Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

La cafenea

 

 

 

 

 

 

 

Editura BETTA

Bucuresti, 2023

 

 

=========================================

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GHEORGHIU,  CRISTACHE

 

La cafenea: eseu/ Cristache Gheorghiu- București; Betta, 2023

 

ISBN 978-606-015-276-7

821.135.1

    ============================================

 

 

 

 

@Toate drepturile rezervate autorului

 

 

Prefață: Eugenia DUȚĂ

Tehnoredactare, corectura și grafică cop.I : Autorul

Realizare copertă: Melioara Velicu

 

 

 

 

 

 

 

 

Editura Betta, București

Telefon: 0723 674 974

E-mail :

 bettarosu@yahoo.com

bettaeditura@yahoo.com

 

 

Prefață

Domnul Cristache Gheorghiu ne propune încă o carte deosebită. Dumnealui nu este extrem de darnic cu cititorii; cultura sa temeinică ar fi putut produce  până acum mai multe astfel de cărți, dar se pare că este adept al dictonului „Non multa sed multum”.

Știm la ce să ne așteptăm deschizând o carte marca Cristache Gheorghiu, deci cititorul trebuie să se înarmeze cu un dicționar, cu o enciclopedie, cu un volum de mitologie, cu unul de istorie a literaturii sau chiar istorie universală. Sau, nimic din  toate acestea, având curajul        să-și confrunte nivelul cunoștințelor personale cu temele propuse de scriitorul deja preferat.

     Cartea este împărțită în 6 capitole care sunt unitare din  punct de vedere al mesajului, stilului și intenției și începe cu unul sub forma unor dialoguri, uneori întrerupte abrupt, pentru a lăsa cititorului timpul de a sedimenta cele citite și a trage concluziile. Cristache Gheorghiu se folosește de tehnica dialogului, pentru a susține direct sau subliminal, propriile teorii. De altfel, metoda hermeneutică chiar asta face. „Hermeneutica” (din limba greacă: ερμηνεια = a interpreta, a tălmăci) înseamnă a interpreta și a înțelege și vine dintr-un trecut îndepărtat, de la Akademia înființată de Platon, în acea grădină din apropierea Athenei, în care filosoful își  ținea cursurile și, mai târziu, cercetările. Așa cum Platon spunea, „Cine nu este geometru să nu intre sub acoperământul meu”, Cristache Gheorghiu pare să parafrazeze „Cine nu este intelectual sau măcar nu aspiră spre această caracterizare, nu are ce căuta în casa scrisului meu”.

Platon, spun istoricii, a demarat dialogurile scrise, ca formă  a dialecticii filosofice, și a inventat această specie literară, a dialogului. Punea întrebări și căuta răspunsuri, sub influența maestrului său, Socrate. Poate, în acele timpuri, Omenirea trăia mai lent, (suntem tentați să spunem sub imperiul apăsător al teoriei „Rezonanței Schumann”) dar, atunci, ca și acum, nu multitudinea evenimentelor, frecvența lor în viața individuală sau generală, impunea și ritmul de gândire ci, pur și simplu, existau persoane - personalități - care se dedicau aproape în totalitate  procesului de căutare a ideii de înțelepciune, eternitate, căutarea sufletului, a justiției, a cunoașterii, într-un cuvânt, aflarea esențelor. Ceea ce, mai direct sau mai voalat, în subtext, face și Cristache Gheorghiu. „Lucrurile devin mai reale atunci când sunt palpabile” spunea Socrate și  cărțile domnului C.G. asta fac, ne apropie de realitățile Lumii purtându-ne cu domnia sa prin literatură, istorie, mitologie, psihologia societății sau a individului. Discuțiile purtate cu un misterios interlocutor (uneori alter ego-ul său, alteori prototipul omului simplu), sunt dialoguri alerte, redate fără alambicări stilistice, nefiind însă seci, dimpotrivă, „zemuiesc”. Suntem purtați de la Herodot la Schopenhauer, Nietzsche, Eminescu, trecând și prin teorii  religioase îndrăznețe. Are chiar curajul de a emite propriile sentințe filosofice. Și, pentru că Frumosul sau Urâtul, Binele sau Răul, trebuie împărtășite prin comunicare, suntem luați de mână și purtați împreună cu autorul într-o imensă aulă, căci altfel totul ar deveni plat, ca într-o peșteră (cum se spune în teorie, „peștera reprezintă lumea realității aparente, iar întunericul peșterii, ignoranța omului incult, limitat”)  de pereții căruia se reflectă un sunet gol. Așa, într-o conversație, acel sunet inițial se întoarce la noi, îmbogățit cu părerea și simțirea celuilalt. „Îți este teamă de pericolele de care te poți feri. De celelalte    nu-ți pasă.”, spune autorul și noi, cititorii, îi dăm dreptate, admirând, în același timp, puterea de a se avânta în dezvoltarea unor teorii care sunt aproape personale, căci poți intra în conflict cu gândirea celorlalți, dar tocmai acesta este mesajul acestei cărți. „Gândesc, deci exist. Cogito, ergo sum”

Mi s-a  părut interesantă provocarea din chiar începutul cărții, despre ce reacție am avea într-o situație limită (vă lăsăm plăcerea de a afla care este această situație). Teoria răspunsului. Este  ușor să te erijezi în erou, afirmând că preferi moartea decât să iei o altă viață. Problema nu poate avea un răspuns real (ne amintim aici de superba carte „Magicianul” a lui John Fowles) pentru că nu ai condițiile reale îndeplinite. Noi doar presupunem ce am face, dar nu putem știi cu certitudine care ar fi reacția și nici nu dorim să fim puși în situația limită în care am putea să ne aflăm. Ne mulțumim deci cu acea primă reacție, impulsivă, a răspunsului și aceasta ne califică.

Se pare că dl. Cristache Gheorghiu are o puternică obsesie intelectuală, literară, filosofică, cu lumea grecească, pentru că, orice ar face, dumnealui se întoarce permanent la aceasta, la grecii despre care afirmă cu îndrăzneala și calmul caracteristic:

- Moralitatea lor este diferită de a noastră, ceea ce nu înseamnă că ea nu există. (...)  Au o plăcere deosebită să păcălească, dar păcălitul nu se supără pentru asta. Dimpotrivă, apreciază reușita păcălitorului și își propune ca, la rândul său, să-și ia revanșa însutit. Asta însă nu înseamnă că grecul era în totalitate lipsit de morală. Fără să fie credincios în sensul Creștinismului, care încă nu apăruse, el își respecta zeii, deși îi considera asemenea oamenilor, doar că erau mai puternici. Pietatea consta în a respecta hotarele care îi separă pe zei de oameni. Recomandarea uzuală era: îndură, resemnează-te și nu-ți propune să schimbi ceea ce nu stă în puterile tale. (...)

 -A durat ceva până când grecii au acceptat Creștinismul.

- Deși se afirmă că nu a fost o adaptare, ci un salt, se pare că n-a fost chiar așa. Cu timpul, precedându-l pe Iisus, unii filosofi, începând cu Aristotel, dar mai ales stoicii, atribuie sufletului atributele lui Dumnezeu. Aș zice că, dimpotrivă, principalele idei ale creștinismului s-au născut nu doar în Israel, ci și pe teritoriul Greciei de azi, poate chiar în mai mare măsură, dacă mă gândesc la rolul jucat de apostolul Paul (Saul din Tars).”

 Am redat acest pasaj lung pentru că  pare urmat  de invitația subliminală de a îl completa cu gândul că rolul lui Pavel în creștinism a fost precum al lui Lenin în comunism,  o idee socială-politică-filosofică pornită cu o teorie ce ar putut fi o rezolvare a unor probleme, dar transformată cât de curând într-o utopie. Sau într-o realitate  criminală manevrată de anumiți indivizi inculți, aroganți și iresponsabili.

„Nu direcția, care e de-a lungul străzii, ci sensul”, spune autorul, undeva pe la începutul cărții, amintindu-ne de afirmațiile lui Antoine de Saint Exupčry și făcându-ne să  exclamăm entuziaști un DA! Căci important este sensul pe care îl dăm vieții și parcursului nostru, chiar dacă până în final nu atingem țelul propus, important este „să mergem mereu înspre”. Acesta mi se pare că este  îndemnul abscons pe care Cristache Gheorghiu îl strecoară între filele cărților sale. Cine are ochi de văzut și urechi de auzit, să o facă. Iar cine nu, s-ar putea să nu înțeleagă nimic din lectura acestei simple dar complicate cărți.

Cel de al doilea capitol, „Idle Thoughts”, nu respectă metoda folosită în primul, cea a dialogurilor, ci este un lung monolog, o conversație a sa cu sine, pentru noi. Ideile care străbat mintea unui om permanent atent la ceea ce se întâmplă sau s-a întâmplat  în lume, sunt exprimate, avem această senzație, exact cum apar, uneori spontan. „La oameni, frumusețea – ca și urâțenia – depind de atitudine și nu de caracteristici fizice.” , gândește el. Sau: „ Răul și binele nu se pot combina. O consecință optimistă putem totuși avansa. Mulțumirea – dacă nu chiar fericirea – sufletului poate veni din respectarea principiilor pe care fiecare și le alege singur, conform cu firea lui, condițiile social-economice (dar și politice) și credința lui. Condiția este simplă: respectarea acestor principii. Cunoașteți limitele, fiindcă libertatea oricui se oprește acolo unde întâlnește libertatea altuia.” Gânduri care ne pun pe... gânduri!

După discuțiile „la cafenea”, și  „gândurile inactive”, ne îndreptăm către alte discuții, de data aceasta... „La club”. Aparent lejere, ca la... club, întorcându-ne la tehnica dialogului, baleind temele preferate și ajungând chiar la contemporaneitatea imediată - pe care mare parte din  cititori o recunosc, poposind chiar la Clubul cunoscut, „London”, unde se mai face schimb de idei sau doar păreri. Un capitol mai realist, suntem tentați, poate, să-l calificăm ca diaristic, deci pe alocuri  aproape biografic, dar, atenție! Să nu se piardă nota moralistă! Și tot printre discuții, mai serioase, mai glumețe, mai lejere, iată-ne din nou aruncați în vârtejul istoriei... din toate domeniile!

Și ajungem și la „Căminul de bătrâni”!

„Pendulul din colț slobozește ritmic câte o cuantă de timp, să ne anunțe că vremea trece oricum, chiar și fără voia noastră.

-        Așa e! Timpul vine în doze mici.

-        Și se duce tot așa.”

     Nu se putea să nu găsim în această complexă carte, o exprimare a gândurilor sub o formă care a fost folosită de marele gânditor Seneca, cea a epistolelor (capitolul „Epistolar”). Poate meritul autorului este acela că în curgerea volumelor sale ne dă posibilitatea de a ne ancora în domeniile care ne-au plăcut și au avut ceva să ne transmită. Apropierile de diverși alți autori, în genere preferați, exprimă doar niște sesizări și afinități.  Ale fiecărui cititor.

       Cred că e suficient să citez: „Uneori, simt nevoia să mă scuz pentru stilul meu de „atotștiutor” – deși nu sunt deloc așa – dar asta este firea mea și mi se pare nepotrivit să-mi cer iertare pentru că sunt așa cum sunt. În realitate, doar tonul lasă această impresie. De fapt, eu doar îmi susțin opinia și îmi face plăcere să fiu contrazis, fiindcă altă opinie mă ajută să păstrez contactul cu realitatea înconjurătoare și să-mi îmbunătățesc propriile mele convingeri. Cei care mă cunosc mai bine îmi trec cu vederea această caracteristică. Unii chiar se amuză.”

