Cristache Gheorghiu

Maieutica de buzunar

Brașov, 2019

Biblioteca Națională a României

GHEORGHIU CRISTACHE

Maieutica de buzunar / Cristache Gheorghiu. – Brașov, 2019

ISBN 978-973-0-30738-2

Tabla de materii

Cuvânt înainte 5

Nu vă încredeți în greci; studiați-i 7

Arta ca meșteșug și meșteșugul ca artă 30

Jocul cu litere 70

Prieteni cu înțelepciunea 130

Să vezi și să nu crezi. Să trăiești și . . . 157

Cercetează ceea ce crezi 203

Pe repede înapoi 235

Variis mixta 370

Cuvânt înapoi 418

Cuvânt înainte

Adică să spun eu ce am de gând să scriu, înainte de a începe. Nu sunt un romancier, adică cineva care are în cap un subiect, pe care urmează să-l dezvolte. Aceasta ar putea fi cel mult o carte cu minuscule eseuri. Mari descoperiri filosofice nu am făcut, iar dacă mi s-a părut vreodată că mi-a trecut așa ceva prin minte, m-am răzgândit înainte de a așterne pe hârtie asemenea idei.

Cum orice carte are o adresă, eu nu am în vedere un cititor tâmpit, pentru că tâmpiții nu citesc, dar nici pe un mare învățat, pentru că acesta are destulă bătaie de cap să-și apere ideile lui, pentru ca să-i mai rămână timp și pentru ale mele. Am de aceea în vedere omul obișnuit, care - ca și mine - are preocupări într-o anume zonă a cunoașterii și încearcă să găsească răspunsuri la un nivel mediu de cultură generală. Nu țin cursuri, nu dau verdicte; chiar dacă uneori par mai categoric. Tot ceea ce spun este doar o provocare la dialog.

Uneori, citind o carte, mă entuziasma opinia autorului și eram pe punctul de a o declara ca fiind piatra fundamentală a filosofiei sau măcar una dintre pietre într-un mozaic prea puțin clar. Citind o altă carte, trebuia să-mi revizuiesc opinia și de cele mai multe ori mi-o schimbam. Uneori era suficient să întorc o filă din același volum. Asta dacă autorul a fost unul serios, fiindcă și el își poate schimba concepția, pe măsură ce scrie și adâncește subiectul. Acesta este și un mijloc de a verifica dacă autorul este cu adevărat un gânditor sau doar un propagandist al aceleași idei. Singura certitudine este tocmai schimbarea sau, mai precis, ne-fixarea într-o convingere rigidă.

Dacă avem în vedere multitudinea criteriilor cu care judecăm viața, diferită de la persoană la alta și, uneori, de la o zi la alta chiar pentru aceeași persoană, ne mirăm cum de putem fi consecvenți. Cât despre trecătoarele eternități ale tinereții, ele dispar așa cum s-au născut, de cele mai multe ori fără motive sau cauze reale. Doar sentimentele sunt ceva mai durabile.

De aceea, nu-mi fac iluzii că voi descoperi prin investigațiile mele „filosofice” cine știe ce adevăruri profunde. Mă mulțumesc să înțeleg câte ceva. În ce scop? Frumusețea căutărilor constă tocmai în lipsa scopului. Dacă ar exista vreunul, aș fi dezamăgit de iminența ratării lui.

Și dacă, uneori, printre idei voi trezi la viață și câte ceva din caleidoscopul meu de amintiri, nu-i bai. Se știe că memorialistica scrisă la bătrânețe poate eluda intenționat unele fapte, exagera sau interpreta diferit altele, dar are avantajul distanței în timp, ceea ce îi permite autorului să rețină evenimentele mai importante, să privească ansamblul lor și să se detașeze de ceea ce nu este cu adevărat relevant. Timpul le așază mai bine pe toate.

Nu vă încredeți în greci; studiați-i

- Cu dragostea, alergi toată viața și nu ajungi niciodată să finalizezi.

- De ce spui asta?

- Păi, Eros este fiul lui Poros (îndrăgostit de Afrodita și iubitor de frumos) și al lui Penia, o cerșetoare. De aceea, el nu ajunge niciodată la belșug, dar nu obosește niciodată.

- Penurie de la Penia. De unde ai scos această poveste? Eu știu că Eros, din mitologia greacă (Cupidon sau Amor din mitologia romană), este fiul lui Hermes și al Afroditei.

- Latinii au simplificat ideea. Textul l-am citit chiar ieri în Banchetul de Platon. Ți-l pot arăta, fiindcă am cartea la îndemână. Numai puțin...

- M-ai făcut curios.

- Iată-l: „Când s-a născut Afrodita, zeii se ospătau. Și erau mulți acolo, între ei Poros. După ce au mâncat, iată, sosi și Penia, să cerșească ceva de la ospăț. Și ședea pe lângă uși. În vremea asta, Poros, amețit de nectar (căci vinul nu exista încă), ieși în grădina lui Zeus. Acolo, îngreuiat cum era, adormi. Atunci Penia, împunsă de propria ei lipsă, își puse în gând să aibă un copil cu Poros. Se culcă deci lângă dânsul și concepu pe Eros. Fiindcă fusese zămislit chiar în ziua de naștere a Afroditei, fiindcă in același timp el este prin natură îndrăgostit de tot ce-i frumos și fiindcă Afrodita este frumoasă, Eros se făcu însoțitorul și slujitorul ei plecat. Dar, ca fecior al lui Poros și al Peniei, iată ce soartă îl ajunse pe Eros. Mai întâii e pururea sărac și-i foarte departe de a fi delicat și frumos, cum îl socotesc mulți. Dimpotrivă, e aspru și murdar, e cu picioarele goale și fără culcuș; totdeauna se culcă pe pământul gol; doarme pe lângă porți, pe drumuri, sub cerul liber; într-un cuvânt, având firea mamei, el trăiește pururea cu lipsa alături. Pe de altă parte, semănând și cu tatăl, stă gata să prindă tot ce e frumos și bun; căci e viteaz, cutezător și-i încordat nevoie mare. . . . este la mijlocul drumului între înțelepciune și neștiință.”

*

Mitologia greacă nu este religie, ci literatură. Una de foarte bună calitate, care izvorăște din viață și se varsă în etică, constituindu-se astfel în cea mai pură filosofie. O filosofie adevărată, având ca subiect omul. Zeus nu este o divinitate; el este o sinteză a comportării conducătorilor, a unora reali, cei mai reprezentativi.

Cum au reușit grecii din antichitate să atingă acest nivel – cel mai înalt – al gândirii? În orice civilizație, gândirea se dezvoltă liber, dar pe o singură direcție. Ea devine astfel victima religiei pe care și-a amplificat-o de-a lungul vremii, până la absurd. La intersecția religiilor egiptene, mesopotamiene și europene, grecii au înțeles că trebuie să pună o limită imaginației necontrolate și să rămână în sfera raționalului. De aceea, mitologia lor este de fapt filosofie și tratează problemele vieții, prin exemple precum fabulele, unde întâmplările incită la meditație și au o morală. (Am menționat și religiile europene, fiindcă ele le erau cunoscute grecilor. Herodot, chiar dacă le ironizează pe unele, face astfel dovada că le cunoștea. Faptul că noi știm prea puțin despre ele, nu înseamnă că ele nu existau. Existau și erau foarte diverse.) Zeii nu sunt divinități, ci sinteze ale unor principii. Au caracter didactic, exemplificator.

Diversitatea este cea care generează sinteze și, prin ele, evoluția. În Imperiul Roman, dat fiind vastitatea lui, era permisă orice credință. Puterea intervenea doar împotriva cultelor ostile. Varietate confesiunilor din familia lui Montaigne (deși a trăit mai târziu) poate explica elasticitatea gândirii sale: tatăl său era un catolic, doi unchi făceau parte din ordine călugărești diferite, mama se trăgea din evrei spanioli, fratele lui și două surori se convertiseră la reformați (Raymond Trousson, Istoria gândirii libere). Progresul apare din diversitate, prin sinteza concepțiilor.

Pe de altă parte, orice evoluție atinge o culme, de unde, în mod inevitabil, urmează coborârea. Pentru a o evita, societatea preferă păstrarea statu-quó-ul deci stagnarea. „O credință, un rege, o lege” este sloganul unei asemenea situații. Grecii nu au făcut excepție dar, până să li întâmple contrariul, au strălucit. Au explorat mai multe culmi și, dacă a trebuit să coboare de pe vreuna, au făcut-o pentru a urca pe alta.

