Cristache Gheorghiu

Maieutica de buzunar

Brașov, 2019

Biblioteca Națională a României

GHEORGHIU CRISTACHE

Maieutica de buzunar / Cristache Gheorghiu. – Brașov, 2019

ISBN 978-973-0-30738-2

Tabla de materii

Cuvânt înainte 5

Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7

Arta ca meșteșug și meșteșugul ca artă 30

Jocul cu litere 70

Prieteni cu înțelepciunea 130

Să vezi și să nu crezi. Să trăiești și . . . 157

Cercetează ceea ce crezi 203

Pe repede înapoi 235

Variis mixta 370

Cuvânt înapoi 418

Partea doua

Arta modernă

Pictura abstractă se definește ca fiind lipsită de un obiect, pe care să-l reprezinte. Natura lipsește. Pictura este „denaturalizată”, cum spune Marcel Brion. Nu chiar denaturată, deși termenul nu ar fi cu totul greșit.

Să observăm însă că întreaga artă medievală din Orientul Mijlociu respectă această idee: este geometrică și – trebuie să recunoaștem – este incomparabil mai frumoasă. Ea se adresează însă doar ochiului, nu și sufletului, așa cum pretind pictorii moderni.

Până la sfârșitul secolului 19 și începutul lui 20, critica artistică admonesta orice pictor care ieșea din canoane, deși mai târziu canoanele însele se modificau prin contribuția lor iar ei erau, în sfârșit, recunoscuți. Reacția publicului n-o cunoaștem fiindcă nu s-a ostenit nimeni s-o consemneze.

Excitantul secol 20 a modificat însă situația, inversând-o. După impresioniști, expresioniștii și multe alte feluri de ...iști, dar mai ales dada-iștii și după ei cei cu „Călărețul albastru” (Blaue Reiter) au schimbat mentalitatea criticilor. Este recunoscut ca valoros numai cel ce inovează. Dacă în cultura antică era apreciat cel ce execută pentru a n-una oară același lucru, dar mai bine decât precedenții, acum este luat în seamă doar cel ce vine cu o ide nouă, oricât de prost este executată.

Uneori nici nu e nevoie de o idee absolut nouă. Contează și un cuvânt. Abstracționism, spre exemplu, adică pictura ce nu reprezintă ceva recognoscibil din natura, deși ideea nu este deloc nouă, așa cum am spus deja.

Pentru pictor, important este să găsească mijlocul prin care poate să-și facă publicitate. Pentru asta însă, viitorul artist trebuie mai întâi să intre într-o grupare socială care să-i ofere asemenea posibilități și abia după aceea să se gândească cu ce anume să se afirme.

Astfel, pentru stilul lui Robert Delaunay, Apollinaire – cel care l-a lansat pe Picasso cu „Cele trei grații” ale sale – a folosit calificativul „orfic”, deși sunt convins că i-ar fi fost imposibil să explice de ce sau să facă vreo legătură cu legendarul Orfeu. Poeții însă își pot permite orice. Pentru ei s-a inventat și expresia „licență poetică”. (Plecând de la alegația potrivit căreia românul este poet, am putea găsi și o explicație pentru numărul surprinzător de mare de licențiați inculți printre personalitățile de azi ale României.)

Insistența asupra căutărilor interioare, împreună cu ignorarea tradiției, înseamnă și lipsa comunicării cu publicul. În aceste condiții, rezultă în mod logic că orice fel de școlarizare este inutilă, chiar dăunătoare. Exponenți ai renunțării la pictura naturalist-fotografică sunt Gauguin și Van Gogh, despre care Marcel Brion scrie: „În vreme ce Gauguin căuta la antipozi confirmarea inocenței originare, Van Gogh, predicator al țăranilor și muncitorilor, spera să-i mântuiască. În neîncetata frământare dramatică a acestei existențe, sunt puține momentele și operele care dau senzația liniștii. Poate numai în acea reprezentare a camerei din Arles, a cărei goliciune atestă o sărăcie ascetică și angelică. In această cameră, timpul s-a oprit; o pace luminoasă exprimă liniștea lucrurilor ce trăiesc în prietenie unele cu altele. Poate că prezența umană ar distruge această liniște.” Da, sigur o distruge.

Pictorii moderni au renunțat și la idee. La orice idee. Despre Van Gogh, în special, tot Marcel Brion scrie: „Asocierea și armonizare prezentului fugitiv și a definitivului etern la care a aspirat Van Gogh era o căutare disperată a reconcilierii antinomiilor..”

Totuși, exprimarea ideii a fost dintotdeauna scopul artei. „Artă pentru artă” este o lozincă târzie. „Să exprimi iubirea a doi îndrăgostiți prin uniunea a două culori complementare, prin amestecul și opoziția lor, prin vibrațiile misterioase ale tonurilor apropiate. Să exprimi gândul unei frunți prin iradierea unui ton deschis pe un fond închis. Să exprimi speranța printr-o stea.” (Marcel Brion, Homo pictor, pagina 280)

*

- Se pare că tot ce este frumos la om se regăsește și la animale.

- Se pare că mai puțin la oameni.

- Ei, nici chiar așa!

- De fiecare dată când am pictat un portret, majoritatea cunoscuților m-au întrebat: „Cine e?”. Prea puțini sunt cei care s-au referit la lucrare.

*

Obiectivul principal al artei este acela de a emoționa. Dar, așa cum ne spune Jean Cocteau, „Numai realitatea are virtutea de a emoționa („Seule la réalité a la vertu d’émouvoir”). În consecință, nu există nici o șansă pentru arta abstractă de a intra în arta adevărată. Ea poate fi cel mult artă decorativă.

*

„Pasărea de aur”, terminată de Brâncuși în 1926, fusese declarată de către acesta la vama din New York „operă de artă, valorând 600 de dolari”. Dar vameșii nu i-au recunoscut caracterul artistic, pretinzând pentru această „piesa din metal” taxe ce se ridicau la 210 dolari. Brâncuși a intentat proces, tribunalul a numit experți, și așa mai departe, prilej cu care s-a discutat despre artă până în 1928, când s-a terminat procesul.

Remarcabil este faptul ca subiectul nu a fost lămurit nici până azi. Întrebarea „ce este și ce nu este artă?” rămâne încă neelucidată.

Cum nu-mi place să am prea multe dubii în cap, caut surse lămuritoare. „Mic dicționar enciclopedic” este o lucrare fundamentală, prin care înțelepții noștri îi învață pe românii simpli sensul cuvintelor. Arta este aici „activitate umană, care are ca scop nemijlocit producerea valorilor estetice și care utilizează mijloace de exprimare cu caracter senzorial”. De ce nemijlocit nu știu. Poate că este doar o rămășiță a limbii de lemn. Ce-i drept, eu am o ediție mai veche a cărții; s-ar putea ca la ediția nouă să-i fi găsit vreun înlocuitor din materiale plastice. Oricum, facem abstracție de el și mergem mai departe. Aflăm deci că arta produce valori estetice. Ei, dacă n-am știut ce-i arta, acum precis că ne-am lămurit buștean (tot un fel de lemn). Căutăm la estetic. Ca adjectiv, e ceva care aparține esteticii, care corespunde cerințelor esteticii, iar ca substantiv – țineți-vă bine – este „știința (ramură a filozofiei), care studiază arta ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului, precum și alte variante ale acestuia”. Trecem peste eroarea definirii artei prin estetic și a esteticului prin arta, dar reținem că abia aici aflăm că arta este „forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului”. Inutil să căutăm la frumos, pentru că ne trimite tot la estetic. Rămâne o speranță cu „alte variante ale acestuia”, pentru că ni le putem defini singuri, după bunul nostru simț. Că ar fi o știință – și încă ramură a filosofiei – devine ceva de-a dreptul halucinant pentru cei ce încă mai știu ce-i aia știință și care este diferența dintre ea și filosofie, artă și altele. Cam așa stau lucrurile în limba română. Să vedem totuși ce spun și alții. Larousse nu ne lămurește mai bine, ba dimpotrivă. D după ei, arta este doar o manieră de a face ceva potrivit regulilor. (Se vede că disciplina este la francezi o artă, deci nu caracterizează omul de rând, sau poate tocmai de aceea.) Interesantă este precizarea ce o face mai departe, arătând că ea exprimă un ideal de frumusețe, corespunzător unui tip anume de civilizație. Deci ceea ce i se pare frumos unui chinez nu este în mod necesar frumos pentru un italian, pentru că există unele diferențe între civilizația chineză și cea italiană. Ele nu sunt identice, chiar dacă au și puncte de asemănare. Cu asta sunt de acord. Și când te gândești că mai există civilizație montană, rurală, urbană, antică, preistorică, regională de tot felul și câte și mai câte, astfel încât nimic nu mai poate fi definit. Englezii, așa cum mă așteptam, sunt mai practici: ei nu dau o definiție, ci o descriere cu exemplificări. The Oxford Dictionary spune că arta este meșteșugul uman (opus naturii) folosit la imitarea unor obiecte prin desen, pictură, cusături, carpete etc. Practic și trist: frumosul lipsește. De altfel, limba engleză, deși are unul dintre cele mai bogate vocabulare, nu are cuvântul bibelou, cu semnificația celui din limba română. Cât despre imitații, preocuparea aparține unei epoci trecute, pe cale de dispariție după inventarea aparatului de fotografiat. O definiție mai puțin snoabă aparține dicționarului Encarta, editat de Microsoft, adică de americani: „crearea de lucrări frumoase sau provocând meditații, ca de exemplu în pictură, muzică, sau scrieri”. Tot el este cel mai clar si atunci când definește frumosul: „combinația de calități, care fac ceva plăcut și impresionant la ascultat, atins, sau în special la privit”. Simplu și clar. La artă, Encarta a introdus muzica și scrierile, adică literatura. Ne întoarcem la dicționarul enciclopedic român și căutăm la literatură. Potrivit acestuia, literatura este „Arta al cărei mijloc de expresie este limba (cuvântul)”. Bune și parantezele la ceva! Deci este artă, doar că autorilor le-a scăpat din vedere atunci când au definit arta, pentru nici unul dintre simțurile noastre nu percep nemijlocit cuvântul, decât poate prin alfabetul Braille. Vorbind despre artă, artiștii vor protesta vehement la ideea că meșteșugul lor se limitează la imitarea unor obiecte, așa cum îl definesc englezii, pentru că arta modernă are țeluri infinit mai înalte. Ea vrea sa transmită sentimente și chiar idei, concepte. În ultimă instanță, ea formează caractere, sau cel puțin pretinde că încearcă. Cât despre literatură, nici o definiție nu se referă la conținutul scrierilor, care mie mi se pare esențial. Nu m-ar surprinde să găsesc o definiție din care să aflăm că literatura se ocupă cu literele. E drept, dar literele se leagă în cuvinte, cuvintele în fraze, frazele transmit idei și așa mai departe, departe de tot fiind probabil ceea ce ar fi trebuit definit.