       Să ne oprim pentru o clipă scurtă, la capitolul... „Scurtisime”. Care începe cu o cugetare despre însingurarea filosofică, a gânditorului. Și  o altă remarcă, interesantă, cea a zborului liber, a elanului... în absența capului...  absență care lasă loc liber intuiției, zborului, instinctului... victoriei (Victoriei)... din Samotrake. Și iar ne întoarcem la ideea că Frumosul și Urâtul trebuie împărtășite. Fără comunicare totul devine plat, neinteresant. Chiar și prostiile sunt un tezaur de înțelepciune pentru că din ele se trag concluzii, iar îndoiala generează evoluția, altfel rămânem înțepeniți  în cadrul ușilor și nu putem nici să ne retragem, nici să mergem mai departe... Filtrat, până și Răul poate avea rolul benefic al mergerii înainte. Depinde cum îl privești și îl receptezi.

                        O cugetare  mai tristă atinge clopoțelul de alarmă: „Ignorantul nu recunoaște inegalitatea meritelor drept cauză a inegalității sociale.” O cugetare tristă, pentru că trăim într-o lume de ignoranți care se consideră doctori. (Ceea ce devine mai periculos decât modesta situație inversă.)

            „Realismul și idealismul nu se exclud reciproc”, ne spune autorul spre încheiere. Aceasta o spun și eu, extrapolând noțiunile, aruncând o privire de ansamblu asupra acestui volum care ne pune în fața unor probleme  esențiale, pe care nici nu am știut că le purtăm în noi. Este meritul domnului Cristache Gheorghiu că reușește, cu fiecare carte, să ne vorbească despre acele lucruri care zac în adâncul nostru și așteaptă doar să fie trezite, aduse către Lumina din noi.

                                                                       Eugenia Duță

                                                                UZPR

 

Introducere

 

De ce scriu?

Ca adolescent, obișnuiam să notez ideile ce mi se păreau demne de reținut pentru a le folosi în viață, ca un fel de ghid de comportare. Nu păstram hârtiile. Era doar un mod de fixare în memorie a acestor idei. Mult mai târziu, după 40 de ani, am constatat că, totuși, uitarea e scrisă’n legile omenești și câte ceva ar trebuie să reținem. Mi-am luat atunci un caiet, în care notam ce mi se părea important. Îl țineam la birou. Nu consideram necesar să comunic și altora gândurile mele. Idea de a o face mi-a venit după a doua excursie în S.U.A. În timpul călătoriilor cu autobuzul Greyhound, care durau nu ore, ci zile, îmi notam unele impresii, mai ales despre oameni. Așa a apărut prima carte: Singur printre americani, după care am fost etichetat eseist. Apoi a devenit un obicei.

Acum o fac încă, nu pentru că îmi doresc gloria, (ar fi și prea târziu pentru asta) ci pentru că mi-a intrat în rutină. Că voi fi sau nu repudiat e către unii, nu mă preocupă. Țâfna literară a celor ce nu au ceva de spus nu mă interesează. Ideea că se vor găsi alții care să aprecieze vreunul dintre gândurile mele, mă bucură, fiindcă și eu apreciez ideile altora când citesc o carte bună.

Literatura, ca și muzica, arta plastică, teatrul, sunt mijloace de comunicare. Muzica se adresează direct ființei noastre. Celelalte, prin intermediul altor mijloace, mai mult sau mai puțin complexe. Literatura este dependentă de cuvânt, prin intermediul căruia se transmit idei. Pentru a o face mai agreabilă, dar mai ales pentru a atrage cititorul către această formă de comunicare destul de dificilă, s-a inventat romanul, cu dezavantajul că cititorul, atras fiind de subiect, îi pot scăpa ideile principale, mesajul autorului. La baza comunicării prin cuvinte stă însă dialogul. Omul trăiește în societate, unde comunicarea este liantul dintre indivizi. Iată de ce m-am gândit să scriu o carte formată doar din dialoguri. Întreaga noastră existență se clădește prin ele. Și atunci, de ce ne-am complica vorbind despre altceva?

Desigur, marea majoritate a celor scrise în carte sunt banale. Da, dar tocmai asta ne caracterizează. Ansamblul lor însă ne poate da o imagine despre starea de spirit a unor persoane sau chiar categorii sociale, despre preocupările lor. Orice tramă a unei cărți poate induce gânduri paralele, nesemnificative. Fără ele, atmosfera comunicării este cu mult mai relevantă, cred eu. Și apoi, în ultimă instanță, dialogurile pot fi cu mult mai distractive.

Ficțiune nu înseamnă să descrii o întâmplare, fie și imaginară. Înseamnă să inventezi o metaforă, pentru a avansa o idee.

Să dormi visând, mai știi? Aici e greul

Căci se cuvine-a cugeta ce vise

Pot răsări în somnu-acesta-al morții?

Shakespeare, Hamlet, actul 1

Și, dacă am greșit, mă iartă.

Mă iartă. Ți-am făcut un rău. Ci

Tu ești gentilom; deci iartă.

Idem, actul 5

Scriam în introducerea unei cărți mai vechi de eseuri că mă voi servi de întâmplări mărunte – unele chiar din viața mea – pentru a dezvolta idei cu caracter general, cu justificarea că această metodă îmi va permite o prezentare firească, facilă a ideilor. Din nefericire, unii cititori superficiali au considerat cartea ca fiind autobiografică, deși întâmplările descrise erau dintre cele mai neînsemnate, ce se pot întâmpla celor mai mulți dintre noi și nu pot constitui momente suficient de importante din viața unui om, pentru a fi menționate în biografie sa. Nu-i pot acuza însă pe cei ce au etichetat o carte de eseuri ca fiind autobiografică, pentru că ea reflecta doar atitudinea celor ce – asemenea unor critici literari – sunt obligați prin natura profesiunii să citească mai mult decât pot asimila.

De data aceasta, mi-am propus să redau ceva din starea de spirit a persoanelor cu care ne întâlnim frecvent. Pentru a nu folosi considerente psihologice, culturale, sociale, politice (Doamne ferește!) sau de altă natură, m-am limitat la a furniza cuvintele folosite în conversații, ca bază pentru comunicarea ideilor.

Așa cum am procedat și altă dată (când am scris cărțile Anastasia, With Love from Athens și altele) am redactat acest volum în paralel, în română și engleză, deși pe a doua nu o vorbesc foarte bine. A fost mai dificil, evident, dar, căutarea unor expresii englezești adecvate, m-a ajutat să le îmbunătățesc pe cele din limba română, făcând astfel textul mai clar, mai scurt și mai elocvent.

 

 

La cafenea

Moto:

În lanțuri apa să se tragă!

 Morală din poeziei Sonet, publicată de Nina Casian în volumul „Loto-Poeme” din 1972 în limba spargă, inventată de ea.

 

-        Te văd puțin posomorâtă azi. Ce s-a întâmplat cu veselia ta obișnuită?

-        Nimic. Sunt cam obosită. N-am dormit bine.

-        Ei, hai

Spune, inimioară, spune,

Ce durere te răpune?

Arată ce te muncește,

Ce boală te chinuiește.

-        Nu te știam poet.

-        Nu eu. Enăchiță Văcărescu.

-        Tu îți amintești poezii din liceu? Ăsta-i semn de senilitate.

-        Ești invidioasă? Sau ești chiar foarte obosită?

 

*     *

*

-        Eu sunt un om cumsecade. Când mă întâlnesc cu cineva, îl informez că azi, fiind 13 și vineri, s-ar putea să aibă o zi proastă.

-        El, nu tu.

-        Eu? De ce aș avea-o?

 

*     *

*

-        Enescu îl consideră pe Mozart cel mai mare compozitor din toate timpurile.

-        De unde știi?

-        Declară asta în amintiri.

-        Există asemenea carte?

-        Da, una bilingvă, în franceză și română. O găsești în librării. Se cheamă Amintirile lui George Enescu/ Les Souvenirs de Georges Enesco, de Bernard Gavoty.

-        Mulțumesc pentru informație. Am s-o caut.

-        Succes!

 

*     *

*

Întrebare-test

-        Ai făcut imprudența să conduci mașina cu viteză, pe timp de noapte, pe o șosea alunecoasă, cu o singură bandă pe sens. Ei bine, inevitabilul s-a produs: un camion venind din față cu faza mare aprinsă te-a orbit și nu ai văzut un grup de pietoni veseli chiar în fața ta, la circa 10 metri. Evident, prea târziu pentru a frâna. Ai trei posibilități: să virezi brusc dreapta sau stânga, sau să intri în grup, omorând câțiva. Primele două înseamnă moarte sigură, a treia închisoare pe viață. Ai mai puțin de o secundă să gândești. Ce alegi?

-        Nu ai la dispoziție o secundă. Se spune că timpul de recepție a unui stimul de la organul de simț până la creier este de 0,7 secunde. Decizia ajunge de la creier la mușchi în alte șapte zecimi de secundă. Chiar dacă timpul de gândire ar fi zero, este prea târziu, asta fără a mai vorbi că mașina are și ea nevoie de ceva timp de frânare.

-        Totuși, întrebarea rămâne.

-        Deci excludem varianta frânării. Rămâne una dintre primele două: cum vrei să mori?

-        Dacă tot ai stabilit că nu ai timp să gândești, rezultă că vei acționa așa cum îți va dicta reflexele. Reformulez deci întrebarea: ce crezi că îți va dicta reflexele?

-        În ceea ce mă privește, nu am cum să știu. Poate că voi alege camionul. În general însă, problema este de educație.

-        Nu de firea individului?

-        Și de fire, evident, dar cred că mai mult de educație.

-        Într-adevăr, reflexele sunt native, date de ADN, dar și dobândite de-a lungul vieții.

-        Prin experiență, dar și prin educație.

-        Ah, educația asta...

 

*     *

*

-        Teflonul, nelipsit astăzi de pe aproape toate tigăile folosite în bucătărie, nu a fost inventat de vreun bucătar.

-        Probabil de un chimist.

-        Mai mult ca sigur, și la solicitarea unui inginer mecanic. Ideea utilizarea lui în bucătărie aparține unui simplu muncitor.

-        Mă amețești. De ce tocmai inginer mecanic?

-        De ce te miră? Nu-ți plac inginerii mecanici? Nu sunt foarte sigur, dar presupun asta, pentru că una dintre primele utilizări ale teflonului a fost ca înlocuitor al vaselinei în lagărele de fricțiune cu viteze mici de rotație.

-        Aha! M-am prins. Iar un muncitor, care se ocupa cu asta, a constatat că poate să-și încălzească mâncarea în pauza de la ora 10 pe o tablă cu teflon pe ea.

-        Bravo!

-        Și mai pot avansa ideea că prima utilizare nu a fost pentru un lagăr oarecare, ci în industria armamentelor, construirea rachetelor sau altceva la nivele tehnologice înalte.

-        Și aici ai dreptate. La fel după cum microprocesoarele din calculatoarele electronice nu au fost inventate și perfecționate pentru funcționarii din serviciile de contabilitate, ci tot pentru industria de mare performanță.

 

*     *

*

-        Ți-am citit notele ce le-ai postat pe blog în urma discuției noastre despre fericire.

-        Și acum vrei să mă condamni? Natura este interesată de existența și nu de fericirea noastră. Pentru unii, fericirea constă în a nu face nimic.

