Cristache Gheorghiu

Memoria timpului pierdut

Însemnări

Volumul 4

Braşov, 2016

2007-01-28

Copiii învaţă din joacă şi din dorinţa de a afla, fără să-şi pună problema utilităţii informaţiilor însuşite. În felul acesta, din aproape în aproape, ei capătă înţelesul lucrurilor.

Adulţii nu doresc să-şi piardă timpul cu activităţi fără o utilitate imediată, iar atunci când trebuie să-şi însuşească ceva nou, nu încearcă să înveţe, ci caută să capete răspunsuri la întrebările lor, întrebări ce sunt cel mai adesea greşit puse. Chiar şi atunci când întrebarea este corectă, ei nu înţeleg, pentru că nu au răbdarea necesară să asculte, atunci când răspunsul este mai complex. Se întâmplă de fiecare dată când lor le lipseşte informaţia anterioară, le lipseşte baza. Rezultatul este ceva similar cu întrebarea unui copil: „Cum aduce barza copiii: cu ciocul, sau cu ghearele?” Dacă încerci să le explici că lucrarea e mai delicată, ei vor răspunde: „Lasă-mă domnule cu vrăjelile! Mie să-mi răspunzi clar: cu ciocul sau cu ghearele?”.

Funcţionarul de la primărie

A fost o vreme când oamenii gândeau că maşinăria numită stat este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că face parte din firescul lucrurilor, este veşnic şi toţi muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât pot ei mai bine. Obişnuit să trăiască în grup, omul a învăţat să-şi coordoneze acţiunile cu ceilalţi membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un animal social. Cu timpul, grupul s-a mărit, iar statul actual nu este altceva decât grupul extins la dimensiunea lui maximă. (Spun maximă, pentru că statul global este doar o noţiune utopică, deoarece umanitatea ar dispărea înaintea lui.)

Când eram copil, aveam un vecin, tatăl unui prieten, ce lucra la primărie. Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Faptul că cineva era funcţionar la stat, pe vremea aceea, era un indiciu suficient că cel în cauza este un om ce se bucură de întreaga consideraţie a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era şi un om foarte liniştit. Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect îmbrăcat, venea târziu, aşa că doar la sfârşit de săptămână şi uneori în după amiezile lungi de vară îl puteam vedea îngrijind micuţa gradină de flori de lângă casă.

Abia târziu, după ce am crescut şi a trebuit să scot un act de la primărie, am constatat că omul nostru era un funcţionar mărunt. Doar conştiinciozitatea şi modestia îl menţinuse pe post, pentru că majoritatea personalului şi întreaga conducere fuseseră înlocuite de către noul regim, instalat imediat după război.

Mă gândesc acum că astăzi nu mai există asemenea funcţionari. Se ştie de ce. O fi bine? O fi rău?

Fenomenul nu este singular şi nu este numai românesc. Se întâmplă în toată lumea, în mod sigur în Europa, unde mentalitatea e pe cale să se schimbe. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de apărare sau de izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare încearcă să-şi evidenţieze personalitatea şi să-şi pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă societatea va avea de suferit.

În concluzie, viaţa societăţii-stat este pe cale de dispariţie.

2004-09-27

Religia este o reflectare a angoaselor si aspiraţiilor omului. Ea este deci nu numai ancorată în realităţile epocii şi locului care au produs-o, ci este un produs al epocii, un reflex psihologic al condiţiilor sociale concrete. În consecinţă, ea devine perimată atunci când condiţiile sociale se schimbă.

Pe de altă parte, orice religie apare ca un ideal. Când oamenii încearcă să-l pună în practică, rezultatul va fi în mod necesar nemulţumitor, deoarece orice ideal este intangibil. Situaţia se agravează şi evoluţia se precipita atunci când religia este etatizată şi devine ideologie politică. Atunci angoasele sunt provocate de însăşi religia oficială, iar aspiraţiile oamenilor vizează eliminarea ei şi înlocuirea cu o alta, etichetata atunci ca ideală.

2008-12-09

Spuneam cândva despre comunism că este un regim politic pentru o singură generaţie, fiindcă, la a doua, se prăbuşeşte. A doua generaţie nu-şi dă seama că tocmai ea este distrugătorul şi că ceea ce au intenţionat părinţii a dispărut pe măsură ce „opera” lor s-a materializat, pentru că măreaţa lor opera este tocmai educaţia noii generaţii. Da, orice sistem politic produce oameni pe măsura sa. Nu întâmplător propaganda comunistă vorbea despre „omul nou”. Ei bine, l-a creat. Omul nou creat de comunism, odată ajuns la maturitate, n-a mai fost capabil să ducă mai departe nici măcar ceea ce moştenise.

2008-12-05

În politică exista doua etape:

- dobândirea puterii

- păstrarea puterii.

Tehnicile de dobândire a puterii şi cele de păstrare a ei sunt atât de diferite, încât este foarte greu ca o persoană să se metamorfozeze astfel încât să le îndeplinească pe amândouă cu succes. Nu ne miră deci că cei ce au reuşit în prima fază au eşuat în a doua.

Teoretic, la cele de mai sus, se adaugă şi capacitatea de administrare. Să pretindem ca aceeaşi persoana să facă faţă şi exigenţelor de bun administrator, depăşeşte deja limitele celei mai productive imaginaţii.

2008-11-29

Pe de o parte, sunt nemulţumit pentru că, din cauza prea multor activităţi diferite, sunt ineficient. Pe de altă parte însă, dacă m-aş cantona într-o singură activitate, nu numai că m-aş plictisi, dar aş fi şi mai puţin productiv.

2008-09-30

Presa este liberă. Această alegaţie este adevărată, pentru că există mai multe ziare: de dreapta, de stânga, de sus sau de jos, cu cap sau fără, conform celor ce le fac posibilă existenţa. Presa este deci liberă, dar numai în ansamblul ei. Un ziar însă, oricare ar fi el, chiar dacă nu este subordonat politic în mod direct, este dependent financiar de diferite cercuri interesate, ceea ce implică mai mult decât o cenzură politică, fiindcă politicienii pot fi păcăliţi, în timp ce autocenzura nu. În plus, persoanele din conducerea redacţiilor au şi ele propriile lor convingeri, deci pretenţia de echidistanţă este absurdă. Un ziar cu adevărat independent ar trebui să ofere loc în paginile lui tuturor orientărilor posibile pentru fiecare subiect propus. În acest fel, reprezentanţii acelor orientări ar putea să-şi expună punctele de vedere, ziarul în cauză oferind doar spaţiul necesar. Cum acest lucru nu se întâmplă, ar fi mai cinstit ca fiecare ziar să-şi declare orientarea politică, orientare pe care, oricum, cititorii o simt, în ciuda declaraţiilor ipocrite ale redacţiilor.

2008-09-30

La Biserica Neagră din Braşov, pe peretele nordic al corului, se află urmele unei cronici murale pictată de saşi în 1572. Ea cuprindea evenimente din perioada 1143-1571 din istoria Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Cronica este cunoscută din mai multe copii sub titlul „Breve Chroncon Daciae” (Scurtă cronică a Daciei). Numele Dacia şi, implicit, istoria ei ca stat unitar era deci cunoscută saşilor şi recunoscută ca atare.

2008-09-30

Scormonitul în viaţa şi notiţele nepublicate ale oamenilor celebri este o obrăznicie.

2008-09-30

La cele două extreme ale sistemelor politice există două tipuri de organizare politică: monarhie ereditară şi democraţie. Pe noi ne interesează însă nu atât conducerea la vârf, cât principiile de organizare din întreaga societate, oficial recunoscute sau existente doar prin cutumă.

Monarhia ereditară are a principiu respectarea proprietăţii particulare şi moştenirea ei ca drept ereditar. Găsesc că acesta este modul natural de organizare, fiindcă simţul proprietăţii este în firea fiecărui individ.

Şi aici, ca şi în multe altele domenii, esenţa constă în detalii. Dacă o familie ar avea un singur copil, ar fi simplu, dar, de obicei, ea are mai mulţi copii, sau nici unul. Moştenirea devine atunci motiv de dispută pentru cel mai neînsemnat obiect. Vreau să atrag atenţia că nu am în vedere numai vârful piramidei sociale, ci întreaga structură, de la cel mai sărac şi până la şeful statului, pentru că între mentalitate şi lege există întotdeauna o interdependenţă, o influenţă reciprocă. Cutuma a fost diferită în timp şi spaţiu. Uneori, întreaga avere revenea celui mai mare băiat; alteori, dimpotrivă, celui mai mic. Dacă primul mod reflectă un spirit politic foarte dezvoltat, cu grijă pentru păstrarea moştenirii de-a lungul generaţiilor în sânul familiei, al doilea reflectă egoismul părinţilor, ce îşi doresc exercitarea puterii cât mai mult timp şi, eventual, văd în copii tot atâţia concurenţi . Există şi variata „democratică” a împărţirii averii în mod egal. Ea reflectă nu doar egoismul părinţilor, pentru că presupune păstrarea posesiei părinţilor până la moarte, dar şi nepăsarea faţă de generaţiile viitoare: după mine potopul. Proprietăţile se fărâmiţează în acest mod, deci puterea politică şi economică a moştenitorilor se micşorează. Ca variantă mai inteligentă, este ce în care părinţii cu adevărat grijulii pentru viitorul familiei, se gândesc să lase proprietatea întreagă pe mâinile celui mai capabil să o administreze. Iar dacă aceasta nu se nimereşte să fie printre odraslele sale, o va organiza astfel încât să asigure stabilitatea financiară a copiilor, pe de o parte, şi administrarea eficientă a proprietăţii, pe de altă parte, numind la conducerea ei persoane competente, fie şi din afara familiei. Îi va învăţa pe copii cum să-i aleagă pe aceşti „manageri” şi cum să le evalueze activitatea. Aşa au apărut consiliile de conducere, care veghează asupra modului de administrare şi directorii executivi pentru administrarea efectivă.

La cealaltă extremitate, există aşa numita democraţie, în care orice persoană poate accede direct pe orice treaptă socială, în orice funcţie. Şi ea este oarecum naturală, fiindcă invidia şi multe altele asemenea sunt şi ele naturale. Ea, democraţia, însă, rămâne un ideal şi – în consecinţă – o utopie. Însăşi pronunţarea ei este un semn de demagogie propagandistică, atunci când nu este simplă ignoranţă.

Aceste criterii au avut ca obiect proprietatea, fie că este vorba despre una oarecare, fie una pretins divină, asupra tronului într-o monarhie.

Democraţia ridică valoarea indivizilor la nivel de criteriu pentru acces la orice treaptă socială, ceea ce ar fi excelent, dacă nu ar fi o utopie. Oamenii rămân oameni, cu sentimente, ambiţii şi orgolii, astfel că orice criteriu fără posibilităţi de măsurare obiectivă a performanţelor va fi deturnat. De aceea, orice încercare de a construi o societare democratică cu forţa este o dovadă de ipocrizie şi – mai ales – de ignoranţă, sau bazându-se pe ignoranţa plebei. Asta nu înseamnă că nu este nimic de făcut. Lucrurile mari se realizează prin acumulări mărunte, fiindcă modul de comportare în gesturi mici formează mentalităţi, iar mentalităţile conduc la principii majore de conducere socială. Desigur, fenomenul invers este şi el la fel de eficient, din păcate, fiindcă de sus în jos nu vin decât relele. Am cunoscut pe pielea noastră atât organizarea socială pe principii de moştenire ereditară cât şi pe cel al dictaturii non-valorilor Acum, ne aflăm în ceva ce poate fi dat ca exemplu de haos. De regulă, din haos se iese în mod brutal şi se cade într-una din extreme. El oferă însă şi posibilitatea unor reflexii, care - într-o iteraţie viitoare – poate să folosească la pregătirea unor mentalităţi mai realiste. Marile cugetări au apărut întotdeauna în condiţii vitrege, cele prea bune ne-producând nimic.

Se zice că, din Haos, Dumnezeu a făcut Lumea, adică tot ceea ce vedem noi în jurul nostru: pământ, ape, plante, animale etc. Dacă a făcut bine sau rău nu se ştie. Oricum, noi suntem ultimii în măsură să ne pronunţăm. Ar fi exemplul perfect de subiectivism. Cei din Extremul Orient, în schimb, lasă Haosul la locul lui şi consideră că – dimpotrivă – noi şi tot ceea ce ne înconjoară, deci Lumea cognoscibilă, este o căzătură din Haos (Universul lor) şi, în consecinţă, omul nu trebuie să facă altceva decât să nu greşească. Cu alte cuvinte dacă nu face nimic, el are oarece şanse să revină de unde a căzut, în aceeaşi stare de inexistenţă, dacă se poate spune aşa. Oricum i-ar spune, este o alternativă nu neapărat mai bună, dar destul de bună pentru a fi luata în seamă, măcar ca alternativă la prima.

2008-08-30

Arcul ogival şi contraforturile capabile să susţină acoperişuri grele din ardezie şi plăci din plumb au apărut în Franţa din necesitatea înlocuirii şarpantelor din lemn, inflamabile, cărora normanzii de dădeau foc, ca replică la încercările triburilor germanice (în special francii) de a-i creştina.

