Cristache Gheorghiu

La cafenea

Partea a doua

Idle Thoughts

Moto:

Cu slova smulsă trupului sleit,

Sonetul scris cu sânge pe-o hârtie

  Abia târziu un rost mi-a hărăzit.

Aproape că îl invidiez pe Adrian Munteanu cu versurile sale din Rost târziu. Eu credeam că am un rost, dar acum – când scriu – nu mai sunt deloc convins. De ce totuși scriu? Întrebarea îmi amintește replica cuiva: Mă tem că la întrebarea asta vei căpăta răspuns după ce o vei uita.

*     *

*

            La naștere, am fost dotat cu un puzzle, ce urma să-l completez. Din cauza războiului, piesele s-au pierdut și a trebuit să le caut singur, ceea ce am făcut toată viața. Din nefericire, se pierduse și proiectul, desenul pe care trebuia să așez piesele, așa că am construit cum m-a dus capul. A ieșit o combinație între ceea ce aș fi vrut și ceea ce am putut în condițiile date.

            Banal, nu? Doar că din asemenea banalități sunt făcute viețile noastre, ale tuturor. Contează deci ce am primit prin ADN și ce am găsit prin împrejurimi.

            Prin împrejurimi, erau persoane la înălțimea cărora aș fi dorit să ajung, dar îmi dădeam seama că nu voi putea, mai ales că – între timp – aceștia decăzuseră, dar și persoane în ascensiune, pe care însă le repudiam.

*     *

*

            „Necunoscutul dispune de un mare viitor.” Cu această frază își începe Teodor Baconsky cartea intitulată chiar  așa: Despre necunoscut. Să scrii o carte despre ceva ce nu știm este, într-adevăr, un act de curaj. Tot el se întreabă însă puțin mai încolo: cum știm că știm ce știm despre ce nu știm? Aflăm astfel că și ignoranța poate fi doctă. Semnată de un oarecare, nici nu aș fi deschis cartea. Dar Teodor Baconsky nu este un oarecare, așa că am cumpărat-o și, acum, o răsfoiesc pentru a doua oară. Nu de altceva, dar tot el ne asigură că „vecinătatea oamenilor inteligenți trebuie apreciată, oricât ar părea de vetustă”. (pagina 17)

            Știm că întrebările la care primim răspunsuri nasc alte întrebări, deci necunoașterea de care suntem conștienți se amplifică. Baconsky crede că ignoranța noastră devine însă mai rafinată (pagina 22), gândindu-se probabil că omul, aflat în posesia mai multor cunoștințe despre trecut, poate privi viitorul mai avizat. Se înșală însă, pentru că doar oamenii de știință găsesc răspunsuri la întrebări profunde, astfel că ignoranța populației este, prin comparație, tot mai mare.

*     *

*

            „Veșnicia s-a născut la sat”, spune un poet român. Nu e mare lucru de înțeles de aici, ca să nu zic că n-ar fi nimic. Mai cu picioarele pe pământ, Eugen Moga ne spune că

            Ziua s-a născut în Schei

            într-un zvon de toacă.

            Un cocoș deșteptător

            cântă sus pe-o cracă.

(Între Chietri, nr 2 din 15 iunie 2010)

E mai puțin filosofic, dar are infinit mai multă simțire.

*     *

*

            La prima vedere, pisica ce toarce are randament zero, probabil pentru că îi lipsește materia primă. (Nu se mai importă lână.) S-ar putea însă ca ea să toarcă cu totul altceva, ce noi nu știm. Oricum, pare fericită, ceea ce înseamnă că și-a atins idealul ei de viață.

            Să învățăm de la natură.

*     *

*

Atomul este neutru. El devine pozitiv sau negativ, după cum primește sau pierde in electron. Asta nu îl face mai puternic sau mai slab, ci îi permite să intre în relație cu alți atomi, să se combine printr-o reacție chimică.

Cu asta începe viața. Trebuie să dai și să primești ca să exiști în societate. Așa ești căutat, fiind diferit.

*     *

*

Omul va dispărea de pe pământ, așa cum au dispărut și dinozaurii, chiar dacă mai există șopârlele, care le seamănă. Oamenii sunt prea mari distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat. În comparație cu dinozaurii, șopârlele sunt simpatice. Poate că oamenii-șopârle vor fi mai simpatici decât noi.

*     *

*

            Mult timp, n-am putut să iert soarele când ne părăsea, în ciuda promisiuni că va reveni a doua zi. Eram cu atât mai necăjit, cu cât jocul era mai incitant. Și asta se întâmpla destul de des.

            Probabil de aceea s-a inventat becul, dar pentru alte jocuri.

*     *

*

            Cochetam cu o sticlă de vin, pentru că cea/cel cu care aș fi preferat să cochetez gânduri lipsea.

            Ajunsesem la vorba lui Bălcescu în criză financiară: „Eu nu am venit pentru că am venit; eu am venit pentru că nu am venit”.

            Eu aveam venit, dar era prea mic.

*     *

*

            Erasmus m-a convins că prostia este nu numai naturală, dar și utilă. Cartea Elogiul prostiei, tradusă în limba română din motive de pudoare ca Elogiul nebuniei, este foarte bine documentată. Astăzi, putem constata că omenirea a ridicat atât prostia, cât și nebunia, pe culmi nebănuite în trecut, deși era de așteptat ca, după ascensiunea pe o culme, să urmeze declinul coborârii pe panta opusă, ceea ce nu s-a întâmplat. În ciuda evidenței că panta descendentă nu va fi una lină, ci o adevărată prăpastie, omenirea a continuat să escaladeze Everestul prostiei și – curios – rezistă încă.

            Se pare că sloganurile potrivit cărora omul este cea mai inteligentă viețuitoare de pe pământ, sunt dovada certă a prostiei noastre. Numai un prost autentic se crede deșteptul pământului. Furnicile au deja o durată mai mare a dăinuirii, și vor rezista probabil și după distrugerea practicată de „inteligența” noastră în acțiune.

            Și totuși, Erasmus avea dreptate. Chiar și dincolo de aspectele umoristice, trebuie să recunoaștem că succesul în viață nu aparține celor ce se străduiesc să-și însușească valorile culturale ale civilizației, ci – dimpotrivă – celor ce nu-și complică existența cu așa ceva și le neglijează.

            Dacă în trecut, numai cei foarte deștepți puteau efectua calcule mai complexe decât adunarea, după inventarea de către arabi a sistemului actual de numerotare, aritmetica a devenit accesibilă și celor mai puțin dotați intelectual, iar, în epoca modernă, mașinile pot face calcule de necrezut odinioară. Și atunci, de ce s-ar mai chinui oamenii de acțiune să învețe matematica? Cultura? Asta-i pentru snobi! Dovezile sunt clare: marea majoritate a celor ce au intrat în panteonul celebrităților, conducători, oameni de afaceri, militari etc., au fost mai mult sau mai puțin inculți.

*     *

*

            Filosofia acțiunii: ce să faci și ce să nu faci; cum să faci.

            Viața unor filosofi a fost de multe ori în contrast cu scrierile lor. Asta ca să nu mai vorbim despre cei ca Platon, care, încercând să aplice ideile sale politice, a dovedit că ele nu sunt viabile în societatea reală. Mai eficienți au fost stoicii, care ne-au învățat ce să nu facem. Până acum, ideile lor par să fie singura realizare a filosofiei.

*     *

*

            Deosebirea dintre munca manuală și industrie este organizarea. N-a picat din cer nici un utilaj în curtea vreunui prost care, devenit magnat, l-a folosit cu scopul exploatării omului de către om, așa cum ne-a învățat marxism-leninismul. Inteligența unora a creat totul.

*     *

*

            Orice filosof trebuie citit prin prisma contextului istoric în care a trăit, pentru că sunt marcați de evenimentele petrecute în timpul vieții lor și mai ales de paradigmele predecesorilor săi. Astfel, epoca iluminiștilor a fost o încercare de desprindere de dogmatismul religios. Ceva mai târziu, H. Bergson ajunge și el la concluzia că „esența spiritului constă în libertate”. Sau, mai recent, sesizând inepția încercării lui Kant de a crea un sistem filosofic perfect, Heidegger emite ideea renunțării la credința în esențe universale și ne recomandă să facem din existența omului punctul de plecare al reflexiei filosofice. Preluând ideea de la Kierkegaard, devine astfel unul dintre promotorii Existențialismului.

*     *

*

            Interesant de observat că unele persoane se comportă diferit în activități diferite și nu conform cu ceea ce am crede că este firea lor. Cel mai evident teren de observație este sportul, unde ași în dispute ca boxul sunt pașnici în societate și – invers – performeri în sporturi individuale, ca atletismul sau gimnastica, sunt pasionați de confruntări intelectuale.

*     *

*

           Libertatea și independența nu sunt similare. Dacă ești liber să alegi, după ce ai ales, devii dependent de propria ta alegere și – dacă nu de cineva – măcar de principiile de viață, pe care ți le propui să le urmezi. Rezultă că, dacă ești consecvent principiilor tale, nu mai ești independent.

*     *

*

 „Lupta pentru existență, spune Darwin, este mai înverșunată când are lor între indivizi aparținând aceleiași spețe”. De ce? – se întreabă Noica? „Pentru că e luptă între egali, cu aceleași arme.” - Jurnal de idei, Humanitas, 2017, pagina 45.

*     *

*

Ideea distrugerii creștinismului, pentru a face loc comunismului, nu i-a aparținut lui Stalin și tovarășilor lui. Unii socialiști ruși o propovăduiau cu mult timp înainte, convinși fiind că proprietatea și altele, împotriva cărora ei luptau, sunt rezultatul moralei creștine. Eroarea are cel puțin două aspecte. În primul rând, proprietatea a existat înaintea oricărei religii. În plus, creștinismul timpuriu, cel ce a luat naștere în Ierusalimul ocupat de romani și s-a răspândit în Europa răsăriteană, era adresat oamenilor sărmani, pe care îi ajuta psihologic să depășească vicisitudinile vieții cotidiene, în speranța unui trai mai bun în cerul promis. Să îi iei rusului această ultimă speranță a fost o mare prostie. Dar, ca orice prostie, are o explicație.

            Doctrina creștinismului occidental, impus cu sabia de către triburile germanice pe măsură ce ocupau teritorii ale fostului Imperiu Roman, era una a conducătorilor, opusă celei inițiale. Primii propagandiști ai ideilor comuniste a fost evreii. Lor le-a plăcut sloganul revoluției franceze „liberté, égalité, fraternité”, din care au reținut cuvântul egalitate, deși lozinca completă era  Liberté, Egalité, Fraternité – ou la mort. Păi, dacă este egalitate, și-au zis ei, să fie pentru toți, deci și pentru evrei. Ei însă au asociat ideea de egalitate cu ura lor personală împotriva creștinismului iar primii socialiști ruși, mai puțin versați cu subtilitățile evreilor, și le-au însușit la pachet. Pe cât de simplu, pe atât de dăunător.

*     *

*

            Dorind românilor „tout le bien du monde”, greșim dacă ne imaginăm binele sub forma occidentalului perfect. În primul rând, românul are altă constituție fizică și morală, astfel că standardul occidental nu i se potrivește. În al doilea râd, occidentalul nu este nici el perfect. Drept urmare, grație „istețimii” sale, românul – și asta se dovedește deja – adoptă cu precădere hibele lor și le ignoră calitățile, așa cum, de altfel, face și acasă la el, în România.

*     *

*

Unele lucruri, mai bine zis evenimente, chiar dacă nu se leagă între ele, o fac în capul meu. N-aș putea să dau vina pe el, fiindcă e singurul ce pare să fi rămas întreg, deși am unele semne de întrebare. Spre deosebire de picioare însă, care mă dor după primii 20 de metri de mers, ca să nu mai vorbesc despre alte suferințe, capul nu mă deranjează. Dimpotrivă, mă ajută chiar să neglijez ceea ce nu-mi prea convine. La medici este inutil să apelez, deoarece toți dau vina pe vârstă. Îi înțeleg: într-o economie de piață, nu le pot oferi un produs rentabil.

Dar, iată că am început să vorbesc despre mine, deși intenționam să scriu despre cu totul altceva. Ah, da, era vorba despre unele evenimente ce se leagă. Începusem să citesc din cartea Jurnal de scriitor a lui Dostoievski, când am primit un serial de filmulețe despre evrei. Aparent, nu există nici o legătură între ele, dar ambele mi-au declanșat meditații nefinalizate, datorită complexității lor. Cartea lui Dostoievski, nu doar că are peste o mie două sute de pagini, dar ar fi păcat s-o citesc ca pe un roman. Nu numai că nu mă ajută ochii, dar prefer să citesc câteva pagini și să mă opresc. De regulă, o fac dimineața, înainte de micul dejun, și în timpul zilei, îmi vin în cap tot felul de considerații în legătură cu ce am citit. E de așteptat deci că voi reveni la ea câteva luni bune în cele ce urmează. Cu evreii e chiar mai complicat.

Da, toate sunt evenimente ce s-au petrecut în trecut, iar pe noi de interesează doar prezentul, ca platformă de lansare în viitor. (La cei aproape 90 de ani ai mei e firesc, nu?) Ce m-a surprins este utilizarea de către Dostoievski în anul 1872 a termenului „societate de tranziție”, în aceeași accepțiune cu cel folosit de noi imediat după 1989. Rusia se află și astăzi, după 151 de ani, în aceeași situație, ba chiar mai proastă. Firește, mă întreb cât va dura oare la noi?

Dar mai bine mă opresc. Cine știe ce voi citi mâine?