Mitologia nu este o religie, în sens clasic. Religiile pretind să crezi tot ceea ce se spune. Mit înseamnă poveste și nu spune nimeni că poveștile ar fi adevărate. Ca orice poveste însă, mitul transmite și el un mesaj. Mitologia este asemenea unei culegeri de fabule cu zei, unele la fel de inteligente ca fabulele cu animale. La grecii din antichitate, relația dintre credința în mit și discutarea lui era foarte liberă. Prometeu, spre exemplu, nu era doar prietenul oamenilor, fiindcă le-a adus focul, ci și un tip nedisciplinat față de Zeus, motiv pentru care comentariile grecilor pe această temă erau foarte aprinse. El a fost, în egală măsură, eroul negativ, pripit, care a acționat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. De aceea, el a fost mai curând un subiect de dezbatere, folositoare ca exercițiu de discernere între două obiective opuse. Zeus însuși îl acuză că a dat oamenilor focul fără să-i învețe ce să facă cu el, că l-a dat doar câtorva, care îl vor folosi doar pentru ei și împotriva celorlalți, că și el, Zeus, intenționa s-o facă, dar după o pregătire judicios gândită.

Desigur, în Atena existau și destui fanatici. Chiar și Socrate a fost acuzat că inventează noi zei și nu respectă credința în zeii oficial recunoscuți, deci tot un fel de religie. El vorbea însă despre un demon interior, care îl stârnește să gândească și să acționeze.

Iată deci câtă deosebire!... Dumnezeu se află în cer, unde nimeni nu poate verifica existența lui, în timp ce zeii se află în Olimp: un munte nu foarte înalt, pe care mulți oameni l-au urcat de nenumărate ori. Așezarea zeilor acolo este simbolică: un loc unde se ajunge greu, dar nu imposibil. Mitologia este metaforă; ea trebuie interpretată inteligent. Religia este o doctrină imposibil de verificat. „Crede și nu cerceta”.

Înainte de Creștinism, a apărut filosofia stoicilor. Ea n-a venit din senin. Grecia se prăbușea. Ca peste tot, ea s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul lor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast și plăceri – împrumutat din orient - goana după pradă și averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul. Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii grecești, dar - în același timp - a însemnat amurgul ei, încetarea creației. Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă. Epicur și alte câteva spirite înalte s-au retras din viața politică activă și au emis o filozofie individualistă. Aceasta a fost vremea nefericită în care înțelepții timpului s-au retras, sustrăgându-se dezbaterilor din ágora. Ei nu mai erau asemenea lui Socrate, care comunica cu oamenii nu doar pentru a-și face cunoscute ideile, dar și pentru a culege de la oameni problemele ce se cereau rezolvate. Probleme filosofice, bineînțeles. Căutarea fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ținta studiilor pentru stoici, iar abstinența a fost soluția. Cucerirea romană era de așteptat. Nu mai avea cine să apere Atena. Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma și împăratul ei, dar Grecia antică și filosofia ei deveniseră deja istorie.

Creștinismul este religia derivată din filosofia stoicilor: resemnează-te, renunță la plăceri în viață, că te vei bucura după moarte. Destinul nu este aprioric hotărât. Viitorul ți-l hotărăști singur, prin comportare. Viața ta are un început și un sfârșit. Ciclul veșnicei reîntoarceri a fost abandonat.

*

Pe străzile Atenei

- Îl vezi pe tipul din fața noastră?

- Cel în cămașă albă, care tocmai ne-a depășit?

- Da. E român.

- De unde știi?

- Poartă maieu pe sub cămașă.

- Înseamnă că este un adept al lui Socrate, amator de dialoguri maieutice.

- Doar că dialoghează de unul singur.

- Asta este una dintre condițiile filosofiei.

- Câți ani ai stat în Atena?

- Șapte.

- Șapte ani buni, șapte ani răi.

- Ăsta era un principiu al primilor coloniști din America de Nord. Se știa că, după șapte ani buni pentru agricultură, urmau șapte ani răi, așa că trebuiau să facă rezerve.

- Îi ajuta și statul. Dar tu, cum te simți acum, la răcoarea muntelui, după șapte ani la căldura Mediteranei?

- A Mării Egee. Răcoarea o suport. Se spune că nu există vreme rea, ci numai îmbrăcăminte neadecvată. Umezeala o suport mai greu. În rest, caut marea în golul acestei scoici.

- E prea frumoasă, ca să cred că ai cules-o de pe plajă. Sunt sigur că ai cumpărat-o.

- Nici măcar! Am moștenit-o de la mama, care cred că a primit-o de la cineva, fiindcă ea n-a fost nici măcar pe litoralul românesc

- Iar scoica nu e de pe meleagurile noastre. Poate dacă asculți prin ea vuietul vântului și al valurilor, afli de unde provine.

- L-ai citit pe Coșbuc. Nunta Zamfirei: Prin vulturi vântul viu vuia.

- Am citit, dar nu-mi amintesc asta.

- Se dădea ca exemplu la școală pentru muzicalitatea poeziei:

Voinicii cai spumau în salt;

Și-n creasta coifului înalt

Prin vulturi vântul viu vuia,

Vrun prinț mai tânăr când trecea . . .

- E vorba despre sunetul vântului ce trecea prin coiful călărețului medieval.

- Exact.

- Înțeleg că ți-au plăcut grecii.

- Da și nu. Să nu confundăm însă grecii din antichitate, cu filosofia lor, cu cei de azi, marea majoritate ignoranți.

- Mă surprinde ce spui.

- Să nu te mire. Iată un exemplu de manipulare. Mă aflam în Atena, când a avut lor o mare manifestare împotriva încercărilor guvernului de reducere a datoriei statului față de Fondul Monetar Internațional, bănci și celelalte instituții financiare, la care Grecia se îndatorase peste măsură. Celor săraci nu ar fi avut ce să le ia, astfel că măsurile îi vizau pe cei mai bogați cetățeni: oameni de afaceri, pensionari cu pensii enorme etc. Cine protesta? Ei bine, ceilalți! Iată ce înseamnă o manipulare eficientă. Persoane care nu erau vizate sub nici o formă de măsurile preconizate au ieși în stradă să manifeste violent – pentru că asta știu să facă ei cel mai bine – în sprijinul celor pe care în mod normal erau acuzați de corupție și altele.

- Pentru greci nici nu e de mirare. Războiul civil din anii 1946-1949, soldat cu mii de victime, a fost tot efectul unei manipulări. În timpul celui de al doilea război mondial, Anglia – interesată de poziția strategică a Greciei – a susținut mișcările de partizani împotriva ocupației naziste. Am văzut asta și în câteva filme. Fostul URSS nu s-a implicat. Era prea ocupat cu luptele de pe continent. Nu am văzut asemenea producții cinematografice realizate de URSS, deși în anii de după război am fost intoxicați cu filme despre eroismul ostașului sovietic împotriva trupelor germane. Situația s-a schimbat însă după învingerea Germaniei. Pe de o parte, câțiva dintre șefii grupelor de partizani doreau să obțină slujbe importante, unii chiar să devină conducători ai statului. Nu puteau deveni toți șefi ai guvernului, președinți etc, astfel că a apărut disputa politică. Se știe că, în materie de invidie, grecii sunt ași. În ceea ce privește intriga și propaganda, supremația o deține politica externă a rușilor. I-a instigat pe unii împotriva altora și, de aici, războiul civil. De data aceasta aveau și resursele economice necesare. Orice propagandă are nevoie de o paradigmă. La vremea aceea, antagonismul dintre comunism și capitalism era la modă, iar consecința simplă și imediată. Cei susținuți de Anglia erau reprezentanți ai exploatatorilor, în timp ce URSS-ul ara animatorul celor exploatați. Fapt este că și astăzi, există mai mulți comuniști convinși în Grecia decât în Rusia, unde cetățenii au suportat această tristă experiență pe pielea lor și s-au vindecat. Ajutorul militar se efectua prin intermediul Iugoslaviei, iar războiul civil a durat până când Stalin s-a certat cu Tito. Motivul disputei lor a fost cu totul altul, iar colaborarea privind sprijinul războiului civil din Grecia nu mai putea dura.

