era
pentru toată lumea. Diferențierea s-a produs mai târziu, în special
în Evul Mediu, dacă mă gândesc la Europa apuseană.
Ce avem azi? În
afară de snobism, mai există puțină cultură
înaltă și joasă în cercuri din ce în ce mai restrânse și
multă cultură medie, iar delimitarea dintre ele este tot mai
difuză. Cu câteva decenii în urmă, la întrebarea „Unde se vorbește
engleza corectă?”, răspunsul era: la curtea regală. Se știe
că, unele dialecte din Marea Britanie sunt atât de diferite încât
vorbitorii lor nu s-ar putea înțelege decât în limba literară. Acum,
se răspunde: la televizor.
Ce s-ar putea
răspunde în România la aceeași întrebare? Nu vreau să cad în
derizoriu, așa că mă opresc.
*
Principalele
noastre sentimente – inclusiv simpatiile și antipatiile – se formează
în timpul copilăriei și a adolescenței. Este, de aceea, firesc
pentru cei ce și-au petrecut prima parte a vieții în ani de „democrație
populară” – mă refer la anii ’50 ai secolului trecut – și nu au
avut acces la biblioteci particulare, să rămână pe viață
admiratori ai literaturii recomandate de conducătorii politici din acele
timpuri. Chiar dacă, mai târziu, au aflat și, eventual, au înțeles
că există și alte valori, acestea nu găsesc în sufletul lor
același ecou ca în cel al semenilor lor cu lecturi din literatura
universală. Ei vor rămâne „moromeți”, indiferent de haina pe
care o vor îmbrăca în mod oportunist.
*
Scrierile
filosofilor antici (Platon printre ei) ne par uneori prea diluate: aceeași
idee se repetă sub mai multe forme, abundă detaliile, apelează
la exemple etc. Explicația e simplă: le lipseau cuvintele adecvate
pentru a transmite anumite idei, în special pe cele noi. De altfel, acesta era
și unul dintre scopuri: să definească semnificația unor
cuvinte, să limpezească înțelesul lor.
Între timp,
limbajul a evoluat, vocabularul s-a îmbunătățit, astfel că
astăzi dispunem de cuvinte pentru care, în trecut, erau necesare
explicații mai detaliate.
Cum nu toate
limbile au evoluat la fel, unele idei mai complexe se pot exprima cu
ușurință în unele limbi printr-o expresie sau chiar printr-un
singur cuvânt, în timp ce alte limbi au nevoie de o frază întreagă
sau chiar mai multe. De aceea, comunicarea nu este întotdeauna ușoară.
*
Cuvântul
cultură nu este predicabil, adică nu se poate face din el un verb și
încă să mai și joace rol de predicat în vreo propoziție.
Rezultă de aici că se poate face cultură în multe feluri, dar nu
direct. Tot așa, cineva poate deveni „om de cultură”, dar numai în
sens adjectival, ca pe o calitate pe care i-o atribuie alții în semn de
recunoaștere a cunoștințelor sale multidisciplinare și nu
ca pe o funcție pe statul de salarizare al societății comerciale
în care lucrează, sau ca pe o meserie.
„Profesiunea
mea, cultura” a fost un titlu penibil.
*
Am în fața
mea manuscrisul unui roman pe care trebuie să-l recenzez. Am citit
începutul și deja gândurile îmi fug în alte direcții. Nu sunt un
recenzor profesionist și îmi dau seama odată în plus ca nu-i deloc ușor
să citești cărți care nu te interesează. Dar oare
există asemenea recenzori? Judecând după cronici și după
publicațiile scriitorilor „profesioniști” se pare că nu. Oricum,
meseria mi se pare ingrată. Eu nu sunt nici măcar un scriitor
profesionist de genul celor ce scriu la comandă sau pleacă de la o
idee – originală sau impusă – după care se documentează,
construiesc un scenariu pe care apoi îl umplu cu vorbe. Da, vorbele puse unele
lângă altele pot forma un text frumos. Ideal ar fi ca autorul spună
ceva, să aibă o idee.