*     *

*

Am tot vorbit despre fericire în ultimul timp, deși nu mi se pare a fi cel mai indicat subiect, dar nu-l pot evita din moment ce el se află în preocupările tuturor. În căutarea ei, majoritatea stoicilor ne recomandă înlăturarea suferinței – principala cauză nefericirii – prin renunțarea la ceea ce ne-ar face plăcere. Dar asta înseamnă să renunțăm la viață și să trăim asemenea budiștilor, deși însuși Dalai Lama este mai puțin rigid în această privință. Mai cu picioarele pe pământ este Tolstoi, care ne spune că fericirea nu trebuie căutată excesiv, deoarece ea se află în noi („omul este făcut pentru a fi fericit, fericirea este în el însuși”). Poate că Tolstoi nu este singurul, dar este cel peste care am dat acum, răsfoind volumul patru din Război și pace. Cum o face? Relatând cazul unui nobil rus, luat prizonier în timpul războiului cu Franța napoleoniană. El își amintește cum, altădată, îl dureau picioarele din cauza pantofilor de bal prea strâmți, la fel ca acum, când – prizonier fiind – „umbla desculț prin noroiul rece ca gheața (încălțările i se rupseseră demult) și picioarele îi erau rană peste rană”. (pagina 225) Dacă în trecut, ca cei mai mulți bărbați și mai ales femei din nobilimea rusă sufereau de „spleen” (sinuciderile fiind la modă), deci se considerau total nefericiți, acum tocmai descoperise fericirea în faptul că avea un scop: supraviețuirea. Constata că este cu atât mai bucuros, cu cât situația pe care o depășise fusese mai dificilă.

*     *

*

Aseară, în fața unei pungi de nuci noi și un pahar de vin (era 1 octombrie),  am stat de vorbă cu un prieten, care tocmai își serbase intrarea în deceniul șase de viață. Calitatea lui este faptul că îi place să stea de vorbă cu mine, deși nu-i spun doar vorbe măgulitoare. Sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă și nu aparținem aceleași categorii sociale. Nu știu de ce o face. Ideea că, în baza experienței mele de viață, aș putea să-l sfătuiesc nu stă în picioare, deoarece nu a luat niciodată  în seamă puținele mele opinii față de probleme sale. Și au fost foarte puține, fiindcă mă abțin să dau verdicte și cu atât mai puțin să devin pisălog. Îl ascult însă cu interes, pentru că, prin el, mai păstrez contactul cu realitatea și aflu alte puncte de vedere. Chiar aseară, mi-a relatat mentalitatea oamenilor de azi din satul românesc, despre care eu credeam cu totul altceva. El și-a petrecut însă acolo copilăria, are rude pe care le vizitează și, chiar dacă este orășean de peste patruzeci de ani, modul lui de gândire păstrează fundamentul inițial. Și-a iubit mama – decedată între timp – pe care, datorită povestirilor lui, o stimez și eu pentru fermitatea păstrării principiile ei de viață, deloc ușoară dar – construită cu luciditate – și care i-a oferit satisfacții pe măsură, presupun. Spre deosebire de ea, bucurându-se de oferta societății anilor trecuți, el nu a avut principii pe care să le respecte. I se părea mai important să profite de orice val care îl înălța. Nu realiza că „Ce e val ca valul trece.” Filosofia lui era cea a unui optimist pragmatic. Valurile însă mai și coboară, ceea ce i s-a întâmplat și lui, iar acum se află la ora întrebărilor. Majoritatea lor, a întrebărilor, provin din dezacordul dintre sentimentele sădite în sufletul lui de către mamă, asociate cu viața idilică și idealizată a satului și pragmatismul însușit ulterior, într-o societatea concretă în care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții. Poate de aceea dorește să stea de vorbă cu mine. Viața lui oferă subiectul unui roman interesant pentru cei ce nu cunosc realitățile românești. Aici însă există câteva milioane care ar putea spune că viața lor a fost și-mai-și. Eu însă nu sunt romancier, chiar dacă am scris câteva cărți și mai sunt și român. Rămân prin firea mea un eseist, așa cum m-au poreclit cei de la Wikipedia. În discuția cu el, m-am abținut, bineînțeles să-i spun cu brutalitate tot adevărul, dar acum simt nevoia să notez pentru mine câteva idei.

Prima care îmi vine în minte este falsa iluzie a copilăriei fericite, de care s-ar fi bucurat fiecare matur. Cred că este o interpretare greșită a credinței din antichitate, conform căreia, în evoluția omenirii, a existat o „vârstă de aur”, după care lăcomia, invidia, viclenia, vicii și toate celelalte rele ar fi stricat-o. Nici măcar zeii nu au fost scutiți de ele, iar mitul Pandorei pare să fi pus capăt acestei „copilării fericite”.  Nu este invenția mea. O spune chiar Hesiod în Munci și zile:

„Zeii, ce-au casa-n Olimp, mai întâi făurit-au pe lume

Neamu-unor oameni de aur, cu duh cumpănit și cuminte

Care au fost într-o vreme, când domn peste cer era Cronos.

Netulburați de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii,

Nu cunoșteau suferința, ori truda și nici bătrânețea

Nu-i dobora, ei de-a pururi cu zdravene mâini și picioare

Se veseleau în petreceri, feriți de orice amaruri.

Moartea ușoară ca somnu-i primea și . . .” (Hesiod, Opere, Editura Univers, pagina 62, în traducerea lui Dumitru T. Burtea)

Apoi, pe următoarea pagina:

„Zei i ce au în Olimp palate apoi izvodiră

Neamul al doilea, de-argint, care-a fost cu mult mai bicisnic.”

            Șt. Bezdechi, în traducerea publicată în 1957 la editura Științifică, este mai clar:

„Zeii ce-și au locuința-n Olimp, au făcut dup-aceea

Neamul de-argint care fuse cu mult mai prejos ca-nainte,

Nesemănând nici la fire, nici cuget cu-acela de aur...” (pagina 51)

Și prăbușirea omenirii continuă.

„Zeus atunci plăsmuit-a în rândul al treilea, din frasini,

Neamul de-aramă, de cel de argint diferite întru toate:

Oameni cumpliți și năvalnici, deprinși cu-ale zeului Ares

Crunte isprăvi și cu lupta . . .”

Urmarea o știm noi chiar mai bine.

Revenind la discuția cu prietenul meu, nu pot rezista tentației de a extrage câte ceva din ambele mentalități în care s-a format – cea din copilărie și cea dobândită ulterior – și de a construi una nouă, ca o sinteză, menită să stea la baza filosofiei de viață a omului modern. O utopie, desigur. Nu poate exista așa ceva. Răul și binele nu se pot combina. O consecință optimistă putem totuși avansa. Mulțumirea – dacă nu chiar fericirea – sufletului poate veni din respectarea principiilor pe care fiecare și le alege singur, conform cu firea lui, condițiile social-economice (dar și politice) și credința lui. Condiția este simplă: respectarea acestor principii. Cunoașteți limitele, fiindcă libertatea oricui se oprește acolo unde întâlnește libertatea altuia. Toate acestea se știu, bineînțeles, dar se uită imediat ce apare o ofertă atrăgătoare. Până să constatăm că a fost și înșelătoare, ne-am încălcat principiile. Greșeala costă! Omul, ca orice viețuitoare, este rapace din fire. Căci „peștii, ființele și păsările înaripate se mănâncă între ele, fiindcă nu cunosc dreptatea”, ne spune același Hesiod. Omul își domolește însă pornirile în contact cu oameni, deci în societate, unde are șansa de a deveni civilizat.  Dacă își cunoaște locul și limitele, va avea toate motivele să-și găsească, dacă nu fericirea, măcar mulțumirea unei vieți trăite din plin.

În timpul discuției, mi-am amintit și i-am relatat o întâmplare din trecut. O cunoștință, inginer electronist, era revoltat că un reparator de televizoare își permitea activități la care el nici nu visa, datorită diferenței uriașe dintre veniturile lor. Se întâmpla în secolul trecut, pe la sfârșitul anilor 70, când televizoarele românești (că altele nu existau în comerțul nostru socialist) se stricau extrem de des și, evident, trebuiau reparate. La așa ceva se pricepea și el, dar nu practica acest meșteșug. Se mulțumea cu salariul primit de la stat. Așa cum mă așteptam, la întrebarea mea – evident retorică – „de ce nu repară și el televizoare?” – mi-a răspuns că el nu se pretează la trucurile practicate de cel pe care îl invidia și îi dau perfectă dreptate. Trucurile era pe cât de simple, pe atât de necinstite. Profita de naivitatea clienților și se făcea că muncește din greu la o defecțiune complicată, deși ea era extrem de simplă, începând cu arderea unei siguranțe, spre exemplu. Nu lipsea nici înlocuirea unei piese bune cu una mai puțin bună, făcându-și astfel rost de o piesă scumpă și o viitoare reparație la același client. Dialogul mi-a permis astfel să-i amintesc că noi toți avem la baza comportării noastre câteva principii, diferite de la o persoană la alta. Principiile tale – îi zic – sunt diferite de ale lui. În consecință, nu are rost să-l invidiezi, deoarece tu ți-ai ales aceste principii. Dacă banii ar fi fost prioritari, puteai să devii hoț de buzunare. Ei câștigă mai mult chiar decât un reparator de televizoare.

*     *

*

            Scriu uneori despre persoane cu caracteristici asemănătoare, ceea ce ar putea crea impresia că ar fi vorba despre aceeași individ. Nu, ei sunt diferiți. Asemănările sunt în parte firești, datorate faptului că societatea creează mentalități și comportamente similare. Diferențele provin din firea și cultura fiecăruia.

*     *

*

Multe ziceri din trecut sunt puse pe seama unor oameni celebri, cel mai uzitat fiind Winston Churchill. Evident, el nu are nici o vină. Este de presupus că de majoritatea nici nu a auzit. Desigur, sunt și cele pe care le-a știut, dar nu le-a rostit niciodată, ca și cele pe care le-a spus, fără pretenția de a le fi inventat. Cauza este umorul lui recunoscut și poatele spontane. Ce-a care mi-a atras atenția este una pe care tocmai am citit-o într-o carte, și care e clar că nu-i aparține, fiindcă a fost scrisă când el avea doar 12 ani și spusele lui nu le nota nimeni. Mai exact, la sfârșitul lui ianuarie 1886. Este vorba despre Dostoievski, Jurnal de scriitor, editura Polirom. Zicerea este următoarea: „Nu vei ajunge niciodată la destinație. dacă te oprești să arunci cu pietre în fiecare câine care latră la tine”. Nu este vorba de cei care trebuie să treacă prin sate, pentru a ajunge la destinație, ce despre cei ce îți pun piedici în carieră.

Textul lui Dostoievski se află la pagina 251 și arată astfel:

”Un proverb turcesc

            Apropo și pentru orice eventualitate, voi însera aici un proverb turcesc (unul autentic turcesc, nu scornit): „Dacă te îndrepți spre un țel și începi să te oprești din drum ca să arunci cu pietre în fiecare câine care latră la tine, atunci nu vei ajunge niciodată la țelul tău”.

El plasează acest text la sfârșitul unui capitol în care vorbește despre erorile publicate în presă despre sine, în care semnalează numeroase greșeli, strecurate acolo cu sau fără rele intenții. De altfel, întregul volum este plin de ironii și umor, poate mai mult decât în cărțile care l-au făcut celebru.

*     *

*

Multe dintre principiile după care se călăuzesc oamenii au o proveniență pe care, dacă ar cunoaște-o, ar renunța la ele. Câteva exemple:

· Înainte de primului război mondial și chiar în timpul celui de al doilea, exista recomandarea ca bărbații se facă dimineața o înviorare, după care să se spele până la brâu cu apă rece. Poate că recomandarea este mai veche, dar eu scriu despre ceea ce știu. Explicația era clară: statul vrea ca soldați să nu facă mofturi și să accepte viața dură din tranșee.

· Ciorba este un aliment considerat a fi cel mai important în alimentația multor români. Explicația este jenant de simplă: este cea mai ieftină soluție. Fierte bine, câteva surcele sunt suficiente. Dacă pui și puțină sare, poți afirma că e și gustoasă. Este deci mâncarea săracului.

· Pâinea este nelipsită de pe mesele românilor. Cultivarea grâului este cea mai simplă activitate în agricultură. Între semănat și cules nu are nevoie de nici o altă activitate, cum ar fi prășit și altele. Este soluția agricultorului leneș. Nu se compară cu munca pentru cultivarea orezului, spre exemplu.

*     *

*

Schimbăcioase vremuri . . .

            Într-un interviu publicat pe Internet, Zoe Dumitrescu-Bușulenga face următoarea declarație:

„Mai aveam opt, nouă ani până la pensie. Aveam 61 de ani și eram șef de catedră și membru corespondent al Academiei Române. În timpul unui seminar, citeam monologul Clitemnestrei, din opera lui Eschil. Monolog plin de profunzime și pluritate de sensuri. Cum eram eu, plină de patos, un student îmi spune: „Doamnă, ce ne bateți capul cu prăpădiții ăștia și vechiturile astea?” Când am auzit, am înghețat. N-am zis nimic, am închis cartea, mi-am luat pardesiul, m-am dus la decanat și am depus cererea de pensionare.”

Ea s-a născut în 1920. Scena descrisă s-a întâmplat în 1920+61=1981. Cum studentul avea pe atunci douăzeci și ceva de ani, are astăzi aproximativ 62 de ani (2023-1981+20). Aș fi fost curios să aflu numele lui, dar el nu a fost publicat din motive ușor de intuit: dacă a terminat facultatea de litere, s-ar putea să aibă un rol important printre diriguitorii învățământului românesc. Dacă nu, ar putea fi chiar la vârf.

*     *

*

            Când eram mic, îmi imaginam că în casele vecinilor se aflau tot felul de mistere. Cu timpul, pe măsură ce aveam ocazia să intru în ele, constatam că nu se afla nici un mister acolo. Mai târziu, când la religie ni se vorbea despre mistere, trăgeam concluzia că vorbitorii nu vizitaseră destule case, deci erau niște oameni neinformați.

*     *

*

Un ardelean deștept

Ca student la biologie, a început încă din anul doi să-l frământe problemele religiei, motiv pentru care a urmat și absolvit Facultatea de Teologie. Cu toate acestea, la întrebarea lui Cătălin Ștefănescu dacă este credincios, răspunsul a fost pe cât de scurt, pe atât de categoric: NU. Au apărut însă probleme filosofice, motiv pentru care a studiat și filosofia. Acum predă la facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj cursuri de anatomie comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană.