*

Fiecare crede că datinile lui sunt mai bune decât ale altora. Și nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. O aflăm chiar de la Herodot, într-o traducere în limba română de pe la o mie șase sute, găsită de Nicolae Iorga la mânăstirea Coșula din județul Botoșani și publicată de el la Vălenii de Munte, în 1909: „Pentru că, de ar întreba niștine pre toți oamenii, să-ș aliagă pravile, dintru atăta lume să-și ie, adivărat lucru iaste cum cineși a’ lui ar lua și ar alege. Și, așa, cu toții găndind cum a’ lor sănt mai bune pravile și obicei, deci, cu adivărat lucru iaste cum, numai cine va fi nebun își va răde după aceste lucruri. Iar, cum toți oamenii găndesc într’acest chip, putem cunoaște și cu aceasta lucru.” – Herodot, Cartea a treia, Thalia 39, pagina 162. Iată și o traducere mai recentă, prescurtată și adaptată limbii române modernă, publicată de editura Humanitas: „Dacă s-ar găsi cineva care să-i pună pe toți oamenii din lume să-și aleagă cele mai bune datini din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege tot pe-ale lui, într-atât sunt încredințați toți că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune.” – Herodot, Istorii, Thalia XXXVIII, Editura Humanitas, pagina 143.

*

- Știi de ce grecii freacă comboloiul toată ziua?

- Ce-i ăla comboloi?

- Mai multe bile, cam de un centimetru diametru, înșirate pe un șnur sau lanț circular cu o rază de aproximativ 15 centimetri, pe care grecii le rotesc de pe o parte pe alta a palmei.

- Un fel de mătănii.

- Da, cu deosebirea că mătăniile se manipulează calm, schimbând pe rând cu degetele bilele una câte una, în timp ce comboloiul se rotește cu totul de pe o parte pe alta a palmei. Mișcarea este nervoasă, specifică firii grecilor.

- Am înțeles. Îmi amintesc chiar că am văzut în filme. Presupun că poate fi ieftin, dar și foarte elegant și scump. Acum poți să-mi spui și poanta, fiindcă presupun că este o poantă.

- Deoarece nu muncesc, nu știu ce să facă cu mâinile și atunci învârt comboloiul.

- În timp ce îmi explicai, am citit pe un afiș cuvântul prosfóra. Ce înseamnă?

- Prosforá (προσφορά). Înseamnă „Ofertă”. Constat că știi deja să citești.

- Literele le-am învățat încă din școală. Cuvintele nu le înțeleg, dar uite că deja le pot ghici înțelesul: pro-sfora, adică te trage pe sfoară.

- Perfect. Ai intuit sensul și subînțelesul fără dicționar.

*

În marea lor majoritate, politicienii sunt și au fost niște netrebnici. Nu doar acum și în România, ci peste tot și dintotdeauna. O platitudine, desigur! O știe toată lumea, începând cu politicienii înșiși. Nu știu dacă termenul „netrebnic” vine de la netrebuincios, incapabil să execute cum trebuie vreo treabă, că doar se află în treabă sau altele asemănătoare. Pentru mine, netrebnicul rămâne un individ abject, mârșav, dar în cazul liderilor politici, trebuie să adaug și o oarecare istețime, folosită în special pentru manipularea maselor și a luptelor între ei, pentru putere.

Atribuirea acestei etichete politicienilor mi-a fost sugerată de relatarea lui Herodot în „Istorii” ”. El ne povestește – cu mult umor – modul fraudulos prin care Peisistratos (Pisistrate) a ajuns la putere și nu o dată, ci de două ori. Da, celebrul Pisistrate, cel care „a înfăptuit o serie de reforme, care au contribuit la înflorirea economică, socială, politică și culturală a Atenei, punând bazele hegemoniei ateniene din secolul 5 î.H.”(cf. DEX) a fost un farsor. Prima dată, profitând de neînțelegerile politice din interiorul Atenei, apare ca rănit, scăpat din mâinile unor dușmani imaginari, care doreau să-l ucidă. În fața poporului, prin fapta lui „vitejească”, încearcă și reușește să-și etaleze calitățile de conducător. Accede astfel la conducere, dar este repede îndepărtat. A doua oară, este chiar mai teatral. Se însoțește cu o prostituată înaltă și frumoasă, echipată cu coif, lance și scut, pe care o prezintă ca fiind însăși zeița Atena. De necrezut pentru noi, cei de azi, atenienii au intrat în cursă și Pisistrate, revine la putere. Nu mă credeți? Iată declarația originală al lui Herodot: „În sămințiia Pieanienilor era o fimei, pre nume Fii ; de lungă era 4 coți fără trei degite, și la față frumoasă. Pre această fimei, înbrăcându-o cu platoșă, și suindu-o într’un car, și podobindu-o cum ar arăta mai bine, au purces spre cetatea Athinei, trimițind înnainte veste cum să spue la cetate așă: <O Athinieilor, priimiți cu inimă bună pre Pisistrat, pre carile singură Athina îl cinstea mai mult decât pre toți oamenii, și-l aduce la turnul ei>.”- Herodot, Cartea I, Clio 60, aceeași traducere, publicată de Nicolae Iorga la „Tipografia Neamul românesc”, Văleni de munte (pagina 24)

Aici trebuie făcută o precizare: nu este vorba despre prostimea din Atena, ci despre elita ei, căci ea a fost cea care a decis alegerea lui Pisistrate. Evenimentul s-a întâmplat în anul 561 î.H. Democrația încă nu apăruse. Clistene, considerat tatăl ei (mamă nu a avut), se va naște abia în 565 î.H. iar motivația lui au fost una de strategie politică. Atena era împărțită în trei categorii de cetățeni, în funcție de avere. (Sclavii nu intrau în discuție.) Aristocrația conducătoare era formată din cei din prima categorie, cei mai bogați. Fiind puțini, făceau ce doreau, dacă nu se certau. <<Certurile dese explică și frecvența mare a schimbărilor politice, ceea a permis filosofilor vremii să analizeze și descrie evoluția regimurilor politice printr-un ciclu infinit al conducerii de către unul, câțiva sau mai mulți lideri, respectiv monarhie, aristocrație și democrație (numită și demagogie), între ele fiind tot atâtea faze declasate: tiranie oligarhie și anarhie (Aristotel, Politica, cartea III, capitolul V)>>. Clistene, nobil și arhonte (conducător), ce făcea și el parte din elită, a dorit să reducă puterea clicii ce se afla în frunte și, pentru a crea o concurență, a coborât limita averii primei categorii, mărind astfel numărul arhonților. Astfel, coborând cu puțin a pragului bogăției pentru cei admiși la conducere, a reușit să diminueze tirania instituită de grupul restrâns de arhonți, ce ducea o politică nefastă la vremea aceea. Fiind ceva mai mulți, grupul inițial nu mai era majoritar. Tot el a introdus termenul ‚isonomia’, de la isos=egal și nomos=lege, deci de egalitate a cetățenilor în fața legii.

Suntem deci foarte departe de democrație în accepțiunea noastră, pentru că inepția votului universal chiar și pentru președintele țării a apărut abia în epoca modernă.

Adevărul este că termenul „democrație” (demoú kratoúsa chair – a poporului suverană mână) a fost inventat de Eschil, pentru piesa Suplicantele.

Sunt convins că, peste ani, urmașii noștri se vor declara la fel de nedumeriți față de naivitatea noastră, care ne lăsăm manipulați cu lozinci din zona „drepturile omului”, democrația și altele de genul acesta. În această tristă situație, trebuie să recunoaștem că manipulatorul este mai inteligent decât manipulatul, și deci nu noi, cei etichetați deștepți în copilărie și îndrumați către profesiuni serioase, suntem cu adevărat deștepți, ci tocmai ei, cei care au știut să se descurce pe alte căi. Morala? Se pare că de vină sunt criteriile de apreciere ale adulților asupra copiilor și educația eronată. Explicația este simplă: cei care se ocupă de educație fac și ei parte din categoria celor care se cred deștepți, în baza unor criterii eronate, tot de ei stabilite.

Soluția este și ea simplă, dar numai din punct de vedere teoretic. Practic, miile de ani ai evoluției societății omenești dovedesc că nu e nimic de făcut. Și totuși, în unele zone și pe timp limitat, lucrurile au mers bine. S-a întâmplat acolo unde liderii politici erau obligați să respecte legile – scrise sau nescrise – și mai ales o tradiție, ce nu putea fi eludată. Așa ar trebui definită civilizația, dar manipulatorii vor ști să evite asemenea disfuncționalități ale unei societăți ce funcționează foarte bine din punctul lor de vedere.