Și mai e
ceva: adresa. Cui i se adresează textul? În ceea ce mă privește,
ori de câte ori am scris ceva, inclusiv cele câteva cărți, am avut în
minte o anumită categorie de cititori potențiali, cărora aveam
ceva să le spun. Documentația era deja făcută, se afla în
mine. Chiar și textul, care trebuia doar scris. Pentru mine, dificultatea
scrierii consta în decalajul de viteză dintre gând și
dactilografiere. Nu-mi caut cuvintele, și firul gândirii ce se rupe uneori
tocmai din cauza decalajului. Nu pretind ca toată lumea să fie ca
mine, dar nici eu nu pot să mă transform în ceea ce nu sunt.
Dacă ar fi
să fac o recenzie laudativă ar fi simplu. Dar mi s-a cerut o
critică reală, nu ca scriitor profesionist, ci ca cititor. (Unele
antecedente mă recomandau în acest sens). Dar pentru asta trebuie să
citesc. Ei și? Pe lângă imensitatea cuvintelor deja citite - multe
fără rost – ce mai contează câteva? Contează, pentru
că nu mi se potrivește. Da, ați ghicit, manuscrisul nu mă
atrage. Nu pentru că ar fi prost scris. Dimpotrivă, este chiar bine
scris, aș zice profesional și n-aș greși cu nimic,
fiindcă într-adevăr este scris de către un profesionist ce are
la activ câteva cărți deja publicate și nu de azi de ieri, ci de
câteva decenii. Subiectul este cel care mă deranjează, pentru că
nu atinge sfera mea de interes. În plus, începe cu ample descrieri de
vestimentație feminină, de parcă ar fi scrise de către o
femeie, deși autorul este bărbat, ca și eroul căruia îi
pune în sarcină expresii folosite de către femei în discuțiile
lor despre modă. Descrierile par a fi gândurile unei domnișoare care
– atunci când se îmbracă – se gândește cum ar vrea ea să fie
apreciată de către bărbați.
Nu știu
dacă autorul a avut în vedere ca cititori potențiali doamne și
mai ales domnișoare preocupate de modă. Ce-i drept, acesta este un
sector social importat, deci alegerea ar fi bună din punct de vedere
comercial. Dar atunci de ce mi-a solicitat mie opinia? Nimic din ceea ce am
citit până acum nu mi se potrivește. Există probabil scriitori
care își imaginează că opera lor interesează pe toata lumea
și, în consecință, ei se adresează tuturor. Este o
naivitate, ca să mă exprim delicat. În realitate, orice carte are o
adresă, în sensul că se adresează unei anumite categorii
sociale: există cărți de fizică, de agronomie, de
psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve și de foarte
multe alte feluri. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în
ciuda acelor sectanți care te acroșează pe stradă și îți
bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc și nu
realizează că interlocutorii au alt nivel cultural. Se justifică
cu ideea că și apostolii erau analfabeți. Da, dar ei nu erau și
proști. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau analfabeți. Orice
carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de puțini știutori
de carte și care erau savanții timpului. Acestora le era
adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs”
în încercările acestora de a transmite mesajul celorlalți. În rândul
populației din care proveneau, apostolii erau stimați, se bucurau de
încrederea concetățenilor, reușind astfel să-și
îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanților
din zilele noastre.
Cei care scriu
cărți – pot sau nu să facă parte din categoria căreia
i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către
copii. Există adulți care s-au dedicat acestui sector și scriu
într-o formă accesibilă copiilor, chiar dacă înserează
mesajele adulților. Se poate să n-o facă? „Ba bine că nu!”
Ce se afla în capul acestor autori mi-e mai greu să aflu, dar am cunoscut
– ca tot românul – pe pielea mea, recomandările profesorilor, în general
bune – nu zic nu – dar și cu erori. N-am înțeles, spre exemplu,
niciodată de ce ni se recomanda „Contele de Monte Cristo”, al cărei
mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau „cărțile
de aventuri”. E drept că acestea din urmă erau prost traduse, dar
mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus, mai învățai
și ceva geografie, aflai câte ceva despre alte meșteșuguri decât
cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor popoare, și multe altele. Ca
să fiu pe deplin sincer, nu am fost un mare admirator nici al acestui gen
de romane. Scrise după aceeași schemă, finalul era ușor de
intuit. Singurele, detaliile mai contau. Dar nu despre mine era vorba.