-        Așa credem noi despre ei, dar – de fapt – nu știm ce gândesc ei.

-        Dacă gândesc ceva

-        Iar dacă o fac, atunci sigur apare invidia, gândindu-se că alții sunt mai fericiți decât ei.

-        Și devin nefericiți. Uite că am stabilit ceva. Invidia stă la baza nefericirii.

-        Altfel, omul ar fi fericit, precum acea oiță blândă, pe care a stricat-o cultura.

-        John Steinbeck dă un exemplu în romanul său La răsărit de Eden. Acolo există un chinez, Lee, servitor în casa unei familii de americani.

-        Îl știu. Am citit cartea.

-        Atunci îți amintești să el este singurul fericit dintre toți eroii romanului.

-        Într-adevăr, deși cel mai inteligent dintre toți, el nu se implică în agitația obișnuită a societății americane. Se mulțumește cu funcția de servitor, care – pe de o parte – îi asigură mijloacele de trai necesare și – pe de altă parte – îi permite să observe oamenii, comportarea lor, reușitele și nereușitele. Este un filosof.

-        În final, el este sigurul care nu are ce să-și reproșeze, fiindcă a fost consecvent principiilor sale de viață și nu și-a dorit mai mult.

-        Fie și numai pentru asta, este o carte bună.

-        Este foarte bună tocmai pentru asta. Majoritatea cărților „woaw” conțin doar o înșiruire de fapte, care – dacă nu sunt exagerate – sunt banale.

-        Apropo! Ai scris mai demult despre greci și diferențele dintre ei și  noi, așa că nu pot să te condamn, fiindcă eu nu am stat cu anii în Atena ca tine. M-ai făcut însă curios.

-        Ăsta e și scopul scrierilor mele.

-        Spune-mi ce părere ai despre moralitatea grecilor. Din câte știm noi despre ei, nu prea sunt de lăudat.

-        De ce spui asta?

-        Păi, „Să nu ai încredere în greci nici când îți fac daruri” și alte zicale de genul acesta sunt edificatoare.

-        Așa este! Întrebare mea a fost doar o provocare. Asta vine din povestea cu calul troian. Dar este și mult adevăr aici. Într-adevăr, moralitatea lor este diferită de a noastră, ceea ce nu înseamnă că ea nu există.

-        Cea actuală este consecința istorie: 2000 de ani sub ocupație (romană + otomană) formează alte caractere decât a unor învingători.

-        Există însă și probe din trecut. Istoriile lui Herodot sunt pline de relatări ale unor întâmplări în care eroii se păcălesc unii pe alții. Se pare că este într-adevăr o caracteristică a grecilor. Au o plăcere deosebită să păcălească, dar păcălitul nu se supără pentru asta. Dimpotrivă, apreciază reușita păcălitorului și își propune ca, la rândul său, să-și ia revanșa însutit. Asta însă nu înseamnă că grecul era în totalitate lipsit de morală. Fără să fie credincios în sensul Creștinismului, care încă nu apăruse, el își respectau zeii, deși îi considera asemenea oamenilor, doar că erau mai puternici. Pietatea consta în a respecta hotarele care îi separă pe zei de oameni. Recomandarea uzuală era: îndură, resemnează-te și nu-ți propune să schimbi ceea ce nu stă în puterile tale.

-        Înțeleg că nu erau foarte credincioși grecii.

-        În sensul în care pretind preoții creștini să fii, nici vorbă, fiindcă nu exista o biserică ierarhizată ca a noastră și, în consecință, nici o teologie rigidă. Miturile lor sunt diverse și, uneori contradictorii, exact ca în viața reală. Ei considerau că omul este compus din două elemente: Unul titanic, celălalt dionisiac. Unul este trupul, celălalt sufletul. Ura, insinuându-se în noi, le separă pe cel două și creează o dizarmonie.

-        A durat ceva până când grecii au acceptat Creștinismul.

-        Deși se afirmă că nu a fost o adaptare, ci un salt, se pare că n-a fost chiar așa. Cu timpul, precedându-l pe Iisus, unii filosofi, începând cu Aristotel, dar mai ales stoicii, atribuie sufletului atributele lui Dumnezeu. Aș zice că, dimpotrivă, principalele idei ale creștinismului s-au născut nu doar în Israel, ci și pe teritoriul Greciei de azi, poate chiar în mai mare măsură, dacă mă gândesc la rolul jucat de apostolul Paul (Saul din Tars).

-        La ce te referi?

-        Amândouă erau ocupate de romani, iar noua religie a fost o formă de revoltă. . .

-        Aș zice mai curând de supraviețuire a nevoiașilor, deoarece Creștinismul timpuriu a conținut recomandări de ordin psihologic: dacă ai primit o palmă pe un obraz, oferă și celălalt obraz.

-        Adevărat. Este însă o altă concepție despre Dumnezeu, a unuia bun și milostiv, opus celui iudaic.

-        Și ce rol a avut sfântul Pavel?

-        Unul esențial. A eliminat concepția poporului ales, avansând ideea că oricine poate deveni creștin, dacă îl acceptă pe Iisus.

 

. . . .  .

După o săptămână, acasă la unul dintre ei.

-        După discuția noastră de săptămâna trecută despre fericire, mi-am notat câte ceva din opiniile unor autori consacrați.

-        Sunt curios.

-        Uite, Schopenhauer . . .

-        Îți place Schopenhauer?

-        Se poate spune că el a fost inspiratorul lui Eminescu iar noi suntem plămădiți de Eminescu.

-        Frumos zici, dar există critici care îl contestă pe Eminescu.

-        Asta este cea mai concludentă probă a ignoranței lor. El este pentru români asemenea lui Dante pentru italieni sau Goethe pentru germani.

-        M-ai convins. Și ce spune Schopenhauer despre fericire?

-        Spune multe. Are și o cărțulie intitulată chiar Arta de a fi fericit.

-        Grozav. Chiar că este o artă. Sunt curios.

-        El este însă filosof și nu artist, așa că emite niște reguli de viață. Și nu puține. Cinzeci.

-        O-la-la! M-am cam dezumflat. Spune-mi măcar vreo două.

-        Ca să nu-ți mai las nici o speranță, îți voi spune regula 16.

-        Spune-o, totuși, măcar din curiozitate.

-        „Suntem cu toții născuți în Arcadia”, altfel spus intrăm în viață plini de dorințe de fericire și plăcere și nutrim speranța nebunească de a le împlini, până când destinul ne lovește fără milă . . .

-        Deci?

-        Deci ne amintește povața lui Aristotel: „Înțeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absența suferinței”. Sau „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav.

-        Asta e deviza clasică a stoicilor. Altceva mai interesant are?

-        Regula 22. „A trăi fericit” este un eufemism. Ceea ce trebuie să ne dorim este să trăim cât mai puțin nefericiți.

-        Dar cum?

-        Prin eliminarea dorințelor ne-necesare.

-        Cam același lucru.

-        Sau: „Ceea ce un individ posedă pentru sine, ceea ce îl însoțește în singurătate și ceea ce nimeni nu poate să-i ia sau să-i dea, iată ce e mult mai important decât ceea ce posedă sau este în ochii celorlalți. . . . Prin urmare, avem mai mult de câștigat utilizându-ne forțele pentru a ne cultiva personalitatea decât pentru a agonisi bunuri.” Dezamăgirea ți se citește pe față. Hai să-ți dau și un citat mai optimist: „Izvorul direct al fericirii este veselia”.

-        Ei, asta DA!

-        Mă bucur că ți-ai revenit. Oricum, Schopenhauer este sincer; nu face teorie doar ca să pară important.

-        Ce te face să crezi?

-        Păi, spune el însuși: „Filosofia mea nu mi-a adus nici un câștig, dar m-a ferit de multe rele”.

-        De ținut minte.

-        Bertrand Russell scrie că fericirea este de două feluri: animală și spirituală sau, într-o exprimare mai blândă, a inimii și a minții.

-        Cam dur.

-        Asta în extremis. De fapt, ea poate exista într-o infinitate de stări intermediare.

-        Asta mă duce la gândul că, în antichitate, filosofii încă făceau filosofie adevărată și asta marca conduita oamenilor.

-        Tocmai asta vreau să subliniez. Un punct de plecare este paradigma lor a „Veșnicii Reîntoarceri”, spre deosebire ce teoria noastră a „Progresului Continuu”. Un artist grec era preocupat să facă mai bine și mai frumos ceea ce făceau și predecesorii săi, în timp ce unul modern trebuie să vină cu o idee cât mai năstrușnică, pentru a fi luat în seamă.

-        Și Friederich Nietzsche și-a amintit de ea. Stai să-ți citesc ce a scris el, că am folosit citatul într-o carte. Numai puțin. . . Așa, am găsit cartea ... și citatul. Iată-l: „Mare, foarte mare, uriaș, însă totuși limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Și atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinațiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, un alt eu însumi va concepe aceeași idee, și tot astfel de infinite ori în viitor; și, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, o infinitate de mine însumi au conceput aceeași idee: Veșnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.”

-        Exprimarea este caracteristică stilului arogant al lui Nietzsche și nu a schimbat cu nimic filosofia noastră de viață. Se pare că, DA, cei din antichitate erau mai fericiți decât noi. Ei aveau conștiința omului care știe că nu este decât o părticică din natură și își vede de treaba lui, în timp ce omul modern se crede un mic Dumnezeu și vrea să participe la perfecționarea Creației inițiale. Pentru greci, progresul consta în eliminarea erorilor comise de predecesori.

-        Grozav ar fi să știe asta și politicienii noștri.

-----------

Notă

Se vorbește și – mai ales – s-a scris mult despre fericire, ca și cum aceasta ar putea fi o bucurie permanentă, deși este evident că nu poate fi așa. Viața este plină de momente plăcute și neplăcute, în proporții diferite de la o persoană la alta. Peste toate acestea, intervine și factorul psihologic, care face ca aprecierile noastre să difere, între optimistul exagerat  și pesimismul prăpăstios.

După filosofii din antichitate – cei mai stăruitori asupra acestui subiect, fericirea – și câțiva dintre cei mai recenți, ca Descartes, Pascal, Spinoza și încă vreo câțiva, nu pot pretinde eu să afirm ceva ce nu s-a mai spus, dar, pentru că opiniile lor sunt nuanțate, o pot exprima și eu pe a mea.

Pentru a ne ajuta să gândim corect, Descartes, preluând o idee a lui Pierre Charron, ne spune că trebuie să facem deosebirea dintre planul teoretic – reprezentat prin știință – și planul acțiunii – dictat de acțiune și împrejurările în care trebuie să luăm o decizie. Oscilând între cele două, ar trebui să luăm o hotărâre înțeleaptă, premisa fericirii. Așa o fi, dar, practic, nu numai că nu ne-a învățat cum s-o facem, ci ne-a descurajat, arătându-ne că, uneori, va fi aproape imposibil să le împăcăm pe amândouă.

Mai realist, Blaise Pascal recunoaște că „Omul urmărește fericirea, dar imaginația, interesele, pasiunile îl împiedică s-o atingă.” Pe cât de clar, pe atât de descurajator.