*

Geta: Ce bună e o țigară la aer curat!

Anca: Că bine zici!

Diana: Și în liniște . . .

Geta: Pare ciudat să vorbim de liniște, noi fetele, în contrast cu George, care vorbește singur înăuntru și ceilalți se fac că-l ascultă.

Anca: Unii chiar moțăie.

Geta: Să nu fim rele. Sunt și câțiva interesați printre ei, care ascultă cu atenție.

Anca: Acum tu îi iei apărarea lui George. Se cunoaște că sunteți rude.

Geta: De unde-ai mai scos-o și pe-asta?

Anca: Păi, aveți o ascendență comună: pe Geea, zeița pământului.

Diana: Drăguț!

Geta: Cred că, dintre noi doi, eu și George, eu sunt singura cu picioarele pe pământ, în timp ce el doar bate câmpii cu filosofia lui.

Anca: Bate câmpii, deci tot pe pământ umblă.

Geta: În loc să-l lucreze, să-și onoreze numele. George vine de la Gheorghe, cel care lucrează pământul, adică agricultor.

Diana: Înțelesul expresiei românești „a bate câmpii” este acela cu umblă hai-hui, fără rost, hălăduiește.

Geta: Mulțumim pentru precizare, doamnă profesoară.

Diana: Iertare! Voiam să spun că nu bate pământul, fiindcă ar însemna că o bate chiar pe mama lui.

Anca: Ceea ce înseamnă că nici nu-l lucrează, deci nu este chiar un agricultor.

Geta: Hai c-a început să-mi placă: Gheorghe este agricultor iar George este culegător. E deci mai aproape de starea lui naturală.

Anca: Am zis eu că îi iei apărarea. Ce mai, sunteți rude.

*

Brainstorming ancestral

Strabon: „Ei (perșii) discută despre problemele cele mai importante bând și consideră că hotărârile luate în aceste condiții sunt mai trainice decât cele luate postind”. (Franz Cumont, Perșii)

Herodot, mai atent, precizează însă că, după beție, se întâlneau a doua zi și, treji fiind, abia atunci hotărau dacă vreuna dintre ideile năzdrăvane din timpul chefului poate deveni decizie definitivă.

Iată textul, din cartea menționată, cea găsită de Nicolae Iorga și despre care știm doar că traducătorul a fost plătit de Ianachi Buzilă Logofătul.

Cartea 1, 133 - „Aceștia așă le țin, iar, cănd să înbată, au obiceiu de sfătuesc care lucruri le sînt mai de treabă, și, care sfat vor alege atunce, doă zi, fiind treji, apoi mai marile casii unde vorbea, le aduce sfatul acela ce au sfătuit, la mijloc. Și, de le place și la trezvie, îl fac acela lucru, iar, de nu, apoi îl lasă. Și, iarăș, ce vor socoti la trezvie și vor sfătui, cănd sînt beți, iarăș socotesc acela lucru”. (pagina 57)

De ce am intitulat textul brainstorming ancestral? Pentru că hotărârile luate le beție se practică și azi. Diferența e că verificarea lor a doua zi nu se mai obișnuiește.

*

- Nu știu cum o fi pentru localnici, dar mie, ca turist, îmi place Atena mai mult decât Roma.

- Spui asta ca să-mi faci mie plăcere? Cum poți să compari sutele de monumente ale Romei cu cele câteva de aici? Și arta, de care e plină Italia și mai ales Roma, unde o găsești în Atena? Toată Renașterea este în Italia. Primul pictor Grec remarcabil a fost El Greco, în secolul 16, iar el s-a făcut cunoscut în occident.

- La Roma, tocmai aglomerația de monumente te sufocă. Nu poți să le asimilezi pe toate. Sunt prea multe și rămâi la un nivel superficial. Ca orice turist, faci fotografii și mergi mai departe, de parcă fotografiile te-ar ajuta să înțelegi mai târziu ce n-ai înțeles când erai acolo.

- Poate că ai dreptate. Tu știi mai bine, că tocmai ai venit de acolo. Eu n-am fost niciodată la Roma, așa că nu îndrăznesc să te contrazic.

- Aici, în Atena, sunt doar câteva monumente importante, dar fiecare are istoria lui, pe care o afli imediat . . .

- Asta dacă te documentezi.

- Evident. Eu vorbesc despre cei care fac turism inteligent. Ce vreau să spun este că, dincolo de istorie, pietrele astea îți conduc gândul la mitologie și, mai ales, la gândirea filosofilor antici. Îmi aduc aminte de o cunoștință, care ne-a vizitat în urmă cu vreo trei ani, împreună cu fiicele ei. Știam că ea nu are preocupări culturale, dar pentru fete m-am gândit că este folositor să viziteze Acropole.

- Chiar și pentru ea. Ar fi fost penibil ca, după ce a vizitat Atena, în discuțiile cu prietenii, să afirme că nu știe nimic despre Acropole.

- Ei bine, acum știe: - „niște pietre” – a afirmat după ce a coborât. Ce-i drept era cald iar urcatul și coborâtul treptelor a obosit-o.

- E clar că nu făcea parte din categoria turiștilor inteligenți.

- În nici un caz. O interesa mai mult să-și cumpere o rochie deosebită, fiindcă urma să meargă la o nuntă.

- O caracterizare mai bună pentru acest gen de turiști nici că se putea.

- Revenind la monumente, îi apreciez pe greci, pentru că știu să le valorifice.

- În ceea ce îi privește pe edili, ai dreptate. În ceea ce îi privește însă pe grecii obișnuiți, expresia răutăcioasă „Frumoasă țară, păcat că-i locuită” se potrivește aici mai bine ca oriunde.

- Nu ești cumva puțin răutăcios? Dacă n-ar fi fost mâna omului, aici ar fi doar piatră, așa că sintagma „frumoasă țară” nu se susține. În schimb, toată vegetația asta este plantată și întreținută de oameni. Privește această explozie florală din fața noastră. Nu am văzut așa ceva nicăieri pe unde am umblat.

- Și ai umblat ceva.

- Trebuie să mă explic. Cum îți spuneam, am toată admirația pentru edili. Evident că sunt și oameni gospodari, dar o astfel de idee nu poate fi generalizată. Am aflat că fiecare bloc de locuințe plătește un grădinar, care se ocupă de vegetația din fața imobilului, chiar dacă are doar câțiva metri pătrați. Locatarii nu fac nimic în acest sens. Ei doar plătesc, fiindcă este obligatoriu.

- Uite! Avem acum la îndemână un exemplu relevant. Trecem chiar pe lângă el. Privește acest panou indicator. În fiecare intersecție există câte două asemenea panouri, în colțuri opuse. Le găsești în orice intersecție de străzi, oricât de mică. Ar trebui să vezi numele străzilor pe el, dar pe acesta sunt lipite atâtea hârtii că nu poți distinge nimic.

- Să ne uităm pe celălalt.

- Oh! Acesta este mâzgălit cu vopsea albă. Cineva și-a bătut joc.

- Deci edilii și-au făcut datoria. Oamenii, în schimb, au distrus. Și mai e ceva: ai să observi că numai partea pe care este scrisă denumirea străzilor este afectată. Partea opusă este întotdeauna curată.

- Probabil că cei ce au lipit hârtiile, care sunt mici anunțuri, un fel de mică publicitate, s-au gândit că aceasta este partea citită de către cei ce vor să afle numele străzii și citește astfel anunțul lui.

- Raționament greșit. Anunțurile nu sunt făcute pentru localnici. Ei cunosc străzile pe care circulă, deci nu privesc asemenea panouri, ele sunt destinate celor ce nu cunosc cartierul.

- Nu i-am considerat niciodată pe greci foarte deștepți.

- Eroare! Mai mult chiar, panourile sunt astfel orientate, încât să poată fi citite de către automobiliști. Aceștia, însă, nu ar putea citi anunțurile, care sunt prea mici. De pe trotuar se vede doar partea din spate a panoului, unde ar trebui puse afișele, dar – curios – nu le lipește nimeni acolo.

- Mai e ceva: unele panouri sunt doar mâzgălite.

- Aici cred că funcționează xenofobia. Cum spuneam, aceste panouri nu sunt de folos localnicilor.

- Și de ce administrația nu ia măsuri? Pe afișe scrie adresa sau numărul de telefon al autorului. El este deci foarte ușor de identificat.

- Pentru că orice cetățean este un alegător și grecilor le-a intrat în cap democrația. Aleșii nu vor să-și piardă electoratul.