Ceea ce îl caracterizează este curiozitatea și dorința de a obține informații direct de la sursă. Așa se face că una dintre dorințele lui majore ca biolog a fost să vadă jungla amazoniană cu ochii lui, să trăiască acolo fie și un timp limitat, dar în mod autentic. Pentru noi, cei care ne informăm doar din lectură a scris o carte: Călătorie în jurul OMULUI.

Am citit-o. Este fascinantă! Nu pentru informațiile despre junglă, ci despre ce gândea el când era acolo.     Pentru că filosofia nu i-a dat pace, face în partea a doua a cărții și unele considerații despre fericire, moarte, destin și altele, care puteau să lipsească. Printre altele, aflăm – spre exemplu – că Moartea este singurul nostru destin (pagina 150), dar și că Viața e o poezie, căreia îi dedică un capitol întreg, începând cu pagina 168.

Pentru că în prima parte i-am acordat întreaga considerație, am citit cu plăcere și partea a doua, pentru inteligența cu care a abordat asemenea subiecte.

Am uitat să spun cum îl cheamă. Se numește Alexandru N. Stermin.

Iată și câteva din notele sale:

· N-am lăsat acasă nici o întrebare, le-am luat pe toate, că nu ocupă spațiu, întrebările ocupă timp.... Oricum le luam pe toate, și să fi vrut să le las în urmă, n-aș fi putut să fac asta!” – pagina 12.

· Fructele exotice nu se mănâncă oricum, există un ritual... iei fructul în mână, cu grijă, îi simți textura și greutatea îl privești pe toate părțile, până ești sigur că nu mai rămâne milimetru pătrat din fruct neatins de privirea, mintea și mirosul tău. Apoi închizi ochii și, după ce i-ai simțit textura și mirosul, i-ai văzut forma și culoarea, încerci să-ți imaginezi cum arată înăuntru și ce gust are. După asta îl tai în jumătate și confrunți ce vezi cu ce i imaginat, îl miroși iar, îți re-imaginezi gustul după textura, culoarea și mirosul din interior și, într-un final, îl guști. Astfel, gustul fructului are, dincolo de realitatea lui finală, o poveste, o nuanță. Tot întorcându-l pe toate părțile, tot încercând să-ți imaginezi gustul, trezești receptorii de gust și miros, trezești simțurile, le pui în gardă, le pregătești, le antrenezi și, așa, fiecare va fi pregătit să întâlnească și să simtă experiența fructului în plenitudinea ei.  . . . viața nu-i decât un fruct exotic. – pagina14.

· Atunci când încerci să-i faci pe alții să-ți înțeleagă gândurile te înțelegi și tu mai bine. – pagina15.

· În junglă, și hrana, și ideea sau înțelepciunea au aceeași valoare, căci te ajută să rămâi viu. – pagina25.

· E imposibil să-i povestești cuiva povestea ta de dragoste, fără a o banaliza și a o pune în același registru cu altele. – pagina 27.

· Omul aparține junglei și nu jungla aparține omului. – pagina54.

· Existența noastră se construiește pe și prin întâlnirea cu celălalt. – pagina 111.

· Evoluția nu are o finalitate. – pagina 129.

· Fericirea nu se măsoară și nu se cântărește; e ca viața: se trăiește. – pagina 149.

· Viața e o poezie. – un capitol întreg, de la pagina 168.

· Am terminat călătoria descoperind că viața este ca un fruct exotic și că există patru căi prin care o cunoaște, folosind cele patru spectre ale ființei noastre, ce se amestecă în noi ca într-un tablou sfumato: cel biologic, cultural, emoțional și existențial. Am priceput că dacă vreau să mă bucur de experiența vieții trebuie să-mi antrenez aceste simțuri. – pagina176.

*     *

*

Când eram în clasa a noua de liceu, în grupul nostru de prieteni circulau cărți de literatură ce nu se găseau în librării sau biblioteci publice, dar se mai păstrau prin unele biblioteci particulare. Se întâmplă în 1952-53. Odată întrate în grup, cărțile trebuiau citite în timp limitat, după care se discutau între noi, altfel decât la școală. Nu puteai să repeți papagalicește ceea ce ai fi putut citi într-o recenzie.  Trebuia să fii original. Bineînțeles că, în umbră se aflau adulții, care de dirijau discret.

Așa se face că citisem aproape toate cărțile lui A. J. Cronin, printre alții, deși nu erau adecvate vârstei noastre. Cum majoritatea eroilor săi erau medici, mi-a rămas în minte dăruirea acestora, în contrast cu ceea ce constatăm azi în medicina românească. Pentru mine, ea a fost amplificată și de atitudinea adoptată de lumea medicală de tratare gratuită a tuberculozei – cea care făcea ravagii în secolele trecute – după descoperirea de către medicul Robert Koch a bacilului ce îi poartă numele.

Îmi amintesc mereu toate acestea de fiecare dată când constat că, astăzi, e altfel. Nu mai spun cum, fiindcă sunt convins că aș deveni plictisitor. Orice cititor ar avea exemplele lui personale.

*     *

*

Citeam în amintirile lui Jung (Amintiri, vise reflecții, editura Humanitas, 2020) că autorul și-a construit o casă de vacanță, pe care a intitulat-o turn și ia- dedicat un capitol întreg (paginile 262-278). Nu a fost doar un turn și chiar termenul „casă de vacanță” nu este cel potrivit, pentru că au fost mai multe astfel de construcții, fiind vorba de o mică reședință, în care a petrecut din ce în ce mai mult timp, pe măsură ce îmbătrânea.

Pe mine, lectura acestei isprăvi mi-a adus în memorie construcția realizată de Bogdan Petriceicu Hașdeu la Câmpina, unde se spune că, după moartea fiice sale, și-a dedicat parte din timp spiritismului. Primul gând a fost dacă nu cumva l-a imitat pe Jung, dar a trebuit să-l elimin repede, pentru că el a murit în 1907, iar Jung a cumpărat terenul pe care urma să construiască turnul în 1922, a cărui ridicare s-a realizat ulterior în mai multe etape.

S-ar putea deci ca Jung să-l fi imitat pe Hașdeu și nu invers, dar nu am nici o probă că cei doi ar fi comunicat. Rezultă că unele similitudini între preocupările lor spirituale există, dar sunt incerte.

Mi-am amintit de cei doi pe când, în Atena, am găsit o casă cu aceeași arhitectură ca ce a construcției lui Hașdeu. Cui să-i mai acord prioritate?

*     *

*

            Există un subiect capabil de cunoaștere și un obiect ce poate fi cunoscut.  Pe măsură ce subiectul cunoaște obiectul, și-l însușește ca parte a cunoștințelor sale, obiectul încetează de a mai fi obiect necunoscut, iar subiectul de a mai fi obiectiv față de obiect. El devine subiectiv, pentru că vede obiectul prin prisma cunoștințelor sale, în conexiune cu alte obiecte.

*     *

*

            „Trebuie să redăm imaginea pe care o vedem după ce am uitat tot ceea ce a apărut înaintea noastră. Aceasta, cred eu, permite artistului să exprime întreaga sa personalitate (mare sau mică) – Paul Cézanne în scrisoare către mai tânărul Emile Bernard, în cartea SCRISORI, apărută la editura Meridiane  în 1972. Pare un adept al Impresionismului, deși stilul lui nu-l arată.

*     *

*

            Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei

Deși pare italian, Mark este englez, născut  în 1965 la Surrey. Totuși, sonoritatea numelui și mai ales acel dublu-t indică o origine latină, având la bază un substantiv comun: condamnat.  Și nu oricum, ci la galere.

Pe manșeta coperții și în prezentarea de la pagina 2 aflăm că este profesor onorific la University College London și a scris peste 20 de lucrări despre istoria Rusiei. Informațiile sunt confirmate și pe Internet. Nu este un istoric în adevăratul sens al cuvântului, dar este cu certitudine foarte documentat.

Această carte este, așa cum spune și titlul, o scurtă istorie, chiar dacă are aproape 200 de pagini. Deși recunoaște că evoluția Moscovei, de la o așezare nesemnificativă la imperiul de mai târziu, a început după 1300, ca parte a imperiului mongol, autorul cade în capcana propagandei rusești și relatează evenimentele întâmplate pe teritoriul expansiunii maxime a fostului U.R.S.S. Consumă astfel aproape un sfert din carte prin relatarea istoriei Rusiei Kievene, care nu are nici o legătură cu Rusia actuală, moscovită. Prima, creată de varegi, a dispărut prin expansiunea marelui imperiu „Hoarda da Aur” al tătarilor, în timp ce a doua, a apărut mult mai târziu, odată cu slăbirea puterii aceluiași imperiu, ceea ce a permis unor căpetenii din jurul Moscovei să se unească și să se desprindă din imperiu.. Cele mai importante cuceriri le-a realizat însă Ivan ce Groaznic (1530-1584), care și-a anexat și o parte din Siberia, construind astfel un stat cu mari resurse materiale, fără de care Petru cel Mare ar fi fost cu mult mai mic.

În consecință, cartea este utilă celor familiarizați cu istoria reală prin mulțimea informațiilor de detaliu, dar este dăunătoare celorlalți, prin mesajul eronat – strecurat subtil – al „măreției” celui ce a fost și nu mai este.

*     *

*

Se împlinesc 151 de ani de la moartea lui Ion Heliade-Rădulescu (27 aprilie 1872), care recomanda contemporanilor săi: „Acesta nu e timp pentru critică, copiii mei, este timpul de scris, așa că scrieți cât de mult puteți și cum puteți.” (Sau, în versiunea prescurtată cunoscută, „Scrieți băieți, orice, numai scrieți.”) Era perioada emulațiilor culturale și patriotice românești.

Acum, situația s-a schimbat. „Băieții” scriu. Și scriu mult (deși ar fi mai bine dacă s-ar abține), ceea ce pune în dificultate critica. Aproape că o desființează, deoarece este imposibil că cineva să poată citi tot, și atunci apare subiectivismul și interesul meschin.

*     *

*

Citeam deunăzi o glumă naivă. Cică la trecerea unui vapor de croazieră pe lângă o insuliță pustie, un tip în zdrențe se agita dând din mâini. Un pasager îl întreabă pe căpitan: Ce e cu tipul ăla? Răspunsul a fost: Nu știu, dar de fiecare dată când trecem pe aici se bucură.

Naivă? Așa ar fi dacă nu ar caracteriza penibila mentalitate a societății moderne.

*     *

*

Stau în fața casei cu numărul 14 de pe strada Șchei (din Brașov) și studiez imobilul în care a locuit o oarecare Katharina, fiica unui țesător, care i-a făcut lui Vlad Țepeș 5 (cinci) copii. Mă întreb când a avut timp. El, nu ea. De ce nu știm nimic despre urmașii lui? Ne e teamă să nu apară cineva cu caracteristici asemănătoare?

*     *

*

Între 25 și 35 de ani, eram mai prezent în București decât în orașul de reședință. Printre altele, acolo îmi comandam și costumele, la o cooperativă de pe Calea Victoriei. Cred că mă plăcea și croitorul, fiindcă aveam la vârsta aceea corp de sportiv, ceea ce îi permitea să se mândrească cu realizările lui. Odată m-a și fotografiat. Acesta poate fi motivul pentru care, atunci când un costum trebuia să fie gata, spre surpriza mea, l-a desfăcut și l-a dat celui care trăgea la mașină să-l refacă. Ceva îl nemulțumise, deși eu nu observasem nimic nepotrivit și am fost neplăcut surprins, pentru că mă gândeam că trebuie s-o iau de la început cu cele două sau trei probe uzuale. N-a fost însă nevoie, săptămâna următoare costumul a fost gata și m-am mândrit și eu cu el.

Ce m-a surprins a fost disprețul lui pentru munca subalternului, despre care a afirmat ritos: „altceva nu are de făcut”. Dacă el ar fi trebuit să facă întreaga manoperă, s-ar fi gândit de două ori înainte de a decide refacerea hainei și ar fi considerat, ca majoritatea românilor, că „merge și așa”.

Diviziunea muncii asigură calitatea și progresul. Această întâmplare mi-a demonstrat-o, dacă aș fi avut vreodată o îndoială.

*     *

*

Pune un text în fața mesei tale de lucru, pe care să-l vezi oricând îți ridici ochii. Pe el scrie: TOTUL TRECE. INCLUSIV ZIUA DE AZI. Dacă ești trist, vei spera că mâine vei fi vesel. Dacă ești prea vesel, îți va atrage atenția că veselia nu e veșnică. Dar – mai presus de toate – te vei întreba dacă ce faci azi îți va fi de folos și mâine.

*     *

*

Pe măsură ce îmbătrânești, trecutul îți pare tot mai glorios. Fantezia acoperă viața, visul se substituie tot mai mult realității. Mulțumirea personală este mai prețioasă, în timp ce amintirea eșecurilor îți marchează psihicul, așa că renunți la ele.

Nu știu dacă François Villon cunoștea îndemnul delfic: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Avea însă în secolul 15 mai mult bun simț decât noi, cei de azi să-și recunoască limitele: „Je connais tout, fors que moi-même” (Ballade des menus propos).

*     *

*

Diferențe

Într-o documentată carte despre istoria armenilor și intitulată chiar așa, Istoria armenilor, și nu Istoria Armeniei, autorul, Mihai Rădulescu, scrie: Gluma ne îngăduie exagerarea de a afirma că oriunde s-ar afla trei armeni, ei vor edita trei ziare, dintre care nici unul n-ar fi neutru. Și totuși: dacă în localitățile din România se aflau câțiva armeni, ei au ridicat o biserică.

Ce s-ar putea spune despre români? Diaspora românească avea câte două biserici, a doua creată de guvernanții prosovietici, în speranța anihilării celei inițiate de refugiați. Cauza? Probabil cultura precară și patriotismul lipsă. Gâlceava e una și principiile alta.