Spinoza pune degetul pe rană și ne atrage atenția că „binele și răul sunt noțiuni relative. Ele nu pot exista decât prin raportarea la un scop: un lucru e socotit bun dacă corespunde scopului urmărit, dacă ne poate procura satisfacția așteptată; în caz contrar, el e considerat rău.” Într-adevăr, un hoț este bucuros dacă i-a reușit hoția, deci, din punctul lui de vedere, acțiunea a fost bună. Tot Spinoza ne spune însă că „Rațiunea este măsura binelui și a răului.” Cu asta lucrurile se complică și, cu alte cuvinte, am luat-o de la început, drumul către fericire rămâne necunoscut. Ne liniștește însă cu afirmația: „Înțelepciunea nu este o meditație asupra morții, ci asupra vieții.”

 După părerea mea, am putea considera fericit pe cel care se simte confortabil cu sine însuși, în marea majoritate a timpului, sau măcar atunci când meditează asupra propriei sale evoluții. Forțați de împrejurări, facem cu toții greșeli în viață. Teoretic, ar trebui să le analizăm, să vedem ce am greșit, pentru a nu le mai repeta, să ne ridică și să mergem mai departe cu o strategie de viață îmbunătățită. Putem fi mulțumiți sau nu de realizările noastre, ceea ce ne conduce la concluzia finală: avem sau nu motive să ne considerăm fericiți? Pentru asta, este necesar să ai principii ferme. Indiferent de rezultat și de părerile altora, vei fi fericit cu ceea ce ai reușit să faci în viață, dacă ți-ai respectat principiile. Nu am inventat eu această idee. A scris-o Schopenhauer: „A ști să-ți respecți principiile ferm înseamnă să fii propriul tău stăpân”.  Cam asta ar fi tot.

Altfel, 

Strănută vreunul? Tremurăm îngroziți.

Ne cuprinde mânia de un cuvânt rău spus.

Ne înspăimântă un vis? Se aude o cucuvea?

Pacea inimii noastre s-a dus.

Menandros (342–291 î.Hr.) poet dramatic

 

*     *

*

-        În trecut, la țară, copiii munceau.

-        Așa este. Adesea erau trimiși cu vaca la păscut sau la alte activități similare. Ai văzut însă, sau cunoști pe cineva care să-și fi luat o carte să citească, în timp ce vaca păștea?

-        Nu.

-        Așa se învăța să nu facă nimic. Mi se pare cumplit să stai toată ziua fără să faci nimic. Lenea îi era inoculată de mic. Eu m-aș plictisi în mai puțin de zece minute. Ai citit poate povestea cu Heidi. A fost și un film.

-        Cum să nu! Heidi, fetița munților.

-        La un moment dat, ea ajunge la oraș, unde i se impune educația riguroasă, alături de un băiat. Nu face față și se întoarce acasă, printre caprele ei.

-        Îmi amintesc.

-        Educația presupune muncă. Asta înseamnă să muncești, nu să păzești vaca. Citeam mai demult o carte despre Egiptul Antic, în care, printre altele, se vorbea despre educația copiilor ce urmau să devină faraoni. Pentru a evita căldura excesivă, înainte de răsăritul soarelui, ei începeau exercițiile fizice cu o alergare. Urmau exerciții de trasul cu arcul, aruncarea suliței, condusul carului de luptă și altele de genul acesta, ce depășeau antrenamentul obișnuit al unui fotbalist de azi. Micul dejun îi era servit după efectuarea exercițiilor fizice de dimineață, iar pauza după el era foarte scurtă, fiindcă urma învățatul. Un faraon era șeful armatei, al bisericii, al tuturor domeniilor de activitate posibile, și trebuia să fie expert în toate acestea.

-        Probabil de aia românii s-au născut poeți.

-        Așa se spune.

Danga-langa, langa-danga

Sună-n asfințit talanga

Și de la pășune, iaca,

Tacticoasă vine vaca.

Nu mai vrea să umble creanga.

Vine-acasă, danga-langa.

-        Pe tine nu te știam poet. Acum ai făcut-o?

-        Doamne ferește!

-        De cine e?

-        Nu știu. Pe Mitică Popescu l-am auzit recitând-o.

-        A, da, mie îmi place foarte mult actorul ăsta.

-        Deși n-a fost niciodată cu vaca. Este bucureștean. Talentul a făcut din el un bun interpret. A fost căsătorit cu Leopoldina Bălănuță.

-        Da? N-am știut.

-        Interesant că unul dintre cei mai buni interpreți ai rolurilor de țărani are altă origine.

-        A jucat și în Moromeții.

-        Posibil. N-am văzut filmul. Și tot bucureștean, mai exact bucureșteancă, a fost și o interpretă de vârf a folclorului românesc.

-        Cine?

-        Maria Tănase, firește.

-        Unii au alte preferințe.

-        Vorbeam de recunoașterea profesionistă, recunoscută internațional.

-        Am înțeles.

 

Notă

Acest dialog îmi amintește de o întâmplare. Plecasem deja obosit cu un tren de noapte la Ploiești, unde am ajuns dimineață, la ora când oamenii mergeau la serviciu și, contrar așteptărilor, mulți vorbeau și, nu știam de ce, îmi răsunau în urechi replici din piesele de teatru ale lui Caragiale. Luat cu valul treburilor pentru care venisem, au uitat evenimentul, până când, câțiva ani mai târziu, după ce devenisem eu însumi ploieștean pentru nouă ani, mi-am dat seama că acesta era limbajul curent al oamenilor din zonă. Caragiale nu a fost etichetat niciodată țăran român – deși se născuse într-un sat – și nu și-a însușit limbajul local, pentru că s-a școlit. De unde atâta talent pe capul lui? Uneori se amintesc în treacăt originile lui grecești. Da, din inteligență și educația ce i-a permis să sesizeze umoristic limbajul ploieștenilor din vremea lui. Ploieștiul s-a dezvoltat ca urmare a bloom-ului cu afaceri petroliere. (Mai vechi în zonă era Târgșor, azi un sat.) Mulți dintre locuitori erau foști proprietari de mici terenuri, pe care s-au construit sonde. Cu banii primiți, au fost sfătuiți să devină acționari la proaspăt createle societăți petroliere. Asta au și făcut și au devenit orășeni și rentieri. Caragiale a găsit astfel o sursă imensă de inspirație pentru umorul său. Bineînțeles,  asta nu mai are nici o legătură cu situația de azi, astfel încât umorul scriitorului pare să-și fi pierdut urmele. Cam asta e tot.

 

*     *

*

-        Pâinea nu se aruncă niciodată. E păcat.

-        Știu asta. Pâinea este alimentul de bază la români.

-        Nu numai la români.

-        Nu numai, dar mai ales.

-        Ai dreptate. Chinezii mănâncă orez, tot o cereală. Europenii însă cultivă grâu și mănâncă pâine.

-        Aici te cam înșeli. Mănâncă, ce-i drept, dau nu în măsura în care o fac românii.

-        Și ce mănâncă în loc?

-        Mâncare fără pâine sau foarte puțină, numai când este necesară, ca la un sandvici, spre exemplu.

-        Ai și o explicație?

-        Tradiția, care vine dintr-o lungă istorie a unui popor ignorant.

-        Ignorant? De ce spui asta?

-        Poate că îți place mai mult cuvântul leneș. Păi, între semănat și cules, grâul nu are nevoie de nici o altă activitate.

-        Deci pâinea era alimentul de bază și cum foamea nu și-o dorește nimeni, aruncarea pâinii era considerată un păcat.

-        Exact. Era, așa cum ai zis, alimentul de bază. Ce mâncai pe lângă pâine se numea „udătură”. Ceva care să-i dea și alt gust, dar care era foarte scumpă. Asta îmi aduce aminte de bunica. De multe ori ea ne spunea la masă „Cu pâine, copii, cu pâine” și noi râdeam, fiindcă spunea asta fără să se uite la noi, să vadă dacă îi ascultăm sau nu recomandarea. Era însă pentru ea un principiu, deși nu era săracă. Dimpotrivă! Bunicul a fost un copil sărac, pe care însă, pe când efectua stagiul militar, un ofițer l-a sfătuit să se căsătorească cu o fată bogată și, cu zestrea ei, să se apuce de afaceri, fiindcă are cap bun pentru așa ceva. Fata cea bogată a fost bunica mea, iar afacerea dezvoltată de el a fost prosperă. La principiile moștenite prin tradiție nu a renunțat, ca și tine, de altfel, de unde afirmația că pâinea nu se aruncă. În cazul tău însă, există și o alta explicație.

-        Care?

-        Ai copilărit la țară și ți-ai însușit mentalitatea agricultorilor.

-        Și ce-i cu asta?

-        Orice om iubește produsul muncii lui și apreciază mai puțin produsul muncii altora, mergând până la a le disprețui pe unele.

-        Cum ai constatat asta?

-        Cu multe ocazii. Foarte multe, dar am să-ți dau un exemplu. În 1967, când mi-am cumpărat prima mașină, exista în oraș un singur service auto, cu o dotare aproape inexistență. Despre meseriași se poate spune că erau un soi de factotum. Printre ei însă vopsitorul se credea trimisul Domnului pe pământ, deși nu avea nici un motiv. Avea însă o pretenție: clientul trebuia să-i cumpere câteva pachete de vată medicinală de la farmacie, pe care el o folosea pentru frecat mașina pentru șlefuire, înainte de a fi vopsită. Nu admitea să folosească alte materiale, decât dacă – bineînțeles – nu avea încotro. Disprețul lui pentru vata medicinală era total. Se poate deduce însă că producătorul vatei medicinale avea probabil altă părere.

-        Asta e lipsă de bun simț.

-        De acord. Aș putea să-ți dau și alte exemple, dar mă tem că unele n-au să-ți placă.

 

*      *

*

-        Generația voastră este vinovată pentru tot ce s-a întâmplat în perioada comunistă, pentru că nu a-ți reacționat.

-        Hm! Vorbești de parcă l-ai fi citit pe Platon.

-        Nu prea mă omor eu cu cititul. Și, mă rog, ce-a zis acest individ, că – oricum – nu-l cunosc.

-        A zis că „Una dintre pedepsele pentru refuzul de a participa la viața publică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi.”

-        Dacă nu se referă la mine, are dreptate!

-        Iar generația voastră, va fi făcută vinovată de tot ce se întâmplă azi. Pe noi ne acuzați de pasivitate, dar generația viitoare vă va acuza pe voi de ignoranță. În realitate, nu suntem vinovați cu adevărat nici noi, nici voi. Noi ne-am salvat viețile, fără de care voi nu ați fi existat, iar voi aveți drept scuză educația greșită ce ați primit-o în școlile aservite guvernării comuniste.

-        Și atunci, ce-i de făcut? Suntem sortiți să rămânem veșnic la coada națiunilor bogate?

-        Nici o națiune nu s-a născut bogată.

-        Deci există o cheie. Care e aceea?

-        În istoria oricărui popor, ca și în viața oamenilor, există momente favorabile și nefavorabile. Deștept este cel care știe să profite ce cele favorabile și să supraviețuiască în celelalte.

-        Deci unele popoare sunt mai deștepte decât altele?

-        Nu popoarele, ci oamenii. Popoarele au lideri. România este chiar un bun exemplu, pe care cei care fac manuale de istorie ar putea să-l folosească. La mijlocul secolului 19, Imperiul Otoman pierdea din putere, moment în care țările române s-au unit, au dobândit independența și a urmat o perioadă de dezvoltare economică, socială și, mai ales, culturală. Lideri au fost Mihail Kogălniceanu și ceilalți. În 1989, U.R.S.S.-ul se destrăma. Momentul era deci asemănător cu cel de la 1848. Ce a urmat știm. Liderii momentului au fost Ion Iliescu și ceilalți, împreună cu urmașii lor.