Acum trebuie
să revin la realitate și să citesc manuscrisul. Să termin
totuși ideea. Altă carte recomandată copiilor era Tartarin din
Tarascon. Carte pentru copii! Oare??!!! Mai bătrâior fiind, mi-a
căzut în mână un exemplar cu comentarii. Cartea a fost în epocă
un pamflet politic ce numai copiilor nu le era adresat. Aproape fiecare
paragraf era însoțit de explicații cu trimiteri la oameni politici
sau la evenimente publice din timpul acela. Este probabil că în epocă
a fost un pamflet superb, motiv pentru care s-a și păstrat, dar din
care noi astăzi nu mai înțelegem nimic, iar poatele nu mai sunt
gustate după prea multe explicații. Și dacă nu înțelegem
noi, recomandăm cartea copiilor, poate că ei se vor amuza citind
„aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză! Am făcut acest experiment.
Consideră subiectul ridicol. Și ridicol devine atunci și cel ce
recomandă asemenea cărți. Ne miră că cititul nu-l
atrage pe copil? Să nu ne mai mire! După o astfel de recomandare, nu
ne putem aștepta decât la efecte pe măsură. O carte bună
pentru copii este „Robinson Crusoe”. Daniel Defoe, însă, n-a urmat vreo școală
de scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică,
a fost și arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat
printr-o satiră ascuțită și,
tot îmbunătățindu-și instrumentele, a devenit scriitor.
Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a
gândit că ar avea ceva de spus și copiilor și așa s-a
născut o carte cu un conținut profund educativ. Aventura este la el
un pretext.
O altă
categorie de scriitori este formată din cei ce își descriu propriile
experiențe de viață. Dacă o fac cu sinceritate, sunt cele
mai bune. Evenimentele descrise nu trebuie să fie neapărat excepționale
Dacă sunt, sau a o implicare socială sau politică, cu atât mai
bine; vor avea și rol de mărturie istorică. Tocmai am citit o
carte de memorii a unui „fost”. Știe să scrie bine, „are mână”,
dar îi lipsește sinceritate și acest lucru se simte și de
către cei ce nu cunosc evenimentele reale. (Curios este că cei care
le cunosc și se simt lezați într-un fel sau altul, nu
protestează decât la nivel de bârfe, fără să ia o atitudine
publică. Dimpotrivă, în public îl laudă. Explicația este,
pentru unii, frica inoculată de pe timpul când „fostul” era cineva și
din care nu au reușit să scape, iar pentru ceilalți
camelionismul pe care l-au practicat o vreme prea îndelungată ca să
se poate dezbăra de el. Cât despre autor, momente importante din viața
sa sunt eludate, lăsând astfel cititorul să facă supoziții
ce sunt cu siguranță mai grave decât realitatea. Dacă le-ar fi
relatat – eventual cu unele justificări (fie și psihologice) – ar fi
reușit cu mult mai bine. Shakespeare sau Dostoievski sunt celebri tocmai
pentru că și-au purtat eroii de la o stare psihologică la alta –
uneori opusă – numai prin argumentări interioare. Eu sunt convins
că dacă cineva ar descrie trăirile sale la o traversare a
străzii, ar putea depăși „Bătrânul și marea” a lui
Hemingway și multe altele, unde subiectul aproape că nu
contează.
Apropo de subiect;
spuneam că în manuscrisul din fața mea tocmai subiectul nu mă
atrage. Poate că ar fi trebuit să spun tema, sau ideea cărții.
Oricum i-aș spune tot nu mă atrage.
Se
consideră în lumea oamenilor de litere că un roman este mai ceva
decât o carte de memorii, pentru este o creație, un produs al imaginației.
Așa este, dar romanele bune din aceasta categorie sunt rarisime.
Majoritatea sunt mai mult sau mai puțin autobiografice, autorul schimbând
persoana întâia sau a doua cu a treia și punând trăirile lui sau ale
altuia pe seama unei persoane fictive.
Cum spuneam,
orice carte are o adresă. Prima întrebare este deci: ce adresă are
cartea pe care trebuie s-o recenzez? După primele pagini pare să fie
o carte de dragoste, deși poate că mai corect ar fi să-i spun
„carte de gelozie”, dar acest gen literar nu este încă oficializat.