2008-08-25

Dacă un absolvent de liceu ar fi întrebat ce ştie despre Montesquieu, ar răspunde ceva de genul: scriitor francez, secolul 18, „Scrisorile persane”. Dacă are memorie bună, poate că va menţiona şi „Spiritul legilor”, despre care însă nu va putea spune mare lucru, fiindcă nu a citit-o. Este o carte de specialitate. El era jurist.

Fiind un clasic recunoscut al literaturii universale, nimeni nu-i pune la îndoială calităţile. La o analiză mai atentă însă, apare un paradox. Din punct de vedere strict literar, „Scrisorile persane” este, în cel mai bun caz, o carte nostimă, plină de observaţii înţelepte şi ironii la adresa societăţii franceze a timpului său. Totuşi, nu este un monument al literaturii în măsură să justifice prezenţa autorului pe lista monştrilor sacri. Montesquieu însuşi ar fi fost profund nemulţumit dacă toată activitatea lui s-ar fi rezumat la această cărticică de puţin peste 200 de pagini. El era un magistrat serios, bun cunoscător nu numai al legislaţiei în vigoare, ci şi al istoriei ei şi preocupat de adaptarea legislaţiei la noile idei filosofice, pentru că Montesquieu era înainte de orice un filosof. Nu a conceput un sistem filosofic propriu (era destul de deştept pentru ca să n-o facă), dar şi-a însuşit cele mai noi idei şi, ca adept al lui Hobbs şi Lock, îşi propusese să aplice ideile lor în societatea timpului său. Era epoca apariţiei liberalismului politic şi economic, al separării puterilor în stat şi – într-o oarecare măsură – a statului modern însuşi. Revoluţia Franceză era aproape, iar Anglia era deja un stat parlamentar. Implicarea lui în literatură se înscrie tocmai în efortul de a atrage atenţia asupra acestor idei unor cercuri cât mai largi de intelectuali. „Scrisorile” sunt ele însele mici eseuri şi doar titlurile dau aparenţa unei corespondenţe. Fără ele, Montesquieu ar fi rămas un magistrat-filosof necunoscut lumii literare. În schimb, numai cu „Scrisorile persane” nu ar intrat nici măcar în literatură.

Cazul lui este oarecum asemănător cu cel al lui Pascal, care – după o activitate prodigioasă ca fizician şi matematician – s-a dus la mănăstire. Desigur, unii se grăbesc să afirme că i-a venit mintea la cap, în timp ce alţii că – dimpotrivă – că ar fi intervenit o disfuncţie în aceeaşi zonă. Răspunsul corect ni-l dă chiar el şi constă în dorinţa lui de comunicare. Constatase că numărul celor cu care poate discută este cu atât mai mic cu cât urcă mai sus în lumea oamenilor de ştiinţă. A şi scris despre această problemă a lui. La vremea aceea, mânăstirea îi oferea exact ceea ce îi lipsea: posibilitatea comunicării cu mult mai multă lume decât cea a oamenilor de ştiinţă. Şi el, ca şi Montesquieu, nu ar fi intrat în literatură doar cu ce a scris la Port Royal şi ar fi rămas doar un nume teoremă în matematică şi câteva legi ale fizicii. Îmbinarea lor l-a făcut celebru.

Personalităţile lor complexe i-a plasat în ierarhia marilor oameni, pentru că – în ultimă instanţă – un scriitor este cineva care are ceva de spus, deci unul care comunică cu lumea.

2008-08-02

Un castelan din Evul Mediu sau chiar un moşier de mai târziu nu-şi putea permite să-şi neglijeze supuşii, pentru că poziţia lui în raport cu ceilalţi proprietari era dată forţa economică a proprietăţii, care – la rândul ei – depindea de prosperitatea şi fidelitatea supuşilor. Prin teritoriu se înţelegea pământul cu oameni cu tot.

Astăzi, proprietarul unei mari întreprinderi poate fi dur cu muncitorii necalificaţi, pe care îi poate înlocui oricând, dar este extrem de grijuliu cu cei calificaţi. De cele mai multe ori, întreprinderea însăşi există datorită lor. Se poate spune că, de fapt, ei sunt întreprinderea.

2008-07-20

’ţi-ai naibii de ’telectuali!

Astăzi, între două activităţi în aceeaşi zonă a oraşului, am avut o pauză, pe care trebuia s-o umplu cu ceva. Am găsit o bancă la umbră, într-o zonă de blocuri. M-am aşezat şi am început să notez câteva gânduri. De la un timp, am auzit un zgomot mai insistent dinspre o bancă din dreapta mea, dar nu i-am acordat atenţie. Tocmai reuşisem să mă concentrez asupra subiectului. Când zgomotul a devenit mai insistent am ridicat ochii, să văd ce se întâmplă. Un tip de 55-60 de ani încerca să atragă atenţia trecătorilor cu glume nesărate la adresa mea. „Fii atent cum mergi. Vezi că îţi notează numărul de la pantofi”, şi altele de genul acesta. Din fericire pentru mine, cei mai mulţi trecători nu-i dădeau atenţie sau chiar îl admonestau verbal, aşa că a plecat aproape furios.

2008-06-22

Prezentatoarelor TV nu le mai ajunge ecranul. Acum, ca şi politicienii, au început să scrie cărţi. Pentru că deţin mijloacele de publicitate, cărţile lor chiar se vând; librăriile le pun la vedere, fiindcă sunt aducătoare de profit. Şi asta încă n-ar fi nimic. Unele au intrat în manualele şcolare, semn că profesorii sunt mai jos decât ele.

2008-05-13

La întrebarea „Ai văzut filmul Marele Gatsby?, un cunoscător ar răspunde „Care dintre ele?”. Eu nu sunt un cunoscător, aşa că m-am uitat pe Internet şi am identificat cinci versiuni. Prima a fost turnată in 1926, adică la doar un an după apariţia romanului omonim al lui Scott Fitzgerald. Au urmat altele, în 1949, 1974, 2000 si 2002. La întrebări de genul „De ce au fost necesare atât de multe versiuni, răspunsurile sunt facile la prima vedere, dar suportă o analiză mai profundă. Un prim răspuns este sigur: le place subiectul. Nu ştiu dacă tuturor, dar sigur americanilor, pentru că ei a făcut toate versiunile şi ei nu ar fi făcut ceva ce nu ar fi fost profitabil. De ce le place? Pentru că este vorba despre ei, le aminteşte despre visul lor. Şi poate că nu atât despre vis cât despre realitate; despre devenirea lor concretă, evoluţia lor, despre unele momente importante din istoria lor, evenimente are i-a marcat şi le-a modelat mentalităţile, din care au învăţat ce e bine şi ce e rău, sau nu au învăţat, ce e vis şi ce e realitate şi altele de felul acesta. Ieşirea din Primul Război Mondial, pasiunea pentru jazz, prohibiţia alcoolului şi reversul ei: consumul exagerat de alcool, drogurile, crahul financiar etc. sunt tot atâtea momente esenţiale pentru ei.

Ei bine, în clipa asta chiar am o întrebare: momente dificile şi probleme de tot felul am avut şi noi, românii, poate chiar cu mult mai grave decât ale lor, mai ales că pe majoritatea nu ni le-am făcut singuri, ca ei, ci ne-au fost create de alţii. Noi de ce nu le dezbatem? Avem, chiar avem o repulsie pentru asemenea subiecte. Cei ce le-au trăit nu vor să mai audă de ele, le este lehamite şi de alungă din gând ca pe un coşmar, fiindcă aşa au şi fost, coşmaruri, cel puţin pentru ei. Cei tineri nu vor să ştie de trecut (greşeala lor). Pentru ei, istoria începe azi, iar acest azi este permanent. Desigur, această mentalitate ţine de educaţie şi tocmai aici avem o problemă. Americanii fac şi azi filme educative. Noi sesizăm în filmele lor doar aventura, suspansul, amorul sau cine ştie ce altceva. Multe dintre ele, evident nu toate, au un scop educativ. Ba îi şi acuzăm că producţia lor cinematografică este comercială. Da, sigur că asemenea filme sunt făcute pentru a fi vizionate de cât mai multă lume, iar pentru asta trebuie să placă. Este cumva educaţia comercială? Păi, decât deloc, încep să cred că ar fi mai bine să fie. Ajung să-i laud pe americani, ceea ce îmi displace, mai ales că, în ultimul timp, cred că au intrat în declin, dar nu pot să le ignor unele merite, pe care încă le mai au. În multe filme, spre exemplu, se ajunge la procese; uneori o parte consistentă a filmului se desfăşoară în sălile de tribunal. Spectatorul este interesat de intriga filmului. În subsidiar însă, spectatorul îşi însuşeşte câteva subiecte majore sau măcar problematica lor: comportamentul juraţilor, al judecătorilor, avocaţilor, poliţiştilor etc., iar mai presus de orice, legea, pentru că USA vrea să fie un stat de drept. Legea nu este perfectă, dar este perfectibilă. Cum? Tocmai prin exerciţiul utilizării ei, fie şi cu erori, fiindcă din erori se învaţă. Mai ales din erori, cu condiţia să aplicăm zicala românească ”Deşteptul învaţă din greşelile altuia; prostul nici dintr-ale lui”. Deşi nu cunosc în limba engleză un proverb similar, sunt sigur că el există, fiindcă îl aplică cu mult mai eficient decât noi, care se pare că avem o specialitate din a ignora orice urmă de înţelepciune, ca fiind perimată.

Duminica, 8 iunie 2008

La Festivalul Internaţional de Literatură, intitulat „Zile şi Nopţi de Literatură” ce a avut loc la Mangalia, cu ocazia premierii lui Orhan Pamuk şi Irina Dnejkina, Nicolae Manolescu a spus în glumă, cu o uşoară ironie, că în Rusia nu există critică literară. Nimeni însă, nici măcar Manolescu, nu ar putea spune că Rusiei îi lipsesc scriitorii. Să fie oare lipsa criticii literare o condiţie pentru proliferarea scriitorilor autentici şi implicit a literaturii?

2008-06-04

Bombardamentul informaţional, ca şi stresul creat de el, sunt sloganuri pe cât de false pe atât de inutile. În decursul istoriei sale, umanitatea s-a izolat de mediul înconjurător, şi-a construit locuinţe celulare în care oamenii s-au separat chiar şi de semenii lor, aşa că numai despre exces de informaţii nu putem vorbi. Dacă, la extrema cealaltă, ne gândim la omul primitiv, atunci bombardamentul informaţional şi stresul traiului în mijlocul naturii, cu toate pericolele sale, erau mai intense în orice minut la vieţii sale decât în întreaga viaţă a multora dintre noi. Filtrul informaţional pe care oamenii şi l-au creat între timp este atât de puternic încât riscă să-l transforme într-un robot specializat, o piesă într-un mecanism politico-tehnologic. Omul este însă o fiinţă socială şi, în consecinţă, nu suportă izolarea. Necesitatea comunicării nu l-a părăsit niciodată. Aşa s-a născut corespondenţa. Apariţia tiparului a fost una dintre cele mai importante revoluţii tehnologice. Şi atunci au existat voci care s-au întrebat la ce bun atât de multe cărţi, deşi industria tipografică era abia la început, ba unii le priveau chiar ca pe un pericol social. Astăzi, aceeaşi atitudine o constatăm faţă de Internet. Două observaţii se impun aici. Prima este faptul că refractaritatea faţă de Internet se manifestă doar la persoanele în vârstă, nu şi la tineri. A doua este capacitatea oamenilor din toate timpurile de a-şi crea un filtru prin care se izolează de tot ceea ce nu-l interesează sau apreciază că îi este dăunător. Dintre toate mijloacele de informare, cartea este cea mai scumpă şi incomodă. Desigur, există o obişnuinţă şi dispariţia ei naşte nostalgie. Ea dispare însă aşa cum a apărut. Cu ajutorul unui proiector şi a unui ecran, lectura unei cărţi în format electronic, ca şi vizionarea unui film cu acelaşi conţinut, sunt chiar mai comode într-un fotoliu, sau chiar din pat, tavanul sau peretele putând înlocui cu succes ecranul. Deocamdată, din motive comerciale, asemenea proiectoare costa cam mult, dar această situaţie va fi depăşită în curând. Rămâne o singură problemă: selecţia informaţiilor. Cum îşi construieşte fiecare persoană propriul său filtru? După ce criterii? Teoretic, educaţia ar trebui să-şi spună aici cuvântul. Rămâne întrebarea: cine pe cine educă? Bătrânii recalcitranţi la Internet, sau tinerii fără discernământ?

2008-06-01

„Prima maşină de vorbit a fost construită dintr-o coastă”. Aforismul nu-mi aparţine; eu doar îl speculez. Coasta lui Adam, fireşte ! Rezultă că, înainte de operaţie, primul om avea un număr impar de coaste: 12 pe o parte şi 13 pe cealaltă. Este greu de crezut, fiindcă poate fi dureros. În medicină, cele câteva cazuri întâlnite sunt catalogate ca malformaţii şi poartă, nu se ştie de ce, numele de „coastă de drac”. De cele mai multe ori se operează. Ca om normal, Adam ar fi trebuit deci să fi avut 26 de coaste, câte 13 pe fiecare parte. Rezultă că cea de a douăzeci şi şasea i-a fost extrasă într-un scop încă necunoscut. Considerente logice ne conduc la ipoteza că cea de a doua maşină ar fi fost una de gândit, dar proiectul ei s-a pierdut, motiv pentru care, între timp, au apărut tot felul de înlocuitori.