Un om simplu probabil că nu ar putea să dea o definiție riguroasă noțiunii de artă, sau literatură, dar cu siguranță că, în sinea lui, are o concepție mai clară despre ele decât profesioniștii cuvintelor, cărora însă le lipsește claritatea propriilor concepte.

Ca om simplu, nici eu nu voi încerca să dau o definiție, dar consider că apartenența sau non-apartenența la literatură a unor scrieri depinde de conținutul lor. Majoritatea oamenilor de litere vor insista vehement că o carte de fizică, biologie, matematică etc. nu aparține literaturii, ci este o carte de specialitate. Bine-bine, dar dacă eliminăm toate specialitățile, atunci ce-i rămâne literaturii? Dragostea? O încadrăm și pe ea în domeniul psihanalizei și am rezolvat problema, dacă am avut una.

Aceeași întrebare se pune și atunci când vorbim despre cultură. Ar rezulta că un om de cultură este cineva care nu a reușit în nici o specialitate și a rămas la nivelul superficial al celor care știu tot și mai nimic. Francezii definesc literatura, la fel ca și arta, ca fiind ceva ce aparține unei civilizații: țară, regiune, epocă etc. Literatura română este deci altceva decât literatura engleză, sau chineză, și nici una nu poate purta numele de literatură pur si simplu, decât poate cea franceză, care e cea mai cea (că hăis nu se poate).

Dacă literatura este o specialitate distinctă, atunci ar trebui s-o eliminăm din sfera culturii generale. Chiar pe toată? Ei bine, cred că ar trebui să reflectăm mai mult la conținutul a ceea ce intră în domeniul literaturii și a nivelului de la care o lucrare merită să poarte acest nume. Faptul că o lucrare de artă, inclusiv literatură, ne trezește anumite sentimente este fără doar și poate un criteriu de luat în seamă, dar nu poate fi singurul.

Amintesc în treacăt că un matematician, spre exemplu, se poate amuza copios în fața unei demonstrații inteligente, a unei ecuații algebrice inedite, și multe altele de felul acesta. Găsirea soluției unei probleme grele îi poate da momente de fericire adevărată, greu de atins în alte domenii. Chiar și un sportiv trăiește un sentiment de neegalat atunci când, la săritura în înălțime, spre exemplu, trece peste stacheta ridicată mai sus decât recordul anterior.

Și totuși, asemenea discipline nu sunt considerate a fi artistice și e foarte bine așa, pentru că își păstrează puritatea și nu riscă să li se aplice criterii de evaluare incerte.

Când vorbim despre artă și literatură ar trebui să găsim ceva mai consistent decât producerea unor sentimente, senzații etc.

Bertrand Russel spune: „Când publicul nu reușește să înțeleagă o pictură sau un poem, el trage concluzia că acea pictură sau acel poem sunt proaste. Când însă nu înțelege teoria relativității, trage (în mod corect) concluzia că nu este îndeajuns de instruit. Ca urmare, Einstein se bucură de cinstire, pe când pictori dintre cei mai de seamă sunt lăsați să flămânzească prin mansarde, astfel că Einstein e fericit, iar pictorii cu pricina sunt nefericiți.”

În concluzie, totul este relativ.

*

- Ți-am citit textul despre Pasărea de aur a lui Brâncuși. N-am înțeles însă de ce te-ai lansat într-o adevărată cercetare lingvistică asupra cuvintelor artă, estetică etc. Știam dinainte și știu că știai și tu că în dicționare nu vei afla nimic clar despre ele. Recunoaște că a fost un pretext.

- Dacă asta te liniștește, recunosc.

- Puteai să cauți și în Kant, că tot nu găseai.

- Ai să râzi, dar am căutat. Are capitole întregi în Critica rațiunii de judecare și nu numai, din care – ai dreptate – nu am aflat nimic nou. Critica rațiunii de judecare estetică este o amețeală de banalități.

- Eu de la el am reținut altceva.

- Mă faci curios.

- Citez, că știu afirmația pe dinafară: „Nu există libertate, ci totul în lume se întâmplă numai după legi ale naturii”. Se află chiar la început, în Critica rațiunii pure.

- Asta zici că a descoperit el? Păi și grecii din antichitate ziceau la fel.

- Tocmai. N-ai sesizat ironia din glasul meu.

- Puteai să te faci actor. Toți ascultătorii ar fi dorit să te asculte din nou, ca să înțeleagă ce ai vrut să spui.

*

Icoane pe sticlă

Am participat la vernisajul unei expoziții de icoane pe sticlă. Nu sunt un fan al acestui gen și nu voi comenta lucrările expuse. Ce m-a provocat să scriu este altceva. Laudatium a fost realizat de un artist amator mai în vârstă care, după câteva cuvinte despre expoziție a vorbit despre autor. După el însă, un artist dintre cei ce își zic profesioniști, fiindcă este școlit la un institut de specialitate, a cerut să vorbească și el despre pictura pe sticlă, în general. M-am bucurat la gândul că voi afla ceva nou. Din nefericire, speech-ul lui a fost lamentabil încă de la primele fraze, sfârșind prin a nu spune aproape nimic. A debutat asociind mult cântata înclinația către frumos a poporului român cu „această artă milenară”, referindu-se la pictura pe sticlă. Pentru a sublinia afirmația, și-a dat capul pe spate iar ochii priveau tavanul, cu riscul să facă o dezlipire de retină. Se vede însă că exersase această tehnică și nu s-a întâmplat un accident.

Întâmplarea face ca eu să fi citit cu ceva timp în urmă o carte tocmai despre pictura pe sticlă din România și țineam minte că această istorie „milenară” avea circa 200 de ani. Ea începuse după 1700, la mânăstirea ortodoxă din Nicula, un sat din Transilvania, unde un grup de ofițeri austrieci observaseră că, pe o icoană pe lemn achiziționată din Muntenia, ochii Sfintei Fecioare lăcrimau. Vestea „minunii” s-a răspândit și valuri de turiști veneau să se închine. Ca de obicei la asemenea pelerinaje, suvenirurile sunt căutate. Alte icoane pe lemn erau dificil de executat în timp scurt, deoarece pregătirea lemnului este minuțioasă și destul de îndelungată. Existența vitraliilor din bisericile catolice a furnizat însă ideea utilizării sticlei iar soluția a fost salvatoare. În drum spre casă, mă gândeam că vorbitorul era totuși școlit și probabil că ceva-ceva învățase el.

Acasă, am căutat cartea să mă verific. Am găsit-o! Se numește „Folk Glass-painting in Romania” și este editată de Meridiane Publishing House, Bucharest, 1982. Am început s-o recitesc. Primul capitol este intitulat „Painting on Glass, a Millenary Technique”. Am făcut ochii mari. Să mă fi înșelat eu? Tot ce-i posibil. Trecuseră peste 20 de ani de când o citisem și era posibil ca unele detalii să le fi uitat. „It is presumed that the technique of glass-painting was known as early as the second century B.C., its dissemination being attested in Hellenistic art.” Așa o fi, dar nu și în România. Citesc mai departe. „The glass-blowing technique, discovered about the end of the first century B.C., stimulated the production of glass, in ancient Rome, more especially”. Hopa! A mai trecut un secol, pentru ca tehnica fabricării sticlei să se mai dezvolte puțin. Într-adevăr, pentru a picta pe sticlă, trebuia mai întâi ca ea – sticla – să existe. Și nu orice fel de sticlă, ci una fără valuri și bule de aer, ceea ce era cu mult prea complicat la vremea aceea. S-ar putea ca însuși autorul cărții să se fi avântat puțin cam mult în primele fraze din introducere, întotdeauna mai dificile din dorința de a fi mai atrăgătoare. Au trecut secole și eforturile oamenilor au dat roade în special în Italia și Europa centrală. În Transilvania, prima „glăjărie” cunoscută este cea de la Arpașu de Sus, care a funcționat între 1541 și 1715. Următoarea a fost la Porumbacul de Sus, unde „Italian masters had been brought from Venice in 1602 by order of the Transylvanian Prince Gabriel Beethlen.” (pagina 21). Ei, da! Acum avem, în sfârșit suportul pentru pictură pe sticlă. Mai departe, în capitolul „Origins of Painting on Glass in Transylvania” și următoarele, textul confirmă ceea ce reținusem la prima lectură a cărții. „In the little church of the village there was an icon painted on wood representing the Virgin and Child, which started „shedding tears” on the 15th of February 1694”. Mai departe, microbul a prins și au apărut mai multe centre de manufacturare a icoanelor pe sticlă. Unele dintre aceste centre, mai ales la început, au beneficiat de câțiva pictori cu adevărat talentați. „We know the names of three painters of German origin who worked at Nicula between 1870 and 1900: Emil Weiss, Morits Hackmann and Carol Müller.” În România „socialistă” s-a încurajat la un moment dat exportul artizanatului și cohorte de amatori s-au lansat în această acțiune, motiv pentru care marea majoritate a icoanelor pe sticlă nu au nici o valoare artistică, iar selectarea celor cu adevărat meritorii nu este la îndemâna oricui.