-        Mda! Dură comparația, dar – ce-i drept – relevantă. Am totuși o întrebare: pe lideri îi alem noi. Nu?

-        Acum. Nu și atunci.

-        Atunci cum era?

-        Păi, înainte de perioada despre care vorbeam, boierii români erau în marea lor majoritate ignoranți, unii chiar analfabeți. Dimitrie Cantemir – care fusese educat de turci – și alți câțiva sunt excepții. Asta și explică starea precară a țărilor române din acea vreme. A venit însă mult hulita perioadă fanariotă, care a avut însă și unele aspecte favorabile. Fanarioții erau oameni culți, chiar foarte culți. Ei erau greci din Fanar, cartier al capitalei Imperiului Otoman, cunoscători ai limbilor de circulație internațională, folosiți de sultan în relații diplomatice. După modelul lor, boierii români au început să-și trimită copii la școli renumite de la Paris, Viena și celelalte capitale europene renumite pentru cultura lor. Putem avansa și ipoteza nu tocmai ortodoxă că prin vinele acestor copii se mai strecura și puțin sânge grecesc, de care mamele erau conștiente și, ca orice mamă, își doreau tot ce e mai bun pentru copilul lor. Cu timpul, indiferent de sânge, acești copii educați în occident dar buni patrioți, au venit cu o nouă mentalitate, care – pe al 1848 – a depășit masa critică – și au creat un curent revoluționar.

-        Deci cheia este cultura.

-        Exact. Mă bucur că ai înțeles.

 

*     *

*

-        Românii sunt inteligenți.

-        Și descurcăreți.

-        Mai ales.

-        Doar țiganii ne depășesc. A apărut și o variantă de imn național: Descurcă-te române.

 

*     *

*

-        Atenție! Ne vizitează un crai de curte veche.

-        Cum adică crai de curte veche?

-        Păi, crai înseamnă împărat, domnitor, rege.

-        Asta știu: un conducător.

-        De curte veche înseamnă că își găsește adăpost printru ruinele fostei reședințe domnești din București.

-        Sper că nu te referi la cerșetorul care încearcă să intre.

-        Ba chiar la el. Cândva avea casa lui, dar l-a dat afară soția și a rămas pe drumuri.

 

*     *

*

-        Cum spuneai că te numești?

o   Lumami Jovisado

-        Ce nume mai e și ăsta?

o   Eu sunt din Croația.

-        Deci ești croată.

§  E bine croită.

-        Asta cam așa e. Doar că numele e cam ciudat.

o   De fapt, mă cheamă Luminița, dar așa îmi spune mama și, după ea s-au luat și celelalte rude.

-        Înțeleg să-ți fi spus Lumi sau ceva asemănător. Dar de Lumami? E drăguț, dar ciudat.

o   Pentru că ar fi trebuit să mă nasc luni, dar eu am mai zăbovit un pic. S-a făcut marți și abia miercuri m-am hotărât să ies.

-        Deci era să fii fata lui Mami cea de luni. Mai are una și marți?

§  Stați așa, că fata asta ne păcălește. A luat prima silabă din zilele săptămânii.

o   Văd eu că nu-mi prea merge cu voi.

 

*     *

*

-        Salut. Ce faci?

-        Muncesc. Ce să fac?

-        Asta e bine, că azi e dezlegare la pește. Așa scrie în calendar.

-        Și ce legătură are asta cu munca?

-        Are, că la vremea când s-a scris Biblia, nu existau congelatoare și peștele trebuia pescuit înainte de a-l mânca.

-        Păi da, că doar erau pescari, apostolii. Dar asta înseamnă că numai în asemenea zile munceau?

-        Probabil.

-        Și în restul zilelor ce făceau?

-        Făceau copii și se rugau.

-        Să nu le rămână soțiile gravide.

-        Uite că ai început să interpretezi vechile scrieri.

 

*     *

*

-        „Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara”, a spus Spiru Haret.

-        Valabil și azi: țara arată azi, așa cum arăta școala înainte de 1989.

-        Să sperăm că ceva se va schimba, totuși.

-        Cum speranța moare ultima, ce șanse avem să-i supraviețuim?

 

*     *

*

-        Ce obicei tâmpit să scuturi lingura din metal pe bordura unui vas din faianță. Sper că nu mă aude soția.

-        Ai noroc că nu-i aici. Acum poate vorbi inginerul din tine. E un obicei din vremea când lingurile erau din lemn.

-        Mai e ceva: lipsa de respect pentru obiectele fabricate industrial.

-        Ai dreptate. Un om crescut la țară, nu va arunca la gunoi o felie de pâine, chiar dacă nu mai este agricultor, pentru că știe că cineva a muncit pentru ea. Este păcat.

-        Dar are un dispreț total, aproape ură, pentru obiectele produse industrial.

-        Pentru că el urăște în primul rând industria și, în consecință, și produsele ei.

-        Așa este. Orice om iubește mai mult ca orice munca sa și produsele ei.

-        Asta îmi aduce aminte de o glumă. Cam deocheată, dar care spune exact acest lucru.

-        Spune repede, că ard de nerăbdare să-mi descrețesc fruntea.

-        La un proces de viol, judecătorul o întreabă pe victimă, femeie de serviciu într-o instituție: „De ce nu ai încercat să fugi?” Răspunsul a venit scurt: „Pe unde să fug, dom’ judecător? La dreapta perete, la stânga perete și în spate abia făcusem curat.”

-        Excelent. Exemplu clar de înțelepciune populară.

 

*     *

*

-        A fost o petrecere pe cinste. Am mâncat icre negre cu lingura.

-        Ai venit pregătit de acasă cu o lingură?

-        Ei, și tu. Așa se spune.

-        Cine spune?

-        Mă iei peste picior?

-        Am ceva mai bun de făcut cu picioarele.

 

*     *

*

Caz real

-        Mare noroc ai avut tu, mamă, că te-ai căsătorit cu tata, în familie. Biata Irina se va căsători cu Marcel, un străin, spune fetița de patru-cinci ani în preziua nunții surorii ei mult mai mari.

 

*     *

*

-        Cine le-a spus celor ce au scris Vechiul Testament cum a făcut Dumnezeu lumea?

-        Dumnezeu însuși.

-        Cum?

-        Prin revelație

-        Adică prin visare.

-        Cam așa ceva.

-        Visele nu au niciodată un subiect. Ele sunt imagini disparate, ca fulgerele sau, dacă vrei, ceva asemănător cu cele de pe peliculele cinematografice, dar nu într-o secvență riguroasă. Abia după ce te trezești și încerci să-ți amintești visul, mai ales dacă vrei să-l povestești altora, legi imaginile într-o poveste. Povestea aparține deci povestitorului, nu lui Dumnezeu.

-        Interesant ce spui, dar nu era nevoie să ne explici, fiindcă astăzi nu mai crede nimeni în Geneza biblică. Nici măcar preoții. În plus, fiecare popor are geneza lui, unele chiar amuzante.

-        Dacă știi una amuzantă, spune-o! Îmi plac poveștile distractive.

-        Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza că omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinități ale lor, Tepeu și Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenței compoziției sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar acești oameni s-au înmulțit în forme nefaste și au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reușit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat și o mică imperfecțiune: acești bărbați erau prea deștepți. Temându-se ca ei să nu-și dorească să devină zei, le-au întunecat parțial mintea cu un nor de ceață, le-a încețoșat ochii, reducându-le orizontul și apoi, adormindu-i, le creează patru femei, să-i supravegheze.

-        Amuzantă, într-adevăr. În plus, această versiune pare să fie cea mai apropiată de rezultat. De omenire așa cum o cunoaștem noi azi.

-        Interesant mie mi se pare altceva: cum se face că, după filosofii materialiști din antichitate, europenii au putut să îmbrățișeze creștinismul?

-        Adică? Fii mai explicit.

-        Păi, începând cu Anaxagora, care considera că Universul este format din mici particule elementare aflate în dezordine, dar care, prin mișcare s-au organizat în ceea ce el a numit noos, ce poate fi tradus prin rațiune, spirit. Apoi Leucip, fondatorul teoriei atomiste, Democrit, Heraclit, . . .

-        Înțeleg! Din punct de vedere filosofic, cred că stoicii reprezintă cel mai bine opusul a ceea ce a urmat.

-        Exact. La ei voiam și eu să ajung. Ei au fost ultimii filosofi în adevăratul sens al cuvântului, adică preocupați de oameni: prieten cu, amator de (filo) – înțelepciune (sofia).

-        În timp ce creștinismul ne învață că, la facerea lumii, Dumnezeu l-a creat pe om ca stăpân și beneficiar al tuturor viețuitoarelor. Chiar și Toma d:Aquino. În timp ce Dante Alighieri scria Divina Comedie, devenind astfel părintele limbii italiene moderne și Marco Polo călătorea în China, el scria în Summa theologica că plantele și animalele au fost create pentru a servi omului.

 

*     *

*

-        Ai folosit cuvântul „țigan” fața de tipul care tocmai a plecat. Nu crezi că s-a simțit lezat?

-        În primul rând, nu știu dacă este țigan, doar că e mai creol. Dar, în al doilea rând, prostia cu rromii este de ordin politic și nu cred că țiganii veritabili doresc să li se spună așa.

-        N-am de unde să știu. Chiar sunt curios dacă spaniolii sunt obligați să folosească termenul „rrom” în loc de „gitano”, adică țigan. În greacă se spune încă „țiganos” (αθίγγανος), care seamănă mult cu verbul „a prăji”, tiganízo (τηγανίζω) și toate derivatele lui, cu particularitatea de a da un colorit specific produselor tratate astfel.

-        Ce bine ar fi fost dacă România s-ar fi numit Dacia!

 

*     *

*

-        Mai lasă-mă, dom-le , cu filosofia aia a dumitale din cărți. Eu o am pe-a mea, practică.

Atunci când cuvintele nu-l ajutau – ceea ce i se întâmpla adesea – se folosea de mâini, cu care reușea să fie cu mult mai elocvent. De data aceasta, la cuvântul „cărți”, a folosit doar încheietura mânii stângi (dreapta îi era ocupată cu țigara) pentru a-și arăta întregul dispreț pentru ceva ce avea pentru el prea puțină greutate pentru a justifica utilizarea întregului braț. Îndepărtase ideea ca pe un fir de praf. Platon & co. nu reprezentau pentru el mai mult decât o plasă de păianjen, așternută peste ceva ce nu mai fusese folosit demult și era deci inutil.

 

*     *

*

-        E clar că nu-ți plac țăranii.

-        . . .

-        De ce ai tăcut?

-        La observația asta a ta am rămas bouche bée.

-        Beee? Poate muu.

-        Nu, că nu sunt bou.

-        Mă scuzi, dar nu înțelesesem ce ai spus.

-        Nici nu mă mir. În primul rând, nu este adevărat că nu-mi plac țăranii. Dimpotrivă, am toată stima pentru ei și apreciez țăranul autentic mai mult decât pe orășeanul neadaptat.

-        Deci ăla de la coarnele plugului, care a dispărut. Între timp au apărut tractoarele.

-        Nu tehnologia l-a schimbat, ci mentalitatea.

-        Adică?

-        Primii care s-au deformat au fost agricultorii din preajma orașelor. Spre deosebire ce comerciantul clasic, care își dorește o clientelă stabilă și căreia îi este fidel, precupeții sunt tentați să-i înșele pe cumpărători, fiindcă nu au o clientelă stabilă. Ei vor doar să-și vândă marfa, care este perisabilă.