Cred însă că totul pleacă de la o greşeală de dactilografiere. Eva n-a fost făcută din coasta lui Adam, ci din coada lui. Asta ar explica şi de ce omul nu are coadă, deşi o urmă există.

2008-05-30

Scriam cândva că specialiştii români în manipulare şi-au schimbat deviza „Calomniază, calomniază, ceva tot rămâne”, adaptând-o noilor interese, în „Laudă, laudă, poate se prinde ceva”. Mă gândeam atunci la proaspeţii propagandişti de partid de după sovietizarea României şi transformarea lor după ce şi-au consolidat puterea. Dacă înainte obiectivul era distrugerea „duşmanului de clasă”, acum, când constată că distrugerea fizică nu le-a fost de folos şi că, în planul ideilor, nu numai că n-au reuşit, dar s-a întâmplat invers, încearcă să convingă lumea că au şi ei oarece valoare. Dacă în sferele înalte ne-am obişnuit să vedem impostori deveniţi academicieni sau măcar profesori universitari, în zonele comune infatuarea devine grotescă, personajele fiind prea bine cunoscute şi impostura lor prea evidentă.

Cu timpul, jocul calomniază-laudă-calomniază a devenit un ritual, în funcţie de venirea-plecarea de la putere a unora sau a altora.

Mai trist este că şi unii şi alţii fac echipă cu cei interesaţi să-şi însuşească bani publici, subvenţionând aşa zise acte de cultură, din care mare parte din bani se întorc la ei. Îţi dai seama atunci că 25 de ani, adică o generaţie, nu sunt suficienţi pentru a intra în lumea civilizată. Trei generaţii pare să fie un minimum necesar, şi asta dacă nu se întâmplă ceva important între timp. Dar, de obicei, se întâmplă şi mai bate pasul pe loc câteva generaţii.

2008-05-27

Politica este un cuvânt căruia nu îndrăznesc să-i dau o definiţie, dar nici nu este necesar, fiindcă toată lumea ştie ce înseamnă. Grecii, însă, cei de la care avem acest cuvânt, îi dădeau un cu totul alt înţeles, şi anume „Ştiinţa care înfăptuieşte dreptatea în Stat”. Definiţia aparţine lui Platon. Platon a fost primul care a folosit cuvântul filosofie.

Multe lucruri s-au schimbat de atunci. Astăzi am putea spune că politica este şmecheria cu care se manipulează populaţia unui stat. Cât despre filozofie, ea a fost abandonată demult.

2010-05-20

Un om realist, înainte de a pleca la drum, ia o hartă, îşi fixează pe ea poziţia în care se află în acel moment, apoi a destinaţiei, după care stabileşte traseul pe care se va deplasa, mijlocul de transport şi aşa mai departe. După acelaşi model, în 1989, românii ar fi trebuit, mai întâi, să stabilească în mod realist unde se află, cine sunt, care le sunt forţele etc. şi apoi să stabilească ce vor şi cum pot să-şi realizeze dorinţele. Din păcate, ei n-au realizat primul punct şi, ca urmare, celelalte au devenit vise. Unii şi-au imaginat că se poate ajunge la destinaţie prin teleportare. Răuvoitorii, în schimb, atât cei din interior cât şi – mai ales - cei din exterior, au ştiut foarte bine cum să-i ameţească, cu idei neaplicabile. Aproape tot ce s-a făcut în primii ani au fost paşi greşiţi. Asupra unora dintre ei am serioase bănuieli că au avut la bază intenţii potrivnice progresului României.

2008-04-28

Curentele filozofice cu care suntem obişnuiţi sunt fie maniheiste, în sensul că pe primul plan se află lupta dintre bine şi rău, fie platoniciene, adică admit doar existenta binelui, răul fiind absenţa sa.

Creştinismul este prin esenţa lui platonician, pentru că admite doar binele, realizat de un singur atotfăcător, răul născându-se doar din comportarea incorectă a oamenilor şi, mai rar, la sugestia diavolului, care nu se ştie de unde a apărut.

Teoretic, măcar din motive de echilibru, ar trebui să admitem şi o a treia ipoteză, cea a existenţei răului, cu binele ca absenţă a lui. Pare monstruos, dar mă tem că această abordare este mai aproape de viaţa reală. Noroc că ne aflăm doar în zona speculaţiilor teoretice, aşa că putem merge mai departe.

Viaţa reală începe cu lupta pentru existenţă. De la micile celule şi până la cele mai complexe organisme sociale, fiecare entitate are tendinţe expansioniste. Viaţa însăşi are, deci, la origine răul. Binele apare doar atunci când învăţăm să ne respectăm vecinul, să ne domolim dorinţele acaparatoare. Pe un plan mai mare, dacă admitem că Bigbangul se află la originea Universului, înseamnă că întreaga evoluţie este una expansionistă, având deci la origine răul. Din motive de echilibru, există şi găurile negre, pe care noi le vedem ca involuţie. Dacă Universul nostru, cu întreaga omenirea pe el, s-ar afla într-un asemenea proces de involuţie, am putea spune că binele este primordial, iar răul ceva dobândit. Din fericire nu este cazul. Sau poate că din nefericire. Cine ştie cum o fi mai bine?!!.

2008-04-28

Locuiesc la bloc. Pe aceeaşi scară cu mine se află circa 25 de persoane adulte. Eu şi soţia mea suntem cei mai în vârstă. Poştaşul a pus, în mod eronat, într-o cutie de pe scara noastră o scrisoare adresată cuiva de la o scară vecină. Deţinătorul cutiei a luat scrisoarea şi a aşezat-o deasupra panoului, la loc vizibil, poate o duce cineva la adresa corectă. A stat acolo peste două săptămâni. N-a făcut-o nici măcar poştaşul, care, între timp, a trecut pe acolo de mai multe ori. În tot acest interval, eu am fost bolnav. După ce m-am însănătoşit, am dus-o eu.

Fiind într-o evidentă minoritate, am toate motivele să cred că nu m-am vindecat complet sau poate că nu sunt normal de felul meu.

2008-02-18

Procopius din Caesarea, ca secretar al lui Belisarius - general al împăratului Justinian – a elogiat faptele de vitejie ale acestora în cele opt cărţi ale sale de „Istorie a războaielor”. În compensare, a scris „Istoria secretă”, carte prin care ponegreşte întreaga curte a Bizanţului. Se aşteaptă deci ca cititorul să-şi formeze o opinie corectă făcând media celor două, conform principiului potrivit căruia adevărul se află la mijloc, numai că, aici, această logică nu funcţionează, pentru că la mijloc nu se află nimic. Cele două lucrări relatează fapte diferite, astfel încât nu se poate face o medie a lor. Şi totuşi, istoria se bazează pe asemenea documente. Istoricul de mai târziu, adică cel ce scrie o carte de istorie, va selecta faptele considerate de el ca fiind relevante, selecţie ce, în mod inerent, este subiectivă şi adesea tendenţioasă din varii motive. Procopius este interesant pentru că a scris ambele variante. În mod obişnuit, însă, diferitele variante sunt scrise de către diferiţi naratori.

Nero, împărat şi incendiator al Romei, ne este prezentat în special de către urmaşii săi, după moartea sa şi venirea la putere a dinastiei Antoninilor, ostilă dinastiei iuliu-claudiene, care se sfârşeşte odată cu Nero. Cum se întâmplă de obicei, urmaşii l-au descris în culori cât au putut de nefavorabile. Au făcut-o atât de bine, încât l-au transformat într-un simbol al răului. De profitat au profitat în primul rând preoţii creştini. Cum orice religie are nevoie de câţiva martiri, Nero a fost exemplul ideal de persecutor oficial. Exagerările nu i-au deranjat, pentru că în religie trebuie să crezi şi nu să gândeşti. Nu a contat nici faptul că la doar câţiva ani după crucificarea lui Isus nu puteau fi prea mulţi creştini la Roma, nu a contat nici faptul ca doctrina creştină este una a celor sărmani, ce nu prea aveau ce căuta tocmai în capitala imperiului şi multe altele. Nero a corespuns scopului şi a fost transformat într-un mit. Negativ, dar tot mit. Istoricii moderni, încearcă să privească evenimentele cu mai multă detaşare, constatând că Imperiul nu a avut de suferit prea mult în perioada domniei sale, ba chiar a fost prosper din anumite puncte de vedere, că nu el a inventat corupţia şi toate racilele caracteristice timpului său şi mai ales că toate acuzele la adresa lui nu pot fi probate. Din păcate, ei sunt lipsiţi de informaţii corecte.

Acestea au fost două exemple pentru a ilustra ideea că, de cele mai multe ori, documentele oficiale nu pot reda situaţia exactă, ba o pot chiar deforma intenţionat. Se pot da exemple şi mai recente.

Morala: autobiografiile diverse şi relatările autentice sunt utile în istorie, prin multitudinea lor. Ficţiunea prostească are mai multe efecte negative decât pozitive, iar istoria romanţată este de-a dreptul dăunătoare.

2008-01-15

Judecând după reacţia cunoştinţelor, dintre toate lucrurile pe care le-am încercat în viaţă, cel mai bine mi-a ieşit să fac pe prostul.

Filozofia titirezului

De ce i se spune titrez nu ştiu, dar fapt e că, din cauza lui, prenumele Titi îmi inspiră întotdeauna o persoană ce trăieşte din învârteli. Din întâmplare, cunoştinţele mele cu acest prenume, nu au asemenea abilităţi, voind parcă să-mi demonstreze că sunt excepţia care întăreşte regula. Mă consolez la gândul că aici regula este în neregulă, pentru că asocierea a fost gratuită şi complet subiectivă.

Luat in serios, titirezului i se spune giroscop. Aceasta este denumirea lui tehnică. „Giro” pentru ca se învârte. „Skopeo” vine tot din greacă şi înseamnă „a examina”. Giroscop este deci o denumire la fel de neinspirata ca şi titrez, deoarece el nu examinează nimic. Dacă ar fi venit de la romanescul „scop”, atunci ne-am putea gândi că scopul lui este să se învârtă. El are o forma alungită, care să-i permită o învârtire uşoară, dar în ce scop se învârte tot nu ştim. În tehnică, el şi-a găsit cu timpul mai multe întrebuinţări, unele chiar foarte importante, ca cele din navigaţie, spre exemplu, unde, datorită inerţiei, el menţine poziţia stabilă a aparatelor de măsură, atunci când nava se balansează.

Deci, dacă în cazul giroscopului învârtitul este un scop, pentru cei ce trăiesc din învârteli, el este un mijloc: un mijloc prin care ei îşi ating scopul, altul decât cel al celui ce nu are asemenea abilităţi. Şi de ce n-ar face-o? În fond, şi pământul există tot prin învârtire; altfel s-ar prăbuşi în soare.

Atât în cazul titirezului, cât şi al giroscopului, condiţiile sunt două: să aibă forma corespunzătoare scopului şi să primească un impuls iniţial. Fără formă, însemnă că nu este adaptat scopului; fără impuls înseamnă că nu are condiţii şi zace inert pe undeva. Forma îi aparţine; impulsul vine din exterior. Forma este bine să fie fără colturi, rotundă pe cât se poate. Ca impuls, un simplu plici din degete este suficient; totul e să fie aplicat unde trebuie. De rest are grija inerţia. Aceasta, inerţia, funcţionează cât timp titirezul (învârtitul) rămâne pe suprafaţa (în spaţiul) ce i-a fost destinată. Dacă se deplasează alături, cade.

2005-09-30

„Excepţia întăreşte regula” este o maximă îndeobşte greşit interpretata. Oamenilor le face plăcere să creadă că au descoperit o excepţie, care le permite să nu respecte regula, fiindcă – în general – românilor nu le plac regulile. În realitate, dictonul vrea să spună că excepţia precizează limitele domeniului în interiorul căruia regula este valabilă, întărind-o în acest fel. Un corp vâscos, spre exemplu, nu respectă în totalitate legile fluidelor, fiindcă el nu este tocmai un fluid.

2005-09-30

Există persoane cărora le place statutul nostru de ţară mică, nu tocmai civilizată, dar nici foarte înapoiată, sau chiar dacă nu le place, consideră că asta suntem şi, în consecinţă, aşa vom rămâne, iar pentru asta nu trebuie să facem nimic. Eroarea se află în ultimele cuvinte, oricât de adevărată ar fi prima parte a frazei anterioare. Iar ea, eroarea, constă în faptul că, în viaţă, stagnarea înseamnă moarte. Aparenta nemişcare e doar o poziţie de echilibru dinamic în disputa continua a unor forte opuse, unde încetarea oricăreia dintre ele are drept consecinţă căderea în neant. România, aflată între Est şi Vest, iar mai nou între Creştinism şi Islamism, va fi permanent supusă celor două influenţe, nu numai politice, ci în primul rând de mentalitate. Din cauza dimensiunilor relativ mici, ea nu îşi va putea impune voinţa – în ipoteza că ar avea una – şi se va orienta într-o direcţie sau alta, după orientarea celor ce se află la putere. Oricât de atrăgătoare ar fi perspectiva occidentală, vor exista persoane care – din diferite motive personale – devin retrograde, astfel încât staţionarea este asigurată, dar nu pentru că nimeni nu face nimic, ci pentru că asemenea oameni nu stau locului, şi devin activi, unii chiar foarte activi, făcând astfel destul rău, pentru că binele nu se pricep să-l facă. Iar dacă ajung şi la cârma ţării, atunci dezastrul este asigurat. Cei 50 de ani de comunism au însemnat nu stagnare ci anularea progresului câştigat în mai bine de 100 de ani, adică de la ieşirea – nu fără efort – din perioada fanariotă.