Mi-am revenit. Memoria mea reținuse totuși esențialul. Elucubrațiile „specialistului” erau doar improvizații fără suport serios. Nefericitul, credea că, dacă vorbește în fața unor amatori, cu toții vor rămânea „bouche ouverte”. Nu realiza bietul că acești amatori – prieteni ai autorului sau simpli curioși – aveau poate studii serioase în alte domenii și erau antrenați în discuții de idei bazate pe suport științific sau, oricum, documentate.

*

- Politica n-ar exista, dacă nu s-ar găsi și oportuniști, chiar trădători.

- Să lăsăm politica. Asemenea subiecte distrug orice discuție. Reușim doar să ne enervăm.

- Ai dreptate. De fapt, nici nu doream să discutăm politică. Eu mă gândeam la artă, dar și acolo funcționează cam aceleași mișmașuri.

- Poate în literatură, care este principalul furnizor de texte propagandistice. În artă, nu prea văd cum. Dacă te referi la portretele familiei Ceaușescu, aia nu e artă.

- Depinde cum sunt făcute. În artă nu subiectul e cel care contează, ci modul în care este reprezentat. Eu mă refeream la slugărnicia unora.

- Zile pe nume: pupincuriști.

- Iată un exemplu: se spune despre Boris Caragea, sculptorul, că și-a distrus toate lucrările făcute înainte de perioada proletcultistă, pentru a se putea afirma ca adept convins al noului stil.

- Poate că era cu adevărat convins.

- A fost școlit de Frederic Storck și Oscar Han și s-a perfecționat cu Dimitrie Paciurea. Avea deci o formație profesională care îi impunea respect pentru artă.

- Există lucrări valorase și în proletcultism, ca și kitschuri în cele mai nobile domenii. Vorbim despre valoarea artistică și nu despre mesajul inclus. Contează dacă are sau nu valoare. Zero înmulțit cu orice rămâne zero.

- Altceva voiam să spun: motivația. Să nu uităm cum erau plătite slugile partidului. Pentru statuia lui Lenin, care până la revoluția din 1989 a stat în fața Casei Scânteii, azi Casa Presei, el primit peste milion de lei. Eu eram inginer stagiar la vremea aceea, cu un salariu de 850 de lei pe lună.

- Poate că în suma aceea intrau și materialele. Bronzul nu este chiar ieftin, iar colosul acela cântărea ceva.

- Nu cred, și chiar dacă a fost așa, știu că s-a folosit bronzul rezultat din topirea statuii ecvestre a regelui Carol I.

- De unde știi tu toate astea.

- De la Petre Oprea.

- Ăsta cine mai e?

- A fost inspector la Direcția Generală a Artelor Plastice, muzeograf la Muzeul de Artă al României, cercetător la Institutul de Istorie a Artei...

- A fost, deci nu mai este.

- Oh, nu, a murit. A fost unul dintre cei mai importanți critici de artă oficiali din vremea aceea.

- Deci ai avut și asemenea relații!

- N-a fost chiar o relație și nu l-am cunoscut atunci, ci acum vreo cinci ani. Un colecționar de artă, care a cumpărat de la magazinul Fondului Plastic un tablou de-al meu, a vrut să mă cunoască și să-i vizitez colecția. Nu era o colecție prea mare, dar el era foarte mândru de ea.

- Iar tu și mai mândru, fiindcă aveai acum un tablou în colecția lui.

- Nu neg! El mi-a recomandat să iau legătura cu Petre Oprea și a aranjat întâlnirea noastră. L-am vizitat în București de două ori.

- La el acasă?

- Da.

- Și în două întâlniri a avut timp să-ți vorbească despre biografia lui Boris Caragea și probabil multe altele.

- Oh, nu! Eu aveam tot interesul să vorbesc despre mine ca artist plastic, dar el îmi vorbea despre el. Avea un bust făcut de Milița Petrașcu, pe care îl tot mângâia...

- Oho!

- Nu-i prea semăna, dar era făcut în tinerețe, așa că... Fapt e că, la plecare, mi-a dat un teanc de cărți de-ale lui: una cu studii despre arta românească din secolele XIX și XX – principala lui preocupare – și cinci volume din jurnalul pe care l-a ținut și care acum îl publica pe banii lui.

- O altă biografe ajustată?

- Nu! Este chiar un jurnal. Foarte detaliat, nu chiar zilnic dar aproape. Pe lângă ce-a făcut el, vorbește și despre alții. E acolo o adevărată istorie a artei românești din 1957 până în 1975. Poate a continuat, nu știu, atunci atât avea. Nota doar ce a făcut, ce artist a vizitat, foarte puține comentarii asupra operei acestora. Asta îi era meseria ca salariat. Nu scria despre el, nu se lăuda așa că nu avea de ce să-și modifice biografia.

- Deci o bună sursă de informare.

- Exact. Foarte valoroasă pentru un istoric de artă.

- Probabil că din acest motiv și-a publicat jurnalul. Speră că viitorii istorici de artă îl vor cita.

*

Mă amuză simbolismul ca un curent artistic inventat de pictorii moderni. Orice copil învață să deseneze o casă din câteva linii – cu tot cu fumul ce iese pe coș – sau un pom dintr-un cerc fixat pe un băț și umplut cu verde. Acestea devin pentru el simboluri. Ele reprezintă casa sau pomul în toată plenitudinea și complexitatea lor reală. După ce și-a însușit simbolul, copilul devine greu de convins că ar putea îmbunătăți desenul adăugând ceva la casa sau pomul lui. A desena, pentru el înseamnă doar o nouă combinație a simbolurilor deja însușite. Simbolul capătă putere de reprezentare și orice modificare i-ar diminua sau chiar distruge valoarea.

Simbolismul la adulți încearcă același lucru in domenii mai filosofale, înlocuind cuvintele (tot simboluri) cu mici desene.

*

- Îmi place să lucrez ascultând muzică. Evident, nu orice fel de muzică.

- Și presupun că numai atunci când lucrezi ceva care nu te solicită prea mult.

- Și asta-i adevărat. Există, pe de altă parte și muzică ce se cere ascultată, nu doar auzită.

- Poți preciza?

- Beethoven, spre exemplu, se cere ascultat. Când lucrez, ascult în special muzică preclasică.

- Muzică ușoară nu asculți?

- Oh, ba da! Dar e ceva interesant. Ai crede că muzica veselă este bună atunci când ești trist sau ai o problemă și muzica te va înveseli. Fals! În asemenea situații nici n-o suporți. Dimpotrivă, preclasicii te ajută mai mult. Se așterne peste starea ta psihică și, după un timp, prin monotonia lui, te mobilizează și ieși din criză. După ce și-a făcut efectul, poți asculta chiar și muzică ușoară.

*

Cizmarii, croitorii și alții asemenea sunt specialiști în domeniile lor, dar nu și sfătuitorii noștri, în alegerea stilului în care ne îmbrăcăm, încălțăm etc.

Artiștii plastici, oamenii de litere, muzicienii etc. de ce ar fi altfel? Simpla aroganță a unora nu mi se pare a fi un argument convingător.

*

Arta, literatura etc. sunt forme de comunicare cu mijloace specifice. Comunicarea presupune doi parteneri: sursa și destinația.

Pentru nou, oamenii, atunci când ne gândim la comunicare avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe concluzii folositoare. În accepțiunea lui Spengler, vorbirea s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursă și o destinație, ci și un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relație bilaterală. Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acțiunilor grupului.

Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greșelile cele mai frecvente ale scriitorilor și mai ales ale artiștilor plastici: gândind singuri, lucrând singuri, cred că opera lor e musai să fie recepționată tale quale pe tot mapamondul. Și să-i ferească Dumnezeu pe cei care nu înțeleg!

În realitate, vorbitul în pustiu, ca și pictatul fără sens pot fi dovezi ale unei sănătăți mintale precare. Asemenea „artiști neînțeleși” sunt însă mai curând recrutați dintre ignoranți deveniți înfumurați după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la școala pe care numai ei știu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o, și declară fără să-și dea seama că se auto-insultă, că ei „nu le au matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca și cum condiția necesară a omului de cultură ar fi prostia. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declarația unora cum că americanii ar fi inculți pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca și cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Asigur din experiență cititorul că librăriile și bibliotecile americane sunt incomparabil mai mari decât ale noastre și întotdeauna pline de cititori.

Nu demult discutam cu un scriitor profesionist bine-cunoscut – prefer să nu-l denunț – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reușit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla scriitorilor „profesioniști” de orice intrus. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că raporturile lui cu profesorii de la liceu, profesori pe care rareori reușea să-i înțeleagă, se limitau la negocierea/cerșetoria notelor. Cu toate acestea, în structura oficială a culturii românești a fost înregistrat ca unul dintre oamenii de cultură importanți la vremea lui, pe cale de a fi uitat azi.

*

Despre simbolism

Deși simbolismul este – în opinia unora – un curent relativ modern, în realitate, este cea mai veche formă de reprezentare și chiar de comunicare, cu mult înaintea scrisului, literele fiind și ele simboluri. Înainte să scrie, oamenii desenau, iar desenele lor nu aveau finețea picturii figurative de azi, aproape fotografică. Ei desenau simboluri. Copiii desenează case prin câteva linii; ele nu sunt picturi, nici măcar desene, ci adevărate simboluri. Vorbirea este și ea o formă de comunicare prin simboluri, de data aceasta prin vorbe, ca să nu mai vorbim despre limbajul semnelor folosite de persoanele cu dizabilități auditive.

Desenele rupestre din peșteri reprezentau animale. Cu timpul, simbolurile au devenit din ce în ce mai complexe. Biserica nu putea să rămână străină de acest mijloc de comunicare, fiindcă, da, arta este un mijloc de comunicare. Reprezentările religioase timpurii erau foarte bogate în simboluri și, ceea ce este foarte interesant, oamenii simpli cunoșteau această simbolistică și știau să interpreteze simboluri. Bisericile erau pictate, iar imaginile formau ceea ce se numea „Biblia săracilor”, adică a neștiutorilor de carte.