- Așa o fi, dar nu trebuie pedepsită toată lumea. Câteva exemple ar fi suficiente.

- Ei nu vor să riște nimic.

- Spunea cineva că democrația este o pandemie, dar în unele locuri are efecte chiar mai grave.

- Iar Grecia este unul dintre aceste locuri. De aici li se trag toate necazurile. Încă după ce au fost eliberați de sub turci și au devenit independenți, ajutoarele primite le-au risipit, mituind alegătorii și nu pentru dezvoltarea unei economii solide.

- E clar! Oamenii s-au învățat să primească fără să facă nimic, iar această mentalitate îi împiedică și azi să gândească corect.

- Perfect. Exact așa este.

- Știu că ai scris prin cărțile tale despre asta, am citit, dar acum mă conving pe viu, ca să zic așa.

- De unde se vede că experiența este mai tare decât ceea ce e scris negru pe alb.

- Da și nu! Experiența este interpretabilă, iar rezultatul depinde de fiecare individ, în timp ce litera tipărită se presupune că aparține unui om cultivat, care ar trebui crezut. Din păcate, cititorul este cârcotaș și nu are întotdeauna încredere în logica autorului.

- Și bine face. El trebuie să interpreteze, nu să se lase îndoctrinat.

- Mai ales în zilele noastre, când numai cine nu vrea nu scrie.

*

Mitologia altora

Hitiții nu au urmași printre civilizațiile moderne, motiv pentru care sunt minimalizați. Mitologia lor –foarte puțin cunoscută – are însă asemănări izbitoare cu alte mitologii, cu cea greacă mai ales. O analiză cronologică serioasă arată că hitiții i-au influențat pe vecini, și nu invers. Iată un mit hitit, relatat de Constantin Daniel în Studiu introductiv la „Gândirea hitită în texte” (Editura Științifică 1986), pagina 127: „Alalu era rege în ceruri. El stătea pe tronul său și puternicul Anu, cel dintâi dintre zei, stătea aplecat la picioarele lui și îi dădea un potir ca să bea. Alalu a domnit în ceruri vreme de nouă ani, dar în al nouălea an Anu se răsculă împotriva lui Alalu și îl birui, iar cel învins fugi ascunzându-se sub pământ (în Infern). Anu se așeză pe tron, iar puternicul Kumarbi îl slujea și se apleca la picioarele lui. Anu domni doar nouă ani, căci în al nouălea an Kumarbi porni la luptă împotriva sa și îl birui. Anu fugi ca o pasare în ceruri, dar Kumarbi apucă un picior al lui și îl împinse jos la pământ, mușcă din membrul sau viril și râse apoi foarte bucuros. Dar Anu se întoarse spre el și îi zise: <<Nu te bucura de ce ai înghițit, … Sămânța a trei zei puternici am sădit-o în pântecele tău!>>”. Asemănarea cu Uranus, Kronos, Zeus, așa cum sunt ei prezentați de Hesiod, este evidentă.

*

Primii gânditori greci, chiar dacă s-au afirmat în Atena, provin de pe coasta anatoliană sau din insulele apropiate:

- Tales, Anaximene, Anaximenes din Milet;

- Heraclit din Efes;

- Pitagora din Samos;

- Herodot din Halicarnes;

- Hipocrate din Cos.

Prin ei s-a transmis gândirea Orientului mijlociu și – din aproape în aproape – cea egipteană.

Atena era cea mai puternică cetate, așa că ei veneau acolo la fel cum, în zilele noastre, se pleacă în Statele Unite ale Americii.

*

Dezavantajul unor avantaje

Se știe că Dumnezeu a răspândit inteligența în mod uniform pe toată suprafața pământului și nu e vina lui că oamenii s-au concentrat în câteva zone. Dacă, uneori, am unele îndoieli, acestea dispar imediat ce privesc filme documentare despre ultimele războaie și constat că avantajele tehnice au fost invers proporționale cu deșteptăciunea comandanților militari și că doar puterea economică a învins întotdeauna. Inteligența nu a reușit să-și facă loc. Etichetarea unor descreierați drept „genii militare” doar pentru că au știut să profite de o conjunctură politică nefastă – generată de alți politicieni fără minte – dovedește doar faptul că oamenii se lasă manipulați de cei mai proști decât ei, dar mai abili ca manipulatori.

Cât despre rolul tehnologiei, îmi amintesc discuțiile imaginare dintre Dumnezeu și Prometeu, la modă pe vremea grecilor din antichitate. Era vorba, de fapt, nu atât de o discuție, ci de reproșurile aduse celui ce a dăruit focul omenirii, fără să se gândească la consecințe. „Zeus către Prometeu: Le-ai dat oamenilor beția victoriei și atât. Știu ei ce să facă cu focul, până nu-i înveți? Unii vor ști. Dar aceștia sunt cei putini. Și ei vor deveni tiranii celor care nu știu și care le vor deveni șerbi inconștienți. Ai dat focul câtorva; eu doream să-l dau tuturora. Desigur că și tu o doreai, dar firea ta aprigă și nepotolită nu te-a lăsat să faci treaba cu măsură și să o faci în așa fel, încât să fie bună. Și m-ai încurcat.” – (Pan V. Vandoros. Grecia cu și fără zei)

Da, orice faptă, orice proiect, orice doctrină – fie ea și religioasă – trebuie privită sub toate aspectele, nu doar prin prisma unor avantaje imediate. Constatăm azi că multe dintre avantajele tehnologice, consecințe ale dezvoltării științelor, sunt dăunătoare într-o măsură cu mult mai mare decât s-a crezut inițial.

*

În antichitate greacă, cunoașterea (știința) și frumosul se aflau pe un traseu comun, iar cele mai apreciate descoperiri erau legile naturii, prin care se constata armonia ei. „Frumusețea este corespondența justă a părților între ele și cu întregul”. Pe culmi era, evident, matematica. Cu timpul, această simbioză s-a diminuat până aproape de dispariție. Doar câțiva aleși au rămas să se bucure de frumusețea gândirii. Fizicianul atomist Werner Heisenberg, spre exemplu, filosofând asupra apropierii de concepție dintre Pitagora și Kepler, s-a oprit asupra sunetului produs de oscilațiile coardelor unor instrumente muzicale, pe care o compară cu rotația planetelor în jurul soarelui. Matematicianul Grigore Moisil a fost un om de spirit greu de egalat și lista poate continua.

*

În Grecia antică, tinerii erau apreciați în primul rând pentru frumusețe. Stau mărturie dialogurile socratice ale lui Platon, în care aproape toate discuțiile au în centru un tânăr frumos. Rezultă că aceștia erau favorizați și ajungeau astfel în poziții sociale înalte. Un om frumos poate fi și deștept, dar nu este obligatoriu. Rezultă că selecția pentru staff-ul din Grecia antică se făcea după un criteriu nepotrivit.

În România de azi este la fel, dar din alte motive.

Arta ca meșteșug și meșteșugul ca artă

La o expoziție colectivă de artă plastică

- Acum, că suntem singuri, poți să-mi spui părerea ta sinceră despre expoziție și expozanți.

- Despre expoziție, da. Despre expozanți, mai puțin. Pe unii nu-i cunosc deloc, pe alții doar din vedere...

- Nu te eschiva. Știu că pe cei mai mulți îi cunoști chiar bine. Ai chiar și opinii ferme față de unii.

- Da, fiindcă ne întâlnim la asemenea evenimente și, de ce să neg, am într-adevăr opinii față de unii, dar nu am chef să vorbesc acum despre ei.

- Bun! Despre expoziție atunci, deși mă îndoiesc că poți fi sută-la-sută obiectiv când apreciezi pictura unor cunoscuți.

- Nici nu pretind. Oricum, eu exprim doar opinii personale și nu dau verdicte, așa că sunt subiectiv prin definiție.

- E bine că ai precizat asta, deși pentru mine, ca neofit, părerea ta contează. Deci!

- Păi, este o expoziție mică . . .

- Datorită sălii.

- Nu numai. Și dacă sala ar fi fost mai mare, exponatele ar fi fost aceleași, fiindcă expozanții sunt membrii filialei locale a Uniunii Artiștilor Plastici și expun realizările lor din ultimul an. Este o expoziție anuală. Fiecare a participat cu unul, maximul trei tablouri.

- Din câte știu eu, membrii sunt cu mult mai mulți.