2005-09-29

Îmi revine deseori în minte ideea că Machiavelli – care în ciuda etichetei incorect atribuite de detractori a fost un om eminent – atunci când intenţiona să scrie, se îmbrăca elegant în acele costume complicate de epoca şi, înainte de a intra în camera de lucru, îi dădea dispoziţie valetului sa nu fie deranjat în următoarele ore. Astăzi, noi ne-am întreba „de ce nu se îmbrăca cu ceva lejer, dacă tot nu-l vedea nimeni?” Răspunsul este de ordin psihologic şi de mentalitate, deşi cele două sunt strâns legate între ele, fiind dependente una de cealaltă. Numai îmbrăcat corect şi aşezat la masa lui de lucru, el avea conştiinţa faptului că ceea ce face este un lucru serios, iar mintea lui se concentra pe măsură. Altfel, probabil că ar fi cântat manele şi ar fi scris ceva asemănător (În literatură, nu avem un cuvânt asemenea manelelor în muzică, deşi ele există cu prisosinţă, chiar la nivelele cele mai înalte.

Şi n-a fost doar Machiaveli. Mă gândesc la toţi moşierii – mai mici sau mai mari – despre care am citit prin cărţi sau îi vedem prin filme de epocă. Îşi păstrau cu îndârjire prestigiul prin îmbrăcăminte, ţinută, obiceiuri, reguli impuse celor din jur, familiei mai ales, dar şi lor, în primul rând.

Care este mentalitatea noastă? Am spus-o deja: tendinţa către lejeritate. Îmbrăcăminte lejeră, preocupări lejere, moralitate lejeră. Viitorul? Nu poate fi decât ceva opus.

2005-09-26

Există încă în România o influenţă orientală, potrivit căreia, la conducere, trebuie să se afle un împărat, ţar, sultan - numele nu contează - un soi de tătuc, aşa după cum era alintat însuşi Stalin, şi nu pentru că ar fi posedat-o pe „Maica Rusia”, ci pentru că oamenii neajutoraţi simt nevoia unei forţe superioare lor, care – dacă nu le face vre-un bine – măcar să ştie de ce le merge rău.

Dar, pentru că românii se vor occidentali, au îmbrăţişat repede şi unele idei democratice. (Din nefericire, nu pe cele esenţiale, ci doar pe cele ce se potrivesc cu mentalitatea noastră.) Dintre toate, cea mai tentantă este ideea că „marele conducător” este ales de către popor, adică de plebe. Să spun că asta este doar un semn de mitocănie n-ar fi pe placul unora, aşa că n-o spun.

Da, democraţia are atât calităţi cât şi defecte, ca oricare alt sistem de guvernare. Ar trebui deci să-i vedem şi alte aspecte, mai folositoare nouă. În primul rând, într-o democraţie nu conduce o singură persoană, ci mai multe, pe care le numim generic politicieni. Aceştia nu sunt în mod necesar „cei mai buni dintre ce buni”. Au in schimb o mare sete de putere. Esenţa democraţiei constă în faptul că politicienii, în lupta lor individuală pentru putere, îşi dispută scaunele în mod public, iar din disputa lor câştigă poporul, care-i alege pe cei mai eficienţi.

Cum nici un politician nu poate fi atât de bun încât să-i eclipseze pe ceilalţi, esenţa democraţiei este asigurată. Când totuşi o persoană iese in evidenta în mod exagerat, înseamnă că disputa n-a fost în totalitate publică şi s-a manevrat în culise. Vă sună cunoscut?

Aşa că, dragi români, nu-l mai căutaţi pe tătucul. Bucuraţi-vă că nu-l mai aveţi!

2005-09-25

„Pasărea de aur”, terminată de Brâncuşi în 1926, fusese declarată de către acesta la vama din New York „operă de artă, valorând 600 de dolari”. Dar vameşii nu i-a recunoscut caracterul artistic, pretinzând pentru această „piesa din metal” taxe ce se ridicau la 210 dolari. Brâncuşi a intentat proces, tribunalul a numit experţi, şi aşa mai departe, prilej cu care s-a discutat despre artă până în 1928, când s-a terminat procesul. Remarcabil este faptul ca subiectul nu a fost lămurit nici până azi. Întrebarea „ce este şi ce nu este artă?” rămâne încă neelucidată.

Cum nu-mi place să am prea multe dubii în cap, caut surse lămuritoare. „Mic dicţionar enciclopedic” este o lucrare fundamentală, prin care înţelepţii noştri îi învaţă pe românii simpli sensul cuvintelor. Arta este aici „activitate umană, care are ca scop nemijlocit producerea valorilor estetice şi care utilizează mijloace de exprimare cu caracter senzorial”. De ce nemijlocit nu ştiu. Poate că este doar o rămăşiţă a limbii de lemn. Ce-i drept, eu am o ediţie mai veche a cărţii; s-ar putea ca la ediţia nouă să-i fi găsit vre-un înlocuitor din materiale plastice. Oricum, facem abstracţie de el şi mergem mai departe. Aflăm deci că arta produce valori estetice. Ei, dacă n-am ştiut ce-i arta, acum precis că ne-am lămurit buştean (tot un fel de lemn). Căutăm la estetic. Ca adjectiv, e ceva care aparţine esteticii, care corespunde cerinţelor esteticii, iar ca substantiv – ţineţi-vă bine – este „ştiinţa (ramură a filozofiei), care studiază arta ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului, precum şi alte variante ale acestuia”. Trecem peste eroarea definirii artei prin estetic şi a esteticului prin arta, dar reţinem că abia aici aflăm că arta este „forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului”. Inutil să căutăm la frumos, pentru că ne trimite tot la estetic. Rămâne o speranţă cu „alte variante ale acestuia”, pentru că ni le putem defini singuri, după bunul nostru simţ.

Că ar fi o ştiinţă – şi încă ramură a filosofiei – devine ceva de-a dreptul halucinant pentru cei ce încă mai ştiu ce-i aia ştiinţă şi care este diferenţa dintre ea şi filozofie şi artă.

Cam aşa stau lucrurile în limba română. Să vedem totuşi ce spun şi alţii. Larousse nu ne lămureşte mai bine, ba dimpotrivă, după ei arta este doar o manieră de a face ceva potrivit regulilor. (Se vede că disciplina este la francezi o artă, deci nu caracterizează omul de rând.) Interesantă este precizarea ce o face mai departe, arătând că ea exprima un ideal de frumuseţe, corespunzător unui tip anume de civilizaţie. Deci ceea ce i se pare frumos unui chinez nu este în mod necesar frumos pentru un italian, pentru că există civilizatie chineză, civilizatie italiană etc, şi ele nu sunt identice, chiar dacă au şi puncte de asemănare. Cu asta sunt de acord. Şi când te gândeşti că mai exista civilizaţie montană, rurală, urbană, antică, preistorică, regională de tot felul şi câte şi mai câte, astfel încât nimic nu mai poate fi definit.

Englezii, aşa cum mă aşteptam, sunt mai practici: ei nu dau o definiţie, ci o descriere cu exemplificări. The Oxford Dictionary spune că arta este meşteşugul uman (opus naturii) folosit la imitarea unor obiecte prin desen, pictură, cusături, carpete etc. Practic şi trist: frumosul lipseşte. De altfel, limba engleză, deşi are unul dintre cele mai bogate vocabulare, nu are cuvântul bibelou, cu semnificaţia celui din limba română. Cât despre imitaţii, preocuparea aparţine unei epoci trecute, pe cale de dispariţie după inventarea aparatului de fotografiat.

O definiţie mai puţin snoabă aparţine dicţionarului Encarta, editat de Microsoft, adică de americani: „crearea de lucrări frumoase sau provocând meditaţii, ca de exemplu în pictură, muzică, sau scrieri”. Tot el este cel mai clar si atunci când defineşte frumosul: combinaţia de calităţi, care fac ceva plăcut şi impresionant la ascultat, atins, sau în special la privit. Simplu şi clar. La arta, Encarta a introdus muzica şi scrierile, adică literatura. Ne întoarcem la dicţionarul enciclopedic român şi căutăm la literatură. Potrivit acestuia, literatura este „Arta al cărei mijloc de expresie este limba (cuvântul)”. Bune şi parantezele la ceva! Deci este artă, doar că autorilor le-a scăpat din vedere atunci când au definit arta, pentru nici unul dintre simţurile noastre nu percep nemijlocit cuvântul, decât poate prin alfabetul Braille.

Vorbind despre artă, artiştii vor protesta vehement la ideea că meşteşugul lor se limitează la imitarea unor obiecte, aşa cum îl definesc englezii, pentru că arta modernă are ţeluri infinit mai înalte. Ea vrea sa transmită sentimente şi chiar idei, concepte. În ultimă instanţă, ea formează caractere, sau cel puţin pretinde că încearcă.

Cat despre literatură, nici o definiţie nu se referă la conţinutul scrierilor, care mie mi se pare esenţial. Nu m-ar surprinde să găsesc o definiţie din care să aflăm că literatura se ocupă cu literele. E drept, dar literele se leagă în cuvinte, cuvintele în fraze, frazele transmit idei şi aşa mai departe, departe de tot fiind probabil ceea ce ar fi trebuit definit.

Un om simplu probabil că nu ar putea să dea o definiţie riguroasă noţiunii de artă, sau literatură, dar cu siguranţă că în sinea lui are o concepţie mai clară despre ele decât profesioniştii cuvintelor, cărora însă le lipseşte claritatea propriilor concepte. Ca om simplu, nici eu nu voi încerca să dau o definiţie, dar consider că apartenenţa sau non-apartenenţa la literatură a unor scrieri depinde de conţinutul lor.

Majoritatea oamenilor de litere vor insista vehement că o carte de fizică, biologie, matematică etc. nu aparţine literaturii, ci este o carte de specialitate. Bine-bine, dar dacă eliminăm toate specialităţile, atunci ce-i rămâne literaturii? Dragostea? O încadrăm şi pe ea în domeniul psihanalizei şi am rezolvat problema, dacă am avut una. Aceeaşi întrebare se pune şi atunci când vorbim despre cultură. Ar rezulta că un om de cultură este cineva care nu a reuşit în nici o specialitate şi a rămas la nivelul superficial al celor care ştiu tot şi mai nimic.

Francezii definesc literatura, la fel ca şi arta, ca fiind ceva ce aparţine unei civilizaţii: ţară, regiune, epocă etc. Literatura română este deci altceva decât literatura engleză, sau chineză, şi nici una nu poate purta numele de literatură pur si simplu, decât poate cea franceză, care e cea mai cea (că hăis nu se poate).

Dacă literatura este o specialitate distinctă, atunci ar trebui s-o eliminăm din sfera culturii generale. Chiar pe toată?

Ei bine, cred că ar trebui să reflectăm mai mult la conţinutul a ceea ce intră în domeniul literaturii şi a nivelului de la care o lucrare merită să poarte acest nume. Faptul că o lucrare de artă, inclusiv literatură, ne trezeşte anumite sentimente este fără doar şi poate un criteriu de luat în seamă, dar nu poate fi singurul. Amintesc în treacăt că un matematician, spre exemplu, se poate amuza copios în faţa unei demonstraţii inteligente, a unei ecuaţii algebrice inedite, şi multe altele de felul acesta. Găsirea soluţiei unei probleme grele îi poate da momente de fericire adevărată, greu de atins în alte domenii. Chiar şi un sportiv trăieşte un sentiment de neegalat atunci când, la săritura în înălţime, spre exemplu, trece peste stacheta ridicată mai sus decât recordul anterior. Când vorbim despre artă şi literatură ar trebui să găsim ceva mai consistent decât producerea unor sentimente, senzaţii etc. Şi totuşi, asemenea discipline nu sunt considerate a fi artistice şi e foarte bine aşa, pentru că îşi păstrează puritatea şi nu riscă să li se aplice criterii de evaluare incerte.

2005-09-22

S-a încheiat zilele trecute Concertul de Interpretare şi Festivalul George Enescu. Câştigătorul concursului a fost violonistul ucrainean Valentin Sokolov. În concurs, a interpretat, bineînţeles, lucrări de George Enescu. La festivitatea de premiere însă, a cântat concertul în Re de Beethoven, care mi-a plăcut foarte mult. Nu ştiu dacă aprecierea mea de profan este corectă sau nu, dar mi s-a părut că muzicienii din noua generaţie au o interpretare mai romantică decât cei din generaţiile mai vechi, preocupaţi mai mult de dramatism decât de muzicalitate. Am remarcat acest lucru nu numai la Sokolov, dar si la alţii.