Primele scrieri despre ele sunt textele indiene. În Europa, au pătruns prin Egipt, unde, în secolul 2, aceste texte au fost culese și au căpătat numele de „Fiziologul”. În Bizanț, cartea s-a numit „Bestiar”, de la bestie, cu sensul de animal. Interesant pentru noi, brașovenii, este faptul că, în anul 1639, Costea Dascălul, de la biserica din Schei, a copiat Bestiarul.

Impactul simbolurilor asupra conștiinței oamenilor era mai puternic decât cel al vorbelor. Mircea Eliade spune: „Simbolul precedă limbajul rațiunii descriptive. El revelează anumite aspecte ale realității la care nu se poate ajunge prin alte mijloace de cunoaștere.

Camilian Demetrescu, român emigrat în Italia, a devenit o celebritate mondială, după ce a descoperit, studiat și publicat simbolistica din bisericile italiene vechi. Despre el a scris Mircea Eliade, a fost binecuvântat și recomandat de însuși Papa. Aflat în exil în Italia, surprins de bogăția de simboluri din bisericile din timpul Evului Mediu, s-a dedicat studiului lor. Iată ce ne spune el: „Cine vrea să se dedice sacrului în artă trebuie mai întâi să învețe codul de descifrare a simbolurilor din perioada de apogeu a iconografiei creștine, atât în Europa romanică cât și în cea bizantină.” „Decodarea limbajului simbolic instruiește, inițiază, pătrunde dincolo de aparență”.

Într-una dintre multele cărți ale lui Camilian Demetrescu citim: „Prin definiție, simbolul spune altceva decât ceea ce se vede, trimite la o altă realitate, mai importantă și îndepărtată.” „Țăranii analfabeți din Evul Mediu știau să citească simbolurile reprezentate pe portalurile bazilicilor sau pe capiteluri mai bine decât savanții de astăzi, pentru că semnificația lor se transmitea din tată în fiu. Ar rămâne mirați dacă ne-ar vedea pe noi, astăzi, atât de stângaci și de sceptici în fața unor subiecte așa de familiare lor.”

Da, astăzi noi ne-am îndepărtat de esențe. A făcut-o mai întâi Biserica Catolică prin interzicerea picturii în biserici, iar stilul gotic, apreciat astăzi prin frumusețea lui, a fost mai întâi o expresie pentru monumentalitate excesivă, dictată de grandomanie, biserică devenind aliatul propagandistic al politicului. Italienii au inventat acest termen, cu sensul peiorativ de barbar, goții fiind niște barbari pentru italieni, urmași ai Imperiului Roman. Începutul s-a petrecut în Normandia de astăzi, unde localnicii incendiau acoperișurile bisericilor, acestea fiind realizate din materiale ușoare, dar combustibile. Acolo, creștinismul a fost impus cu sabia de către triburile de goți, ce năvăleau în fostul Imperiu Roman de Apus, pe cale de dezmembrare. (Ei fuseseră, în prealabil, creștinați de către episcopul Wulfila.) Orice alt material pentru acoperișuri era însă cu mult mai greu, ceea ce i-a obligat pe constructori să găsească soluții mai robuste pentru ziduri. Au inventat atunci forma ogivală a deschiderilor și contraforturile. Ele au permis constructorilor să ridice biserici înalte, imposibil de incendiat, dar – cu timpul – înălțimea a devenit un scop în sine, fiindcă dădea grandoare edificiului, grandilocvența fiind unul din principalele atribute ale oricărei dictaturi. Desigur, stilul gotic are și frumusețile sale, motiv pentru care unele construcții sunt admirate și azi. Simbolurile sacre însă au dispărut. Şi a dispărut și mesajul inițial, al unui Dumnezeu binevoitor și iertător. În locul unui Christos solar, înviat, Christus Vincit, adică biruitorul, în bisericile catolice domină tema patimilor, a unui Christus Victus, cel biruit de moarte, dar mai întâi de nimicnicia oamenilor.

Nici pe italieni nu-i putem considera perfecți. Ei însă au deviat într-o direcție opusă; pe ei i-a furat estetica. David al lui Michelangelo este un tânăr frumos, dar statuia este imensă, ceea ce contravine ideii că el era mignon în comparație cu Goliat, pe care l-a învins. Era însă în epoca în care artele începeau să se detașeze de biserică, sponsor principal până atunci.

Toate astea nu au nici o legătură cu perioada în care sovieticii încercau să avanseze ideea că estetica se confundă cu etica estică, pe care unii au interpretat-o ad litteram: est-etica.

*

- Cumplit de tristă melodia asta.

- Te cred.

- De unde o ai, sau ai înregistrat-o?

- Este cântecul lui Solveig din Peer Gynt.

- Peer Gynt? Am văzut un afiș, pe care scria Peer Gynt.

- Unde ai văzut tu afișul ăsta, că nu știu să se fi jucat așa ceva la Brașov. Poate la București, dar nu cred că ai fost tu la vreun teatru din București.

- Niciodată. Era într-o fotografie trimisă de nepotul meu, care a fost într-o excursie prin mai multe țări. S-a fotografiat peste tot pe unde a fost. Într-un din ele, în spatele lui, se vedea afiș mare și am reținut acest nume. L-am și întrebat dacă își căuta tatăl pe-acolo, deși eu știu că are unul chiar aici.

- Nu văd legătura dintre vreun tată și Peer Gynt.

- Păi, Peer nu înseamnă tată? Așa am reținut eu din puțina franceză pe care am învățat-o la școală.

- Foarte subțire franceza ta.

- Bine, atunci lămurește-mă tu.

- Peer Gynt este numele unui bărbat iar Solveig al unei fete, iubita lui. Ei sunt eroii unei piese de teatru, scrisă de Henrik Ibsen, un norvegian.

- Așa e, că nepotul meu a fost și în Norvegia. Dar afișul era din Danemarca, dacă îmi amintesc bine.

- Posibil. Danemarca, Norvegia și Suedia sunt foarte unite din punct de vedere cultural. De altfel, piesa a fost scrisă în daneză, fiindcă așa se obișnuia pe vremea aceea.

- Ce înseamnă „vremea aceea”. Când adică?

- Pe la 1800 și ceva.

- Și se cânta la teatru?

- Ibsen l-a rugat pe Edvard Grieg, prietenul său, să compună muzica pentru piesa lui. După un prim refuz, în urma discuțiilor, Grieg a acceptat să compună câteva cântece. Cel al lui Solveig este cel mai frumos.

- Dar de ce este atât de trist?

- Așa e povestea. Peer Gynt, părăsește casa natală și pleacă să cunoască lumea, deși era îndrăgostit de Solveig. Are o viață zbuciumată, face o mulțime de lucruri pentru a-și câștiga existența, dar – mai ales – pentru a se informa, fiindcă acesta era obiectivul lui principal. Este însă dezamăgit de tot ceea ce află și, la bătrânețe, se întoarce acasă obosit, dezamăgit și bolnav, simțind că sfârșitul nu este departe. Aici o găsește pe Solveig, care îl aștepta, asemenea Penelopei lui Ulise.

- Asta-i din mitologie.

- Da. Câteva replici sunt foarte frumoase. Către final, el se întreabă: „unde am fost toți anii aceștia?”, cam în sensul în care am spune noi, românii, „unde mi-a fost capul?”. Iar Solveig îi răspunde: „In my faith, in my hope, in my love” (În credința mea, în speranța mea, în dragostea mea).

- Frumos!

- Afișul pe care l-ai văzut putea să apară în oricare dintre țările nordice, fiindcă asemenea reprezentații au un mare succes și vine lume de pretutindeni.

*

Nu mi-a plăcut Ray Charles până nu am văzut în New York un grup de negri ascultându-l. Erau în transă. Melodiile lui sunt melancolice, cu un amestec de nostalgie și insatisfacție. Este sentimentul negrilor, pe care orașul (Marele Măr) i-a dezamăgit. Au de aceea pentru el un sentiment amestecat. Au satisfacția că și-au atins obiectivul (sunt cetățeni marii metropole), acolo și-au consumat o parte din viața lor, dar păstrează și nostalgia plaiurilor natale. Am înțeles atunci cum trebuie ascultat Ray Charles și mi-a plăcut. Observația este valabilă și pentru artă.

Jocul cu litere

Pe când eram în Atena, am găsit o carte rară. De fapt, ea m-a găsit pe mine. O cunoștință dintre localnice mi-a dăruit-o împreună cu un teanc de cărți fără valoare. Ea intrase în posesia unei case, în care a locuit cândva – pe la începutul secolului trecut – o familie de români. Le-a descoperit în pod, pe când făcea curățenie. A fost drăguț din partea ei să mi le dea mie, în loc să le arunce la gunoi. Era să le arunc eu, dar știam răspunsul șefului la întrebarea subalternului, dacă poate să arunce documentele mai vechi de zece ani: „aruncă-le, dar fă câte trei copii după fiecare, înainte de a le arunca”. Selectându-le am dat peste Ion Pillat, Poeme într’un vers, Editura „Cartea Românească” București, 1936. Surpriza cea mare am aflat-o însă pe ultima pagină, unde scrie cu litere mari că acesta este exemplarul numărul 204 al ediției originale a cărții tipărită de exemplare numerotate. Evident, o păstrez cu sfințenie.

Toate versurile au 14 silabe, virgula fiind considerată o silabă. Totuși, pentru a nu fi absconse, poemele au și câte un titlu. Ca idee, seamănă cu poeziile de tip haiku, care au 17 silabe, distribuite în trei versuri, primul și ultimul din cinci silabe cu cel din mijloc de șapte.

Crezul autorului este redat chiar pe prima pagină:

Poemul într’un vers

Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.

De data aceasta, Ion Pillat ne-a furnizat naiul. Urmează ca noi să întreținem ecoul viu.

*

- Eu nu am asemenea subiectivisme.

- Da, știu, tu ești obiectivitatea întruchipată.

- Aș vrea eu, dar mă tem că așa ceva nu există. Ah! Bine că mi-am adus aminte, să-ți citesc ceva amuzant! Uite: Monica Lovinescu, La apa Vavilonului.

- Asta este cartea ei de amintiri.