-        Am crezut că ai să vorbești despre schimbările politice.

-        Nu-mi place să vorbesc despre politică, dar nu am încotro. Am spus că apariția precupeților a fost primul motiv. Cel politic a fost al doilea din punct de vedere cronologic, dar a fost cel mai dezastruos. O adevărată calamitate socială.

-        Bine. Și tu din ce categorie faci parte, fiindcă la originea ta tot țăran ești.

-        Te contrazic. Țăran nu este cineva care are un asemenea ADN în organism, ci o persoană care are acest statut social. Cineva care locuiește într-un sat și se ocupă cu agricultura.

-        Și părinții, bunicii tăi, nu s-au ocupat de agricultură?

-        Toți cei patru bunici ai mei au fost orășeni. Străbunica paternă a fost chiar mai orășeancă decât și-ar fi dorit.

-        Cum se face?

-        Era din Viena, s-a îndrăgostit de șoferul tatălui ei și a fugit în Polonia, de unde era șoferul.

-        Deci ai un străbunic polonez.

-        Numai pe jumătate. Tatăl lui era polonez; mama româncă. Cum pe vremea aceea teritoriul acela era tot sub jurisdicție habsburgică, tatăl nu i-a primit și s-au refugiat la familia mamei, care locuia la Iași. Din dragostea lor a ieșit un copil, o fată, care a fost bunica mea paternă. A avut un băiat din prima căsătorie și patru dintr-a doua, toți cu studii superioare finalizate înainte de invazia sovieticilor din 1944, motiv pentru care, cu timpul, au trecut în anonimat

-        Așa deci! Și tu de unde ești?

-        Eu sunt din Roman, singurul oraș moldovean ce poartă numele celui care l-a ctitorit. Acolo m-am născut, am copilărit și am urmat cursurile Liceului „Roman Vodă”. Soția mea este din Tulcea. D-aia nu-i place peștele, pentru că – zice ea – a mâncat prea mult în copilărie. Orice altceva, dacă s-ar fi găsit, ar fi fost prea scump. Mie îmi place, tocmai fiindcă, în copilărie, am mâncat mai mult cartofi. Ne-am cunoscut la Ploiești, oraș care nu ne-a plăcut și ne-am mutat la Brașov. Din Moldova + Dobrogea, via Muntenia, ne-am așezat în Transilvania, unde dialogul standard este:

-        Ce faci bade? Șezi și cugeți?

-        No, numa’ șed.

-        Și brașovul v-a plăcut?

-        Brașovul ne-a plăcut.

-        Atunci iE și Be, ca să te vitaminizezi.

 

*     *

*

-        Știi de ce chinezii fac mulți copii?

-        Acum nu mai fac, fiindcă au scos o lege, care . . .

-        Știu asta. Dar înainte făceau și ar face și acum, dacă nu ar exista restricția. Întrebarea deci rămâne.

-        Nu știu. Spune-mi tu.

-        Din cauza mandarinelor.

-        Nu înțeleg.

-        Nici nu mă așteptam. În China, adjectivul mandarin sau mandarină arată că acel ceva este de cel mai înalt nivel, cuva cum am spune noi că este regal, regesc sau așa ceva. Limba chineză oficială este mandarină. Pe teritoriu imens al Chinei se vorbesc o mulțime de dialecte, unele atât de diferite încât pot fi considerate limbi de sine stătătoare. Cea oficială, cu care se pot înțelege toți (dacă sunt cât de cât educați) este mandarina. Ea a fost impusă de mongolii ce au cucerit China și au instalat o dinastie ce a cârmuit țara o vreme, deci a fost limba ce vorbea la curtea împăratului.

-        Bine. Și ce legătură are asta cu fructul.

-        Presupun că mandarina era cel mai bun soi la categoria lui.

-        Și?

-        Păi are foarte multe semințe. De asta se înmulțesc chinezii ca iepurii. Și sunt și foarte iuți.

-        Mă miram să vorbești tu serios.

 

*     *

*

-        Ei, și cu globalizarea asta, numai rele ne-a adus și ne aduce încă.

-        Vorbești despre globalizare, ca și cum ar fi o decizie politică.

-        Și nu este?

-        Cum să fie? Este un efect al dezvoltării tehnologice. Ar fi ceva ca politicienii să fie capabili de așa ceva. Ei sunt doar profitori.

-        Nu prea înțeleg ce vrei să spui. Poți fi mai explicit?

-        Păi, în urmă cu ceva ani, distanța ce putea fi parcursă într-o zi era de 50-60 de kilometri.

-        De unde ai mai scos-o și pe asta?

-        Mijlocul de transport uzual era căruța, iar calul asigura locomoția. Pe vremuri, existau hanuri, unde se puteau schimba caii. În jurul lor s-au format așezări, care – în timp – au devenit localitățile de azi. Așa se explică amplasarea lor la 50-60 de kilometri, adică atât cât putea parcurge o căruță în timpul unei zile.

-        Iar astăzi poți înconjura globul într-o zi.

-        Astăzi există navetiști la distanțe chiar mai mari de 60 de kilometri.

-        Iar unii ar vrea să locuiască pe o insulă mirifică, să lucreze în Statele Unite, dar să-și ia prânzul într-un restaurant original din Tokio și să  vizioneze seara un spectacol de operă la Scala din Milano.

-        Teleportarea e în capul multora.

-        Globalizarea este deci o consecință.

 

*     *

*

-        Cum se face că, din poporul ăla de viteji, dacii, conduși de un erou ca Decebal, a rezultat o turmă de lași și hoți, care este poporul român de azi?

-        Pentru că ai sărit foarte multe etape. Mai întâi, dacii și Decebal nu au picat din cer. Înaintea lor a fost Zamolxis și probabil că și mulți alții, despre care nu știm mai nimic.

-        Și dacă tot nu știm nimic ...

-        Știm totuși că Zamolxis este menționat de către Herodot, care ne precizează că a fost cirac al lui Pitagora, deci era un filosof a timpului, fie și de rangul doi.

-        Deci un om de cultură, pentru vremea aceea, dar politica și cultura nu prea au mare lucru în comun.

-        Asta acum. Nu era la fel și în trecut.

-        Domnitorii români – cu excepția lui Dimitrie Cantemir – nu excelau prin cultură. Iar marele împărat Carol cel Mare se pare că era analfabet.

-        În cazul lui, politica se făcea la Vatican. Papa Leon al III-lea l-a uns împărat în anul 800, avansând astfel ideea coaliției dintre biserică și politică, deoarece numai papa avea această calitate.

 

*     *

*

-        Însăși denumirea „Comunitatea Statelor Independente” este o contradicție in abjecto.

-        Vrei să spui că este abjectă?

-        Nu, doar că subiectul este în contradicție cu adjectivul. Dacă sunt independente, nu pot forma o comunitate în adevăratul înțeles al cuvântului.

-        Decât dacă sunt doar parțial independente.

 

*     *

*

 

Între brașoveni

-        Bună dimineața.

-        Bună dimineața.

-        Vină să-ți arăt ceva ce n-ai mai văzut demult.

-        Ce?

-        Un cer senin.

-        . . .

-        Nu vii? Hai repede, că nu se știe cât ține.

 

*     *

*

Printre oameni

(Medaliat la concursul de proză scurtă „Nicolae Velea”)

 

Ieri, am avut norocul unei zile blânde: norii, pe post de umbrelă, ne fereau de razele soarelui, dar nu se ambiționau să-și arate forța pluvială. Bucuros, am făcut o mulțime de activități care – deși plăcute – le amânam de ceva vreme tocmai din cauza timpului nefavorabil. Lucrând însă, am obosit și – obosit fiind – începusem să mă enervez, pentru că mâinile nu mă mai ascultau ca în tinerețe. Morala: dacă timpul e favorabil, nu-l risipi! Lasă treburile pe altă dată.

Astăzi, am fost mai înțelept. Am adoptat ideea că socializarea, bine temperată – cum iar fi spus Bach – te poate menține în actualitate, adică în realitate. Mă aflu deci pe terasa unei cafenele.

-        Eu nu mă vaccinez, nici să mă plătească.

-        Asta ar lipsi, să te și plătească. Vezi că până ce și Apollinaire a murit de gripă spaniolă. Ce-i drept, el se trata cu rom, nu cu vodcă, ca tine.

-        Care Apuliner?

-        Guillaume poetul.

-        Să fie la ei acolo, în Spania. Eu sunt român.

-        Român și imun la orice îi depășește înțelegerea. Doar că el a fost francez și nu spaniol

-        Și atunci, de ce a murit de gripă spaniolă.

-        Așa i s-a spus, gripă spaniolă, fiindcă Spania nu a fost implicată în primul război mondial – când gripa a făcut ravagii – și presa spaniolă nu era cenzurată. Au murit însă peste o sută de milioane de oameni de pe tot globul. Doar ciuma neagră din secolul 14 a depășit-o ca număr de victime. Atunci, populația Europei s-a înjumătățit.

-        Asta îi sperie pe ai noștri?

-        Păi, au murit peste 25 de milioane de oameni în primele 25 de săptămâni, pentru că medicina nu era pregătită pentru așa ceva.

-        De asta acum suflă și în iaurt? Eu cred că este doar o afacere la mijloc.

-        Se vede că ești victimă a propagandei anti-românești. În 1813, ciuma lui Caragea a răpus 40 la sută din populația Bucureștiului (între 25 și 40 de mii, la o populație de 80 de mii), deși s-au luat măsuri energice de izolare.

-        De ce s-ar osteni propagandiștii, cum le zici tu, s-o facă?

-        Fiindcă slăbirea încrederii populației în propriul guvern este una dintre cele mai eficiente arme, pentru ca – în caz de conflict - oamenii să nu se implice. Patriotismul dispare.

-        Eu sunt patriot.

-        Așa crezi? Dacă ți s-ar spune că trebuie să pui mâna pe armă și să lupți, așa cum fac azi ucrainenii, nu cumva te-ai fofila?

-        Sper să nu fie cazul.

-        Aha! Ți-a căzut cam brusc patriotismul.

-        Mai bine spune-mi despre poetul ăla ... am uitat cum îi zice. Știi că poezia mă interesează mai mult.

-        Știu! Cu poezia aia, care ai scris-o pe când erai în brigada de agitație a școlii de ucenici, te-ai lansat. Te-au cooptat în conducerea UTC-ului și, de aici, tot mai sus. Guillaume Apollinaire a fost un poet francez, născut pe la sfârșitul secolului 19 și mort în 1918, înainte de a împlini 40 de ani. Adept al curentelor moderniste din vremea lui, prieten cu pictorii avangardiști: impresioniști, cubiști etc. A fost o personalitate puternică a timpului, care ...

-        Gata! Știu! El l-a lansat pe Picasso. Participa la chefurile pictorilor de atunci. Ca scriitor a influențat mult mentalitatea culturală a epocii, sprijinind mișcările artistice inovatoare: impresionism, cubism, expresionism, dadaism etc.

-        Așa este, mai puțin dadaismul.

-        De ce?

-        Pentru că dadaismul a luat ființă la Zurich și a devenit cunoscut la Paris în 1919, prin mutarea lui Tristan Țara, când Apollinaire deja murise.

-        Bine, renunțăm la dadaism

-        Renunțăm doar la afirmația implicării lui, nu și la curentul în sine, care este cea mai înaltă realizare artistică a românilor, prin Tristan Țara și Marcel Iancu.

-        Uite că ești și tu patriot.