- Presupun că cei mai mulți au considerat că nu au ce expune, nu au dorit, sau lucrările lor nu au fost acceptate.

- Asta explică multe, dar hai să vorbim despre ceea ce există, adică despre tablourile pe care le-am văzut. Pe mine mă interesează mai puțin activitatea pictorilor brașoveni; eu vreau doar să mă instruiesc. De aceea te întreb pe tine, că te cunosc, ce părere ai despre ceea ce se vede pe simezele din această sală.

- Diversitatea exponatelor este atât de mare, încât este aproape imposibil să vorbim la general. Sunt pictori diferiți și, evident, ei au stiluri diferite.

- Mie mi-au plăcut cele trei tablouri realiste, de pe peretele din stânga, cum intri în sală. Uite că am și eu o opinie, deși nu mă pricep.

- Afirmația cu priceputul nu stă în picioare. Arta se adresează sufletului, nu rațiunii, deci trebuie să placă celor sensibili la așa ceva și nu celor ce o evaluează după un set de norme artificiale. Nu confunda ceea ce exprimă cu ceea ce reprezintă un tablou. El poate reprezenta portretul unui bărbat, spre exemplu. Dacă tabloul este bun, figura bărbatului exprimă un sentiment: tristețe, veselie etc. Valoarea tabloului constă în ceea ce exprimă și nu în eventuala asemănare cu originalul. Pentru asemănare există fotografii. Nu știm și nu ne interesează dacă portretele lui Rembrandt seamănă sau nu persoana pictată. Intră în zona artei ceva care are valoare estetică.

- Îmi place cum zici.

- Și mie mi-au plăcut tablourile alea și o cunosc destul de bine pe pictoriță. Este o femeie cu sufletul curat, sinceră în ceea ce face.

- Mă bucur că am nimerit-o.

- N-ai nimerit-o. Ai fost doar sincer și curajos să-ți exprimi opinia.

- Nu îndrăznesc însă să vorbesc despre ceea ce am văzut pe peretele opus.

- Acolo erau expuse tablouri mai puțin figurative, unele chiar abstracte.

- Ți-au plăcut?

- Unele da, altele nu. Asemenea tablouri trebuie judecate altfel. Pictura abstractă nu reprezintă nimic și, de aceea, nu poate exprima ceva. Ea este doar decorativă, ornamentală. Poate încânta ochiul. Doar atât. Nu trebuie să cauți explicații. Ți-a plăcut? E bun! Nu ți-a plăcut? Nu căuta ceva ce nu există. Tabloul nu e bun.

- Am vorbit despre tablourile mai măricele, dar cele mai multe sunt mărunțele. Parcă nici n-aș putea să le numesc tablouri.

- Sunt lucrări de grafică.

- Și ele cum trebuie judecate?

- Mai bine lasă-le nejudecate. Mulți dintre autori sunt profesori de desen și ei se limitează la grafică. La școală, pe tabla din sala de clasă nici n-ar putea face altceva.

- Aici te contrazic. Am fost și eu elev și îmi amintesc de cele câteva ore de desen. Au fost puține, doar la începutul anului, și ne-am bucurat mai târziu, pentru că profesorul a dispărut și noi aveam o fereastră liberă între doua ore. A apucat să ne predea ceva despre perspectivă și nu mai știu ce. Acum, îmi pare rău. Consider că, din punct de vedere estetic, sunt ne-educat. Și nu este nevoie ca profesorul de desen să se limiteze la a desena pe tablă. El poate exemplifica prin proiectarea imaginilor pe un ecran sau...

- Într-adevăr, astăzi există multe alte mijloace. Nu mai e ca acum o sută de ani.

- Nu sunt eu chiar atât de bătrân, dar ai dreptate, deși chiar și atunci putea să vină cu albume de artă și să vorbească elevilor despre istoria artei. Ce-i drept însă, nu-i rău ca elevul să învețe să deseneze, dar consider că este mai important să fie educat din punct de vedere estetic. De desenat poate să învețe mai târziu, așa cum învață să șofeze, să-și deschidă un cont la bancă și toate celelalte.

- Există profesori care chiar fac asta. Din păcate, cam puțini

- Bun. Revenim la expoziție. Impresia de ansamblu?

- Nu poți avea mari pretenții. „Numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevație spirituală.” Este un citat.

- De unde?

- Din Ruskin.

- Ăsta cine mai e?

- Ar fi bine să-l știi, dacă tot te preocupă estetica. A fost un celebru critic de artă de prin secolul 19, care i-a influențat mult pe cei preocupați de estetică.

- Nu e cam de demult?

- Ba da, dar unele idei rămân valabile și dacă au fost spuse în urmă cu mai multe mii de ani.

- Da! Socrate, Platon și ceilalți. În pictură însă, marile curente au apărut mai târziu: impresionism, expresionism, cubism, dadaism etc.

- E adevărat. La vremea lui, pictura engleză era dominată de Reynolds și Thomas Lawrence, dar apăruse Constable și – mai ales – Turner. El, Ruskin era un nonconformist așa că a emis și idei avangardiste.

. . .

Comentarii după

„Era în pragul amurgului și mergeam acasă cu cutia de culori, după ce făcusem un studiu, căzut încă pe gânduri și prins de amintirea muncii împlinite, când am văzut deodată pe peretele un tablou de o extraordinară frumusețe, strălucind de o lumină lăuntrică. Am stat fără suflare, apoi m-am apropiat de tabloul-rebus, în care nu vedeam decât forme și culori și al cărui conținut îmi era neînțeles. Am găsit repede cheia rebusului: era un tablou al meu, agățat pe dos. A doua zi de dimineață am încercat să regăsesc la lumina zile impresia din ajun, dar n-am reușit decât pe jumătate. Chiar și pe dos puteam regăsi obiectul, și pe deasupra îmi lipsea lumina crepusculară.” Semnează Wassili Kandinsky, unul dintre pionierii artei abstracte. Putem înlocui introducerea cu una mai realistă, și anume faptul că se întorcea beat de la cârciumă, dar urmarea este relevantă pentru țelurile expresionismului.

Cu această evoluție a artei, tot omul se întreabă pe bună dreptate: care îi va fi viitorul? (Que será, será / Whatever will be, will be / The future's not ours to see / Que será, será / What will be, will be?) Deși publicul este ignorat, constatăm că, în timp, „fovii” au fost îmblânziți, impresioniștii au fost contracarați de expresioniști și, în general, orice exces a fost anulat de spiritul de echilibru al oamenilor. Rațiunea își spune cuvântul. Cu alte cuvinte, cel ignorat – publicul – este cel care decide, dar numai după ce a asimilat toate excentricitățile, evoluând astfel și el. Dacă un curent artistic moare cu timpul, gustul publicului nu poate să moară, dar se metamorfozează continuu.

*

Ana: Noi, românii, mai apropiați fiind de Rusia, ar trebui să spunem „bâstro” și nu ‚bistrou’.

Bebe: Cu â din a sau cu î din i?

Coca: Cu î din s, de la Stalin, că el ne-a învățat că . . .

Bebe: Termenul o fi el rusesc la origine, dar vine din Franța.

Ana: Da, știu; imigranții ruși, fugiți după revoluția bolșevică, au înființat fast-food-uri avant la lettre, cu această denumire. În rusă, „bâstro” înseamnă „repede”.

Bebe: Să fi fost asta prima denumire a mini-restaurantelor unde se mănâncă frugal și repede?

Ana: Nu știu. S-ar putea.

Coca: Nu vă ambalați, că sunteți pe o pistă greșită. Cuvântul este pur franțuzesc. Cât timp vă puneați voi la încercare cultura lingvistică, m-am uitat pe tabletă, că tot era deschisă și m-am informat. Uite ce scrie: „Etimologia cuvântului este neclară și se presupune că provine dintr-un regionalism: bistro, bistrot, bistingo, bistraud, bistouille sau bistrouille. Prima folosire atestată a cuvântului apare în 1884. Potrivit unei etimologii populare a cuvântului, acesta datează din perioada ocupării Parisului de către trupele ruse după Războaiele Napoleoniene. Această etimologie este respinsă, datorită decalajului de 69 de ani dintre originea propusă și prima atestare documentară.”

Ana: Unde ai găsit asta?

Coca: Pe Wikipedia.

Bebe: Ce decalaj de 69 de ani? Față de ce?