- Da. Ea este obiectivă și atunci când subiectul este ea însăși. Exact despre asta vorbește. Așa: „De nerăbdare, am sosit cu vreo 10 minute înainte de ora convenită. (În locuința lui Mircea Eliade, unde urmau să-l cunoască pe Raymond Abellio, romancier) Christinel ne-a deschis, s-a scuzat: nici ea nici Mircea nu erau gata. Ne-a introdus în salonul unde mai aștepta un invitat: accent ca la Marsilia și înfățișare de frizer vesel. Încetul cu încetul au sosit și ceilalți invitați: Michaux și Cioran. Meridionalul nostru, al cărui rost acolo nu-l dibuiam, ni se părea că vorbește pentru a nu spune nimic. Până când n-am mai răbdat și am tras-o la o parte pe Christinel s-o întreb: << Ce e cu Abellio, nu mai vine?>> Mi-a răspuns înăbușindu-și râsul ca să nu ia seama și ceilalți: <<Bine, dar stați de vorbă cu el de vreo jumătate de oră!>> Era, firește, frizerul nostru închipuit. . . . Inutil să adaug că, din clipa când am știut că „frizerul” era Abellio, tot ce a spus mai departe ni s-a părut cu totul pasionant.”

- Da. Iată ce înseamnă un om onest. Își recunoaște subiectivismul.

*

„Am zărit lumină pe pământ,

Și m-am născut și eu

Să văd ce mai faceți.

Sănătoși? Voinici?

Cum o mai duceți cu fericirea?

Mulțumesc, nu-mi răspundeți.

Nu am timp de răspunsuri,

Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,

Și atâta lumină încât

Crește iarba..”

Așa este! Crește iarba. Din păcate, doar atât. . . Da, știu, mai cresc și altele, dar ce contează? Mai cresc și alții, care chiar nu contează. El, Marin Sorescu, a contat. A avut și noroc: s-a născut pe 29 februarie, deci într-un an bisect. Nu că ar fi avut două secte, ci doar o zi în plus. O singură zi, dar una care contează. Ea i-a permis lui să se mențină tânăr: avea doar cincisprezece ani, în timp ce alții, născuți cu doar o zi înainte sau după el, aveau șaizeci. Se pare însă că nu totul i-a mers din plin, fiindcă tot el declară: „Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!”. N-a fost să fie. Este unic.

- Toți suntem unici.

- Și asta e bine?

- Depinde din ce punct de vedere privești.

- Evident, din punctul meu de vedere.

- Din punctul tău de vedere, tu ar trebui să știi, nu să mă întrebi pe mine. Doar ești unic, nu?

- Poate că ar fi trebuit să spun „din ce unghi privești lucrurile”, deși exprimarea corectă ar fi „în ce unghi” și nu „din ce unghi”. Adică încotro privești: mai la dreapta, mai la stânga, în față, în spate . . .

- Asta dacă amândoi am ocupa același loc în spațiu, ceea ce nu este posibil.

- Putem, dar pe rând.

- Nu prea, fiindcă, până facem noi schimbul de locuri, se modifică poziția soarelui și umbra cade altfel.

- Doamne ferește dacă apare vreun nor.

- De la parlament sau de la guvern.

- Noroc că, în afară de punctele noastre de vedere, mai există și cel de ansamblu, după diverse criterii: etic, statistic, social, politic, religios și – Doamne! – câte altele pot fi.

- De unde și părerea unora că fiecare are adevărul său, probând astfel ideea că totul este relativ.

- Și-uite așa, dacă nu putem fi toții ca Marin Sorescu, avem norocul de a fi unici, deci de a fi cineva în felul nostru, nu contează cine.

- Adică cineva care, în ultimă instanță, nu contează prea mult, poate chiar deloc.

- Mare noroc!

*

Stilul contează

Așa să fie? Așa a spus cineva. Nu-mi amintesc cine. Desigur, o persoană importantă.

Un text literar poate atrage atenția și deveni celebru datorită unui stil inedit. Devenind celebru, în următoarea perioadă se vor scrie și alte lucrări în același stil, pe care alți autori îl vor perfecționa. Peste ani însă, cititorul care încă nu se născuse la apariția noutății nu va remarca contribuția inovatorului, decât dacă este pasionat de istoria literaturii și nu de literatură ca atare. El nu va aprecia stilul, mai ales pentru că, între timp, au apărut altele, ci – dimpotrivă – îl va eticheta ca nereușit, învechit, cum de fapt și este.

Așadar, stilul contează, dar numai pentru moment. Ceea ce contează cu adevărat este ideea.

*

Literatura îl elogiază pe Icar și bine face, pentru că el a încercat să zboare spre soare. Atribuirea etichetei de prim zburător este însă falsă. Primul și adevăratul zburător a fost Dedal, tatăl său, care a realizat aripile a zburat și s-a salvat, spre deosebire de Icar, un zănatic, care s-a prăbușit și a murit. Atenție deci la preferințele oamenilor.

*

Presa culturală are circuit închis: o citesc doar cei ce scriu în ea. Exemplul opus: presa sportivă. N-o fac și n-o citesc sportivii, decât întâmplător; o fac ziariști profesioniști. Majoritatea cititorilor sunt fani, care nu sunt nici sportivi, nici ziariști. Prin ei însă, sportul trăiește, este viu. Ziariștii sunt cei care întrețin pasiunea fanilor, prin ei sportul are viață.

În cultură nu avem ziariști profesioniști, ci scriitori ce-și fac singuri publicitate. Din păcate, tot ei blochează media și orice alte canale de comunicare, astfel încât eventualii concurenți să fie îndepărtați. În acest mod, ziariștii adevărați nu au cum să apară. Fără ziariști, nu avem fani, iar cultura este moartă.

*

Umaniștii caută adevărul; realiștii pornesc de la el.

*

Cei din generația lui Cioran, Eliade etc. știau unii de alții, erau mai ancorați decât noi in contemporaneitate. Elocventă este atitudinea lui Mircea Eliade. Într-un articol polemic din tinerețe (1936), publicat pe când era încă în țară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generația tânără” cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi menționează pe matematicienii Grigore Moisil, Țițeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl și foarte mulți alți aparținători ai aceleași generații. De existența acestora și a lucrărilor lor, el avea cunoștință, deși profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realitățile vremii sale. Ce scriitor profesionist din zilele noastre are habar de existență unor intelectuali remarcabili din alte domenii. Să-i întrebăm despre cei tineri încă nelansați ar fi inutil.

Pentru noi cultura vizează numai trecutul, nu și prezentul. Poate că anii de comunism ne-au format astfel. În țară nu comunicam din motive de securitate, în străinătate nu puteam comunica din cauza securității. În consecință ne refugiam în trecut și, mai ales, în clasici.

Acum, am rămas cu aceste reflexe, la care se adaugă cârcoteala, invidia etc. Funcționează în schimb foarte bine spiritul de gașcă, o variantă actualizată a apartenenței la „aparatul de partid”.

*

Cartea l-a făcut pe cititor și nu invers.

*

Ana: Faceți cunoștință. Mihai, deși nu-mi seamănă, este fratele meu. Ea este Evdochia, iar pe Paul, prietenul ei, l-ai cunoscut.

Mihai: Bucuros de cunoștință. Ești basarabeancă?

Evdochia: Nu. Ce te face să crezi că aș fi?

Mihai: Numele. Îmi pare rusesc și mulți basarabeni au asemenea influențe.

Evdochia: Îmi pare rău că trebuie să te contrazic, dar Evdochia este un nume grecesc, înainte de a fi rusesc.

Mihai: N-am știut. Iartă-mă, dacă am greșit.

Paul: Ai greșit rău. E adevărat că rușii au preluat multe nume grecești, dar înaintea lor au făcut-o românii, până să ne învecinăm cu ei.

Ana: Înainte ca Rusia să existe pe harta lumii. Legenda Baba Dochia, stânca Dochia din Ceahlău și atâtea altele. Evdochia era un nume românesc obișnuit. Este mai puțin uzual azi, probabil tocmai din dorința de a ne distanța de . . .

Mihai: Ai vorbit despre Dochia. Nu e totuna cu Evdochia.

Evdochia: În greaca veche, „ev” înseamnă „bine” iar „dok” a crede, a presupune, a părea. Cuvântul întreg spune deci că e în regulă cu ființa ce poartă acest nume.

Mihai: Eu sunt convins că e în regulă cu tine. Poate cu mine să fie ceva mai puțin în regulă, dar mă tratez. Apropo! Tu ai spus, Paul, că există mai multe nume rusești de proveniență grecească.

Paul: Da. Evghenii, spre exemplu. În greacă, înseamnă nobil, politicos.

Mihai: O-la-la! M-ai uluit. Rus politicos. Cine a văzut? Se potrivește ca nuca’n perete.

Ana: Noi, fetele, propun să ne retragem. Continuați voi dezbaterile lingvistice. Pa.

*

Mă gândeam zilele trecute că, după marii gânditori ai antichității, Europa a fost cea mai productivă prin secolele 14-15, adică după Evul Mediu cel întunecat și înainte de dezvoltarea tehnologică, care a acaparat mințile mai creative, lăsând gândirea umanistă fără „forță de muncă”. Erasmus din Rotterdam, Niccolò Machiavelli, René Descartes, Pico della Mirandola sunt doar câțiva dintre ei. Chiar și Thomas Morus este menționat printre gânditori, deși creația sa, Utopia, nu este un produs al inteligenței, ci dimpotrivă. Îl scuzăm însă; n-a fost singurul. Asemenea năzdrăvănii erau chiar la modă. Tommaso Campanella cu Cetatea Soarelui sau Francis Bacon cu Noul Atlantis sunt doar cei mai cunoscuți. Erasmus, cu care era prieten, în scrisoarea prin care îi dedică eseul Laudă prostiei (Laus stultitiae), scrie, în glumă, bineînțeles: „Mai întâi m-a îndemnat numele tău de familie (Morus), care seamănă cu ‚moria’ (în grecește: prostie sau sminteală), oricât n-ai avea tu nimic comun cu această meteahnă.”