În ceea ce priveşte Festivalul, aici printre invitaţi steaua incontestabilă a fost Nigel Kennedy, nu numai pentru îmbrăcămintea sa extravagantă, voind parcă să dovedească tuturor că muzica cultă este pentru toată lumea şi nu doar pentru câţiva snobi. Ce-i drept, cu talentul său îşi poate permite orice. În Festival a cântat – printre altele – concertul pentru două viori de Bach, împreună cu un român, Remus Azoiţei, în prezent profesor la Royal Academy of Muzic din Londra. Bine cântat, nimic de zis. Mie, însă, acest concert îmi aminteşte o interpretare mai veche, realizată în 1958 la acelaşi Festival, de către Yehudi Menuhin şi David Oistrah. Atunci, dublu concert a avut o dublă semnificaţie:

- un muzicală: interpretarea lucrării de către cei mai mari doi violonişti ai timpului;

- una politică: în plin război rece, se întâlneau un american şi un rus. Era la puţin timp după moartea lui Stalin, astfel că întâlnirea celor doi era interpretată ca o posibilă dezgheţare a relaţiilor. N-a fost să fie aşa, dar asta e altă problemă.

Ne dorim ca măcar astăzi să fie, chiar dacă nu toată lumea speră.

2005-09-22

Atunci când am absolvit liceul, aveam un puternic sentiment de incultură. Mi-l inoculaseră profesorii, care - obligaţi să predea ceea ce dorea partidul să ştim, deşi ei se străduiau să ne strecoare şi ceea ce ar fi trebuit să învăţăm - din când în când aveau răbufniri, din care noi trăgeam concluzia că ceea ce ştim noi este mai nimic în comparaţie cu ceea ce s-ar cuveni să ştie un adevărat om de cultură. E drept că mulţi profesori simt nevoia să-şi dea importanţă în faţa copiilor, dar ceva dreptate trebuie să fi avut. Se întâmpla în anii ’50, în plină propagandă stalinistă.

La acest lucru contribuia şi ceva din atmosfera oraşului, prin intelectualii, câţi mai trăiau şi care încă nu plecaseră către Bucureşti, ceea ce avea să se întâmple curând, astfel încât cvasitotalitatea orăşenilor moldoveni şi-au părăsit oraşele de obârşie. Se vorbea mereu despre o activitate culturală care ar fi existat înainte de război, dar care lipsea în acei ani, ceea ce era probabil destul de adevărat, chiar dacă nu la nivelul oraşului, dar cel puţin la nivelul unor cercuri. Aşa se explica apariţia unor oameni ca Celibidache, a căror meşteşug nu putea fi dobândit decât printr-o educaţie adecvata încă din fragedă copilărie, or o asemenea educaţie nu se putea realiza decât într-un mediu favorabil. Este evident că mă refer la Roman, astăzi un orăşel ce nu este nici măcar capitală de judeţ. (Îmi place să glumesc, spunând că Romanul este cel mai mare orăşel din România.) Tot acolo, Enescu avea o prietenă la care venea foarte des până să se căsătoreasca. În timpul acestor vizite, dădea câte concert mai mare sau mai mic, public sau în cerc restrâns, după dispoziţie şi timp. Era chiar un mic prilej de înţepături printre doamnele din protipendadă, mai ales cu ocazia concertelor restrânse: „Ai fost dragă la concertul lui Enescu?” Dacă nu, însemnă că nu ai fost invitată. Toate acestea se petreceau în trecut şi nu se mai întâmplau în timpul zilelor noastre, motiv pentru care eu eram conştientizat că Romanul nu mai are viata culturală din trecut. Totuşi, fiind aşezat de-a lungul liniei ferate Bucuresti-Suceava, el făcea parte din turneele trupelor bucureştene de tot felul, dar nivelul lor nu era nici pe departe cel din trecut. Singura concluzie posibilă este deci aceea că, în materie de cultură, eu sunt un handicapat. Referitor la strădaniile profesorilor de a ne băga ceva în cap, îmi amintesc că într-o zi am fost duşi să vizităm o întreprindere industrială, ceea ce evident nu putea să lipsească din educaţia noastră socialistă. Pe drumul de întoarcere însă, profesorul care ne conducea a avut ideea să intrăm şi la Biblioteca oraşului, că tot ne era în drum, să notăm că există un loc de unde se pot împrumuta cărţi şi cum anume. Subtilă strategie! Cele două vizite au fost de un contrast izbitor, plin de învăţăminte pentru cei ce voiau să le tragă. Din vizita la întreprindere, bineînţeles că n-am interes nimic, în afara de faptul că mediu era încărcat de praf, mirosuri neplăcute şi mult zgomot. Cealaltă, în schimb, era ceva la care merita să reflectăm. O altă vizită instructivă a fost iniţiată de profesorul de desen; el ne-a dus la muzeul de artă. Eticheta de muzeu era mult exagerată, dar ideea că orice oraş are o asemenea instituţie a fost esenţială pentru formarea noastră intelectuală. Pentru un oraş mic, era de aşteptat să avem un muzeu mic, tot aşa după cum ne aşteptam ca un oraş mare să ne ofere unul pe măsura dimensiunilor lui. De atunci, rareori mi-a scăpat vre-un oraş prin care să trec dintr-un motiv oarecare şi să nu-i vizitez muzeul de artă, şi nu numai. Aşa se face că, atunci când am devenit student, principala mea preocupare a fost ca, pe lângă obligaţiile mele obişnuite de student, să-mi umplu golurile din cultură de care eram conştient, convins fiind că mai sunt şi multe altele de care nici măcar nu ştiam că există, motiv pentru care, seară de seară eram prezent la o manifestare culturală oarecare, în special dintre cele muzicale. Eram nelipsit de la repetiţiile cu public de dinaintea concertelor săptămânale ale filarmonicii ieşene (pentru că erau gratis), ca să nu mai vorbesc despre concertele lecţii organizate de un inimos muzicolog – cred că George Pascu se numea. (Pascu este destul de sigur; George nu sunt sigur daca este corect.) La spectacolele propriu-zise, un portar în vârstă ne dădea drumul la cei activa obişnuiţi ai casei pe o intrare secundară, cu câteva minute înainte începerea spectacolului, adică după ce posesorii biletelor îşi ocupau locurile. Accesul nostru era permis la balcon, unde însă acustica era chiar mai bună decât la parter. Sala teatrului din Iaşi, unde se ţineau marea majoritate a spectacolelor, este o bijuterie arhitecturală cu o acustică despre care se spunea că ar fi foarte bună. Nu am devenit un expert în muzică, nu ştiu să cânt la nici un instrument, dar mă simt bine într-un astfel de mediu.

Din păcate, cu timpul lenea si-a spus cuvântul, astfel că azi rareori mai ies seara din casă pentru un spectacol, indiferent de ce fel. Mă uit la televizor ca tot romanul, participând astfel la programul naţional de tembelizare.

Dar, m-am luat cu vorba şi era să uit de ce spun toate acestea. Aseară am asistat la concertul susţinut de Negel Kenedy in cadrul Festivalului George Enescu.

2005-09-13

Orice om doreşte să-şi găsească un echilibru în tot ceea ce face, echilibrul fiind poziţia în care speră să-şi găsească liniştea. Echilibrul, însă, înseamnă nemişcare, stagnare, moarte. Din fericire, el nu există decât în mintea noastră, ca ideal. Cineva, sau ceva, are grijă să nu rămânem acolo prea mult. Pendulul vieţii noastre doar trece prin aceasta poziţie, fără să se opresc vreodată. Mai curând putem spune că staţionează o clipă în poziţiile extreme, până când se hotărăşte să-şi schimbe sensul deplasării, în timp ce la trecerea prin poziţia de echilibru viteza lui este maximă.

Până la urmă, ceea ce contează este doar amplitudinea oscilaţiilor, mai mare la unii, mai mică la alţii, în funcţie de sensibilitatea instrumentului cu care îşi măsoară devierile de la ceea ce consideră a fi drumul normal. Cum rămâne cu echilibrul? Păi, dacă nu putem fi chiar acolo, poate că ar trebui să ne păstram pe-aproape, deşi nu sunt tocmai sigur că ar fi bine.

2005-06-05

După referendumul din Franţa şi Olanda, este la modă acum să se vorbească despre UE, Constituţia UE, oportunitatea aderării la UE, sau chiar a apartenenţei la această asociaţie ce se vrea a deveni stat, asemenea SUA. Orice ins are o opinie, c’asa-i în democraţie. Fără doar şi poate, democraţia este un lucru bun! Şi tortul este un lucru bun, mai ales dacă are şi frişcă, doar că nu putem mânca numai tort; mai avem nevoie şi de câte o murătură. Precum se ştie, nucleul UE a fost Franţa şi Germania, la care au aderat imediat Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Dacă imediat după al doilea război mondial, nemţii sau francezii ar fi fost întrebaţi prin referendum dacă sunt de acord să se asocieze, răspunsul ar fi fost un nu atât de evident, încât întrebarea însăşi ar fi fost considerată o glumă proastă. Existau însă, şi politicieni inteligenţi. Printre ei, Robert Schuman, deşi neamţ după nume şi chiar educat în Germania (studii de drept), născut la Luxemburg, luptase în rezistenţa franceză, fusese deputat, ministru de finanţe, chiar prim ministru pentru o scurtă perioadă, era ministru de externe al Franţei în 1950 când a propus ca resursele de cărbune şi oţel – mărul discordiei dintre Franţa şi Germania – să fie puse sub controlul unei organizaţii supranaţionale. Se sconta că disputa dintre cele două ţări va înceta atunci când ele vor fi implicate în afaceri comune. Konrad Adenauer, cancelarul de atunci al Germaniei de Vest, deşi neamţ 100%, oricât ar părea de curios, era un om cu vederi largi, aşa că a acceptat imediat propunerea. Restul se cunoaşte: din aproape în aproape, asocierea a devenit o idee majoră în politica economică a Europei de vest, ajungând astfel la Uniunea Europeana de astăzi. Ce-i drept, democraţie n-a prea fost aici, dar toată lumea s-a bucurat, nu numai pentru că toate acestea s-au întâmplat, dar mai ales pentru că le-a mers bine. Mă refer la toată lumea din UE. Nu ştiu ce gândeau americanii în anii aceia – eram doar un puşti pe atunci – ştiu doar că englezii s-au gândit mult până s-o facă, şi nici astăzi n-au adoptat moneda unică, Euro. Cât despre ai noştri – mă refer la politicieni, ştiu că nu gândeau deloc, aşa că ei nu intra în ecuaţie.

N-aş vrea să se creadă că am ceva împotriva democraţiei. Democraţia este necesara în orice stat, dar cu măsură. Înainte de a fi o stare de fapt, ea este un slogan propagandistic. De modul în care este utilizat depinde trecerea de la idee la realitate. Credeam că Apusul se descurcă mai bine, tocmai pentru că a deprins exerciţiul democratic pe pielea lui, nu fără efort şi în nici un caz dintr-odată. Iată însă că – după doar activa ani de conducere ..., hai să nu-i spun cum – au pierdut buna măsură necesară în ori-şi-ce şi politicienii ei s-au lăsat din nou conduşi de porniri sentimentale în dauna inteligentei.

Rezultatul referendumului era de aşteptat, pentru că propaganda franceză – şi nu numai – pedala de mult pe această idee sub diferite forme. Populaţia n-a făcut decât să răspundă în conformitate cu educaţia primită. Aderarea ţărilor din Est şi ideea unei constituţii europene, deşi aparent sunt două noţiuni independente, ele nu puteau fi disociate în acest moment, iar aderarea produce reacţii diferite în anumite medii, datorită intereselor diferite. România, spre exemplu, va fi un concurent serios pentru agricultura franceză, puternic subvenţionată. Evident că fermierii francezi nu sunt încântaţi, dar acesta este punctul lor de vedere, particular şi meschin. Interesele generale, mai ales cele pe termen lung, pot fi diferite. Cei chemaţi să stabilească politica statului, se presupune că au vederi mai largi. Dacă însă, ei se fac mesageri ai unor interese meschine, atunci se pare că ne apropiem de realitatea franceză a zilelor noastre. Nu este pentru prima oară când politicienii spun una, gândesc alta, îşi ascund iresponsabilitatea în spatele unor idei demagogice ca democraţie, referendum etc. Publicitatea negativă, axată pe cerşetorii şi hoţii de origine română – ca şi cum occidentul n-ar avea poliţie şi justiţie – a fost îndelung premeditată. Ar fi fost suficient ca justiţia să-şi facă datoria şi să pedepsească cum se cuvine doar activă delicvenţi şi toţi ceilalţi n-ar mai fi existat. Poliţia este preocupată însă doar să-i inventarieze şi să furnizeze material pentru ziare şi televiziune. Colac peste pupăză, cu doar câteva zile înaintea referendumului din Franţa, ideea unui patron de a oferi servicii fictive plătite cu 100 de Euro în România celor pe care dorea să-i disponibilizeze s-a bucurat de o publicitate incredibilă. Fără publicitate ar fi rămas doar o glumă locală. în schimb, constituţia europeană, cu cele peste 500 de pagini ale ei, n-a fost citită nici măcar de către toţi politicienii, iar implicaţiile ei profunde au rămas necunoscute pentru majoritatea populaţiei, deoarece – în afara unei publicităţi superficiale, de regulă negative – ea nu a fost prezentată aproape deloc în aspectele ei serioase. Votanţii au fost nu numai ignoranţi, dar – mai rău – au fost îndoctrinaţi.