-        Eu chiar sunt de-adevăratele, nu doar de fațadă.

-        Fără atac la persoană.

-        Persoana ta nu intră în vederile mele de „atacator”. Încerc doar să te „dau pe brazdă”, cum se spune, deși ești foarte departe de ea.

-        Ce-i drept, brazda n-am prea cunoscut-o, fiindcă sunt născut la oraș. Părinții mei, Dumnezeu să-i ierte, erau s-o cunoască, dar au plecat de tineri, că la țară începuse naționalizarea.

-        Îi iartă Dumnezeu, fiindcă nu știau nici ei pe ce lume se află. Istoria va fi însă mai aspră.

-        La istorie chiar nu mă pricep. Iartă-mă acum, trebuie să plec. Am întâlnire cu tipul care îmi face semn cu mână. Trebuie să mergem împreună la o ședință. Eu venisem mai devreme și m-am adăpostit aici, din teamă că vine ploaie.

-        A fost, într-adevăr, un nor amenințător, dar s-a dus.

-        S-auzim de bine!

-        Așa să fie! I-am auzit pe prietenii tăi de la televiziune spunând că s-au ieftinit cartofii, dar i-a crescut prețul.

-        Nu știu ce vrei să spui.

-        Nici nu mă mir. La revedere.

-        La revedere!

După plecarea tipului, de la o masă din spatele celui care rămăsese, a venit un prieten al acestuia.

-        Am asistat la dialogul vostru și m-am amuzat, deși – pe de altă parte – îți plângeam de milă cum te străduiai să-l „aduci pe brazdă”, cum spuneai.

-        Și de ce n-ai venit să mă ajuți?

-        Eu mai lipseam! Ție ți-a fost coleg de serviciu, dar eu puteam să mă fac că nu-l cunosc.

-        A fost un intrus.

-        În plus, nu l-ai clintit nici cu un milimetru de la convingerile lui. Este blindat cu îndoctrinarea din tinerețe la orice informație străină. Deși este ignorant – și el știe asta – te sfidează. Consideră că toate cunoștințele tale nu valorează nimic în comparație cu inteligența și experiența lui de viață.

-        Ai menționat două elemente: inteligența și experiența de viață. La vârsta lui de acum, se poate vorbi despre experiență de viață, dar el era așa din copilărie.

-        L-ai cunoscut pe atunci?

-        Doamne ferește, nu, dar pot presupune că așa a fost, fiindcă nu este un caz singular. Mulțimea ignoranților are această caracteristică.

-        Rămâne deci inteligența.

-        Nici pentru asta nu are vreo probă. Sunt convins că, la școală, nu i-au spus că ar fi deștept. Dimpotrivă.

-        Atunci nu rămâne decât credința lui că este dotat de la Dumnezeu, că are acest har divin, deși nu este credincios.

-        Este în bună măsură este și vina profesorilor, care aplică în mod rigid principii greșite. De fapt a educației, bazată pe ideea ierarhizării copiilor. Urmarea este faptul că cei ce nu au nici o șansă să intre în categoria fruntașilor, caută alte domenii în care se pot afirma și devin bătăuși, hoți, violatori și altele de genul acesta.

-        Sau politicieni.

-        Am stabilit să nu intrăm în politică.

-        Pardon! Acum, bine că a dispărut.

-        A dispărut fără urmă.

-        Asta mai lipsea. Să lase urme.

-        Se spune că pe proști ne trebuie să-i iei în seamă.

-        Asta poate fi valabil la proștii pasivi. De ei chiar ți-e milă. Există însă și proști activi și ăștia nu numai că te calcă pe nervi, dar pot fi și periculoși.

-        Deci aroganța lui nu este întâmplătoare. Cei ca el, după câteva succese, ajung la concluzia că sunt mai deștepți decât ceilalți, că ei sunt dăruiți cu har, fiindcă numai așa se explică succesul lor.

-        Deși nu ne face plăcere, să ne amintim că Ceaușescu considera – și nu s-a sfiit de declare chiar de mai multe ori – că un om ca el se naște odată la cinci sute de ani.

-        E clar! Dă-i încolo!

-        Bine faci.

-        Apropo, l-ai pomenit pe Apollinaire. Coincidență! Eu tocmai citesc Amintirile unui negustor de tablouri, de Ambroise Vollard și Apollinaire apare des în evocările autorului.

-        A apărut această carte?

-        Nu acum. Am găsit-o la anticariat.

-        Mare noroc!

-        Ce m-a impresionat din ce am citit până acum este pasiunea lui pentru artă. Cartea este informativă, dar și nostimă, prin întâmplările narate.

-        Presupun că este și un foarte bun critic de artă.

-        Ei bine, NU. Așa am crezut și eu. Ăsta este și motivul pentru care am cumpărat cartea. Trebuie să fac o precizare. Nu este critic de artă, și nu se pronunță în acest sens, cel puțin în mod oficial. Că a fost însă un foarte bun evaluator, nu încape îndoială. Altfel nu ar fi reușit atât de bine. Cézanne însuși l-a preferat ca intermediar între el și public.

-        Avea criterii clare, pentru că și-a cultivat cu seriozitate gradina simbolurilor.

-        Grădina simbolurilor? Interesantă expresie.

-        Nu-mi aparține. A folosit-o A. Piru, în Critici și metode.

-        Poți să citești așa ceva?

-        În diagonală. Am acest exercițiu din tinerețe, de pe când eram șeful serviciului mecanic-energetic dintr-o întreprindere și nu puteam să invoc scuza că nu cunosc o anumită lege. Din acest motiv, pentru a se auto-absolvi de orice obligație, directorul m-a dotat cu un abonament la Monitorul Oficial. Aveam un dulap întreg cu tot ce se emitea, indiferent de domeniu. Evident, 90 la sută nu mă interesau, dar pentru asta trebuia să citesc măcar titlul. Unele însă erau la limită și pe acestea trebuia să le citesc în diagonală, să văd dacă nu cumva era ceva ce trebuia să știu. În cazul lui Vollard, se pare că instinctul de negustor a fost mai puternic.

-        Da, dar nu pentru că ar fi fost limitat din punct de vedere intelectual. Dimpotrivă! A fost un copil educat, cu studii de jurisprudență, doar că pasiunea lui a fost arta plastică. Încă din studenție, cu puținii săi bani, obișnuia să cumpere de prin anticariate și de la buchiniști mici lucrări de artă care îi plăceau. Avea deci această pasiune, moștenită – așa cum el însuși afirmă – de la bunicul său. Pasiunea este deci cea care l-a determinat ca, după absolvirea facultății, în loc să intre în justiție – despre care se pare că nu avea o părere tocmai bună – să se dedice artei. În plus, a avut bunul simț să nu-și propună să se lanseze ca artist sau critic. Nu știu dacă era conștient de asta, dar sigur a fost ce mai importantă caracteristică a lui. Ce m-a impresionat pe mine însă citind cartea a fost efervescența artistică din Parisul acelor timpuri. Multitudinea de curente ce au apărut în acel interval de timp foarte scurt a fost o consecință firească.

-        Păi, să nu uităm de celebrul Bateau Lavoir și întreaga colină în vârful căreia se află azi biserica Sacrée Cśur.

-        Și cartierul Montparnasse, unde o stradă întreagă era renumită pentru magazinele și galeriile de artă. Acolo s-a lansat și Vollard. Bun! Am vorbit destul despre carte. Spune-mi ceva despre tine, că nu ne-am văzut de astă iarnă.

-        Despre mine nu e mare lucru de spus. Că îmbătrânesc este deja banal. Acum am probleme cu nepotul meu, care este în ultima clasă și se gândește ce carieră să îmbrățișeze.

-        Cred că de asta se ocupă părinții lui. În ochii tinerilor bunicii  sunt deja expirați, cum ei înșiși spun.

-        Ei bine, nu. Părinții sunt în opinia lor expirați. Bunicii sunt deja piese de muzeu și trebuie să li se acorde atenția cuvenită relicvelor, de la care ai ceva de învățat, dacă le cunoști istoria.

-        Nu-i rău! Și atunci, care e problema ta?

-        Vrea să se facă istoric.

-        Ei, asta e o problemă. Într-adevăr. Noi am mai discutat acest subiect. Când eram de vârsta lui, istoria trebuia rescrisă după standarde staliniste, așa că profesiunea de istoric era rău famată. Dar lucrurile se mai schimbă.

-        Din păcate cu fiecare schimbare de regim. Dar nu asta mă deranjează, Acum, tinerii se informează mai mult de pe Internet, ceea ce este extrem de periculos pentru cei ce nu au încă formate criterii corecte de evaluare. Abundă informațiile cu caracter publicitar în dauna celor serioase.

-        Așa este. Și cele propagandistice. Chiar aseară am primit un mesaj retransmis de un prieten, care presupun că nu l-a citit, fiindcă nu mi l-ar fi transmis. Deși intitulat „Adevărul despre Ucraina”, era un șir de minciuni sfruntate de la cap la coadă, majoritatea pro-ruse.

-        Îmi închipui. Acum, propaganda rusă, asemenea celei hitleriste, încearcă să dovedească puritatea ariană a slavilor, considerându-se ei înșiși ca având o asemenea origine, eludând-o pe cea uralo-altaică.

-        Dar, să respectăm principiul întâlnirilor noastre de a nu discuta politică.

-        Oricum, regret că nu putem continua discuția, dar am programare la stomatolog.

-        În regulă. Păstrează-ți dinții, cât îi mai ai, deși Costel se laudă că este fericit de când a scăpat de ei cu toate problemele lor. Acum are placă.

-        Se bucură până când îi va cădea proteza din gură, când va râde mai tare. Nu-l cred. Lui îi plac asemenea poante, că nu pot să le spun afirmații. Am plecat. Pa!

-        La revedere. Sănătate și multă imunitate!

De la o masă vecină, un domn de vârstă mijlocie se apropie și își cere voie să se așeze și el. După haine și rucsacul ce-l poartă cu el, pare să fie turist.

-        Am ascultat fără să vreau dialogul dumneavoastră.

-        Eu ar trebui să-mi cer iertare, fiindcă – odată cu vârsta – nu mai auzim bine și trebuie să vorbim mai tare.

-        Nu e necesar să vă scuzați. Este de înțeles și vă asigur că – pentru mulți dintre noi – este o plăcere să vă ascultăm.

-        Mă măguliți.

-        Nicidecum. Nu mă cunoașteți, dar eu vă cunosc de mult timp.

-        Cum așa?

-        De ani de zile vă citesc postările de pe Internet. V-am recunoscut după fotografie.

-        Așa deci . . .

-        Și mă întreb de ce intelectuali ca dumneavoastră nu se implică în politică.

-        N-ar fi decent. Au încercat unii și nu le-a mers.

-        Mi se pare o lașitate să lași țara pe mână unor neisprăviți și să . . .

-        Nu este trăsătura caracteristică a României. Peste tot în lume se întâmplă la fel. Faptul că unele țări sunt prospere și altele prost conduse are alte cauze.

-        Ca de exemplu.

-        Educația.

-        Sunteți adeptul monarhiei, unde viitorii regi sunt educați din pruncie să fie conducători?

-        Nu neapărat. Monarhia are, ce-i drept, acest avantaj, în timp ce democrația ridică în rang indivizi abili să parvină fără să cunoască „fișa postului” ce urmează să-l cucerească.

-        Și atunci?