Nu știu de ce traducătorul în limba română a acestei broșuri i-a schimbat titlul în Elogiul nebuniei. Probabil pentru ca să-l mai îmblânzească, prostia fiind un cuvânt pe care toată lumea se ferește să-l pronunțe, din teamă ca – prin recul – să nu-i fie atinsă propria sa personalitate. După părerea mea, între prostie și nebunie, prima este de preferat. De ce? Cu ea, cu prostia, ne naștem. Nu avem deci nici o vină. Nebunia, în schimb, chiar dacă este uneori nativă, în majoritatea cazurilor este dobândită, dintr-un motiv sau altul, ce cele mai multe ori din cauza noastră. De ea ar trebui să ne rușinăm mai mult decât de prostie. Dar poate că mă înșel, și traducătorul știe el mai bine de ce a preferat să interpreteze titlul în manieră proprie. Un lucru este însă cert: în carte, Erasmus tratează prostia și nu nebunia, cu precizarea: „Prostia îi scapă pe oameni de griji și îi face fericiți”.

Cât despre termenii ‚elogiul’ și ‚laudă’, ei sunt aproape echivalenți, primul fiind parcă pe o treaptă mai sus, ceea ce justifică traducerea, fiindcă – într-adevăr – Erasmus insistă (ironic, bineînțeles) asupra avantajelor prostiei în societatea noastră. Alături de alte „calități”, ea le permite unora să avanseze pe scara socială, în dauna altora, mai îndreptățiți. Se știe că slăbiciunile îi unesc pe oameni, în timp ce calitățile, dimpotrivă, îi separă.

*

Știința literaturii?

- Mai lasă-mă, dom’le, cu chestii d’astea. Îi știu pe ăștia.

- Așa e, că tu îi știi pe toți.

- Și ce? Nu-i adevărat? Eu am școala vieții, dom’le, nu aia cu ifose.

- . . .

- Uf . . . Bine c-ai scăpat de el. Nu știam că ai și asemenea cunoștințe. Vorbea cu tine ca și cum ați fi vechi prieteni.

- Vechi da, dar în nici un caz prieteni. Doar cunoștințe. Mie îmi place să discut cu oricine. În felul ăsta păstrez contactul cu realitatea.

- Păreați totuși apropiați.

- Aparent. Numai astfel poți afla ce și cum gândesc oamenii.

- Ți-am admirat răbdarea. Nu te credeam în stare de așa ceva. Colegii te consideră distant.

- Nu toți. Sunt distant cu proștii. Acesta este incult, dar nu e prost.

- Era om de știință. A afirmat că îi știe el pe toți.

- Ha, ha! Bună! Ca volum de informații, știe mai multe lucruri decât un om de știință, dar împrăștiate în domenii neștiințifice. Ar putea fi om de litere, dar este mult prea prins în probleme lumești, pentru ca să aibă timp de așa ceva. Și-apoi, și-a arătat singur disprețul pentru cei cu ifose.

- Mare lucru și știința asta. Există totuși și o știință a literaturii, a istoriei, și aproape a oricărui domeniu. . . Nu știu să existe o știință a filosofiei.

- Din fericire, nu, deși mulți se străduiesc s-o realizeze. Ar fi o culme a non-științei.

- De ce?

- Vorbesc despre astfel de pseudoștiințe cei care nu știu ce-i aia știință.

- Poți să-mi dai o definiție?

- Nu-mi place să dau definiții. Există dicționare enciclopedice pentru asta. Consider știință abordarea cunoștințelor ca în geometrie, unde se pleacă de la câteva axiome sau postulate, și se dezvoltă din aproape în aproape numai prin demonstrații și idei verificate. Orice ipoteză neverificată riguros rămâne doar o ipoteză.

- Care e deosebirea dintre axiome și postulate?

- După Solomon Marcus, axiomele sunt comune tuturor științelor, în timp ce postulatele aparțin unor domenii particulare.

- Ai spus domenii particulare și nu științe particulare. Pot considera că postulatele sunt mai puțin tari decât axiomele?

- Mi-a scăpat. Solomon Marcus nu face această diferență. Nu, reformulez: științe particulare. Dar, ai intuit bine, și eu simt – fără să afirm cu certitudine – că postulatele sunt mai puțin riguroase.

- Dar cine este acest Solomon Marcus, pe care îl iei de atoateștiutor?

- Mare matematician român, membru al Academiei, cu studii originale și aplicații ale matematicii în semiotică, lingvistică . . .

- Eu am în minte o vorbă de-a lui Karl Popper „O teorie științifică este neștiințifică, dacă nu admite să fie răsturnată”. Citez din memorie, evident, deci spusa lui poate fi ușor diferită. Acesta îi este însă înțelesul.

- Se vede că ți-a plăcut ideea. D’aia ai și reținut-o. De la Popper însă nici nu mă miră. Deși în Universitate a studiat matematica și fizica, și-a luat doctoratul în psihologie, pentru ca să devină apoi filosof pentru tot restul vieții sale.

- Adevărul este că fraza este oarecum scoasă din context. El a fost un adversar ferm al marxismului și se referea la teoriile marxiste, evident neștiințifice, dar susținute cu îndârjire de către propagandiștii ei din regimurile totalitariste, care nu admiteau să fie contraziși.

- Știința se autoreglează tocmai prin verificarea permanentă nu doar a ipotezelor, ci și a ideilor deja verificate și acceptate, dar care – în urma evoluției cunoașterii – pot fi nuanțate și chiar abandonate. Un exemplu elocvent este teoria lui Darwin. A fost contrazisă, reformulată, din nou combătută și reformulată de nenumărate ori, dar ea este valabilă și azi, bineînțeles cu multiple nuanțări față de enunțul inițial.

- Într-adevăr, s-a spus că știința, prin dezvoltările tehnologice, va face astfel încât pământul să furnizeze suficiente alimente pentru hrana omenirii, cu toată explozia demografică.

- Ceea ce s-a și întâmplat, dar este un proces ce nu poate merge la infinit.

- În plus, așa cum s-a afirmat de multe ori, știința creează mai multe probleme decât rezolvă.

- Iar lumea devine din ce în ce mai conflictuală, cu toate eforturile depuse de organizații de tot felul.

- Conflicte au existat permanent, dar în trecut se luptau cu pietre și ce aveau la îndemână, în timp ce acum . . .

- Acum se apropie de stadiul în care erorile nu vor mai fi posibile.

- Ne preocupă drepturile omului, dar nu și responsabilitățile lui.

- Mai ales ale liderilor.

- Se pare că pe măsură ce știința crește, înțelepciunea oamenilor scade.

- Bună constatarea! Aurelio Perccei pare-mi-se că a spus „Omenirea, în ciuda măreției sale, este lipsită de înțelepciune”

- Dar de unde atâta măreție? Doar pentru că e din ce în ce mai mare? Adică se compune din mai mulți oameni? Și cine este acest Aurelio Peccei?

- Este fondator al Clubului de la Roma.

- Și Clubul de la Roma?

- O organizație de tip think tank; un spațiu de gândire, compusă din oameni de știință, economiști, oameni de afaceri, înalți funcționari publici, șefi de stat și foști șefi de stat din toată lumea, pentru a discuta problemele globale ce confruntă omenirea.

- Utilă mai ales acum, când avem tot mai multe cunoștințe și mai puține înțelesuri.

- Da, ne aflăm în plină desfășurare a „Comediei erorilor” ne-Shakespeariene.

- Poate a ororilor. Prin anii 60-70 ai secolului trecut, deci puțin după al doilea război mondial, se părea că lumea se trezește și începe să gândească rațional. Au apărut atunci o mulțime de lucrări cu privire la dezastrele ce pot să apară din cauza predominării intereselor meschine ale unor căpetenii – principala cauză a războaielor – a nepăsării față de natură și multe altele de felul acesta. Oameni de știință de înaltă valoare, recunoscuți pe plan mondial în toate mediile sociale se pronunțau individual sau în organizații precum Clubul de la Roma. Cărțile lor aveau o largă răspândire, toată lumea îi aproba, doar că cei ce trebuiau să aplice ideile lor, politicienii, au rămas indiferenți. A fost o perioadă favorabilă. Acum, ne-a trecut.

- Se pare că există o alternanță a acestor perioade. Înainte de război a existat opusul celei despre care vorbeai și, după dezastru, era de așteptat ca lumea să se trezească . . .

- Din somnul rațiunii.

- Care însă a revenit parcă mai adânc.

- . . .

*

„Știința studiază viața. Or, arta nu este altceva decât unul dintre produsele ei cele mai evoluate.” (Pius Servien, Estetica, Editura științifică și enciclopedică, București, 1975, p.19.) Tema principală, pe care autorul dorește s-o avanseze, este ne-antagonismul dintre știință și artă, împreună cu afirmația că cele două sunt reciproc necesare. Ideea este dezvoltată în Introducere la un mod de a fi, singura lucrare scrisă de autor în limba română și publicată la editura Scrisul românesc din Craiova în 1927. Restul cărților sale sunt scrise în franceză și publicate la Paris.

Dar, cine este Pius Servien? Merită să-l luăm în seamă? La vremea lui, a fost în centrul atenției lui Bertrand Russell, R. Carnap, O. Neurat și alții. Adevărul este că el a făcut multă vâlvă datorită modului de exprimare surprinzător și elegant în același timp, într-o franceză impecabilă, dar și a vastelor sale cunoștințe în domenii variate. Despre el, academicianul Solomon Marcus a scris un articol intitulat Un precursor al poeticii matematice: Pius Servien. Deci răspunsul este afirmativ. Și de ce a scris Solomon Marcus despre Pius Servien, despre care puțini își mai amintesc azi? Pentru că Pius este Puiu iar Servien este Șerban Coculescu, fiul celebrului astronom român Nicolae Coculescu, cel care a înființat Observatorul Astronomic din București.

Mai întâi, iată câteva banalități, menite să fixeze termenii.

1. Știința studiază natura. Viața face parte din natură; este una dintre formele ei de manifestare. Și matematica face parte din natură, chiar dacă noi o etichetăm ca fiind abstractă. Multe dintre legile naturii par abstracțiuni, dar ele nu fac altceva decât să caracterizeze natura.