Dar, în tot răul există întotdeauna şi un bine. Din eşecuri oamenii învaţă. Jacques Chirac sigur regreta, deşi cam târziu! (Îl mai cheamă şi René; să speram că nu se va naşte încă odată!) Democraţia trebuie exersată mereu, altfel se deteriorează. Experienţa referendumurilor sper că va duce la o revizuire serioasă a atitudinii politicienilor faţă de popoarele lor, dar şi a responsabilităţii votanţilor. Oricum, ideea oricărui referendum este dovada suprema de demagogie a iniţiatorilor lui.

2004-11-04

Că ne lăudăm în ţară cu Biserica Neagră e foarte bine. Când o facem faţă de un străin însă, ar trebui mai întâi să ne gândim de unde vine. S-ar putea ca vizitatorul să fi văzut deja marele catedrale gotice din occident, sau chiar să fi trăit în apropierea vreuneia din ele, şi atunci măreţul nostru edificiu îi va apărea mult prea modest şi în dezacord cu importanţa exagerată pe care i-o acordăm noi. Concluzia ce o va trage acel turist despre noi nu ne va fi deloc avantajoasă.

O biserică mai modestă ca dimensiuni, dar deosebit de cochetă – aşa cum sunt foarte multe altele - şi în orice caz originală ar stârni cu adevărat admiraţia străinilor. Şi câtă istorie se poate afla acolo....

2004-11-04

Ne închipuim că, dacă nu ştim încă totul, ştim totuşi foarte multe şi vom afla din ce în ce mai multe din ce întâmplă pe pământ şi în Univers. Mă tem însă că suntem asemenea unei musculiţe drosofila, ce încearcă să înţeleagă mecanismele lumii în scurta ei viaţă, al cărei „bing-bang” a început atunci când cineva a scos dopul unui vas cu conţinut în plină fermentaţie şi se va încheia imediat ce vasul va fi din nou acoperit.

2004-10-28

Astăzi am fost la vernisajul expoziţiei Mironescu, deschisă la Muzeul Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. A fost mai mult o sfeştanie decât un vernisaj, deoarece a venit şi episcopul de la Sibiu şi organizatorii au dorit să-i ofere lui oportunitatea deschiderii. Mironescu este, după opinia mea, cel mai valoros pictor pe care l-a avut Braşovul vreodată. Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la naşterea lui. Fiind un venetic, ca majoritatea oamenilor de valoare ce fac faima oraşului, moldovean pe deasupra (din Iaşi) a fost prea puţin elogiat de critica de specialitate, care evidenţiază doar artişti de origine germană şi maghiară, dar care toţi la un loc nu-l pot egala pe Mironescu. În plus, el a pictat clasic. Este recunoscut ca pictor al Şcheiului – într-o epocă în care toţi cabotinii se strofocau să picteze abstract, spre totala şi definitiva lor pierzanie. Şi pentru ca nerecunoştinţa semenilor să fie completă, cel mai mare pictor al Braşovului a murit la azilul de bătrâni, în 1985. A fost, ce-i drept, dorinţa lui. Aşa cum era de aşteptat, la vernisaj au participat doar admiratori, nu şi artişti plastici formaţi în şcolile actuale de arte plastice.

Noroc că există instituţii ca Biserica Sf. Nicolae, unde un entuziast, preotul Vasile Olteanu, mai mult istoric decât preot, care pe lângă foarte multe alte realizări culturale a organizat şi această expoziţie Mironescu, expoziţie ce va fi permanentă. Tot biserica......

Cu ocazia vernisajului, acelaşi Vasile Olteanu a vorbit şi despre Anton Pan, un alt venetic, fugit la Braşov de teama represiunilor revoluţiei de la 1821. Are şi el o mini expoziţie în aceeaşi clădire. De la moartea lui se împlinesc 150 de ani, dar oficialităţile culturale ale României de azi nici nu l-au menţionat, deşi s-ar fi cuvenit organizarea unui „An Anton Pan”, dat fiind contribuţia lui la cultura română.

Pentru descreţirea frunţilor, iată inscripţia de pe placa fixată pe aceeaşi clădire: „Am facut aceasta casa sa me hodinescu intrinsa pe cel Dumnedeu imi va lasa viata éra dupa moartea mea in jumetate casa va sedea scapatatii familiei ce va avea inscrisulu meu si in jumetate alti scapatati.

Isaia Persiceanu

Arhimanditu 1882”.

Nu locuieşte nici un „scăpătat” în această atenansă a bisericii, deşi termenul are aici semnificaţia de urmaş.

2004-09-24

Azi m-a amuzat un cuplu de străini, care a cumpărat de la mine un autoportet, drept suvenir din Braşov. Alegerea a făcut-o ea, cu justificarea că vrea să-i facă un cadou surorii ei, care este pictoriţă. La plecare, el mi-a şoptit în Engleza (ea fiind spaniolă), nu fără o uşoară urmă de gelozie: „se vede că te-a plăcut că ţi-a luat portretul ca suvenir”.

2004-08-07

Pentru că în ultimul timp am avut câteva ameţeli, am fost la un consult medical. Medicul, o femeie drăguţă, m-a întrebat dacă ameţelile mele sunt asemănătoare cu cele ale unui om beat. Mi-a stat pe limbă să-i spun, dar m-am abţinut, că la beţie, omul nu simte nici o ameţeală. El este perfect. Cei din jur par să nu stea la locul lor. Eventual picioarele sunt fie prea independente, fie prea moi; capul însă este bun, chiar cu tendinţa de a deveni centrul universului.

2004-08-07

Când învăţam la fizică despre atomi, ni s-a explicat că aceştia se compun dintr-un nucleu şi câţiva electroni, ce se rotesc în jurul nucleului. Dimensiunea electronilor – ni s-a spus – este foarte mică în raport cu raza orbitei pe care se mişcă. Nici dimensiunea nucleului nu este prea mare. Atomul, ca un corp compact mi l-am imaginat asemenea unui obiect legat cu o sfoară şi rotit foarte repede, astfel că lasă impresia unui disc. Am aflat mai târziu că această concepţie aparţine vechilor filosofi indieni, pentru care tot ce vedem noi şi ni se pare real este de fapt o impresie, o construcţie asemănătoare cu a atomului, descoperit mai târziu.

Tot la orele de fizică, am aflat apoi că nici nucleul atomului nu este compact, că şi el se compune din ceva particule, care la rândul lor se compun din altele şi probabil că lucrurile merg astfel la infinit. Rămâne atunci întrebarea: câtă materie propriu-zisă există în univers? Oricum, foarte puţină. Găurile negre ar putea fi explicate ca zone în care mişcarea încetează şi atunci materia, foarte putină, încape într-un degetar. În extremis, materia poate că nici nu există, cel puţin în sensul în care o gândim noi, adică ceva concret, pe care să pui mâna. Ar fi cel mai teribil paradox: nimicul care se învârte şi pare a fi ceva.

Reciproca: orice nimic pare a fi ceva, dacă se învârte.

...

Când sorii se sting şi când stelele pică,

îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Pentru a nu rămâne în zona paradoxului, va trebui să admitem că ceva totuşi există, dar trebuie să fie al naibii de mic.

2004-07-02

Când spun astăzi că, după 1989, am fost la Paris, cei din generaţia mea – şi nici aceştia toţi – realizează că astfel eu mi-am împlinit un vis. Majoritatea celor tineri însă, vor asocia afirmaţia mea cu faptul că vre-o rudă a lui a fost şi ea în străinătate, eventual în Spania la cules căpşuni, în timp ce eu doar m-am plimbat prin Paris. Eventual m-ar chestiona dacă am găsit acolo ceva droguri mai bune sau mai ieftine.

2004-04-05

Istoricul Papacostea spune că el nu cunoaşte cu exactitate ce s-a întâmplat în 1989, nu ştie care a fost rolul real al fiecăruia dintre participanţi – din interior şi din exterior – astfel încât el nu se poate pronunţa. Aceeaşi poziţie o adoptă majoritatea istoricilor, şi în general a tuturor celor ce totuşi mai ştiu câte ceva, dar îşi dau seama că nu cunosc suficient.

Restul românilor au opinii precise şi limpezi (pentru ei).

2009-04-28

Henri Bergson relatează cu stupoare despre „doi nobili străini, veniţi de departe, dar îmbrăcaţi asemenea nouă (francezilor), plimbându-se printre noi, amabili şi afabili, dar care, după puţină vreme, întorşi în ţara lor şi afiliaţi la două partide diferite, unul dintre ei l-a trimis pe celalalt la spânzurătoare, numai pentru a se debarasa de un adversar stânjenitor. Instinctul politic originar trecuse peste civilizaţie, lăsând natura să se manifeste”.

Patriotic mesaj! Păcat că e fals! Poate avea drept scuză a erorii sale faptul că nu apucase să-i cunoască pe Pol Pot şi echipa sa, care se „civilizaseră” şi ei tot la Paris.

Iată ce înseamnă să inversezi logica în interesul tău.

2004-03-04

În tinereţe, Kant a fost un profesoraş de provincie, iar Einstein un funcţionar mărunt. Germania le-a recunoscut meritele. În România şi-ar fi pierdut şi posturile pe care le aveau, dacă vorbeau mai mult decât le era permis.

2004-01-19

La marginea Bucureştiului de alta dată exista o stradă, numită Calea Osândiţilor, pentru că ducea la locul de execuţie a condamnaţilor la moarte. Strada era plină de cârciumi. În drumul lor prin faţa cârciumilor, condamnaţilor li se oferea câte un pahar de vin, astfel încât la final erau suficient de beţi pentru a nu mai şti ce li se întâmplă. Iată un semn al cumsecădeniei româneşti.

2004-01-18

Omul simplu nu va înţelege niciodată dialectica contrariilor, nu va înţelege necesitatea echilibrului dintre tendinţele contrare etc. Va fi întotdeauna convins de adevărul lui şi nu va accepta adevărul altuia; gustul lui este unicul bun şi aşa mai departe. De aceea, odată ajuns şef, vrea să arbitreze toate conflictele, fie şi de idei, chiar dacă nu pricepe motivaţiile conflictului. Devine un pericol public, pentru că îşi va impune opiniile, oricât de năroade. Idealul lui nu este echilibrul, ci doar ideile lui fixe.

2004-01-18

Ideea unor părinţi că un copil ar avea înclinaţii către fizică sau inginerie, pentru că îi place să meşterească cu şurubelniţa sau ciocanul este evident falsă. Atât fizica, cât şi ingineria, sunt profesiuni, în care predominată este gândirea abstractă şi nu manualitatea. Atât fizicianul, cât şi inginerul, folosesc imaginaţia şi creionul, şi nu şurubelniţa.

Este valabil în aproape toate domeniile.

2004-01-18

Zilele trecute am urmărit un dialog la TV între doi indivizi. Mie ambii indivizi îmi plac. De aceea mi-a părut rău pentru ei că, în timpul discuţiei nu s-au înţeles deloc. Fiecare avea dreptate în unele privinţe, şi nu avea dreptate altele. Greşeala lor a fost aceea că, în loc să plece de pe o platformă comună, asupra căreia erau de acord amândoi şi să încerce, din aproape în aproape, să-şi armonizeze punctele de vedere, în timpul discuţiei nu au făcut decât să adâncească prăpastia dintre ei, fiecare încrâncenându-se în argumentaţia proprie şi încercând să-l ironizeze pe celalalt. Discuţia a fost un eşec total, atât pentru ei cât şi pentru spectatori.

2004-01-16

Cunoştinţele noastre, ale fiecăruia dintre noi, sunt asemenea unui puzzle tridimensional. Orice informaţie care atinge acest puzzle este reţinută numai dacă se potriveşte cunoştinţelor anterior dobândite; altfel, este respinsă. În mod natural acest puzzle creşte în mod uniform, pe toate dimensiunile, ca o sferă, pentru că informaţiile vin de pretutindeni. Creşterea razei va deci relativ mică. O creştere accentuată pe o anumita direcţie se realizează doar dacă voinţa noastră sau educaţia ne canalizează într-o asemenea direcţie. Este cazul celor ce se specializează într-un anumit domeniu.

2004-01-16

De multe ori am fost acuzat de către colegi şi prieteni că, prin exprimare, ton şi atitudine dau verdicte şi anulez opiniile altora. Acuzaţia mă surprinde, pentru că dorinţa mea este exact inversă. Prin natura ei, orice opinie, inclusiv a mea, este subiectivă, deci poate fi, chiar dacă nu în totalitate greşită, dar cel puţin pasibilă de îmbunătăţiri. Îmi doresc de aceea cu toată sinceritatea să comunic cu ceilalţi şi să le aflu opiniile, nu pentru ca să le fac lor pe plac, ci pentru că aceasta mă ajută să-mi îmbunătăţesc propria mea opinie. Evident că, pentru aceasta, trebuie să-mi expun opinia mea şi să mi-o susţin. Pretind acelaşi lucru şi de la ceilalţi. Aştept să fiu contrazis pentru ca şi eu îi contrazic. În acest fel, opiniile noastre se rafinează.