*     *

*

Că „omul sfințește locul” se poate demonstra în multe feluri. Exemplul care îmi vine acum în minte este Iașiul, devenit capitală a Moldovei în timpul celei de a doua domnii a lui Lăpușneanu, la insistențele turcilor, cărora de era dificil să străbată țara de la sud la nord, încercând să cucerească toate cetățile ce la stăteau în cale, pentru a ajunge la Suceava, vechea capitală. Au ales Iașiul, în centru Moldovei de atunci, deși era doar un târg. Începând cu acel moment însă, evoluția lui a fost cu totul remarcabilă.

Aici s-a înființat prima școală în limba română și o tipografie în biserica Trei Ierarhi, a apărut prima carte tipărită, s-a înființat prima universitate românească, primul teatru românesc, prima grădină botanică din Principatele Române, primul muzeu de istorie naturală, prima școală medicală cu caracter universitar și lista ar putea continua pe câteva pagini. Iar asta fără a mai vorbi despere intelectualii români de mare valoare, proveniți din Iași. Prin comparație, Bucureștiul, devenit capitala Principatelor Unite, nu se poate lăuda cu așa ceva. Nu e vina bucureștenilor. Istoria celor două provincii a fost diferită. Moldova se învecina cu Polonia, una dintre cele mai dezvoltate țări încă din Evul Mediu, cea care l-a dat pe Copernic, printre alții, în timp ce Muntenia nu a beneficiat de nici o vecinătate remarcabilă. Boierii moldoveni își trimiteau copii să studieze în Polonia, care era și refugiu celor surghiuniți de către domnitori, care se schimbau foarte des. Grăitor este exemplul lui Petru Movilă, din celebra familie a Movileștilor, care este numit egumen la Pecerskaia Lavra, devenită grație lui cea mai importantă mânăstire a Ucrainei, pe atunci teritoriu polonez.

Unirea principatelor impunea alegerea unei capitale unice. A fost preferat Bucureștiul, din motive strategice. Pericolul rus devenea tot mai acut, granițele Rusiei apropiindu-se  tot mai mult, până la a deveni vecini. Acesta este motivul pentru care Moldova era direct interesată, în timp ce Muntenia nu se simțea încă presată. Motivația moldovenilor nu era deloc una subiectivă. Iată un text datat 25 aprilie 1760, adică la foarte puțin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat țara sa către Europa și i-a trasat sarcinile pentru viitor. Textul aparține ministrului danez al afacerilor străine, contele Bernstorff, și este adresat ministrul francez de externe, ducele de Choiseul. „Rusia e o teroare pentru toate națiunile civilizate, de care se apropie. Ce limite s-ar putea pune vreodată cupidității unei națiuni destul de numeroase pentru ca pierderea oamenilor să n-o afecteze, și destul de săracă, pentru a fi obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei națiuni dure și războinice, care nu are nici moravuri, nici legi, nici plăceri, care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească sau s-o rețină; care nu recunoaște drept regulă decât voința unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârșit, poate să-și cucerească toți vecinii, încredințată că nici unul dintre ei nu poate face același lucru cu ea?.” Citatul l-am găsit în „Civilizații și tipare istorice”, de Neagu Djuvara, la pagina 123. Tot el, Neagu Djuvara, concluzionează: „Scrisoarea contelui de Bernstorff, de o extraordinară luciditate politică, se poate citi după mai bine de 200 de ani ca și când ar fi vorba de istoria contemporană a Europei”.

Diferența de mentalitate și cultură a locuitorilor din cele două provincii românești se vede și din autobiografia lui Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost, pe care o citisem pe la sfârșitul anilor ’70, când a apărut la editura Minerva, și pe care o răsfoiesc acum. Ea mi-a sugerat, de fapt, ideile pe care tocmai le notez. Deși începe prin a se scuza că îi este jenă să vorbească despre el și – vrând-nevrând – despre relațiile cu ceilalți, se desfășoară pe 916 pagini, majoritatea tratând evenimentele de după primul război mondial. „A scrie o autobiografie – și m-am gândit deseori la aceasta – mi-a părut, la urmă, un lucru jenant și impiu (nelegiuit). Cu ce drept amesteci oamenii pe care i-ai prins printr-o singură lature, într-un anume moment și a căror amintire, în legătură cu atâtea altele, a putut fi diformată de timp?” După părerea mea, orice om politic cu puțin bun simț ar trebui să aibă un jurnal, în care să consemneze – cu sau fără comentarii – activitatea sa zilnică. În felul acesta, viitorimea nu va putea să-i pună în sarcină activități la care nu a participat sau, invers, să fie eludat la relatarea unora la care a avut un rol important. Câți însă dintre cei de azi o fac?

Revin la Unirea Principatelor. Această temere a moldovenilor i-a condus la ideea unirii, ai căror primi inițiatori au fost. Pentru a-i convinge și pe munteni să adere la idee, au trebuit să le cedeze mai multe avantaje, printre care și capitala. Ce a urmat în noua capitală ne scrie mai mult decât convingător chiar Nicolae Iorga: transformarea disputelor politice în certuri de mahala, folosirea derbedeilor plătiți ca „argumente” electorale și multe altele.

Sacrificiul de atunci al moldovenilor nu și-l mai amintesc nici ei înșiși, fiindcă le-a fost ștearsă din memorie propria lor istorie, pe care străbunii lor – vecini cu Polonia – o știau bine și erau conștienți de greșelile acestora, greșeli datorită cărora țara lor a fost ștearsă de pe harta Europei mai bine de 120 de ani (1795-1918). Noi nu le mai cunoaștem, dar ei și le aminteau încă.

*     *

*

Se spune că ceea ce faci la început de săptămână, lună, an sau orice altceva, vei face în toată perioadă următoare. În consecință, nu executa activități neplăcute.

În calendarele din majoritatea țărilor, săptămâna începe duminica, zi dedicată Domnului, pe care, într-adevăr, nu e bine să-l superi. La noi, în România, săptămâna începe luni. Să nu faci nimic în prima zi lucrătoare, în speranța că așa va fi toată săptămâna, pare să fie o caracteristică a mentalității noastre.

O fi mai bine așa?

*     *

*

Copiii mint, în special băieții. Nu știu fetițele; la ele nu mă pricep. Băieții însă, din dorința de a-și da importanță, născocesc tot felul de inepții, potrivit fanteziei lor. Aceasta este deci o trăsătură naturală a firii lor, deoarece nu le-a recomandat nimeni așa ceva. Pe măsură ce cresc, renunță, pentru că, în relațiile cu ceilalți, constată că nu mai au succes.

Curios lucru, oamenii cei mai mari, politicienii, continuă s-o facă. De ce? Explicații s-ar găsi, dar nu intră în preocupările mele, așa că mă opresc.

*     *

*

Lăcomia

S-a întâmplat în toamna anului 1968. Aveam prima noastră mașină – un FIAT 850 – și ne aflam în excursie între Rucăr și Bran, împreuna cu sora mea și soțul ei, cu o Skoda 100MB (o mie de mici belele) și o familie prietenă, cu un Wartburg. Șoseaua încă neasfaltată ne obliga să mergem încet, astfel că aveam posibilitatea să admirăm peisajul, mai mult decât încântător, pe care coloritul de toamnă al pădurii ne îndemna să întârziem cât mai mult, admirându-l. Ajunși aproape ce cota cea mai înaltă, ne-am hotărât să înnoptăm aici. Era prea frumos pentru ca să ratăm ocazia. În sat, am căutat îndelung o casă, dar nu găseam pe nimeni dispus să ne găzduiască. În ciuda frumuseții lui, traseul nu se afla încă în atenția turiștilor. Când eram gata să renunțăm, cineva ne-a indicat o casă, unde – spunea el – am putea fi primiți. O văzusem, dar nu îndrăzneam să sperăm. Era prea frumoasă pentru a fi adevărat. Noi căutam una mai modestă. Aceasta era așezată la o cotitură „în ac de păr” a drumului, astfel că era vizibilă de către toate vehiculele ce treceau pe acolo, indiferent de sens. Așezată ceva mai sus față de șosea, cu o peluză de 20-30 de metri în față, părea un mic castel. Doar arhitectura rurală și dimensiunile erau specifice locului. Ne-am încercat norocul și nu am greșit. Ne-a primit. Proprietara locuia singură. Soțul murise, iar copii erau plecați ca muncitori prin diverse orașe. Păstra totuși camerele lor, pregătite să-i găzduiască oricând ar fi venit. Erau adevărate camere de oaspeți. Ne-a acceptat cu condiția să parcăm mașinile în fața casei, să vadă tot satul cine e ea. Evident, ne-am amuzat, dar ne-a și convenit. Nu ne-a spus nimic despre bani. A doua zi dimineață i-am oferit cam tot atât cât ne-ar fi costat la un hotel, oricum mai mult decât tariful unei cabane turistice. Suma oferită a uluit-o. Nu se aștepta să primească bani pentru ceva ce nu a costat-o nimic, fiindcă nu consumasem nimic din bunurile ei. La plecare, i-am spus că vrem să cumpărăm trei sticle de lapte, câte una pentru fiecare familie. Știam că are vaci și că vinde laptele la stat. A făcut brusc ochii mari, s-a îndreptat de spate, a gândit un pic și ne-a cerut o sumă ce ne-a lăsat cu gura căscată. Ce și-a zis ea? Dacă pentru nimic „boierii” ăștia neștiutori i-au oferit mai mult decât se aștepta, pentru ceva ce știe că valorează ceva, merită să ceară de zece ori mai mult. Și ne-a cerut de o sută de ori mai mult decât primea de la stat pentru laptele contractat.

Patru ani mai târziu, ne-am mutat la Brașov. Atracția muntelui! Zona de dincolo de Bran ne atrăgea în mod deosebit. Amintirea excursiei pe care tocmai am evocat-o nu se ștersese. Am avut pentru un timp chiar ideea de a cumpăra o casă de vacanță în zonă. Am găsit chiar un teren de vânzare într-o poziție excepțională. Proprietare, o femeie în vârstă, nu avea însă acte. M-am oferit să i le obțin eu, fără să știu că, la vremea aceea, un asemenea demers nu era deloc ușor. Pentru că mă angajasem, m-am avântat. Nu descriu neplăcerile întâmpinate, fiindcă simt că mi s-ar face rău chiar și acum, după atâția ani, numai gândindu-mă la așteptarea la cozile de la instituția cadastrului. Simpla lor amintire ar fi traumatizantă. Într-un final, cu actele în mână, i le-am predat și am stabilit să  vin peste trei zile să mergem împreună la notariat să facem actele.

La ziua stabilită, . . . surpriză. A decis să vândă casa altcuiva. Făcusem greșeala să-i dau actele.

La poalele Pietrei Craiului puteam comanda una din lemn cu un preț foarte mic. Cu timpul însă, tot colindând prin zonă, am înțeles că o astfel de casă, în care eu aș locui doar din când în când, ar fi vandalizată de trei pe zi. Am renunțat deci la acest vis. În schimb, am găsit posibilitatea să închiriez o cameră într-o casă locuită tot de o femeie, tot văduvă și cu doi sau trei copii plecat să lucreze la oraș. Ea mai închiriase la turiști (între timp zona devenise căutată) doar în timpul verii și doar pentru câteva zile. M-am oferit să închiriez camera pentru tot anul, indiferent când și cât voi sta acolo. Nu-i ceream decât găzduire în camera în care se afla un pat fără așternut, un dulap mic, o masă și două scaune. Așternutul și toate cele strict necesare urma să le aducem noi. Oferta era super avantajoasă: o sursă de bani sigură, la care nici nu visa. „Afacerea” a funcționat câteva săptămâni, până când, venind în timpul săptămânii, am găsit o turistă din București împreună cu fiul ei de vreo zece ani, dormind liniștită în așternutul nostru. Am renunțat atunci la visul meu.

*     *

*

            Prin 200 î.Hr., regii armeni se numeau „strategos”. Despre Tigran, unul dintre cei mai mari, se spune că, îmbătrânind, a dobândit și trăsătura specifică iritabilității oamenilor vârstnici. Se mai spune, referindu-se la el, că acesta ar fi un mod de a-ți face dușmani. Este însă părerea istoricilor. În realitate, performanțele și succesul la vârsta adultă este cea mai sigură cale de a-ți face dușmani, datorită invidiei celor mai puțin dotați. Îmbătrânind, el „a lăsat garda jos”, astfel că istoricii au reținut doar bârfa din jurul lui.

*     *

*

Ieri, am cumpărat și mâncat o prăjitura cu numele „alba ca zăpada”. A fost foarte bună și avea gust de cremșnit. Astăzi, am găsit chiar cremșnit. M-am bucurat degeaba, fiindcă nu a fost bun deloc.

Explicația probabilă: producătorul primei prăjituri a făcut un cremșnit, dar nu avea licență pentru el și l-a botezat „alba ca zăpada”, în timp ce producătorul celei de a doua avea licență, dar îi lipsea respectul pentru calitate. Se întâmplă și la case mai mari.

*     *

*

Din capul locului, trebuie să precizez că nu sunt critic literar, ci inginer, așa că judecata mea este tăioasă. Trebuie, de asemenea, să mărturisesc că nu sunt un admirator al romanelor romanțioase adresate adolescentelor târzii și nici a celor de aventuri adresate cândva adolescenților, dar îmbrățișate azi mai mult de către fete.

Într-o carte - fie și roman - mă interesează ideile avansate, dacă se poate așezate într-un stil literar frumos, pentru că, DA, literatura se adresează în primul rând sufletului și apoi rațiunii, deși – în final – contează ceea ce a reținut rațiunea. Atingerea sensibilității cititorului are doar rolul de a-i stimula interesul pentru carte, către o idee. Ea, ideea, aparține autorului. Floricelele literare și subiectul sunt doar mijloacele de transmitere a ideii. Din acest motiv, de cele mai multe ori, contribuția reală a autorului constă nu în relatarea banală a subiectului, ci în pasajele intermediare, prin care el poate dezvolta idei personale mai profunde, eventual însoțite de volute literare gustate de adevărații amatori de literatură de bună calitate.