Coca: Ah, uite alături o imagine. Dedesubt, scrie: „Placă prezentând legenda originii cuvântului „Bistro” în place du Tertre nr. 6, Paris”. N-am înțeles toate cuvintele, dar începutul și sfârșitul sunt edificatoare: 30 martie 1814, și a 180-a aniversare.

Bebe: Foarte clar! 1917 minus 1814 fac 103 și nu 69. Oricum, n-are mare importanță. Fapt e că francezii își revendică denumirea. Dar hai să vedem și varianta engleză. Românii pot fi subiectivi.

Coca: Hm! Cam tot așa. Aproape identic. Se pare că românii au tradus din engleză. Ah! Ceva interesant, ce românii n-au mai tradus: „a small restaurant, serving moderately priced simple meals in a modest setting with alcohol. Se pare că ai avut dreptate. Alcoolul îi trădează originea rusă.

Bebe: Te înșeli. Francezii nu concep prânzul fără un pahar de vin.

Coca: Într-adevăr, doar unul, dar nelipsit. Deci proba cade.

Bebe: Scrie că placa se află în Place du Tertre adică în Montmartre, acolo unde și-a petrecut tinerețea Picasso și ceilalți pictori de la începutul secolului 20. Era o mahala a Parisului pe vremea aceea.

Ana: E clar! Nu e decât o reclamă comercială pentru cei ce urcă dealul, în drum spre Bazilica Sacré-Cœur.

Bebe: Au dărâmat celebrul Bateau-Lavoire. Le-a fost rușine să vadă lumea unde au locuit și lucrat unii dintre cei mai celebri artiști.

Ana: Păi, dacă de rușine au dărâmat o clădire care ar fi trebuit declarată monument istoric, atunci putem presupune că tot de rușine au pus și placa aceea, prin care să-și aroge denumirea cuvântului.

Bebe: Dacă au pus o placă pentru a explica etimologia unui cuvânt oarecare, chiar banal, ar trebui să pună mii de asemenea plăci pentru toate cuvintele limbii franceze.

Ana: La aroganța francezilor nici nu m-ar mira.

-----

După o săptămână

-----

Coca: Bon jour de dimineață.

Bebe: Ți-ai reluat serviciul la bătrânețe? Văd că ai venit cu mapa diplomat.

Coca: Săptămâna trecută, după ați spus ceva despre Montmartre, Picasso și alții, am cam rămas în ceață. Mi-am dat seama că nu știu aproape nimic despre asta, așa că m-am documentat.

Bebe: Și acum ai venit cu material bibliografic?

Coca: Exact!

Ana: Nu se mai poartă mape diplomat de treizeci de ani. Le foloseau cei ce doreau să arate că sunt intelectuali.

Bebe: Acum, că tot românul vrea să fie patron, umblă cu agenda la vedere, să vadă lumea că e șef și are multe probleme importante și urgente, ce trebuie rezolvate numai și numai de el.

Ana: Păi, dacă tot ai cărat-o până aici, arată-ne și nouă, să vedem ce ai adus.

Coca: Bine că ați terminat cu ironiile. Știam și eu toate astea. Pot să vă amintesc și o glumă din vremea aceea.

Bebe: Care?

Coca: Tu le ai numerotate? Ca cei de la casa de nebuni?

Bebe: E și asta o glumă? Dacă da, eu n-o știu.

Coca: Înseamnă că poți să râzi. După ce s-au plictisit să repete aceleași glume, nebunii dintr-un azil au hotărât să le numeroteze. După asta, era suficient ca unul dintre ei să spună un număr și toți râdeau. Într-o zi însă, a venit unul nou. Acesta, uimit de spectacol își încearcă și el norocul și spune un număr. Efectul a fost neașteptat. Cu toții nu se mai opreau din râs. Nedumerit, cere o explicație. „E simplu” – i s-a răspuns. „Gluma asta n-o știam.”

Ana: Bună! Și care-i gluma cu mapa diplomat?

Coca: Pe asta cred că ați știut-o, dar ați uitat. La întrebarea „Știi că mămăliga nu se mai face în ceaun, ci în tavă?” se . . .

Ana: Știu. Mi-am amintit. Ca să intre în mapa diplomat.

Bebe: Dacă ați terminat cu glumele, poate ne arăți totuși ce ai adus.

Coca: Eu am o memorie mai slabă și nu-mi place să memorez citate. De asta am venit cu materialele originale. Uite o primă mostră: „Așa cum pământul unor regiuni este prielnic culturii lalelelor sau ridichilor, cel din Montmartre era prielnic picturii; șevaletele țâșneau din șosea precum arbuștii sălbatici și, dacă rupeai unul, creșteau alți zece în loc. Toată lumea mânuia pensulele. Nu numai pictorii de meserie, ci și poeții, viitorii actori, bătrânii pensionari, cârciumarii, modelele de ambele sexe, chiar și negustorul de cartofi prăjiți din Place du Tertre, care s-a și îmbogățit acolo.”

Bebe: Frumoase vorbe, dar fără informație. Doar acrobație de cuvinte. Cine a spus asta? Pare scriitor profesionist.

Coca: Așa și este. Roland Dorgelés, romancier, membru al Academiei Goncourt. Am remarcat și eu excesul de vorbărie, dar nu m-am putut abține să nu vi-l spun și vouă. În plus, este o exagerare afirmația că năvăleau acolo pictorii amatori ca buruienile. În plus, Montmartre era la vremea aceea doar un sat, în curs de a deveni o mahala a Parisului. Biserica din deal s-a construit mult mai târziu.

Bebe: Sacré-Cœur.

Coca: Am găsit chiar și o fotografie a lui Picasso din 1904, alături de o alta cu Bateau Lavoir.

Ana: S-o vedem. Hm! Interesant. Într-adevăr, n-au greșit că au demolat-o. Arată jalnic. Cred că s-ar fi dărâmat singură.

Bebe: Au schimbat și denumirea străzii, pentru ca să nu mai poată fi găsit nici un indiciu. Acum se numește Emile Goudeau, în loc de Ravignan. Doar Place du Tertre amintește de trecut, dar o face la modul kitsch. Abia te poți strecura printre pictori presupuși sau autentic talentați. Abia acum se potrivește afirmația ziaristului cu „năvala” de pictori amatori și profesioniști.

Ana: Încearcă și ei să-și facă loc în lumea mare a artiștilor.

Ana: Amatorii. Ei vor să devină profesioniști. Majoritatea sunt doar făcători de kitschuri și așa vor rămâne.

Bebe: Ți-e și milă de ei. Dar hai să discutăm altă dată despre diferența dintre unii și alții. Fapt e că locul încă atrage, nemaivorbind de liota de turiști, ce merg la Bazilica Sacré-Cœur și care trec prin Place du Tertre. Pentru a intra în spiritul pictorilor de atunci, ar trebui să urci dealul pe jos. De acolo vezi panorama Parisului. Ea îi marca cu siguranță pe artiști. Simboliza dorința supremă în căutarea celebrității: Parisul, orașul ce te poate consacra. Deocamdată se aflau în afara lui, dar poate, într-o zi, vor reuși să intre.

Coca: Revin la Bateau-Lavoir. Este porecla ce i-au dat-o artiștii. Este proba că acolo au locuit pictorii extrem de săraci.

Bebe: Sau ambițioși. Tatăl lui Picasso, spre exemplu, era oricând gata să-i ofere un trai decent, deci nu e vorba de sărăcie. Fiul este cel care dorea să se lanseze la Paris și nu oriunde.

Coca: Au existat totuși și câțiva cu adevărat săraci, care trăiau din ce câștigau. Suzanne Valadon, spre exemplu. Fusese artist de circ, dar s-a accidentat și a fost obligată să abandoneze. Cum Ii plăcea să deseneze, a fost încurajată să persevereze, a luat lecții și așa și-a găsit o nouă ocupație.

Bebe: Și cum era și frumoasă a servit ca model multor pictori . . .

Ana: Și nu numai. A rămas în Montmartre, s-a căsătorit . . .

Bebe: Și a avut și un copil, nu se știe cu care dintre parteneri.

Coca: Se spune că ar fi vorba despre Toulouse-Lautrec, care, în ciuda invalidității, era foarte apreciat la pat.

Ana: Fiul ei, Utrillo, era foarte talentat, dar alcoolismul, deprins din copilărie, l-a distrus de tânăr.

Bebe: Veneau acolo și personalități ale momentului. Apollinaire, spre exemplu.

Ana: Da, dar nu locuiau acolo. Veneau doar în vizită, fiindcă locul devenise celebru.