Uneori, recunosc, pot fi dur. Mi se întâmplă atunci când opiniile celuilalt nu pot fi luate în seamă, din diferite motive.

2004-01-07

Impozitarea pe profit este o idee anacronică. Ea derivă din trecut, când numai cei mai avuţi dintre oameni aveau responsabilităţi sociale. Statul, în formele sale incipiente, era propria lor creaţie şi servea propriilor lor interese. Combinaţia dintre democraţie (fie ea şi demagogică) şi proprietate a născut un hibrid, pe cale de a intra în colaps, tocmai datorita anacronismului sistemului de impozitare, Dacă suntem egali la vot, s-ar cuveni să fim egali şi la responsabilităţi. Nu munca trebuie impozitată; dimpotrivă, ea ar trebui răsplătită. Soluţia poate fi un impozit minimal egal pentru toţi cetăţenii maturi, plus impozite speciale şi diferenţiate pentru spaţiu de locuinţă şi altele. Cei ce nu-şi plătesc impozitele pot fi impuşi la muncă pentru societate.

2004-01-07

Jocurile politice ale secolului XX au fost făcute de Mao. Dacă pentru fiecare chinez s-ar fi pretins 100 grame de orez mai mult, după modelul german de la începutul secolului, care pretindea mai mult „spaţiu vital”, atunci economia mondială ar fi fost dată peste cap. Mao a fost cel care i-a ţinut pe chinezi în frâu.

Pe de altă parte, ca ţară comunistă, dacă ar fi cooperat cu URSS, atunci aveau asigurată supremaţia mondială. Dar Mao a sesizat putreziciunea sistemului sovietic. Reţinerea Chinei a făcut ca balanţa să rămână echilibrată.

Dacă Mao este un reprezentant al filozofiei orientale – pentru că el a fost şi filozof, pe lângă politician – atunci trebuie să recunoaştem că nici un reprezentat occidental – politician sau filozof – n-a jucat în istorie un rol atât de mare. În Europa, de la filozofia clasică germană la Hitler, de la revoluţia franceză, cu excitaţiile ei egalitariste, şi până la comunismul sovietic, drumul stupidităţii europene a fost întotdeauna pavat cu intenţii bune, dar cu efecte catastrofale. Şi asta atunci când intenţiile au corespuns cu afirmaţiile, pentru că în multe cazuri, opoziţia dintre ele era totală, ca în cazul cruciadelor. N-aş spune că filozofia lui Mao a fost perfectă, dar cu certitudine a noastră este greşita. Un lucru e sigur: ne place să credem că suntem raţionali, dar etichetăm drept raţional ceea ce se dovedeşte a fi doar produsul dorinţelor noastre.

2004-08-29

În lume există şi bine şi rău, şi Dumnezeu, dar şi Diavol. Problema noastră constă în faptul că nu ştim sigur când ne aflăm sub influenta lui Dumnezeu şi când într-a Diavolului, mai ales că Diavolul este parşiv şi se poate ascunde chiar şi sub masca unui preot.

Aprecierea noastră asupra binelui şi a răului este relativă. Cel ce oferă un pahar de vin va fi etichetat drept un om, cu atât mai bun cu cât primitorul este un amator mai mare de băutură. Pentru o terţă persoană, care realizează efectele negative ale băuturii, ofertantul va fi etichetat drept un reprezentant al Diavolului iar primitorul ca fiind sub influenţa lui.

2004-08-07

În Biblie, după fiecare zi a Genezei, se spune că Dumnezeu „a văzut că a fost bine” (ceea ce a făcut), dar numai până în ziua a şasea. După ce l-a făcut pe om, nu mai face aceeaşi menţiune. Păcat că nu există un „jurnal” al activităţii sale Dumnezeu şi după cea de a şaptea zi a genezei.

2004-08-07

Adevărul este Dumnezeu

Oamenii caută Adevărul

Deci oamenii îl caută pe Dumnezeu

Evident nu pe dumnezeul popilor. Pe acela se pare că îl cunoaştem.

Fiecare individ îşi găseşte un dumnezeul al lui, pe măsura firii şi a cunoştinţelor sale. Există deci toţi atâţia dumnezei câţi indivizi. Omul este însă o fiinţă socială. El se autodefineşte în raport cu ceilalţi. Dumnezeul fiecăruia este deci şi el definit în raport cu dumnezeii celorlalţi, ca o umbrelă acoperitoare peste toţi dumnezeii personali. Dumnezeul tuturor este deci un concept social, definit holistic. Iar pentru că societate se schimbă, Dumnezeu se schimba şi el, pentru a oferi un răspuns satisfăcător năzuinţelor oamenilor. Sau invers.

2008-01-20

Auguste Comte (1798-1857) a început politehnica dar a fost exmatriculat. Spre sfârşitul vieţii a încercat să creeze o nouă religie: religia pozitivă. Între timp a inventat termenul „sociologie”. De aici nu putea fi exmatriculat.

2004-04-13

Janseniştii au căutat cu ajutorul lui Pascal să apere credinţa de atacurile raţionalismului, din ce în ce mai virulent la vremea lor. Pascal şi-a dat seama ca nu este posibil să combaţi raţionalismul pe căi raţionale. Iată un om deştept.

2008-01-20

Evul Mediu este privit ca o perioadă foarte religioasă, în care toţi oamenii ar fi fost credincioşi convinşi. Noi însă nu ştim nimic despre adevăratele opinii ale oamenilor, pentru că nimeni n-a scris despre ele. Scrisul era un privilegiu al intelectualilor epocii, care erau parte a clasei politice, deci ei scriau aşa cum doreau să fie oamenii, şi nu cum erau ei în realitate. Şi astăzi, Biserica catolică îi consideră creştini romano-catolici pe toţi indo-americanii, care însă îşi păstrează credinţele lor ancestrale.

2008-01-20

Martorii lui Iehova afirmă că Dumnezeu va veni pe pământ şi îi va pedepsi pe toţi cei ce nu fac parte din secta lor. Aceasta idee nu este creştină, pentru că dumnezeul creştin este o divinitate iertătoare (vezi parabola fiului rătăcitor). Într-un fel, iehoviştii revin la doctrina mai veche a evreilor, care spun că ei sunt poporul ales; iehoviştii spun că ei sunt secta aleasă.

Lulu s-a dilit

Aici, Lulu este un nume fictiv. În realitate, el a fost un personaj cât se poate de real. Era directorul unui institut de proiectare, numit acolo de către partid, conform uzanţelor vremii. Prin jur de 1980, i s-a urcat la cap: voia să se afirme ca mare specialist. Institutul lui ar fi trebuit să realizeze cel mai grozav proiect din ţară, proiect în care el ar fi fost creierul. „Lulu s-a dilit” a fost o afirmaţie lansată de colegii lui de partid, pentru că ideea ca un activist să fi devenit brusc şi profesionist în instituţia în care fusese numit s-o supravegheze era considerată ca fiind imposibilă chiar şi de către ei.

2008-01-20

Într-o duminică pe la prânz, treceam pe o stradă puţin circulată la acea oră, într-o zonă în care eram total necunoscut. Doi bărbaţi, cu aspect de muncitori – foşti ţărani – stăteau de vorbă. Unul în poarta, cu bustul gol şi ceva burtă, era, evident, proprietarul casei. Un altul, cu spatele către mine, nu mă putea vedea. Celalalt însă, deşi m-a văzut de la distanţă, în loc să-mi facă loc să trec pe trotuar – era loc destul - când m-am apropiat la 3-5 metri, s-a întors puţin, atât cât să se facă că nu mă vede, obligându-mă astfel să-i ocolesc pe carosabil. Eram îmbrăcat modest. Doar ochelarii mă trădau ca nefiind la fel ca ei. Era suficient! Există ură faţă de intelectuali? Dacă da, vreau să cred că numai în capul celor unde comunismul a găsit suficient teren liber pentru a o sădi.

2008-01-20

Un intelectual este sinteza cărţilor pe care le-a citit. Nu ştiu acum dacă această afirmaţie am citit-o undeva, sau tocmai am inventat-o, dar asta nu face decât să confirme corectitudinea ei. Atenţie însă! Nu mulţimea cărţilor contează, ci valoarea lor. Un ascultător de manele nu devine în mod necesar un muzicolog doar ascultându-le. Iar literatura română e plină de manele literare, din păcate. Nu este doar un epitet jicnitor, gratuit. Dacă încercăm să dăm o definite cuvântului „manele”, vom constata uşor că aceleaşi criterii se potrivesc foarte bine şi unora dintre romanele considerate clasice ale literaturii române postbelice, şi asta doar pentru că unii critici literaţi cu influenţă în epocă se regăsesc în mentalitatea şi cultura maneliştilor.

2008-01-20

Echilibrul în luptă nu se păstrează doar prin egalitatea forţelor combatanţilor. Teoretic, când unul dintre adversari este în dificultate, celalalt se grăbeşte să profite şi să preia conducerea. Echilibrul s-ar distruge, dacă n-ar interveni altceva. Acel altceva este de cele mai multe ori frica. Frica nu numai de adversar, dar şi frica de a nu strica ceea ce tocmai a câştigat. Ea il determină pe cel aflat pe val să se oprească o clipa, bucuros că a avut prilejul să-şi arate colţii, şi cu speranţa că adversarul nu va îndrăzni prea repede să se ridice. Dar, uneori, el se ridica!

2008-01-20

Preferinţa noastră pentru sistemul zecimal o datorăm celor 10 degete, ca prim instrument de calcul. Deşi el era cunoscut în India încă din antichitate, el a fost introdus în Europa abia în 1202 de către Leonardo Fibonacce. În trecut, cu toate că oamenii aveau acelaşi număr de degete, au folosit multe alte sisteme.

2008-01-19

Există persoane care, în numele „bunei creşteri” sau pentru ca aşa sunt construiţi ei, nu sunt în totalitate sinceri şi se abţin să-şi exprime gândurile. La cealaltă extremitate, sunt mitocanii care-şi aruncă unul altuia cuvinte pe care nici măcar nu le-au gândit îndeajuns. Primii îşi vor reproşa mai târziu că nu s-au informat la timp etc. Ceilalţi se vor împăca imediat la o bere. Sigur, n-am să recomand mitocănia ca soluţie de rezolvare a conflictelor, dar cred că ar trebui să existe o cale de comunicare deschisă către dialog. Totul revine al o problemă de educaţie: oameni sunt făcuţi să comunice. Civilizaţia tocmai asta înseamnă: a respecta cele câteva reguli care fac viaţa posibilă în interiorul cetăţii. Iar pentru aceasta trebuie să existe comunicare, pentru că numai prin comunicare putem afla ce gândeşte celalalt. Doar aşa vom găsi soluţii, care să ne transforme din adversari în parteneri.

2008-01-19

Ca student, asistam de la balcon la concertele simfonice ale Filarmonicii, de unde vedeam de sus – ce-i drept de la distanţă – întreaga scenă: orchestră, dirijor, solist. Acum, merg la parter şi, dacă este un concert pentru pian, văd pianul. În planul secund se văd picioarele dirijorului şi – după împrejurări – solistul şi o parte din orchestră. Dacă nu este un concert pentru pian, atunci în primul plan apare fundului dirijorului.

2008-01-20

Este pentru a doua oară când foşti colegi de serviciu vin să-mi relateze coşmarurile lor. Primul, a fost cu câţiva ani în urmă. Încă mai lucram, când un coleg mi-a spus, încă îngrozit că a visat că eu fusesem numit şef. S-a trezit şi n-a mai putut să doarmă. Acum, după ce am ieşit la pensie, un alt fost coleg de serviciu, şi el pensionar, a visat că încă mai lucram amândoi şi că a venit un ordin de restructurare: toţi urmau să fie disponibilizaţi, numai eu rămâneam, să fac treaba tuturor. Măgulitor pentru mine, într-un fel, dar interesant ce coşmaruri provoca prezenta mea printre unii colegi! Apreciez sinceritatea lor.

2008-01-20

În general, oamenii sunt interesaţi de informaţii care vin să confirme sau să nuanţeze ceea ce ei deja ştiu. Informaţii absolut noi, care nu se leagă cu nimic de cunoştinţele lor anterioare nu-i interesează.

2008-01-20

Lipsa informaţiilor corecte despre România nu este, din păcate pentru noi, deloc întâmplătoare. Americanii, destul de nepăsători în ceea ce priveşte zona Europei de Est, lasă loc celor interesaţi să-şi facă propria lor propagandă. Am avut ocazia să frunzăresc manualele şcolare pentru liceele americane. Bineînţeles că am acordat o atenţie specială capitolelor din istoria universală ce se referă la zona central-est europeană. Nici un cuvânt despre România, iar pe hărţile simplificate ale Europei, pe care sunt redate diferitele evenimente istorice, pe spaţiul României apare Bulgaria, scris mare între Timişoara şi Constanţa. Nu ne mai mirăm că unii americani se întreabă dacă nu cumva România este capitala Bulgariei. Există foarte multe alte asemenea erori care atunci m-au supărat foarte mult, dar nu doresc să insist acum asupra lor. Dacă ele se pot explica prin nepăsarea şi ignoranţa americanilor pentru ţările Europei de est, ele nu explică însă nepăsarea şi ignoranţa oficialităţilor române.