Dezavantajul romanului poate fi tocmai subiectul. Atras de desfășurarea evenimentelor, dornic să afle cum se va finaliza, cititorul comun va acorda tot mai puțină atenție paragrafelor „parazite”, pe care – cu timpul – le va sări, pentru a ajunge mai repede la final, astfel că, la finalul finalului nu va reține nimic din ceea ce autorul a dorit să transmită, fiindcă nici nu a citit acele paragrafe și, în consecință, nu a înțeles ceea ce ar fi trebuit să înțeleagă.

Sunt, de aceea, în total dezacord cu cei ce consideră romanul ca fiind forma cea mai elevată de literatură, superioară scrierilor autobiografice și a celorlalte, eseul aflându-se pe ultimul loc. Da, o autobiografie sinceră și obiectivă este foarte greu de scris. Sunt rarisimi ce care reușesc. Majoritatea renunță, astfel că cele obișnuite își pierd valoare prin edulcorare. Asta nu înseamnă însă că genul literar trebuie condamnat în întregul lui. Un eseu este mai greu de citit în comparație cu un roman de dragoste juvenilă. A desconsidera însă eseul ar fi o foarte mare greșeală. Celor tentați s-o facă li se recomandă abținerea.

*     *

*

După părerea grecilor, este o artă să bei o ceașca de cafea în patru ore. Nu este o ironie, ci motivația pentru care se antrenează zilnic și pentru care cafenelele sunt cele mai aglomerate locuri.

*     *

*

Am profitat de aceste sărbători - când tradiția ne obligă să nu facem nimic altceva decât să îngurgităm solide și lichide în proporții variabile de la o persoană la alta – și am terminat de citit cartea englezoaicei ce si-a făcut un culcuș la Măcin.

Tipa este scriitoare profesionistă și asta se simte, în dezavantajul ei. Cartea este bine scrisă și simți că știe să „umple paginile”. Asta – trebuie să recunosc – îți poate face plăcere dacă ești dispus să-ți pierzi timpul cu fleacuri.

Cartea este autobiografică. Mare parte din ea este dedicată justificării emigrării dintr-un mare oraș englezesc, într-un sat de munte transilvan. Motivația se sprijină pe doi piloni: starea psihologică creată de mai multe decese, inclusiv al mamei și a surorii mai mari, survenite într-un interval de timp scurt și căutarea unui mediu liniștit, prielnic creației, opus celui oferit de un oraș aglomerat, precum Liverpool, unde locuia.

Se născuse și a copilărit într-un cătun, unde afacerea familiei, cândva înstărită, falimentase, iar părinții deveniseră alcoolici. Despre tată nu vorbește prea mult, dar pe mamă o amintește frecvent și numai asociată cu beția. De aceea, deplângerea decesului ei la 82 de ani nu se justifică. Copilăria, lipsită de grija părinților, i-a dăruit în schimb simțul libertății, care însă i-a fost știrbit în anii de liceu la oraș și obligația de a-și câștiga existența prin forțe proprii, mai întâi la Londra și, ulterior în Liverpool. A fost ziaristă, editoare și, în final, autoare a unor cărți pentru copii, care i-au oferit încrederea că scrisul i-ar putea asigura un venit satisfăcător. Un sat liniștit la poalele muntelui, precum Măgura, părea să fie locul ideal pentru un creator.

Evident, cea mai mare parte a cărții tratează așezarea ei în acest colț de lume, viața din următorii ani, relațiile cu vecinii și foarte multe descrieri ale florei, faunei și vietăților din jurul ei, începând cu pisicile și sfârșind cu gândacii, râmele și alte asemenea.

Totul o face fericită, iar despre țăranii români are numai cuvinte de laudă, cu foarte puține excepții, în cazul unora ce nu fac parte din mediul tradițional. Nu rare sunt aprecierile cu privire la engleza excelentă (nu doar corectă), vorbită de câțiva tineri, dar și a polițiștilor cu care a avut de-a face după un accident de mașină (!!!).

Amuzant pentru mine a fost să citesc expresii inedite pentru situații comune, care – traduse – ar putea fi etichetate „poetice”.

Acum, sunt bucuros că am terminat-o.

*     *

*

Van Gogh a devenit cunoscut după moarte, prin cumnata sa, Johanna Gezina Bonger, soția fratelui, Theo, care a murit la puțin timp după artist. Între cele două decese, familia a hotărât ca toate bunurile lui Van Gogh – inclusiv tablourile – să revină fratelui să, care îl sprijinise financiar. Cum între timp Theo a murit și el, totul a revenit soției sale, deși ei erau despărțiți după doi ani de mariaj. Nu știm dacă ea a fost singura care l-a apreciat, dar, în mod sigur, a știut să-i valorifice opera.

*     *

*

Amintiri din tinerețe

Într-o dimineața din iarna 1977-78, un coleg de serviciu m-a anunțat că matematicianul Ciprian Foiaș  va veni la Brașov pentru a susține o conferință și îmi sugerează să mergem împreună. Am acceptat bucuros, deoarece nu-l mai văzusem pe Ciprian de cinci sau chiar șase ani. Presupun că interesul colegului meu cu douăzeci ani mai tânăr, nu era curiozitatea audierii conferinței, ci dorința de a-l cunoaște în alte condiții pe cel care îi fusese profesor-examinator la concursul de admitere la Facultatea de matematică din București și îl apreciase în mod deosebit cunoștințele. Poate că era și un test de verificare a afirmației mele dintr-o relatare a unei întâmplări din perioadă când practicasem alpinismul împreună cu Ciprian, dar nu vreau să fiu suspicios. Acest coleg se atașase de mine fiindcă venisem amândoi la Centrul Teritorial de Calcul Electronic din Brașov în același an (1972), eu prin transfer ce la centrul similar din Ploiești iar el prin repartiție de la facultatea pe care tocmai o absolvise. Explicația era însă altă. În formarea lui intelectuală intervenise un domn în vârstă care, în timpul studenției, i-a deschis ochii arătându-i că societatea și politica reală sunt diferite de cele ca care fusese îndoctrinat în copilărie, în umila localitate din care provenea. Acum. La Brașov, mă găsise pe mine să fiu continuatorul acelui mentor al său. Poate că mă auto-amăgesc eu, dar afirmația îi aparține; altfel nu aveam cu să știu. Așa se face că, în pauzele „pentru o țigară”, comunicam destul de des.

Așadar, în seara aceleași zile, ne-am dus amândoi la conferință și am ocupat locuri în primul rând, să fim văzuți. Prima întrebare a colegului meu s-a risipit repede: Ciprian m-a recunoscut, deci spusesem adevărul. În plus, pentru că îi era foame, ne-a invitat să-l însoțim la restaurant, unde puteam discuta liniștiți, fără persoanele de protocol din sala de conferințe. A doua întrebare a primit și ea răspuns, dar nu cel pe care îl aștepta: Ciprian nu își amintea de scurtul episod de la examenul de admitere iar, în timpul facultății nu-i fusese profesor. În plus, era foarte necăjit dintr-un motiv foarte serios și nu-l interesa nimic din ce se întâmplă în jurul său. Era deci cu atât mai bucuros să sporovăiască cu mine despre orice altceva decât relațiile profesionale. Iar acel altceva era, bineînțeles, alpinismul, singura noastră atracție comună. În timp ce eu eram un ingineraș din provincie, el era un matematician celebru, considerat cel mai valoros din generația tânără. Acum, era necăjit, pentru că începuseră să-i pună piedici la plecările în străinătate. În zilele noastre, matematicienii trebuie să se întâlnească frecvent la congrese internaționale și tot felul de manifestări științifice, unde își comunică cercetările. Cine nu este activ la asemenea întâlniri riscă să afle că problema lui a fost rezolvată de altul între timp. El fiind deja celebru, pleca des, avea lucrări realizate în comun cu matematicieni din alte țări. Emigrarea nu era tentantă pentru el, fiindcă i se aprobau plecările fără probleme. La un moment dat însă i s-a cerut s-o accepte pe Zoe Ceaușescu ca doctorand. Avea două alternative: să fie de acord, caz în care colegii (și așa invidioși) ar fi avansat alegația potrivit căreia succesul lui ar fi datorat acestui „troc”, sau să refuze, situație în care erau de așteptat represaliile. Bineînțeles că el a preferat varianta a doua și prima reacție a autorităților a fost refuzul vizei de plecare. Câtva timp au reușit să-l obstrucționeze, dar asta nu putea să dureze prea mult. Acesta era necazul lui, atunci când ne-am întâlnit. Era însă mult prea cunoscut în lumea științifică din străinătate, astfel că, la un moment dat, au trebuit să-i dea viza de ieșire, după care nu s-a mai întors. Asta am aflat-o însă mai târziu. A fost profesor universitar la mai multe facultăți celebre din Europa și America. În analiza matematică există o constantă ce-i poartă numele: constanta Foiaș. A primit Premiul Norbert Wiener în 1995. Despre lucrările lui științifice nu pot să mă pronunț; ele depășesc cu mult posibilitățile mele de înțelegere. După 1989, mai exact în 1994, a devenit membru de onoare al Academiei Române.

În aceste condiții, amintirile din clipele petrecute împreună au monopolizat aproape în întregime dialogul nostru. Dintre ele, îmi amintesc una cu un scurt episod ce putea fi dramatic, dar s-a finalizat cu bine. S-a întâmplat într-o zi foarte frumoasă de toamnă târzie, când deviza noastră era sintetizată prin sintagma „drumuri lungi și escalade scurte”, deoarece ziua se micșorează și, pe de altă parte, fiecare alpinist și-a făcut deja porția de escalade propusă pentru anul respectiv, în funcție de posibilitățile sale. Era deci timpul satisfacțiilor ușoare. Ghid pentru așa ceva ne-a fost Walty Kargel, mai în vârstă decât noi, bun cunoscător a unor asemenea trasee, mai departe de aria Coștilei din Bucegi – frecventată de noi în mod curent – dar în zone pitorești. El cred că împlinise deja 70 de ani – vârstă mai mult decât remarcabilă pentru alpinism – dar venea în fiecare weekend pe munte, însoțit de prietena lui, care rămânea la baza traseelor, sau prin apropiere, și îl aștepta răbdătoare. Uneori doar se plimba, dar – dacă avea ocazia – se încumeta în trasee ușoare, ca acesta, în care am mers împreună. Ciprian, deși pasionat de alpinism ca în tot ceea ce făcea, era un om foarte ocupat perioade lungi de timp, astfel că nu putea fi întotdeauna în formă. (Ca să-și mențină condiția fizică, își amenajase pe acoperișul Institutului de Matematică al Academiei Române – unde lucra – o mică „instalație” pentru antrenamentul brațelor.) Pe mine m-a solicitat – cred – pentru că eram cel mai în formă din grupul nostru în acea toamnă. Escaladasem toate traseele cu grad maxim de dificultate din munții noștri și contam deja ca un alpinist experimentat dintre bucureșteni, deși eu locuiam în Ploiești pe vremea aceea.

În escalada despre care vorbesc, totul a decurs perfect până am ajuns sus. Cel mai bucuros era Walty, deoarece nu se mai cățărase de ceva timp și se întreba dacă mai poate. A putut. Traseul se termina pe o creastă „centimetrică”, pe care trebuia mers puțin, până la un punct de unde se putea coborî în valea din care plecasem. Aveai, bineînțeles suficient spațiu pe care să calci, dar ambele pante, atât cea din stânga, cât și cea din dreapta, erau mai mult decât abrupte. Cea din dreapta – în sensul nostru de mers – avea ceva vegetație după vreo 30 de metri de gol alpin. Cea din stânga însă pe care tocmai de cățărasem, era aproape perfect verticală. Ei bine, în fața noastră, Walty parcă zbura din piatră în piatră. până când  îl vedem dispărând în jos.  N-a scos nici un sunet. Extrem de voios, încercând să vadă și să fie văzut de prietena lui, ce-l aștepta în vale, a călcat greșit. Eu și Ciprian, amândoi pe burtă, ne uitam în jos, să vedem ce s-a întâmplat. Câțiva metri buni mai jos, Walty se ținea de singurul jneapăn existent pe acel perete, de care se agățase în cădere. Norocul lui fusese fantastic nu numai pentru existența acelei plante parcă plantate acolo de o mână dumnezeiască, dar și ramura pe care o prinsese fusese una ondulată, care i-a amortizat căderea. Altfel, smucitura ar fi fost prea dură pentru a-l opri. S-a ridicat cu ajutorul unei coarde pe care i-o întinsesem și a continuat drumul parcă și mai voios decât înainte. În spatele lui însă, noi doi călcam cu mai multă precauție ca niciodată.

*     *

*

Cred că eroarea fundamentală a conducătorilor României este dorința exagerată de îmbogățire. Dacă această dorință, aparent superfluă, este firească la nivelul oamenilor de afaceri, dar denotă incultură politică la nivelul statului, care are alte mijloace de management al economiei naționale. Guvernanții noștri sunt preocupați să strângă bani cât mai mulți la buget, pe care îi folosește cum crede de cuviință, deși tocmai asta le lipsește: cuviința. Voi da un exemplu simplu. Dacă se dorește stimularea unei ramuri a economiei naționale, se poate impune o vamă importantă pentru importul produselor din acea ramură și reducerea ei până la anulare pentru exportul acelorași produse. Suma încasată ar trebui investită în acea ramură (și nu în altele), pentru a stimula dezvoltarea ei.