Coca: Este și motivul pentru care pe Roland Dorgelés l-a furat condeiul.

Bebe: Eu am fost acum vreo zece ani acolo. Am rămas oarecum dezamăgită. Este un cartier practic nou. Plecasem de acasă cu o listă de adrese, pe unde au locuit și au lucrat câțiva pictori. Chiar dacă pe-ici-pe-colo mai găsești câte o placă, clădirile sunt noi sau radical recondiționate, astfel că atmosfera de altădată s-a pierdut definitiv.

Coca: Este totuși firesc. A fost un sat la marginea Parisului și este acum un cartier pe Butte, în vârful căruia se află cea mai vizitată biserică.

Ana: Bazilica Sacré-Cœur.

Bebe: Noroc că se scrie cu z; altfel ar fi Vasilică.

Ana: Mai e și B, în loc de V.

Bebe: Nu ține! Este eroarea culturalnicilor europeni. Vine din greacă, unde litera B se citește V, dar ei nu știau.

Ana: Nu este un termen roman?

Bebe: Este și roman, și noi de la ei l-am luat cu sensul de biserică

Ana: Bazilica Sfântul Petru din Roma.

Bebe: Exact. Mai întâi însă a fost grecesc, basiliké, cu sensul de sală mare sau „sală regală”.

Ana: Așa să fie! Dacă mă gândesc bine, la rege se spune vasilias (βασιλιάς).

Bebe: La noi Vasile. D-aia suntem dezorganizați. Avem prea mulți regi.

Coca: N-ați vrea să revenim la oile noastre? Sau am cărat degeaba mapa asta.

Ana și Bebe împreună: Gata! Iartă-ne! Te ascultăm.

Coca: Voiam să spun că pe strada Lepic a locuit o vreme și Van Gogh. De acolo avea să plece în sud. Spre deosebire de Picasso, care a reușit și s-a mutat în Montparnasse. Van Gogh a reușit post-mortem. În viață, a vândut un sigur tablou, „Viile roșii” și nu la Paris, ci la Bruxelles cu patru sute de franci. Ce să vă mai spun? Așa! Denumirea inițială a dealului, dată de romani, a fost „Mont de Mars”. Mai târziu a fost numit „Mont des Martyrs”. Legenda spune că Sfântul Denis, un episcop creștin, după ce a fost decapitat, și-a luat capul în mâini, a coborât panta nordică a dealului și la dus până la „fontaina Saint-Denis”, unde a murit.

Ana: Asta DA legendă.

Bebe: Mie îmi plac legendele care au un sens, o morală.

Ana: Alea sunt mituri.

Bebe: Chiar și fabulele sunt mai interesante. Acolo animalele sunt eroii principali, dar se comportă mai inteligent decât cei din legende.

Coca: Despre Lapin Agile. Aici se întâlneau Monet, Renoir, Bazille, Manet, Degas și ceilalți. Este tot o poreclă, de fapt un nume modificat. Inițial s-a numit Cabaretul Asasinilor, fiindcă o bandă de gangsteri l-au ucis pe fiul proprietarului. Mai târziu, zidurile au fost decorate cu portrete de ucigași faimoși. În 1875, artistul Andre Gill a pictat o tablou-reclamă cu un iepure sărind dintr-o cratiță, pe care l-a atârnat pe peretele cabaretului. Prietenii au început să-și numească localul favorit „Le Lapin à Gill” (Iepurele lui Gill), prescurtat ulterior ca „Lapin Agile”.

Ana: Eu știam de un tablou al lui Picasso cu acest nume. Acum realizez că subiectul este localizat chiar în acest local.

Coca: Așa este! Reprezintă un arlechin, care este chiar portretul autorului, și alături de el o femeie, care era iubita lui din acea vreme. În apropiere, pe terasa cafenelei din Place Pigalle, Degas a pictat cunoscutele tablouri „Absintul” și „Femei pe terasa unei cafenele”.

*

Arta este cea care trebuie – sau ar trebui – să fecundeze spiritul. Despre Van Gogh au vorbit cu competență psihiatri, dar și oameni de litere: eseiști sau simpli romancieri. Evident, neavând încotro, au trebuit să se pronunțe și criticii de artă, deși le lipseau instrumentele necesare pentru noutatea creației. Atât el, cât și Gauguin, au lucrat cu sufletul și s-au adresat sufletului. Ei au evitat normele estetice din vremea lor și au căutat adevărul estetic.

Sună ciudat această expresie: adevărul estetic. Esteticul trebuie să fie în relație directă cu sentimentul, cu modul în care omul simte psihologic ceea ce vede, cu modul în care ceea ce vede îl afectează emoțional. Normele estetice sunt artificiale. Unele sunt doar mici șmecherii profesionale, menite să ușureze munca meseriașilor, în special a graficienilor. Din nefericire, gustul celei mai mari părți a populației este influențat prin educație de normele generale, astfel că cei doi eroi ai noștri – Van Gogh și Gauguin – au fost mai puțin apreciați la vremea lor. Ei au fost însă deschizători de drumuri și e păcat că nu au avut discipoli. De vină sunt tot criticii de artă, pentru care apărarea intereselor de breaslă este mai importantă și, în consecință, continuă să propovăduiască aceleași criterii de artă arbitrare.

Poate Derain să mai fi încercat ceva, dar desenul lui este neconvingător, iar din punct de vedere coloristic este departe de Van Gogh, pentru care tocmai culoarea este esențială. Spre deosebire de ei, al căror țel era clar de la început, Derain caută și imită. Așa s-a și școlarizat. Ca urmare, „Big Ben”-ul lui seamănă cu Turner, în „Masa de bucătărie” (natură statică) este cubist, „fov” în „Trei personaje pe plajă” iar, în unele portrete, asemenea lui Mondrian lungește și capul, nu numai gâtul. O singură dorință îi era clară: abandonarea trecutului. Acest gând îl exprimă și în scrisoare către Vlaminck, prietenul său: „Trebuie neapărat să ieșim din cercul în care ne-au ferecat realiștii”.

Atât Van Gogh, cât și Gauguin, nu au fost niște naivi. Chiar dacă părinții i-au îndrumat către alte profesii, pasiunea pentru pictură i-a determinat să abandoneze joburi sigure pentru ceea ce părea mai important pentru viața lor. Conștienți că arta este și ea un meșteșug ce trebuie învățat, și-au ales singuri maeștri, pe care i-au urmat în măsura în care au apreciat că le sunt utili. Au fost și prieteni. Ideile comune i-au unit, deși aveau și puncte de vedere diferite în unele privințe, așa cum este și firesc.

Ce diferență dintre ei și cei de azi, trimiși la școala de arte ce către părinți și – în lipsa pasiunii sau/și talentului – sunt obligați să-și câștige existența folosindu-se de avantajele breslei. „Unirea este putere”. Adevărat. Arta cere însă talent, nu putere.

*

- Impresioniștii francezi au fost mai puțin originali decât ne sunt prezentați azi de către istoricii de artă. Ei s-au inspirat din câțiva predecesori, în special englezi, dintre care pe Turner îl consider un adevărat pionier al impresionismului.

- În schimb Germanii au produs doar expresionism, abstracționism și alte excentricități. Uite, îți citesc despre curentul „Die Brücke” (Puntea). Marcel Brion scrie: „În ansamblul mișcării, tabloul expresionist e, din punct de vedere plastic, pictural, o explozie. Forma explodează, deoarece nu poate rezista forței lăuntrice a pasiunii. Supunându-se autonomiei acestei pasiuni, ea nu reprezintă nici ceea ce artistul vede, nici ceea ce el își imaginează, ci un irealism dement, care e materializarea impulsurilor subconștiente.”

- Expresionismul și curentele ce l-au urmat reflectă sentimentele celor ce nu pot înțelege romantismul și se opun lui. Nu întâmplător germanii și evreii sunt principalii exponenți. Întreaga lor artă este un strigăt, iar ura nu numai că nu și-o ascund, dar este leit-motivul creației lor „artistice”. Evident, asemenea stil nu poate să placă, motiv pentru care a și murit.

- Cred că, în pictură, s-ar putea identifica unele trăsături naționale specifice, poate doar nuclee. Mă gândesc la asta pentru că în pictura românească există ceva specific. Am în vedere câțiva pictori cu adevărat valoroși și care – important – întrunesc și aprecierea publicului, ca o dovadă reală a talentului lor și a specificității etnice.

Sfârșitul primei părți