2. Pentru a fi numită știință, cercetarea unui anumit domeniu trebuie să respecte cele câteva reguli elementare, printre care o abordare sistematică, verificarea empirică a oricărei ipoteze etc. Geometria servește ca model.

3. Ingineria aplică informațiile obținute pe căi științifice.

Conform acestora, afirmația din citat, potrivit căreia arta este un produs al științei, pare ciudată. Rezultă că arta ar fi inginerie, ceea ce nu este pe placul artiștilor.

Împotriva afirmației din citatul de la început și care m-a șocat un pic, Puiu Șerban Coculescu are studii serioase, fiind considerat un pionier al poeticii matematice, prin studiile sale cu privire la corespondența dintre matematică și poezie, încercând crearea unei teorii matematice a ritmului. Prezentarea excesiv literară a unora dintre ideile sale, deși șochează, deturnează cititorul de la ideile valoroase la speculații lirice.

*

- Încerc să-mi amintesc ce voiam să-ți spun și nu-mi aduc aminte.

- Ai o gaură în memorie.

- Asta-i varianta modernă pentru lapsus?

- Dacă le dai ideea tinerilor, probabil vor spune că ai un gap de memorie.

- Uite un cuvânt care nu există în limba română, dar îl folosim.

- Împrumutăm cuvinte inutile, chiar dăunătoare, și nu îmbunătățim limba prin neologisme folositoare.

- Ca „determinat” pe post de „hotărât”. În felul acesta nu mai știi ce interpretare să-i dai.

- A trecut vremea când am înlocuit cuvântul bortă cu gaură.

- Care a fost primul? Bortă cred vine din germană: Bohrmaschine, Bohrer. Gaură nu știu de unde vine.

- Din întâmplare, am căutat și eu originea lor. Cum nu sunt filolog, am uneori asemenea curiozități.

- Să nu-mi spui că ai căutat în DEX, fiindcă acolo scrie că marea majoritate a cuvintelor românești sunt împrumutate, cele mai multe din slavă, ca și cum românii nu știau să vorbească până să ne „lumineze” slavii. Mă enervează aceste reminiscențe staliniste.

- Ai dreptate, dar nu puteam să evit DEX-ul. Acolo scrie că ar veni din ucraineană. Gaură însă vine din latină.

- Ei, uite că latinismul nativ al românilor a învins importul.

- Mi-am adus aminte de o emisiune la televizor cu Sorin Lavric. Spunea că învață limba germană, fiindcă numai în original poate fi înțeleasă filosofia lui Kant, Heidegger și ceilalți.

- Am văzut și eu emisiunea. A fost un interviu la „Profesioniștii”.

- Foarte bune erau interviurile Eugeniei Vodă.

- Cred că ceva dreptate are. Ai citit și tu despre traducerea din franceză a cărții lui Vasile Conta, scrisă mai întâi în limba română.

- Nu-mi aduc aminte.

- Ba trebuie. Știu sigur că am citit amândoi cartea aia de eseuri. Vasile Conta a scris o carte în limba română. După câțiva ani, a publicat-o în limba franceză și la mulți ani după moartea lui cartea a fost tradusă din franceză în română și retipărită, pentru că versiunea franceză era mai bună decât cea inițială.

- Da, îmi amintesc acum. Între timp, limba română evoluase, ceea ce i-a permis editorului să rescrie textul cu mult mai clar și adaptat limbajului modern. Dar mai e ceva. La traducerea în franceză l-a ajutat Dumitru Rosetti Tescanu. Nu pentru că Vasile Conta nu ar fi știut limba franceză. O știa, și încă foarte bine. Urmase cursurile Universității comerciale în Anvers și a obținut titlul de doctor în drept la Universitatea din Bruxelles. Formația lui intelectuală era însă românească. La școala primară din Târgu Neamț a fost coleg cu Ion Creangă. Urmează apoi Academia Mihăileană și Facultatea de drept din Iași, unde mai târziu va deține Catedra de drept civil. Dimitrie Rosetti Tescanu în schimb, era de formație occidentală. El s-a format în limba franceză încă din copilărie, iar modul lui de exprimare în probleme filosofice, literare etc. era în franceză, care îi era mai la îndemână. Nu întâmplător Vasile Conta, cu care era bun prieten, l-a solicitat.

- Așa e! Din păcate, cei care se școlarizează azi în străinătate rămân acolo, sau dacă se întorc pare să nu fi învățat nimic.

- Aici te înșeli. Au învățat cum să parvină pe seama celorlalți și a statului și nu să-și pună serviciile în slujba țării.

- Este o mare diferență de mentalitate între generațiile de atunci și cea de azi. Nivelul de civilizație din România a fost întotdeauna mai jos decât cel occidental, dar diferența era în secolul 19 cu mult mai mare decât azi. Mulți dintre cei școliți atunci în străinătatea reveneau în țară, în timp ce azi puțini sunt cei ce o mai fac.

- Și Dumitru Tescanu era nemulțumit de politicienii din vremea lui.

- Avea toate motivele. Se implicase intens în viața social-politică. Era obligatoriu pentru orice om cu statura lui.

- Adevărat. Uite, am aici cartea de amintiri a fiicei lui.

- Maruca.

- Da. „Umbre și lumini, Amintirile unei prințese moldave”. Îmi place mult cartea asta și o mai răsfoiesc din când în când.

- Mi-a plăcut și mie. Înveți mai multă istorie adevărată din asemenea cărți decât în cele scrise de profesioniști.

- Da, am găsit. Îți citesc din prefață. „Atmosfera în care trăim de la 1866 este adânc stricată. Aerul s-a viciat...Deschideți ușile! Nu așteptați ca poporul să spargă ferestrele?”

- Era un mesaj optimist. Credea în forța poporului.

- O naivitate. Poporul nu reacționează, decât dacă este incitat.

- Dar răscoala din 1907?

- Exact ce spuneam. A fost urmarea celei din Rusia, din 1905. După înfrângerea ei, propagandiști ruși s-au refugiat în România și au început să agite spiritele.

- Noi am învățat la școală că sărăcia i-a scos din case.

- Ca să vezi ce înseamnă minciuna propagandistă de tip comunist. Anul 1907 a fost unul excelent din punct de vedere agricol, spre deosebire de anii anteriori, când fusese o secetă cumplită. Atunci nu s-au răsculat. S-au trezit tocmai când le mergea bine.

*

Calea Victoriei

Într-o glumă mai veche cu milițieni, se spune că, în timpul rondului de noapte, au găsit un cadavru pe strada Edgar Quinet. Oameni conștiincioși, s-au apucat imediat să scrie procesul-verbal. La rubrica cu denumirea străzii însă, s-au încurcat: - Cum se scrie numele ăsta? – era o întrebare fără putință de răspuns. Deși denumirea străzii era vizibilă pe plăcuțele de la colțuri, dilema era de nerezolvat pentru moment, fiindcă cel ce știa să citească lipsea. Se știe că, pe atunci, patrulele de milițieni erau formate din trei persoane: unul care știa să citească, altul care știa să scrie (literele mari) și al treilea, care îi păzea pe cei doi „intelectuali”. De data aceasta însă, primul dintre ei era prea obosit după un chef prelungit, așa că, prin bunăvoința colegilor, s-a dus să se culce puțin. (Se poate întâmpla oricui, nu-i așa?) Soluția a venit din partea celui de al treilea: - „Trage-l pe Academiei”. Adică pe strada cu care Edgar Quinet se încrucișează. Nu era dificil; ambele sunt străzi scurte, în centru Bucureștiului. Respectarea adevărului nu era o cerință prevăzută în fișa postului sau în vreunul dintre regulamentele Miliției. Dimpotrivă: adevărul era primul sacrificat, în fața oricăror alte criterii stipulate în asemenea documente sacre.

- Am auzit de multe ori această glumă și, de fiecare dată, îmi aminteam că nu știam de ce strada Academiei poartă acest nume, Academia României fiind cu totul în altă parte, iar Academia Mihăileană fusese la Iași. Cum existau foarte multe alte întrebări, cărora încercam să le găsesc răspunsuri, aceasta a rămas în suspensie, până am citit cartea lui Gheorghe Crutzescu „Podul Mogoșoaei”, scoasă la editura Meridiane în 1987.

- Inițial, mi-a atras atenția un motto: „Nemurirea oamenilor s-ar stinge de n-ar avea în cuget lucrurile trecute”. Aparține lui Miron Costin, cel căruia i s-a tăiat capul în piața centrală din Roman de către intriganții din vremea lui. Cum Romanul este orașul meu natal, spusele cronicarului au avut un puternic impact în conștiința mea de adolescent. Cu acest motto, Gheorghe Crutzescu a trecut la treabă, iar pe mine m-a convins să citesc cartea. El a făcut-o în mod exemplar, cu o dăruire excepțională. Eu, recunosc, am mai sărit unele paragrafe. Cred că documentarea i-a răpit o mare parte din viață, deși expresia corectă ar fi faptul evident că el și-a dedicat viața documentării. Sigur e că și-a pus-o în slujba ideii lui Miron Costin. Editorul spune că lucrarea a fost scrisă între anii 1935-1942 și publicată în 1943, dar noi știm că, înainte ca autorul să se apuce de scris, există o lungă – uneori foarte lungă – perioadă de gestație.

- Așa cum era de așteptat, până să se numească „Calea Victoriei”, strada a fost uliță, pentru că nici Bucureștiul nu era altceva decât un sat. A devenit apoi „Ulița mare”, asemenea Broadway-ului din New York, care este astăzi singura ce întretaie ne-canonic rețeaua de străzi paralele și perpendiculare din metropola americană. Ea și-a păstrat numele (drumul mare). A noastră, de la uliță și până la denumirea de azi, a primit multe nume și porecle. Cea de acum cinstește obținerea prin luptă a independenței neamului, fiind deci o victorie a națiunii române. Fiind cea mai importantă victorie de până acum, i s-a păstrat denumirea. (A existat totuși o încercare cu bulevardul „Victoria comunismului” (asupra capitalei), dar n-a ținut. Oricum, urmașii păstorului legendar Bucur nu mai locuiesc pe „Ulița mare” și nici nu lucrează aici, ci în sediul parlamentului.)