Teorie, nu? Iată un exemplu concret. Ne aflăm în sezonul cireșelor. Eu sunt mare amator de cireșe, deși sunt foarte scumpe. Astăzi, guvernul tratează cu sindicatele  să convingă negustorii să reducă prețurile. Să fim serioși. Este doar propagandă în care nu mai crede nimeni. Cum cireșele de la magazinele frecventate de mine sunt toate la fel, bănuiam că au aceeași sursă, deci practică același adaus comercial. Ei bine, astăzi am fost într-o piață modestă și am găsit același soi la jumătate de preț, deși erau chiar mai proaspete. Nu cred că vânzătorul și-a propus să vândă în pagubă. Ce ar trebui să facă guvernul? Să stimuleze producerea și vânzarea directă a unor produse la prețuri raționale. În acest mod, negustorii avizi de câștig ar fi obligați să-și alinieze prețurile la cele ale pieței, stabilite astfel.

Vă asigur că, deși par naiv, mă tratez. Încercați și singuri!

*     *

*

Nae Ionescu (antisemit) l-a apreciat și sprijinit pe Mihail Sebastian, evreu (Iosif Mendel Hechter). Ambii erau din Brăila, plină de evrei la vremea copilăriei lor. Mihail Sebastian a fost prieten cu Mircea Eliade, legionar. Trag de aici concluzia că Nae Ionescu, Mircea Eliade și alții au adoptat aceste curente, pentru că erau la modă în epoca pro-germană de dinainte de 2RM.

*     *

*

            Majoritatea oamenilor vor să iasă în evidență exprimându-și opiniile. Prea puțini sunt ce care doresc să-și unească vocile într-un cor, pentru ca – prin armonizare – să găsească soluții favorabile pentru toți.

*     *

*

La orice revoluție se poate spune, așa cum au făcut-o francezii în 1789, Ote toi de là, que je m’y mette (pleacă tu, ca să vin eu). Într-adevăr, cei care doresc puterea au acest unic obiectiv.  Asta însă se întâmplă doar în prima fază. Ce-i mai rău abia urmează. De obicei, se întâmplă ceea ce nici ei nu bănuiau. Franța nu mai este monarhie și nici biserica nu mai e ce-a fost. Dar a avut nevoie de 100 de ani pentru asta, în care a „călcat în toate străchinile” posibile. (Greșesc! Unele iau scăpat.)

Cum va arăta România în decembrie 2089? Om trăi și om vedea. Nu toți. Cei ce nasc acum vor avea aproximativ vârsta mea de azi. Vor avea viitorul pe care și-l vor construi.

*     *

*

Dacă vreun subiect ce s-a discutat vreodată este veșnic, însemnă nu doar că merită discutat mereu, ci că trebuie discutat și rediscutat, fie pentru că apar permanent noutăți de tot felul și viața trebuie adaptată la cotidian, dar mai ales din considerente educative. Un tânăr nu se naște atotștiutor. El învață toată viața. Școala îi pune bazele, îi formează criteriile de apreciere. Contactul cu ceilalți, discuțiile, îi formează caracterul, îi fixează locul în societate.

*     *

*

După ce, în prefață, ne spune că „Idealurile Iluminismului nu au fost niciodată mai relevante decât acum”, către sfârșitul unei cărți ultra-documentate de 601 pagini (Iluminismul azi, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2019), psihologul canadiano-american Steven Pinker, concluzionează că „Oamenii sunt ființe sociale prin natura lor și își găsesc împlinirea în relațiile cu ceilalți” și că „Valorile etice se întemeiază pe nevoile și interesele umane testate prin experiență” (pagina 437). Nu știați?

Deși argumentele sale sunt fundamentate pe criterii raționale, ceea ce era de așteptat la un susținător al iluminismului, nu poate evita relația cu alte căi ale gândirii, cu justificarea că „Oamenii caută și acumulează știri pentru a-și întări atașamentul (față de convingerile anterioare, zic eu), nu pentru a se informa mai corect” (pagina 386). Asta după ce ne pregătește încă de la început cu câteva constatări. Astfel, afirmă că „Lucrul cel mai important pe care l-au avut în comun gânditorii Iluminismului a fost importanța primordială acordată aplicării ferme a standardului rațiunii în înțelegerea lumii noastre, fără a recurge la generatoare de iluzii, cum sunt credința, dogma, revelația, autoritatea, carisma, misticismul, divinația, viziunile, senzațiile instinctive ori analiza hermeneutică a textelor sacre”. Și că „Unii credeau că Dumnezeu a pus universul în mișcare și apoi s-a retras, lăsându-l să evolueze potrivit legilor naturii. Alții arau panteiști, pentru care „Dumnezeu” era sinonim cu legile naturii. Dar puțin dintre ei vorbeau despre Dumnezeul descris în scripturi.” (pagina 25)

Și cum toate acestea vor dăinui veșnic iar  cunoașterea noastră va fi întotdeauna incompletă, rezultă că problemele sunt inevitabile. Cât despre soluții, ele vor fi întotdeauna cele practice pentru  problemele curente și fanteziste pentru celelalte. Pentru această „filosofie” însă, ar trebui scrisă o carte în mai multe volume, de dimensiuni asemănătoare fiecare.

*     *

*

Zilele trecute, l-am asociat pe Dostoievski – fără să explic de ce – cu un serial de filmulețe despre evrei, deși nu există nici o legătură evidentă între cele două subiecte. Serialul cu pricina, foarte documentat de altfel, este puternic antisionist, dar cu multe speculații, inexactități și exagerări, ori – se știe – orice exagerare anulează ideea de bază. În justiție, dacă un martor se dovedește a fi mincinos, mărturia lui nu este acceptată, deși poate fi corectă în cazul în speță. Departe de mine gândul de a fi partizanul vreunei opinii asupra acestui subiect, dar, pentru respectarea adevărului istoric, simt nevoia unor precizări.

Ca răspuns la un articol publicat într-un ziar concurent, Dostoievski simte nevoia să-și justifice atitudinea lui politică pro-socialistă din tinerețe, pentru care a fost condamnat la moarte, sentință comutată ulterior la muncă silnică în Siberia și serviciul militar pe viață, din care a efectuat patru ani de detenție și doi ca soldat. El pune totul pe seama entuziasmului juvenil, animat de curentul la modă în acea perioadă. Biografii lui actuali scriu că, ulterior, ar fi adoptat convingeri opuse: ortodox convins, antisemit, pro-țarism etc., dar nu suntem obligați să-i credem. Oricum, schimbarea de atitudine îmi amintește se zicerea lui Petre Ţuțea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleași concepții, înseamnă că e cretin”. Nu e cazul eroului nostru.

La polul opus, serialul de filmulețe afirmă că toate relele social-politice, inclusiv comunismul, sunt creații ale evreilor. Nu se poate nega rolul lor, dar – cum spuneam – exagerările pot anula afirmații dintre cele mai adevărate. Cuvântul democrație – se știe – a fost inventat de greci prin Solon și Clistene, care l-a aplicat prin constituția din 508 î.Ch. Atena era însă o societate sclavagistă. Deci sclavii nu participau la vot și nici femeile. Agora era doar centru de dezbatere publică, dar și aici accesul era permis doar bărbaților trecuți de 30 de ani, școliți într-o efebie și remarcați în activitatea militară ulterioară școlarizării. Evident, oratorii talentați aveau credibilitate. Ceilalți, doar dreptul de a căsca gura și a comenta în Omonia (Ομόνια = armonie). Drept de vot aveau numai oamenii înstăriți. Reforma lui Clistene s-a referit la extinderea alegătorilor de la marea aristocrație la o sferă ceva mai largă, pentru a elimina clanurile, fără însă a coborî la nivelul celor fără avere. De aici și până la extinderea dreptului de vot la cel universal este o distanță egală cu cea de la înțelepciune la ignoranță, așa cum am mai spus. Acum, prostimea își alege „deștepții” să conducă lumea. Culmea demagogiei! Oricum, nici vorbă de evrei. Ulterior, ideile democrate și-au făcut loc în Anglia. Să nu uităm că Magna Carta Libertatum a apărut încă din 1215. Ca urmare, în 1295, regele Eduard I a convocat "Magnum Concilium" ce avea o reprezentare concreta a celor 3 stări sociale: clerul, nobilimea si orașele, pentru ca, un secol mai târziu, să apară prima formă de parlament format din Camera Lorzilor și Camera Comunelor. Asta înseamnă deja democrație. N-a fost o schimbare de mentalitate tocmai pașnică, dacă e să ne amintim de Războiul Civil Englez din 1642-1651 sau de Oliver Cromwell. Marea schimbare antimonarhică au făcut-o însă francezii, prin revoluția de la 1789, deși Statele Unite ale Americii, prin Declarația de Independență (1776) au creat primul stat democrat modern. Mai vocali însă, francezii au lansat lozinca „Liberté, Fraternité, Égalité”, de care au profitat evreii, avansând o alta: dacă este egalitate, atunci să fie pentru toți, deci și pentru evrei, până atunci persecutați de către europeni. Din acest moment a început  înflorirea lor financiară, implicarea în politică, dar și proliferarea ideilor comuniste. (Și asta am mai spus-o.) Cum în Europa occidentală nu aveau șanse să le implementeze, au ales Rusia. Nu numai Lenin, cu o origine etnică și religioasă diversă, printre care evreiască prin bunicul matern, dar mii de alți viitori conducători sovietici au fost evrei.

Toate acestea însă nu au o legătură directă cu Dostoievski, ci doar una indirectă. El nu a fost evreu și nici prietenii lui. În plus, erau cu toții intelectuali de clasă. (În paranteză fie spus, și în România, curentul legionar a fost unul care – la început – a înflăcărat inimile unor intelectuali ca Eliade, Cioran și alții. Să nu neglijăm faptul că Hitler însuși a avut un rol pozitiv în salvarea Germaniei din sărăcia de după primul război mondial. Ce s-a întâmplat ulterior este cu totul altceva.)

În anul revoluționar 1948 Dostoievski avea 17 ani. Se știe că revoluția de atunci a fost una naționalistă, numită și „primăvara popoarelor. După ce revoluția franceză desființase monarhia, trebuia pus ceva în loc. Statele nu puteau fi conduse fără o paradigmă politică. Înlocuitorul a fost ideea de națiune, pe baza căreia s-a creat Italia de azi, Imperiul Habsburgic a devenit austro-ungar etc. Evreii au profitat de ocazie și, în paralel, au pus în joc ideile socialiste/democratice/comuniste, care au avut mai mult succes în Rusia subdezvoltată.

În paranteză, observăm că și în Transilvania noastră, în loc să aspire la unificarea provinciilor românești, Avram Iancu lupta pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale țăranilor. Poate că și-a dorit-o, dar istoria noastră scrisă pe genunchi nu menționează asemenea „detalii”.

*     *

*

            Între Da și Nu

            Se spune că, în antichitate, binele era asociat cu frumosul iar răul cu urâtul. Nu am cum să verific, dar nici motive să nu cred. Ceea ce pare să fie adevărat e că mentalitatea oamenilor din trecut era bipolară: între bine și rău nu exista nimic. Credința creștină medievală a folosit ideea, admițându-l doar pe Dumnezeu alături de diavol. Astăzi, odată cu abandonarea credinței în adevărul bisericii, admitem și existența nuanțelor între cele două extreme, atât în estetică, cât și în etică, deși etica a prins mai puțin în estul Europei. Prinși la mijloc, noi – românii – o scăldăm. Nu de altceva, dar ne place să ne bălăcim, indiferent unde.

*     *

*

            Agitația noastră zilnică ne împiedică să vedem esența vieții. În cei șapte ani petrecuți în Atena, unde nu avut acces la știrile difuzate prin televiziunea română (aș fi putut, dar nu mi-am dorit), am constatat că nu am pierdut nimic. Mă simțeam mai bine fără prostiile solemne ce inundau mass-media. Privind retrospectiv, mi se potriveau cuvintele din cântecul Nanei Mouskouri: „Seuls dans ma chambre, la vie était tendre, et belle”. Acum, îmi place să cred că judec mai clar evenimentele politice și sociale.

*     *

*

            Între cultură și viață

            Poate părea abscons ceea ce spun acum, dar mi se pare pe cât de simplu, pe atât de adevărat, din nefericire: prosperitatea unei societăți este dată de raportul dintre cultură și viață. Ideea nu-mi aparține. Am citit-o în cartea lui Camilian Demetrescu, Exil. El este unul dintre exponenții de vârf al artei românești cu recunoaștere internațională reală (tapițeriile lui împodobesc sala pentru audiențe private a Papei), așa că afirmațiile lui se cuvin a fi luate în seamă.

            În carte, el se limitează în a prezenta avantajele ideii de a picta zidurile exterioare ale bisericilor din nordul Moldovei, etichetate ca o „biblie a săracilor” – de fapt, analfabeți – care își însușeau textele sfinte prin intermediul simbolurilor din picturi. Cum bisericile erau mici, majoritatea participanților la slujbe stăteau afară, de unde și ideea picturilor exterioare. Afirmația de la care am plecat este însă mai profundă și asta îmi propun să demonstrez.

            În antichitate, când marea majoritate a populației nu știa carte. Cultura se transmitea oral, prin basme, mituri etc., prin intermediul unor rapsozi ca Homer. Și astăzi, grecii iubesc această formă de manifestare culturală. În cei șapte ani, cât am locuit în Atena, i-am cunoscut personal pe cei care se adunau pe faleza Mării Egee și cântau. Bineînțeles că în centrul atenției erau cei mai talentați, ceilalți mulțumindu-se să cânte în surdină, să danseze sau doar să asculte. Cel mai elocvent exemplu este însă cel al arenelor uriașe. Cel din Epidaur avea 14.000 de locuri. Incredibil pentru populația din zonă din acele timpuri. Pentru a-l umple, trebuiau să vină locuitori din sate de la zeci de kilometri, în condițiile în care calul era cel mai rapid mod de deplasare și nu toți posedau așa ceva.

               În manifestările din teatrele din antichitate nu erau elogiați conducătorii locali. Se interpretau lucrări ale unor dramaturgi, din opera cărora ne-au rămas câteva, și în care de tratează probleme de filosofie, de etică și de viață. Între filosofi și omul simplu exista o comunicare directă.

               Filosofii de astăzi? De ce nu merg toate așa cum ne dorim? Nu vreau să devin ridicol, așa că mă opresc.