Dragostea este și ea de mai multe feluri. Cea matură, între doi soți,
spre exemplu, este radical diferită de cea adolescentină, care și
ea este diferită în funcție de sex. Aici este vorba despre un
tânăr ce se comportă ca un adolescent, deși nu mai este demult așa
ceva. Pare să fie o excepție, deci nu poate reprezenta o categorie
socială. Să scrii o carte pentru o singură persoană și
aceea fictivă? Nu știu dacă merită!
Profesionalismul
autorului, cum spuneam, este prezent în carte, chiar prea prezent. Autorul
aplica regulile. Efectele nu sunt însă întotdeauna cele scontate.
Rupturile de tempo nu fac lectura mai atractivă, ci mai obositoare, chiar
enervantă. Inserțiile de citate și referiri la mitologie,
istorie, literatura universală etc, nu vin în mod firesc, nu susțin o
anume idee, nu au rolul de a indica cititorului că eroul este erudit, ci
doar că autorul ar fi. Pasaje prea lungi, fără nici o
legătură cu subiectul nu susțin tema principală. Se vede
că au fost scrise cu alt prilej și înserate ca material de
umplutură, să „umfle nuvela până la dimensiunile unui roman”.
Dar oare
există recenzori profesioniști adevărați? Există
cineva capabil să se pronunțe dacă o carte sau orice altceva
este sau nu potrivit pentru cineva dintr-o categorie socială diferită
de cea din care face el parte? Sigur, adulții se consideră autorizați
să facă recomandări copiilor. Profesorii au chiar această
profesiune. Uneori, din deformație profesională, încearcă
să-și extindă pretențiile de a-tot-cunoscători și
asupra cunoștințelor lor din afara școlii, ceea ce poate fi o
greșeală, mai ales atunci când interlocutorii sunt din alte categorii
profesionale și cu alte abilități intelectuale.
Ce fac alții
este mai puțin interesant pentru mine. Întrebarea este: ce drept am eu
să judec o carte ce tratează un domeniu pe care nu-l cunosc, sau îl
cunosc superficial? Partea proastă este că nu știu cum să-l
refuz, fără să-l jignesc.
*
Un specialist
într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui.
Tendința de exprimare exactă îl va împiedica să
găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puțină ignoranță
pentru a face literatură. Întrebarea este deci „De câtă ignoranță
este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă în
mod evident nu poate fi folositoare.
Atunci când
Eminescu scria „La steaua” foarte puțini dintre români știau ce sunt cu
adevărat stelele și care sunt distanțele dintre ele. Nici
Eminescu nu era un astronom, dar printre poeții din vremea lui, el era un
om cult. Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să
cucerească inimile noastre.
*
Sextil Pușcariu
deplânge în „Brașovul de
altădată” dispariția scrisorilor, ca urmare a apariției
telefonului. „Mi se pare că
telegraful, dar mai ales telefonul, a omorât scrisorile. . . . Unde sunt
răvașele de dragoste parfumate și scrise pe hârtie
colorată, unde scrisorile către un prieten, căruia îi
descopereai gândurile care te muncesc si sentimentele ce te frământă,
cu amănunte și fără grabă? Indiferent dacă
scrisorile acestea erau scrise cu pană de gâscă sau cu stiloul,
dacă scrisul era zvântat cu ciripie sau cu tamponul cu hârtie
sugătoare, ele aveau un stil propriu al lor. Pentru asemenea scrisori azi
nu mai avem vreme, și ca să comunicăm ceva altora, dictăm
câteva rânduri dactilografei sau, și mai simplu luăm telefonul.”
Ce să mai spunem noi, azi, după apariția Internetului și a
telefonului mobil? Au dispărut nu doar scrisorile, ci și comunicarea
directă.
Vedem adesea câte o
pereche de tineri ce se plimbă împreună, dar vorbind fiecare cu
altcineva la telefonul mobil, sau pur și simplu ascultând muzică.
Fiecare cu muzica lui. Prezența persoanei iubite este suficientă.