- Istoria străzii face subiectul cărții lui Gheorghe Crutzescu, dar deliciul ei îl fac înserările ce tratează istoria Bucureștiului, cu oamenii lui și a străinilor ce l-au vizitat. Unele sunt interesante, altele importante și multe nostime. Iată una: în 1835, sub președinția marelui vornic Grigore Filipescu, s-a înființat Societatea Filarmonică, bunica tuturor înjghebărilor literare și teatrale românești. Bineînțeles că, de la înființare și până la ființare, trebuiau făcute multe și toate cereau timp, astfel că după doi ani, Societatea Filarmonică nu mai era decât o amintire frumoasă, pentru că inițiativă românilor i-a părut consulului rusesc Ruckmann o „conspirație primejdioasă”. (pagina 107) Astfel că, în 1840, pe locul în care trebuia să se ridice primul teatru românesc, a apărut un monument al generalului rus Kiseleff.

*

Deosebirea dintre un umanist și un realist este aceea că, în timp ce omul de știință realizează lipsa lui de cultură umanistă, umanistul nu realizează lipsa lui de cultura științifică.

*

După ce învață ceva, oamenii reacționează în două moduri diametral opuse:

1. Unii, convinși că au intrat în lumea oamenilor „citiți”, devin aroganți, își închid căile de intrare pentru alte informații, considerând că știu destul și impun altora puținătatea cunoștințelor lor, ca fiind „marea cultură”.

2. Ceilalți, dimpotrivă, constată cât de puțin știu în comparație cu ceea ce ar putea și ar dori să știe, dar nu pot din cauza timpului limitat: o viată e prea puțin. Aceștia devin din ce in ce mai modești.

*

Pupincurism tardiv

Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România a acordat în 2007 premiul pentru întreaga activitate lui Ion Lupu, unul dintre cei care au condus „cultura” brașoveană pe linia partidului. Mai crede cineva că s-a schimbat ceva în România?

*

- Eu sunt inginer. Îmi plac exprimările clare și precise. În cartea asta, pe care tocmai am citit-o la recomandarea ta, autorul parcă bâjbâie. Nu știi întotdeauna ce vrea.

- Și eu sunt inginer, dar nu resping asemenea cărți. Dimpotrivă, un text aporetic poate fi mai atractiv pentru cititor, tocmai pentru că – prin lipsa lui de concizie și finalitate – lasă deschisă calea interpretării ideii puse în discuție de către autor. Important este să existe o idee și nu doar relatarea unor întâmplări mai mult sau mai puțin verosimile.

- În cartea asta, eroul principal este cel care se exprimă cel mai confuz; replicile celorlalți sunt relativ clare. Iar comentariile autorului în urma dialogurilor sunt de-a dreptul năucitoare. Nu mai înțelegi nimic.

- Adică nu afli cine are dreptate. Însemnă că autorul a făcut intenționat această diferență. Presupun că este o carte cu implicații filosofice și adevărul nu este întotdeauna foarte clar. De aceea el lasă ușa deschisă și îndeamnă cititorul să-și pună aceleași întrebări și să caute răspunsul.

- Atunci ce rost mai are cartea, filosofia?

- Marea majoritate a oamenilor nu-și pun întrebări, dacă nu s-au lovit de cazuri similare cu cele descrise în carte. Ei consideră aprioric că totul este clar. Privesc în alb și negru. Abia după ce află unele detalii, realizează că situația este mai complexă.

- Gri cu picățele.

- Asta îmi aduce aminte de algoritmul lui von Neumann pentru probleme decizionale în situații complexe. L-am aplicat chiar eu, într-un moment de cumpănă.

- Cu rezultate?

- Cu foarte bune rezultate. E simplu. Se întocmește un tabel cu toate variantele de acțiune posibile, avantajele și dezavantajele fiecărei variante, și se apreciază numeric importanță fiecăreia. De asemenea se notează probabilitatea ca acestea să se întâmple. Se înmulțesc numerele atribuite pentru avantaje și dezavantaje cu probabilitatea apariției lor, se totalizează și se află astfel care este varianta cea mai bună.

- Știu că von Neumann a fost matematician, dar aici sunt doar câteva adunări, înmulțiri și probabil scăderea dezavantajelor din avantaje. Doar puțină aritmetică.

- Exact. Lucrurile simple dau soluții corecte. Asta înseamnă să ai o imagine clară asupra subiectului. Când ceva devine prea complicat, înseamnă că . . .

- În plus, toate calculele se bazează pe aprecierile subiective ale celui ce face analiza.

- Tocmai aici e dichisul. La sfârșit, mai arunci o privire pe tabel, pentru a vedea care dintre date au influențat rezultatul și care au contribuit cu o valoare prea mică, pentru a merita să fie luate în seamă. Vei trage concluzia că pentru unele, oricât le-ai majora importanța, nu vor avea o influență semnificativă.

- Rezultă că acesta a fost un criteriu lipsit de importanță.

- Deci unul care nu face decât să te încurce. După ce îl vei elimina, vei repeta operația. Probabil că vei mai găsi și alte criterii în aceeași situație. Sistemul se simplifică, complexitatea scade. Vei ajunge la concluzia că situația nu e chiar atât de complexă pe cât ți s-a părut și că, de fapt îți încurcai singur judecata cu mai multe criterii subiective, nesemnificative.

- Inteligent. Iar în final, lucrurile se simplifică atât de mult, încât nici nu mai ai nevoie de calcule.

- Exact, dar asta numai după ce le-ai efectuat. Iată deci că am revenit la afirmația de la care am pornit: lucrurile simple sunt cele adevărate.

- Ai comis totuși o eroare.

- Care?

- Ai folosit termenul „sistem”.

- Și?

- Noțiunea de sistem este gnoseologică și nu ontică. Un bec este un element în sistemul de iluminat al unei săli, dar un consumator de energie pentru proiectantul rețelei electrice. În afara sistemului, becul este un simplu obiect ciudat.

- Așa este, iar exemplul tău este elocvent. Asta pentru că el privește un ansamblu creat de om. Lucrurile se complică însă atunci când analizăm ceva existent în natura.

- Ea este prea complexă, pentru a putea fi analizată în detaliu, și atunci o simplificăm în mintea noastră, pentru a putea emite judecăți utile în procesul cunoașterii.

- Da. Exact despre asta vorbim. Simplificăm sistemul din punct de vedere cognitiv.

- Sistemul real rămâne unul complex. Cel existent în mintea noastră, format pe baza cunoștințelor noastre despre el s-a simplificat. Eroarea pe care o semnalasem este faptul că ai simplificat sistemul după analiza detaliilor, deci în cunoștință de cauză, spre deosebire de ignorantul, care consideră că un lucru este simplu doar pentru că el nu are habar despre ce vorbește.

- Ai dreptate! Am încercat să te păcălesc, dar nu mi-a mers. Cartea însă tot nu mi-a plăcut.

*

Dacă un absolvent de liceu ar fi întrebat ce știe despre Montesquieu, ar răspunde ceva de genul: scriitor francez, secolul 18, „Scrisorile persane”. Dacă are memorie bună, poate că va menționa și „Spiritul legilor”, despre care însă nu va putea spune mare lucru, fiindcă nu a citit-o. Este o carte de specialitate. Fiind un clasic recunoscut al literaturii universale, nimeni nu-i pune la îndoială calitățile și se mulțumește cu ceea ce știe.

La o analiză mai atentă însă, apare un paradox. Din punct de vedere strict literar, „Scrisorile persane” este, în cel mai bun caz, o carte nostimă, plină de observații înțelepte și ironii la adresa societății franceze a timpului său. Nu este nici pe departe un monument al literaturii în măsură să justifice prezența autorului pe lista monștrilor sacri. Montesquieu însuși ar fi fost profund nemulțumit dacă toată activitatea lui s-ar rezuma la această carte de puțin peste 200 de pagini. El era un magistrat serios, bun cunoscător nu numai al legislației în vigoare, ci și al istoriei ei și preocupat de adaptarea legislației la noile idei filosofice, pentru că Montesquieu agrea și filosofia. Nu a conceput un sistem filosofic propriu, dar și-a însușit cele mai noi idei și, ca adept al lui Hobbs și Lock, își propusese să aplice ideile lor în societatea timpului său. Era perioada apariției liberalismului politic și economic, al separării puterilor în stat și – într-o oarecare măsură – a statului modern însuși. Revoluția Franceză era aproape, iar Anglia era deja un stat parlamentar.

Implicarea lui în literatură se înscrie tocmai în efortul de a transmite aceste idei unor cercuri cât mai largi de intelectuali. „Scrisorile” sunt ele însele mici eseuri și doar titlurile dau aparența unei corespondențe. Fără ele, Montesquieu ar fi rămas un magistrat-filosof necunoscut lumii literare. În schimb, numai cu „Scrisorile persane” nu ar fi intrat niciodată în literatură.

Cazul lui este oarecum asemănător cu cel al lui Pascal, care – după o activitate prodigioasă ca fizician și matematician – s-a dus la mănăstire. Desigur, unii se grăbesc să afirme că i-a venit mintea la cap, în timp ce alții că – dimpotrivă – că a intervenit o disfuncție în aceeași zonă. Răspunsul corect ni-l dă chiar el și constă din dorința de comunicare, după ce constatase că numărul celor cu care poate discuta este cu atât mai mic cu cât urcă mai sus în lumea oamenilor de știință. La vremea aceea, mânăstirea îi oferea exact ceea ce îi lipsea: posibilitatea comunicării.

Și el, ca și Montesquieu, nu ar fi intrat în literatură doar cu ce ceea ce a scris la Port Royal și ar fi rămas doar un nume teoremă în matematică și legi ale fizicii.

Personalitățile lor complexe i-a plasat în ierarhia marilor oameni, pentru că – în ultimă instanță – un scriitor este cineva care are ceva de spus, deci unul care comunică cu lumea.

Sfârșitul părții a doua