*     *

*

Două cetăți

Majoritatea cetăților medievale din Transilvania sunt construite pe un platou natural sau prin nivelarea vârfului unui deal. Este și cazul cetății Marienburg, de la Feldioara. Am vizitat-o duminica trecută, deși o aveam în vedere încă de pe când văzusem de pe șosea ruinele un zid ridicat parcă special să străjuiască Valea Oltului, largă în această zonă. S-a întâmplat în urmă cu aproape 60 de ani și abia acum, după restaurare, am reușit să urc dealul. A meritat.

În frumosul pliant ce l-am primit la intrare, scrie că, inițial, a fost o cetate de pământ. Posibil, deși nu există nici o dovadă în acest sens, decât termenul maghiar földvár, care înseamnă  cetate de pământ. Numele Marienburg este atribuit teutonilor, care au staționat în zonă timp de 14 ani, între 1210 și 1225, sfânta Maria fiind protectoare acestui ordin. Mi-a plăcut ce am văzut, dar nu pot trece peste două observații. Denumirea este cu mult prea pompoasă pentru ca cetatea să fi fost realizată în acest interval atât de scurt. Maghiarii au venit după teutoni, iar numele dat de ei precizează că era vorba despre o cetate din pământ, despre care ni se spune că exista dinainte. Rezultă ce cetatea de piatră a fost construită, distrusă și reconstruită de mai multe ori în secolele ce au urmat. Ceea ce vedem acum este una asemănătoare cu cea de la Râșnov, cunoscută ca cetate țărănească, menită să-i adăpostească un timp limitat pe localnicii din împrejurimi, atât cât durau raidurile de tătari, turci etc.

Oricum, restaurarea actuală este reușită, iar cei ce au realizat-o merită toate felicitările. Cât despre denumiri și istorie, acestea țin de dorința noastră, a românilor, de a ne „umfla în pene”.

Obiectivul principal al excursiei a fost însă cetatea de la Rupea, cu mult mai impozantă, când este privită de pe șosea. Ceea ce frapează este lipsa platoului, despre care scriam la început. În stânca de  bazalt, s-au săpat și construit mici încăperi, destinate probabil adăpostirii alimentelor și a lucrurilor de strictă necesitate pe timpul asediilor. Impunătoare și neașteptate sunt însă cele două ziduri de apărare paralele. Ele sunt cele ce se văd de pe șosea. Construcțiile interioare sunt de-a dreptul drăguțe, parcă special făcute pentru a servi drept baruri, cafenele, sau ceva asemănător. Deși nu seamănă deloc cu cele de la Feldioara sau Râșnov și nici cu bisericile fortificate din sate, precum Prejmer, este limpede că scopul realizării a fost cel de apărare temporară a localnicilor.

Comparația cu castelele din occident, menite să izoleze seniorul și camarila lui de privirile și eventualele ingerințe ale localnicilor nu are nici o justificare.

*     *

*

Liiceanu își pune întrebarea dacă Cioran, după ce toată viața o scris despre moarte, ar fi trebuit să și-o regizeze pe a sa. Dar Cioran a fost bine atins de boala Alzheimer, așa că nu mai era capabil de nici o regizare.

*     *

*

În timpul procesului de la Nűremberg, când a fost întrebat cum a convins poporul german să-l susțină, Hermann Goering a spus; „Este u lucru simplu. Nu are de-a face cu nazismul, ci cu natura umană. . . Singurul lucru pe care guvernul trebuie să-l facă pentru a transforma oamenii în sclavi este să promoveze frica. Și dacă poți găsi ceva care să-i sperie, vor face tot ceea ce dorești.”

*     *

*

Evoluție

Prin secolul 14, patriarhul Calist a emis sintagma „amo ergo sum”. În 1650, Descartes  a spus „cogito ergo sum”. În doar trei sute de ani, schimbarea mi se pare radicală. Pe lângă faptul că prima este frumoasă, ea arată că omul nu este singur. El nu poate iubi de unul singur, el trăiește în societate. Acest fapt îl asigură că este real și nu o fantasmă, sau doar o idee. Omul devine încrezut, preocupat doar de propria sa existență, un demiurg în miniatură. Aparent există și categoria celor care se iubesc pe ei înșiși, dar aceștia aparțin celor derivați din logica lui Descartes.

*     *

*

            Intelectualii adoră natura, sălbăticia, dacă nu e foarte periculoasă. Agricultorii o detestă. Pentru ei, ea înseamnă vrăjmaș, pentru că îi poate distruge recolta, ucide animalele pe care le crește etc.

*     *

*

În lumea tehnico-științifică, din care provin, cei mai buni profesioniști nu sunt, în mod necesar, și cei mai buni dascăli, în sensul că nu au talentul de a-și transmite cunoștințele celor mici, uneori nici chiar colegilor. Ba, dimpotrivă, aș zice că reciproca este mai frecventă: cei cu puține cunoștințe sunt mai apropiați de ce pe care trebuie să-i instruiască și, de aceea, se fac înțeleși mai ușor. Un savant plutește în alte sfere și nu se mai poate adapta cu ușurință nivelului ascultătorilor. De cele mai multe ori nu are nici răbdarea necesară să identifice nivelul acelor ascultători, nivel ce poate fi foarte diferit, astfel ca expunerea sa să fie adecvată înțelegerii lor. Desigur, aceasta observație are un caracter general; ea este doar statistic valabilă, și nu trebuie particularizată în mod rigid, pentru că s-ar ajunge la concluzia ca orice idiot are aptitudini de dascăl.

*     *

*

Fericire? În sport, se spune că victoria sau înfrângerea durează doar o zi. Restul zilelor sunt de pregătire. De ce în viața cea de toate zilele, a noastră, a tuturor, ar fi altfel? Avem succese și insuccese pe traseul pe care ni l-am propus. Asta e tot! Câștigă cel care știe să se ridice după ce a căzut.

Probabil că la convingerea grecilor că Universul este finit a contribuit filosofia indiană – mai veche –, conform căreia omul a căzut din Universul imuabil, în care va reveni după mai multe reîncarnări. Un semn de întrebare asupra finitudinii Universului avansează Anaximandros din Milet (610-547 î.Hr.), care lansează termenul „infinit” (άπειρος), ca pe ceva „nedefinit, în continuă mișcare, din el și în el apărând și dispărând toate elementele prin ciocnirea celor două stări – căldura și frigul” (cf. wikipedia). Puterea de abstractizare a grecilor din antichitate este evidentă.

Tot el, Anaximandros, avansează și o ipoteză a evoluției, afirmând că animalele au apărut din apă, iar omul a apărut din viețuitoare de altă specie.

„Progresul Continuu”, spre deosebire de „Veșnica Reîntoarcere”, a accentuat importanța istoriei, a devenirii. Vrând-nevrând, orice om își plasează evoluția personală pe axa evoluției societății în care trăiește și este mulțumit dacă își găsește un rost, viața lui fiind parte din viața societății. Prin comparație, grecul din antichitate nu are sentimentul evoluției atât de acut ca noi , cei de azi și – în consecință – își vede de treburile și interesele lui cotidiene. Este deci mai liniștit și mai fericit. Chiar și în zilele noastre, atitudinea lor este diferită de a noastră, a românilor, ca să nu mai vorbesc despre cea a occidentalilor. Am stat șapte ani în Atena și rareori am văzut greci agitați. Ba, din contră, m-am încrucișat pe străzi cu bărbați care cântau singuri în timp ce mergeau. Îmi este limpede că măcar în aceste clipe erau fericiți. Muzica este pentru greci mai importantă decât evoluția tehnologică, iar viața la cafenea, discuțiile cu prietenii, fac esența vieții și nu adaptarea la cele mai noi gadget-uri. Efemera dulceață a unei clipe este tot ceea ce își dorește, de unde și zicala Carpe Diem a latinilor, evident preluată de la greci (άδραξε τη μέρα).

Gândirea profundă a filosofilor, avansând noțiuni abstracte, nu are mare legătură cu psihologia grecului comun. Descrierea Războiului Troian, prin inutilitatea efectelor lui, este o dovadă a zădărniciei eforturilor.

În plus, destinul joacă un rol esențial în psihologia grecilor, ceea ce face la strădaniile exagerate privind viitorul să li se pară inutile. Pentru ei, scopul esențial al activității este să ai și să te bucuri de ce ai, dar cu măsură. Cred că Schopenhauer scria că noi suntem ca mieii, care se joacă sub privirea măcelarului și în acele momente de fericire, nu știm ce dezastre ne pregătește destinul.

Din cauza acestei mentalități a Progresului Continuu, tinerilor de azi nu le pasă de trecut. Pentru ei, societatea se află pe un soi de autostradă, pe care se deplasează din ce în ce mai repede, către o destinație necunoscută.

*     *

*

La 14 ani, Berdiaev citește Critica rațiunii pure a lui Kant și Fenomenologia spiritului, a lui Hegel. Nu știu ce-a înțeles el de-acolo la vârsta aceea. Fapt este că, la 20 de ani, era marxist convins. După primele contacte cu realitatea, se vindecă și afirmă: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinăuntru, și îmi provoacă chinuri”. La maturitate se dedică istoriei religiei. Astăzi, el este citat în toate sensurile posibile, dar cei ce o fac omit să precizeze în perioadă din viață a scris Berdiaev pasajul citat.

*     *

*

Două dictoane ce stau la temelia filosofiei antice grecești:

- „Nimic prea mult” (Μηδέν αγάν), pe frontispiciul templului consacrat lui Apollo la Delfi

- „Cunoaște-te pe tine însuți!” (în greacă: Gnothi seauton! (Γνώθι σεαυτόν), în latină: Nosce te ipsum!), despre care Platon scrie că se afla la intrarea în Templul din Delfi.

La temelia filosofiei noastre stă dictonul ... Chiar vrei să-l spun?

*     *

*

Poate că nu este o întâmplare faptul că autorul celebrei cărți Utopia s-a numit Thomas Morus, latinizat, după originalul englez Thomas More. Prietenul său, Erasmus din Rotterdam i-a dedicat o carte, intitulată Elogiul Nebuniei, deoarece substantivul „moria” înseamnă nebunie în limba greacă (μωρία).

      Cât despre Erasmus, nu știu dacă acesta a fost numele lui la naștere sau așa a fost poreclit după sfântul Erasm, patronul zgârciților. Sigur este că, spre deosebire de Thomas, a fost un gânditor cu mult mai realist.

*     *

*

Narcis este acuzat că s-a iubit prea mult pe el însuși, de unde și termenul de narcisism. Iată una dintre interpretările eronate ale mitului, datorată superficialității. Narcis era un tânăr cu mult succes la femei, pe care însă el le neglija. L-am putea condamna deci de misoginism, nu de narcisism. Zeița Nemesis, care nu suporta acest comportament, l-a pedepsit să se îndrăgostească de propriul său chip. A fost deci o victimă.

*     *

*

            Aproape toate cărțile cu caracter autobiografic pe care le-am citit au descrieri foarte frumoase ale copilăriei și devin tot mai seci la maturitate. Ceva similar li se întâmplă celor ce au efectuat stagiul militar cu termen redus, dacă abordează în discuții acest subiect: relatează doar întâmplări hazlii, ca și cum această perioadă ar fi fost cea mai distractivă din viața lor.

*     *

*

Troțki, citat de Zola: „Ziare precum The Times sau Le Temps spun adevărul în toate ocaziile neimportante și fără importanță, astfel încât să poată înșela publicul cu toată autoritatea necesară atunci când este necesar.”

            Deși el era adeptul dictaturii proletariatului, admite că, în capitalism, există libertatea opiniei politice: „In all the capitalist countries Communists take part in the parliamentary struggle. There is no difference in principle in the usage of the right of asylum, and the usage of suffrage, of the freedom of the press and assembly, and so forth.”  (În toate țările capitaliste comuniștii participă la lupta parlamentară. Nu există nicio diferență de principiu în ceea ce privește utilizarea dreptului de azil și utilizarea votului, a libertății presei și de întrunire și așa mai departe.)

*     *

*

            Nu știu dacă Voltaire (François-Marie Arouet) și-a luat acest pseudonim literar pentru că obișnuia (presupun, dată fiind sănătatea sa precară) să stea într-un fotoliu cu spătar înalt (fr. voltaire) sau pentru că îi plăcea să facă volte (fr. volte) printre afirmațiile contemporanilor.                                                                                        

*     *

*

Ca student, mă aflam într-un grup de colegi în practică într-un oraș de provincie. Într-o zi, pe înserat, am întâlnit un căruțaș, care își ducea spre casă pepeni ce nu reușise să-i vândă în piață. L-am întrebat ce face cu ei. Am aflat că îi dă la porci. Nici gând să ni-i dea nouă. Porcii erau mai prețioși. Cel puțin pentru el.

*     *

*

Divinitatea este ca lumina solară. Ne dă, fără să pretindă nimic de la noi. Este problema noastră dacă suntem sau nu capabili să-i folosim darurile. De asemenea, dacă acționăm sau ne poziționăm nepotrivit, s-ar putea să suferim unele consecințe neplăcute, așa după cum șederea sub razele soarelui – atât de folositoare vieții pe pământ – ne arde pielea la expunere exagerată. „Unirea cu Dumnezeu”, căutarea punții de trecere către mântuire, este similară cu dorința de a ne muta locuința în soare. Ne-am arde înainte de a ajunge acolo.

*     *

*

Altruism

Ieși în fereastră, să te vadă zorii

Îndrăgostiți de chipul tău iubit,

Să-ngenuncheze acolo-n scoica zării

Încremeniți în prag de răsărit...

            (Vasile Voiculescu, Alborada)

E momentul să privești un tablou bun. Dacă nu ai unul la îndemână, fă rost de un album.

*     *

*

Așchia nu sare departe de pom

Această cunoscută zicală este mai adevărată decât ne place să credem. Desigur, copiii seamănă cu părinții din punct de vedere fizic, dar și psihic și – mai ales – ca urmare a educației.