-        Nu tipul de organizare politică contează, ci stabilitatea. Aristotel identifică trei forme de guvernare, în funcție de numărul persoanelor ce conduc efectiv statul: o singură persoană, un grup de persoane, majoritatea populației. Nici una dintre ele nu este perfectă, astfel că, mai devreme sau mai târziu, ele degenerează în alte trei forme deviate: tirania, oligarhia și democrația. În consecință, societățile evoluează ciclic după această schemă. Deci nu tipul de guvernare contează, ci înțelepciunea conducătorilor, indiferent câți sunt ei. Numai continuitatea permite progresul, în timp ce răsturnările de situații sunt distrugătoare.

-        După părerea mea, orice țară este condusă de către un grup de persoane. Monarhia ereditară se referă doar la modul de acces la putere. În realitate, regele nu poate conduce singur. Oricine ar fi cel din vârful piramidei sociale, are nevoie de o echipă care să-l ajute. În concluzie, la conducere se află întotdeauna un grup de indivizi. Acel grup de persoane poate fi unul benefic, și avem de-a face cu o conducere elitistă sau unul malefic. Șeful ia decizii potrivit informațiilor de care dispune, iar informațiile îi sunt furnizate de către cei ce îl înconjoară, deci de către echipă.

-        Așa este. Rămâne deci deschisă problema modului de acces la putere: monarhie ereditară sau democrație. Poate că ar trebui să-i întrebăm pe greci.

-        În nici un caz pe grecii de azi. Se spune că termenul democrație a fost inventat de atenieni, mai exact de Solon, iar Clistene l-a aplicat prin constituția din 508 î.Ch. Atena era însă o societate sclavagistă. Deci sclavii nu participau la vot și nici femeile. Agora era doar centru de dezbatere publică, dar și aici accesul era permis doar bărbaților trecuți de 30 de ani, școliți într-o efebie și remarcați în activitatea militară anterioară. Drept de vot aveau numai oamenii înstăriți. Reforma lui Cistene s-a referit la extinderea alegătorilor de la marea aristocrație la o sferă ceva mai largă, fără însă a coborî la nivelul celor fără avere. De aici, la extinderea dreptului de vot la cel universal este o distanță egală cu cea de la înțelepciune la ignoranță.

-        Dacă alegerile ar fi organizate după o structură ierarhică, fiecare grup să-și aleagă reprezentanții pentru nivelul superior, atunci am putea vorbi despre alegeri raționale. În realitate, ne aflăm într-un soi de dictatură, nu a proletariatului, cum ar fi vrut Marx, ci a demagogilor.

-        Teoretic, democrația ar putea să funcționeze, dacă poporul ar fi educat. Adevărul este că unele țări a știut să păstreze echilibrul, indiferent de forma oficială de guvernare. Franța, spre exemplu, este republică și Anglia monarhie, ca să dau doar două exemple. Ele sunt asemănătoare din punctul nostru de vedere, deși forma oficială de guvernare este diferită.

-        Întru totul de acord cu dumneavoastră. Mi-a făcut plăcere scurtul nostru dialog. Aș fi vrut să continuăm, dar sunt turist și trenul nu mă așteaptă. Vă voi urmări în continuare pe Internet. Cu bine!

 

*     *

*

-        Ai văzut la televizor reclama aia cu deodorantul care ține patru zile?

-        Am văzut și m-am minunat.

-        Eu mă întreb dacă nu dăunează. Pielea și țesutul de sub ea, glandele sudoripare, seboree și care or mai fi pe acolo suferă cu siguranță.

-        Eu cred că n-ai înțeles tu bine ceva. Dacă deodorantul ar atât de puternic, toate alea de le-ai înșirat tu ar suferi, bineînțeles.

-        Și atunci?

-        Cu ăla nu te dai odată și te protejează patru zile.

-        Dar cum?

-        Te dai în fiecare zi, chiar de două ori pe zi, dacă e cazul. Recipientul pe care îl cumperi are atâta deodorant în el cât să-ți ajungă pentru patru zile.

-        Mă așteptam eu să găsești tu o astfel de explicație. Neserios, ca de obicei.

-        La asemenea întrebare, asemenea răspuns.

 

*     *

*

-        Azi dimineață era să plec de acasă fără geanta în care am bani, cardurile și toate cele necesare.

-        Și?

-        Am avut noroc. Soția mi-a văzut geanta pregătită s-o iau și m-a strigat. Eu eram preocupat să iau gunoiul să-l duc la container.

-        De-ale bătrâneții.

-        Nu te gândi la Alzheimer, senilitate și altele de genul ăsta, că nu ține.

-        De ce crezi asta?

-        Pentru că, în urmă cu vreo zece ani, pe când eram în Atena, mi s-a întâmplat la fel. Din nefericire, nevastă-mea era cu mine și n-a avut cine să mă atenționeze.

-        Și?

-        Mi-am dat seama în magazin, când mă îndreptam spre casă, că nu am geanta la mine. Aveam doar căruciorul pentru cumpărături.

-        Aveai și atunci trailerul ăla pliant al tău?

-        Păi în Atena l-am cumpărat.

-        Deci ești căscat de felul tău. Senilitatea nu poate fi depistată. Asta însă nu înseamnă că nu există.

-        Ba da. Îți dai seama atunci când nu-ți mai pasă.

-        Își dau seama alții. Nu tu.

-        D-aia e bine să ai prieteni.

 

*     *

*

-         Ce părere ai despre . . . ? (subiectul nu merită menționat)

-        De ce aș avea eu o părere, cât timp specialiști de marcă nu au, deși discută zilnic pe sticlă?

-        Ei, tu nu ești din ăia, tu ... (un compliment ce, de asemeni, nu merită transcris).

-        Hai să-ți dau un răspuns mai general. Tu – deși nu o spui explicit – te referi la evoluția României după evenimentele din ’89, pe care o compari cu cea de dinainte.

-        Și nu e normal?

-        Nu. Au trecut peste 30 de ani de atunci. Evenimentul a devenit istorie, dar tu nu te pricepi la istorie, așa că las-o baltă.

-        Nu pot, fiindcă mă interesează soarta noastră și a copiilor noștri.

-        Pentru asta fă mai puține comparații și fii mai realist. Plasează-te în actualitate. Dar, dacă insiști, am să fac eu o comparație mai generală.

-        Sunt curios.

-        La sfârșitul celui de al doilea război mondial, persoanele mature fuseseră educate în regimul politic anterior. După invadarea României de către sovietici mulți dintre ei au fost exterminați, cei rămași au supraviețuit numai ei știu cum, iar țara a fost condusă de câțiva trădători și secături fără caracter. Influența primilor s-a diminuat cu timpul, până la dispariție. (Notă: Dante așază trădătorii în cel mai adânc loc din Infern.) După 1989, situația s-a inversat. Maturii din acest moment, produse ale „omului de tip nou”, cum le plăcea comuniștilor să-i eticheteze pe cei educați în școlile organizate de ei, au devenit nostalgici, în timp ce tinerii încearcă să-și găsească un drum în noile condiții. Cam asta-i tot. Tu nu mai ești tânăr, așa că lasă-i pe ei să se descurce, deși le este greu. Oricum, ajutorul tău nu le-ar fi de nici un folos.

. . . . . . .

-        Am tras cu urechea la discuția ta de adineaori cu tipul care tocmai a plecat.

-        Sper să nu se întoarcă prea curând.

-        Ți-am admirat răbdarea și tactul cu care încercai să-l „aduci pe brazdă”, ca să zic așa, deși nu cred să ai vreo șansă.

-        Nici eu. Ca să fiu sincer, pe lângă necesitatea de a fi politicos cu un fost coleg, a fost și un exercițiu intelectual. Încercam să construiesc răspunsuri logice la întrebări ne-exprimate.

-        Mi-am dat seama că vorbeai singur. El are convingeri ferme, ce nu pot fi discutate în sensul că ar putea fi mai mult sau mai puțin adevărate; ele sunt axiome. Însușite prin îndoctrinare. Nu le discută.

-        La mintea lui, dacă i se repetă de suficient de multe ori, orice tâmpenie devine adevăr de necontestat.

-        Așa este. Orice gând ce depășește puterea de analiză a doi biți trece fără vreun efect prin creierul său.

-        Dacă nu cumva a ricoșat încă de la atingerea carapacei groase și dure ce îi protejează prostia.

-        Are în schimb trufia neroadă să vorbească de sus în totală necunoștință de cauză.

-        Lasă-l în legea lui.

-        Dacă are una.

-        Orice om are măcar una, fie și ilegală.

-        O lege ilegală. Asta ar fi ceva.

-        Mai mult decât posibil: real. O lege emisă de parlament, împotriva legilor etice, ale moralei sau chiar ale naturii.

 

*     *

*

-        Sunt foarte mândru de nepotul meu. A terminat anul pe locul patru.

o   ?

-        Nu te mira. Pe primele trei locuri sunt fetele. Ele nu pot fi depășite. Se pare că sunt mai inteligente.

§  Dumnezeu a răspândit inteligența pe pământ în mod uniform. Doar că, astăzi, în unele locuri, densitatea populației este mai mare.

-        Știm gluma asta. Eu vorbeam însă serios.

o   Trebuie făcută deosebirea dintre deșteptăciune și inteligență.

-        Ne luminezi tu?

o   În logică binară, sunt patru posibilități. Un om poate fi:

1 Prost și incult                                       0 0

2 Prost și cult, adică educat                   0 1

3 Inteligent și incult                                1 0

4 Inteligent și cult                                               1 1

Deștept este doar ultimul.

-        Logicianul face ordine în orice. Asta îmi aduce aminte de gluma cu balonul.

§  Care?

o   O furtună i-a obligat pe unii care zburau cu balonul să aterizeze, fiindcă se rătăciseră. Ajunși pe pământ, la întrebarea firească „Unde ne aflăm noi, aici”, după o îndelungată gândire, cel întrebat a răspuns: „În balon”, la care ei au tras concluzia că cel întrebat era probabil matematician, fiindcă a răspuns după o gândire profundă, iar concluzia sa a fost una exactă și total inutilă.

-        Eu vorbeam serios, când mă lăudam cu performanța nepotului meu.

o   Dacă tu crezi că ai un merit în performanța lui, te felicităm . . .

-        Mulțumesc.

o   Explicația este însă alta: fetele sunt mai conștiincioase și învață mai bine, spre deosebire de băieți, care aleargă după cai verzi, să le ia potcoavele.

§  Eu stau la bloc și, în spatele blocului este un teren de joacă pentru copii sub 12 ani. Teoretic. În realitate, vin unii și mai măricei, să se dea în leagăne. Sunt șase asemenea instalații. Pe lângă cei mici, împinși de părinți sau bunici, apar și fete de 15-18 ani, care își fac vânt cât le permite leagănul. Ar efectua roata completă, dar nu le permite instalația. Elanul lor este impresionant. Ei bine, doar fetele fac asta. Nici un băiat.

o   Interesant, dar există o explicație și ea are o cauză: școlile mixte. Obligate să-și petreacă adolescența împreună cu băieții, poartă pantaloni, încearcă să le facă față și chiar să-i depășească în anumite domenii . . .

§  E clar: fetele de azi nu mai sunt cele din trecut. S-au masculinizat.

o   Iar băieții au devenit fătălăi.

-        Deci am toate motivele să fiu mândru de nepotul meu. Dintre băieți, este cel mai bun.

§  Să-ți spun că ar fi trebuit să-l educi ca pe o fată?

-        Spre norocul meu, sunt doar bunicul și nu tatăl lui.

 

 

Sfârșitul primei părți