Discuțiile ar putea fi dăunătoare. I simplă exprimare
neinspirată poate strica relația. Schimbul de mesaje pe Internet
însă, scrise într-o păsărească penibilă, se
limitează la un set de banalități ce nu exprimă nici o
idee. Totul este rece, fără sentiment.
Fiecare cu Galateea lui.
*
Dacă cineva își imaginează evoluția limbii ca fiind datorată dorinței cuiva de a monologa în fața unei audiențe admiratoare, înseamnă că a suferit de o maladie profesională ce l-a rupt de realitate și l-a înstrăinat. În procesul de comunicare, dacă sursa nu a primit răspunsul cuvenit din partea destinatarului, înseamnă fie că acesta nu a înțeles mesajul, fie că pe canalele de comunicare a existat o disfuncție, așadar comunicarea nu s-a produs.
Arta este și ea un mod de comunicare prin mijloace
specifice
*
Cele mai
frumoase pagini de literatură le găsesc în perioada destinată
copilăriei din unele autobiografii. Este opina mea, bineînțeles, dar
există și o explicație: ele aparțin unor scriitori cu
adevărat talentați. Unul dintre ei – dar nu singurul – este Horia
Vintilă, a cărui carte, „Memoriile unui fost săgetător”,
tocmai o citesc. Ea este cea care îmi stârnește gândurile ce vreau acum
să le redau. E drept, textul lui este întrețesut cu reflexii
psihologice și chiar unele meditații ușor filosofice, ceea ce,
pentru mine, este un argument suplimentar în stimularea apetitului lecturii.
Ceea ce îmi
produce însă un ușor regret este faptul că eu nu sunt capabil
să-mi evoc copilăria așa cum o face el și alți
scriitori, pe care îi apreciez pentru talentul lor. Concluzia evidentă
este de natură să mă liniștească: nu am vocația
lor pentru așa ceva. Există însă și circumstanțe
atenuante: aceeași autori, în aceleași autobiografii, devin prozaici
când își descriu viața de după copilărie. Ce poate să
însemne această transformare? Aș putea trage de aici o concluzie
favorabilă mei, dar nu o fac, fiindcă nu vreau să mă
autocompătimire. O scriu totuși, ca ipoteză de lucru:
copilăria mea a fost mai dură, fiindcă s-a petrecut într-o
perioadă dură nu doar pentru mine, ci pentru toți cei care au
simțit tăvălugul sovietic și comunist peste destinul lor.
M-am maturizat prematur, cu toate că jocurile copilăriei n-au lipsit,
ele nu pot fi evocate cu nostalgie.
Horia
Vintilă, un exilat, a găsit în Ovidiu Naso, alt exilat chiar mai
celebru, stimulentul de care avea nevoie. A fost firesc ca pe amândoi să-i
cuprindă nostalgia. Spunea Ovidiu, atunci când îi plângea de milă
până și Minervei, care înfrunta valurile mării la prora corabiei
ce-l ducea pe el la Tomis în surghiun:
Minerva cea bălaie îmi
este-apărătoarea
Corabiei: la proră e
coiful zugrăvit.
...
Pe marea răscolită de vifore
cumplite,
Sub scutul zânei Pallas corabia mi-a stat.
Să steie și de-acuma și-n
Pontul fără margini
Să intre și
s-ajungă la geticul
liman” (Ovidiu, Tristele, în traducerea lui Teodor Naum)
De fapt,
își plângea lui milă. Cred că zeiței i-ar fi plăcut
să stea acolo și să fie mângâiată de valuri, deși în
timpul iernii, când călătorea el, apa era probabil cam rece.
Eu am fost
exilat în propria mea țară. Cu totul altceva. Nu am nostalgii decât
pentru ceea ce ar fi putut să fie, dar n-a fost. Mie mi s-ar fi potrivit
alte versuri ale aceluiași Ovidiu:
Trăiește pentru tine, departe de
cei mari!
Trăiește pentru tine și
fugi de strălucire,
Căci trăsnetul îți vine de
sus, de pe-un palat!
Honestly, nu mă pot lăuda că aș fi adoptat acest principiu
de viață, dar soarta mi-a hărăzit acest destin. Nec plus ultra se zice că ar fi
săpat Herakles în stâncă și nu eram eu omul să-l contrazic.