Și nu numai relația părinți-copii este subordonată acestui proverb ci și cea dintre profesori și elevi, a cărei influență este chiar mai puternică, deoarece privește vârsta pubertății și adolescenței tinerilor, când aceștia se formează pentru viața socială. Despre profesorii lipsiți de har pedagogic prefer să nu discut, deși sunt majoritari.

Să ne imaginăm însă unul normal. Predă matematica, să presupunem și remarcă un elev sârguincios. Bineînțeles că îl laudă. Copilul va deveni și mai silitor, va rezolva toate exercițiile și, poate, și câteva în plus. După absolvirea liceului va urma o facultate de matematică. El însă nu are har pedagogic, va fi nefericit și se va rata.

Profesorul ideal este cel care are har și își va dori să devină profesor și nu mai mult de atât. Volumul cunoștințelor de specialitate nu contează. El va trebui să repete până la pensionare de câteva ori pe an (în funcție ce numărul claselor la care predă) aceleași lecții pe care, la rândul său, le-a învățat când a fost elev. Și cu cât le-a învățat mai greu, cu atât va și să le explice celor mai puțin dotați. Pentru asta trebuie să-i placă copiii și să se bucure dacă ei, datorită lui, vor reuși în viață în domeniile pe care și le vor alege și care – în majoritatea cazurilor – vor fi diferite de a lui.

Să mă ierte rudele mele care au această profesiune. Ele cunosc bine opinia mea în această privință, dar e bine s-o afle și cei mai tineri, încă nedeformați.

Desigur, situația s-a schimbat mult în ultimele decenii așa că morala trebuie adoptată permanent la context.

*     *

*

Vă „amenințam” în urmă cu câteva săptămâni că citesc din tomul de peste 1200 de pagini al amintirilor lui Dostoievski. Continui să o fac și – deși îmi propusesem s-o fac pe îndelete, pentru a-i savura poantele – îmi reproșez mereu că îi cam „dau rasol”. Acum, am dat peste un capitol în care scrie despre limba rusă și greșeala păturii educate de a vorbi în franceză. În franceza lor, bineînțeles, una destul de relativă față de cea neaoșă. Patriot fiind, el recomandă limba rusă vorbită de popor, ale cărei calități neprecizate le ridică în slavă. Firesc – nu? – dacă tot e o limbă slavă. Totuși, câteva observații merită notate.

Prima ne-o furnizează chiar el. Este puțin necăjit, dar nu foarte, că profesorii care predau gramatica limbii ruse în școli sunt cehi și nu ruși. Noi putem înțelege de ce se întâmplă astfel, iar pe el îl scuzăm că, din cauza patriotismului, uită istoria, sau se face că o uită. Slavii și limba lor a fost importați, pentru a organiza și cultiva triburile din jurul Moscovei, despre a căror limbă originară nu ni se spune nimic.

Principala lui dizertație se centrează pe ideea că, vorbind o limbă străină (franceza în cazul elitei rusește din timpul lui) oamenii devin superficiali, fiindcă vorbirea și gândirea sunt legate ombilical. (Expresia îmi aparține.) El scrie: „Limba este fără doar și poate forma, corpul, învelișul gândirii, este ca să zic așa, cuvântul ultim și definitiv al evoluției organice. De aici e limpede că, cu cât este mai bogat acel material, acele forme pentru gândire, pe care eu mi le însușesc pentru a le exprima, cu atât voi fi mai fericit în viață, ... și cu atât mai profund voi înțelege eu însumi . . .” (Pagina 483) Deci, forțându-se să vorbească franceza, rusul nu mai poate gândi corect, limba lui maternă fiind totuși rusa.

Corect! Doar că el are în vedere limba maternă, în cazul lui rusa. Dar ce este o limbă maternă? Întrebarea îmi amintește de observația unui fost coleg de serviciu, evreu-maghiar, care spunea că, pentru el, maghiara este limba maternă, dar, ca om de cultură este român, deoarece toată educația lui de copil, adolescent, matur s-a făcut și se face în limba română. Și era, într-adevăr, cel mai bun orator dintre colegi. Tot el, atunci când a devenit tată, i-a sugerat soției, profesoară de engleză, să vorbească cu fetița și în limba engleză. Va avea astfel două limbi materne. Replica soției a fost mai mult decât convingătoare: Dragă, eu aș putea să-i vorbesc în engleză despre Shakespeare. Nu pot să-i spun însă „Stai naibii pe oală cum trebuie, că, dacă o verși (ceea ce probabil se mai întâmplase) atât îți trebuie.

Limba maternă este deci limba domestică. Dacă acesta este nivelul intelectual al celui în cauză, acesta rămâne nivelul lui de gândire. În această fază, are dreptate Dostoievski. Dacă însă un copil s-a școlit în altă țară, atunci limba acelei țări este cea în care gândește.

Neavând încotro, cu toată fermitatea cu care își susține ideile, Dostoievski acceptă și unele excepții, dându-l exemplu pe Pușkin. Deși mama sa avea altă origine, el a devenit cel mai mare poet rus. Îi scapă din vedere că școlarizarea lui s-a făcut în limba rusă. Știm că Arina Radionovna a fost dădaca lui Pușkin și probabil că de la ea a învățat limba rusă autentică.

Dar poate că mai elocvent este cazul lui Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, considerat primul mare poet rus. Nu se cunoaște nici un poet rus recrutat dintre mujici, precum Homer la greci.

*     *

*

Spunea cineva că unele persoane văd culori, atunci când aud sunete. Regret, nu mi se întâmplă. Poate invers, uneori, să văd culori, care să-mi sugereze sunete, dar n-aș pune mâna în foc pentru așa ceva. Pentru că tipul a folosit și un cuvânt cu rezonanță științifică, (sinestezia), am căutat în dicționar și am aflat că este „Boala celor cărora li se pare că sunetele aŭ și coloare orĭ miros orĭ că colorile fac zgomot” Am retranscris fraza ad-litteram, de unde se vede că și cel care a copiat-o de undeva are unele probleme.

Apropo de analfabetismul funcțional. Am aflat de la televizor că, în România, ar fi peste 40 la sută. Nu știu cât este normal. Știu însă că societatea are nevoie atât de persoane cu o mare cultură, cât și de opusul lor, pentru munci ce nu necesită prea multă cultură generală, ci doar unele cunoștințe de strictă specialitate. Și dacă tot am amintit de televiziune, zilele trecute l-am auzit pe unul dintre crainici afirmând că ploaia a fost atât de puternică într-o anumită zonă, încât au căzut peste 40 de centimetri de apă. Ați citit bine: centimetri, și nu metri cub. Ne putem da seama de unde provine eroarea. A citit probabil din engleză, unde era vorba de c.m. , adică cubic metres (cubic meters, în americană), pe care el i-a apreciat ca fiind centimetri.

Problema nu este deci a procentului de analfabeți funcționali, ci unde se află și ce fac aceștia.

*     *

*

            Există viețuitoare cu două, patru sau mai multe picioare, întotdeauna în număr par, ceea ce complică așezarea pe o suprafață neregulată. Trei picioare asigură stabilitatea pe orice teren iar unul în față ar fi bun pentru direcție, pentru cei cu multe picioare.

*     *

*

            În ultimele capitole din Război și pace, Lev Tolstoi face filosofie. Printre altele, ironizează istoriile care se limitează la înșiruirea evenimentelor fără a le explica, sau avansând cauze naive, de genul „așa a vrut Dumnezeu”. Dă și câteva exemple amuzante. Iată unul:

            „O locomotivă merge. Se pune întrebarea: cum de mișcă ea? Mujicul spune că o mână dracul. Altcineva, că toată taina mișcării se ascunde în fumul ei dus de vânt.” Argumentele de acest gen continuă, pentru ca, în final, să avanseze ideea că popoarele fac istoria. La prima vedere, l-am putea suspecta de idei populiste avant la lettre, dar tot el ne spune că „... voi scrie istoria unor oameni mai liberi decât oamenii de stat, istoria unor oameni care au trăit în cele mai prielnice condiții de viață, a unor oameni feriți de sărăcie și de ignoranță, independenți, ...” Să ne amintim că Rusia a acelor timpuri era formată din două straturi sociale profund separate: mujici ignoranți și avuții care vorbeau între ei franceza și nu rusa. La această a doua categorie se referă atunci când afirmă că istoria este făcută de popoare. Altfel, am putea să ne amintim povestea cu furnicile trimise să cerceteze și să descrie un elefant. Unele au analizat picioarele, altele spinarea, capul etc. Deși toate rapoartele erau corecte, totalitatea lor nu spune ce este elefantul, fiindcă elementelor componente le lipsește cultura necesară.

            Revenind la istorie, Tolstoi are dreptate când afirmă că popoarele sunt cele care generează evenimentele și nu politicienii, dar se cuvine o explicație: cum anume o fac? Prin dezvoltarea unei mentalități. Să ne imaginăm că un gânditor sesizează bucuriile și nemulțumirile oamenilor, dorințele lor și are chiar și unele idei. El nu are însă talentul comunicării. Nu „socializează” eficient, că să folosesc un cuvânt la modă. Este nevoie să apară un intermediar, care înțelege ideile gânditorului și are capacitatea de a le comunica oamenilor pe înțelesul lor. În religii, acesta este prorocul. Urmașii vor emite o doctrină și – eventual – o biserică, ce poate deveni suport propagandistic pentru politicieni. Așa se modifică mentalitatea populației, se generează pe de o parte tradiții și se construiesc speranțe și dorințe pentru viitor.

            Putem explica evenimentele secolului XX și prin lucrările unor scriitori ca Jean-Jaques Rousseau, Nietzsche etc.

            Marii „eroi” nu sunt decât exponenți ai mentalităților, oamenii zilei, care „vâslesc” pe curentul la modă.

De la Tolstoi am reținut și câteva maxime. Printre ele, a scris că „toate familiile fericite sunt la fel, dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”. Și tot el ne asigură că „Omul este născut pentru a fi fericit” și o demonstrează prin exemplul despre care am mai vorbit cândva. Un nobil rus ajuns prizonier se bucură că a scăpat cu viață din încercărilor dure la care a fost supus. Viața capătă astfel pentru el un sens, pe care nu îl avea în timpul când suferea de spleen, când starea lui materială îi permitea orice moft.

*     *

*

            Există profesiuni în care aptitudinile celor ce le practică nu sunt strict necesare. Altele însă, cum este muzica, spre exemplu, cer talent și dăruire. Un afon nu are ce căuta într-o orchestră, ca să nu mai vorbim despre un surdomut.

            În învățământ însă, deși harul didactic este necesar, selecția candidaților lipsește din păcate și, dat fiind accesul relativ ușor, majoritatea dascălilor ar fi mai utili în alte meserii decât în această nobilă îndeletnicire.

            În plus, cum îndoctrinarea se vindecă greu, există încă reminiscențe ale propagandei politice din epoca în care misiunea profesorilor era crearea „omului de tip nou” – conform retoricii timpului – prin care elevul era privit ca un viitoare rotiță în mecanismul conceput și dirijat de la centru.

            A trecut demult vremea când dascălii erau o elită intelectuală, dedicați misiunii lor, devenind între timp doar slujbași ai statului, cu statul de funcționar public fără responsabilitatea faptelor sale.

*     *

*

Gândire minimalistă

            Persoanele mai în vârstă își amintesc de „balcaniadele” din anii 80 ai veacului trecut. Ar fi fost de așteptat ca blocurile de locuințe, asemenea celor mai simple case, să fie adaptate condițiilor locale. Este ușor de observat că o casă de la șes, mai ales dacă se află într-o zonă călduroasă, arată astfel decât una de la munte și din nord. Nu intru în detalii de arhitectură. Nu s-a întâmplat așa însă cu blocurile de locuințe, chiar dacă au existat zeci – poate sute – de blocuri tip. Era doar o problemă de alegere.

            Am locuit – din fericire pentru scurt timp – într-un bloc cu ferestre spre nord, deși; putea la fel de bine să fie orientate și spre vest. Ea nevoie însă de un arhitect pe care să-l preocupe asemenea detalii. De unul adevărat.

            De ce scriu asta acum? Pentru ca, acum, continuă aceeași lipsă de profesionalism. Și azi, văd blocuri noi, cu balcoane deschise în zone reci, deși ar fi cu mult mai simplu ca închiderea să fie practicată la exterior și – dacă proprietarul dorește – să-l închidă la interior. Dar cine s-o facă? Cine s-o gândească? Proprietarul ar face-o, dar pe el nu-l întreabă nimeni. Lipsește arhitectul care să gândească.

            Mai vreți un exemplu? Mulțimea autovehiculelor și traficul aglomerat din marile orașe ar impune construirea garajelor la subsolul blocurilor. Ideea nu este deloc nouă și se aplică de mult timp prin unele țări. Chiar și în România au existat asemenea încercări. Nu și azi, când ar trebuiri interzisă construirea locuințelor fără garaje subterane. Dar cine s-o facă? Ar trebui niște urbaniști, dar asemenea profesiune nu există în lista celor de la Registrul Comerțului, singura activitate recunoscută oficial fiind comerțul.

*     *

*

            Există activități pe care ar fi bine să le facă adolescenții, dar – din diferite motive - nu le fac. Nici eu nu le-am făcut și, acum, regret. I-aș povățui pe cei mai tineri s-o facă, cât nu e prea târziu, deși sunt sigur că nu m-ar asculta.

*     *

*

            În arta orientului mijlociu, se aplica principiul diversității în unitate. În pictura din Evul Mediu european, se urmărea redarea unității prin diversitatea elementelor pictate. În cea modernă, se urmărește doar diversitatea, în speranța obținerii divertismentului.

*     *

*

            La oameni, frumusețea – ca și urâțenia – depind de atitudine și nu de caracteristici fizice. Nina Casian era urâtă, dar atrăgătoare. Printre cei atrași de ea au fost Tudor Arghezi și Ion Barbu, de-a dreptul îndrăgostiți. Și n-a fost singura cu asemenea succese neașteptate.

Sfârșitul părții a doua