Acum, ce să
zic? Doar să-l citez pe Sextil Pușcariu: "Frunză verde lepedeu, în fine,
trăiesc și eu" (Brașovul de altădată, pagina
495).
*
Veșnicia
s-a născut la sat, ne informează Lucian Blaga. Cred că se
referea la Dumnezeu, fiindcă doar el e veșnic, dar nu ar fi fost
„political correctness” din partea lui să se fi exprimat astfel. Oricum,
sorgintea urbană nu intră în discuție, așa că
afirmația este superfluă, dacă n-am presupune că autorul a
vrut să spună altceva, mai adânc, probabil un sentiment intim,
izvorât din propria sa origine. Iată contextul:
Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii
mei.
Eu cred că veşnicia s-a
născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai
rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în
piept,
ci adânc în pământ undeva. (Sufletul satului)
Horia
Vintilă, mai puțin dispus să accepte „furcile caudine” ale
politicii românești, a preferat să emigreze, așa că, pentru
el, „Dumnezeu s-a născut în exil”.
A durat mult până
când am reușit să obțin cartea, premiată la Goncourt. Da,
acolo, în exil, el l-a cunoscut pe Dumnezeu. Aceasta este convingerea lui
și semnificația titlului.
*
Limba română
Pentru a treia
oară, de la persoane diferite, am primit prin e-mail un articol cu titlul
„Conform DEX-ului, toate piesele
componente ale costumului național românesc au nume… luate de la
străini! Nimic de la geto-daci!!!!!!”. Asta înseamnă că
subiectul prezintă interes. Da, autorul are dreptate.
Cu ani în
urmă, observasem și eu că marea majoritate cu cuvintelor românești
provin, conform DEX, de pe alte meleaguri, în special din limba slavă.
Explicația era clară: propaganda stalinistă, pe care cei mai în
vârstă au avut posibilitatea s-o cunoască din plin.
Grav mi se pare
că efectele ei continuă și azi. Asemenea anomalii din DEX
mă iritau frecvent în anii petrecuți în Atena, când constatam că
multe cuvinte românești sunt identice cu cele din vocabularul elin. Nici
vorbă de slavi, care încă nu erau cunoscuți. Dar eu nu am scris
nici un articol pe această temă, așa că am scăpat
nevătămat. Daniel Roxin a făcut-o și încă foarte bine,
evidențiind cuvintele chiar din portul popular românesc. Da, culmea
ironiei! Ni se explică cum că, pentru piesele portului popular
românii au folosit cuvinte străine, împrumutate de la popoare ce încă
nu veniseră pe acest teritoriu, sau încă nu se autodefiniseră ca
etnii distincte.
Cu toate
acestea, printre alte comentarii, a apărut și unul semnat „Irina-Maria
Manea – Doctor in istorie, istoric licențiat al Facultății de
Istorie a Universității București”, care nu tratează în nici un fel
subiectul, dar se ridică „cu mânie proletară” împotriva a ceea ce
numește <<Curentul cultural dacologic, care vrea să
repună în drepturi ’marea civilizație’>>, ca și
pe cel al latiniștilor. De remarcat că sintagma „marea civilizație
dacă” a scris-o între ghilimele.
E drept că pe tema civilizației dacilor se
exagerează uneori, ceea ce nu ne avantajează, dar comentariul
denotă altceva.
Propaganda stalinistă avea nevoie de propagandiști.
Pentru ceea ce sovieticii n-au putut să facă în mod direct, au
recrutat trădători de țară și oportuniști
fără caracter. În etapa imediat următoare, pentru realizare
obiectivului „crearea omului de tip nou”,
profesorii au fost printre primele victime, deoarece ei erau cei ce trebuiau
să educe copii în direcția dorită.
Stalin a murit în 1953 și România s-a bucurat de o
scurtă perioadă de relativă înflorire. Surprinzătoare este
atitudinea unora dintre cei ce activează în zilele noastre și care
păstrează încă prerogativele doctrinei staliniste.
Le găsesc o singură scuză: printre profesorii
lor au existat și cei îndoctrinați în perioada amintită. Cei de
azi, epigoni fideli, au prea puțin discernământ, pentru a sesiza
anomalia. Nu e vina lor: așa s-au născut.
Sfârșitul părții a treia