2008-01-20

Sorin Alexandrescu a afirmat că Europa occidentală este mai avansată datorită catolicismului ei, pe care îl asociază cu Renaşterea, în timp ce noi am rămas bizantini. Dacă prima afirmaţie este reală, explicaţia este ridicolă. Îi scapă faptul că Renaşterea a însemnat tocmai depăşirea religiei, ieşirea din Evul Mediu negru şi păşirea spre raţionalism, fără a mai vorbi că Renaşterea este produsul bizantinilor refugiaţi din Constantinopole după cucerirea turcilor, şi că Occidentul însuşi este mai mult protestant decât catolic.

2006-12-29

Societatea occidentală este mai sofisticată şi, de aceea, unele lucruri nu se văd cu claritate. Comunismul, prin simplificarea societăţii la nivelul de înţelegere al conducătorilor săi, a făcut posibilă o înţelegere mai exactă a societăţii de către oamenii simpli. Simţul istoriei este prezent la români, nu şi la occidentali.

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi la nivele înalte. La afirmaţia „americanii sunt inculţi”, singurul lucru evident este incultura susţinătorului acestei idei. Asemenea persoane se bazează pe constatarea că americanii cu care au stat ei de vorba n-au auzit de Marin Preda, dar le scapă că ei înşişi sunt ignoranţi în privinţa literaturii americane. Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că „statistica” lor este nerelevantă. O simplă logică i-ar fi condus la ideea că un stat ca USA a ajuns în vârf tocmai pentru că a avut oameni capabili, în timp ce România se află în mahalaua Europei, pentru că acesta este nivelul oamenilor ei de cultură.

2006-12-29

Am stat de vorbă cu un scriitor profesionist, trecut demult de vârsta maturităţii. Era mai mult decât gelos, aproape revoltat, pe mulţimea de indivizi care, după ce ies la pensie, se apucă de scris, în timp ce el scrie (trudeşte pe câmpia literaturii) de la 15 ani. L-am întrebat ce l-a determinat să scrie. Mi s-a confesat că, la şcoală, nu prea „le avea cu matematica, fizica şi celelalte”, dar a a avut o încurajare de la profesorul de Limba şi Literatura Română. Întrebarea „Ce credea el la 15 ani că va avea de spus lumii atunci când se va maturiza?” n-ar fi putut fi decât una retorică, aşa că nu i-am pus-o. Dat fiind inabilitatea lui intelectuală pentru domenii mai profunde, este de presupus că nici nu s-a gândit la aşa ceva. Între timp, omul nostru a învăţat meşteşugul scrisului, dar numai atât. Funcţiile înalte pe care le-a dobândit, anturajul format din persoane din aceeaşi categorie cu el şi care, din motive fireşti, se susţin între ei, l-au făcut să piardă simţul măsurii şi – asemenea dictatorilor – să confunde visul cu realitatea. I-as fi sugerat câteva teme, de care literatura română are nevoie şi despre care el ar putea să scrie, dar mi-am dat seama că era nu numai mult prea târziu ci şi peste capacitatea lui de înţelegere a fenomenelor sociale reale.

2006-12-14

În interiorul unui supermarket, o ţigancă se învârtea în jurul căruciorului meu, ce-l lăsasem la circa 5 metri distanţă. Aşa nepăzit în aparenţă cum era, o tenta, deşi nu-i folosea la nimic. Aceleaşi mărfuri existau pe rafturi. Cu greu îşi putea stăpâni reflexul.

2006-12-10

Emisiunile TV gen „Cine ştie câştigă” şi-au pierdut interesul, datorită inculturii organizatorilor. Întrebările puse de ei sunt în afara interesului spectatorilor şi nu aparţin culturii generale.

2006-12-10

O diferenţă mică în aparenţă, dar mare în fond. Unii au absolvit un institut de arte plastice, în timp ce alţii o facultate de arte plastici din cadrul unei universităţi. Primii sunt artişti; ceilalţi sunt profesori de liceu, cu specialitatea desen, ceea ce nu-i împiedică să se recomande artişti.

2006-11-05

Eu nu pretind că tot ceea ce am făcut în viaţa mea a fost foarte bine. Dimpotrivă, recunosc că am făcut numeroase greşeli, unele foarte grave. Ceea ce poate să surprindă este faptul că nu regret niciuna dintre ele, pentru ca ar însemna să mă contest pe mine însumi. Eu sunt cel ce sunt ca rezultat al faptelor mele bune şi rele. Fără aceste greşeli – eventual cu altele – aş fi fost o altă persoană, mai bună sau mai rea.

„Greşeala este locul de unde te ridici să mergi mai departe”, a spus cineva. Cu ce învăţăminte? În ce direcţie? Pai, tocmai aste ne defineşte ca indivizi. Eu sunt suma greşelilor mele. Reuşitele, adică ce am făcut între două greşeli au contat, desigur, dar îmi este mai greu să le analizez fără să fiu subiectiv.

2006-09-14

Râşnovul a fost un sat cochet cu oameni harnici; acum este un orăşel mai puţin cochet şi cu oameni mai puţin harnici.

2006-06-23

La un vernisaj, un participant obişnuit al unor asemenea evenimente, venea aproape întotdeauna cu câinele său. Acesta stătea cuminte în general. Odată însă, când un vorbitor nu se mai oprea, câinele s-a întins cât a putut şi a căscat intens. Toată lumea a râs, iar vorbitorul, în sfârşit, şi-a scurtat discursul, cu remarca: „se pare că cineva s-a plictisit”.

2006-05-31

M-am născut dintr-o eroare. Mai exact, din prea multă dragoste, ceea ce este cam acelaşi lucru. S-a întâmplat ca mama şi cu tata să se împace după o cearta bună. Se mai întâmplă!! Cum ei au dorit să sărbătorească, dar şi să consolideze împăcarea, au plecat în vacanţa într-o staţiune ce trebuia să fie „de vis”. Condiţii ar fi fost: era pe la sfârşitul verii, toamna se apropia, cu alte cuvinte natura era pregătită să-şi arate roadele ei cele coapte. Visul, ca orice vis, a trecut. Rolul meu a fost aducerea lor cu picioarele pe pământ.

2006-05-28

Am avut ocazia să cunosc un personaj ce apare des la televizor, astfel că noi telespectatorii, îi cunoaştem foarte bine opiniile. Ar fi fost greu pentru el sa ne fi spus ceva nou. Mă aşteptam ca el să fie cel curios să afle opiniile noastre, nişte provinciali, în speranţa că va primi idei noi, îşi va împrospăta repertoriul etc. Surprinzător, personajului nostru îi plăcea doar să se asculte pe el însuşi. În final, nimeni n-a aflat nimic. Singurul câştig a fost tot al nostru, pentru că ne-am convins astfel că ne pierdem vremea ascultându-l.

2006-05-28

Puţin după 1989, pe una dintre străzile principale din Braşov, a apărut un magazin de calculatoare şi produse conexe. M-am bucurat. Proprietar era un fost mare şef, implicat în comerţ exterior şi, implicit, bine conectat la fosta Securitate. Mă aşteptam ca el să se ocupe în continuare de comerţ exterior, mai ales că aceste unităţi fuseseră desfiinţate şi era deci loc liber pentru firme private, mai ales că specialişti în domeniu erau extrem de puţini, el fiind unul dintre ei. Cel puţin aşa credeam eu. Regretam deci ca se ocupă de import şi nu de export, dar bine şi aşa, decât deloc.

Prima surpriză a fost încă de la intrare: deşi eram un client oarecare, m-a legitimat, aşa cum se proceda în acolo unde fusese şef. Probabil că nu mi-am putut ascunde surprinderea şi, ca justificare, a spus că vrea să se asigure că sunt în specialitate şi nu îi calc pragul fără rost.

A doua surpriză a venit câteva zile mai târziu. Modernizându-şi magazinul, care avea către stradă o fereastră imensă, excelentă pentru un magazin, a înlocuit geamul cu unul semitransparent, prin care el putea să privească afară, dar din exterior nu se vedea în interior.

N-a stat mult timp acolo. A fost cooptat ca şef într-una dintre instituţiile nou înfiinţate. Magazinul l-a lăsat moştenire fiului. Între timp, calculatoarele aveau mai puţină căutare, aşa că s-a gândit să vândă programe. Aşchia nu sare departe de pom. Mie a încercat să-mi povestească despre avantajele unei lucrări, cu pretenţia că el o proiectase. Întâmplarea face ca eu să fi cunoscut chiar foarte bine acea lucrare, care nu putea fi realizată de către o singură persoană. La ea lucrase timp de mai mulţi ani o echipă numeroasă de programatori americani şi fusese cumpărată de statul român prin intermediul francezilor, odată cu achiziţionarea licenţei de fabricare a calculatoarelor. Ignoranţa lui însă era mare.

Evoluţia tehnicii

Dacă a doua zi după expirarea termenului de garanţie mergi cu obiectul cumpărat la un atelier service, lucrătorul te va întreba cu superioritate: „Unde aţi găsit acest obiect? Încercaţi la antichităţi! Poate acolo să-l achiziţioneze cineva.

2006-02-19

Un american ajuns la Moscova în anii ’70 a primit în schimbul unui Playboy zdrenţuit o ediţie Tolstoi legată în piele (cf. unui reportaj din Time)

2005-11-09

Am primit un aviz de la IRE (cei cu electricitatea), emis vineri care îmi cerea să rezolv problema în termen de 5 zile calendaristice (nu lucrătoare). Avizul l-am primit luni, deci marţi trebuia să-mi las toate treburile şi să merg la ei. Problema consta în faptul că, după scriptele lor, nu plătisem penultima factură, deşi o plătisem pe ultima. În realitate o plătisem prin automat, dar banii intraseră în alt cont. (La începuturile prelucrării automate a datelor în finanţele româneşti se întâmplau multe anomalii.) Cum funcţionara nu era prea versată iar eu puteam să trag cu coada ochiului pe calculatorul ei, mi-am dat seama (odată cu ea) că banii intraseră în contul întreprinderii, dar nu sub-contul meu. În plus, nu eram singurul. Pentru că nu ştia cum să rezolve problema (poate nici nu vroia), încerca să scape de mine: „Va trebui să faceţi o cerere cu posibilităţi de identificare (adică să vin cu soţia, pentru că factura era pe numele ei, evident altă dată), să faceţi dumneavoastră, undeva (nu aici, pe copiatorul de lângă ea) o copie după factură şi chitanţă şi să încercaţi (evident cu puţine şanse de reuşită) să ...”. Era foarte mândră de importanţa ei şi satisfăcută de micimea mea, fără să se gândească la varianta că, poate mâine, va fi ea într-o altă întreprindere, într-o poziţie similară cu cea a mea şi o funcţionară asemenea ei îi va face aceleaşi figuri.

2005-11-06

Ca elev, aveam doua modele radical diferite. Pe de o parte erau unii profesori, cu hainele ponosite pentru că nu puteau să-şi permită altele noi, pe care însă îi ascultam cu gura căscată, iar pe de altă parte erau activiştii de partid, veniţi să conducă vre-o şedinţă, care vorbeau în stil acuzator între o oră şi două, fără să spună nimic, cu singurul mesaj subînţeles că partidul conduce.

Mai târziu, a trebuit să suport directori incapabili etc. Ultimul meu director se pricepea tot atât de bine – adică deloc – la fabricarea cărămizilor din lut şi uscate la soare – meseria tradiţională a familiei lui abandonate – pe cât de bine a înţeles la ce folosea informatica. După revoluţie, situaţia parcă s-a deteriorat şi mai mult. Cunosc pe cineva care a devenit cadru didactic universitar, deşi nu-şi terminase liceul.

Aşa se face că, pentru mine, nu există nici o legătură între caracteristicile intrinseci ale unei persoane şi funcţia ce o îndeplineşte, datorită unei conjuncturi oarecare. Fiecare persoană trebuie analizată individual şi nu prin prisma funcţiei sau a domeniului în care lucrează.

2005-11-06

E la modă încă de câţiva ani ca puştoaicele, maimuţărindu-se după adulţi, să se sărute între ele atunci când se întâlnesc. Recent, m-a amuzat o scenă. Într-un grup în „exerciţiul funcţiunii”, cea mai activa s-a întristat brusc atunci când o colegă, în loc s-o sărute, a lovit-o uşor cu un caiet peste cap.

2005-11-06

Un tehnician, fost subaltern al meu, atunci când ruşii au intrat în Cehoslovacia şi exista suspiciunea că vor intra şi în România, mia spus: „Domnul Gheorghiu, nu de ruşi mi-e teama, ci de români. Dumneavoastră nu ştiţi cum s-au comportat ei după „eliberare”. Eu ştiu, pentru că lucram pe lângă consilierii sovietici în Sovrompetrol”.

2004-09-27

În Paradis, leul trăieşte împreună cu gazela şi, probabil, pasc împreună aceeaşi iarbă, deşi leul nu are aparatul digestiv necesar. Iar dacă ne gândim mai bine, poate că nici iarba n-ar trebui mâncată, pentru că şi ea este vie. Dar de ce să ne mai gândim atâta? Poate că în Paradis nici nu se mai mănâncă. Şi atunci de ce mai trăim? Pentru a cugeta? Poate! Să cugetam, deci, fără să gândim. Asta trebuie să fie!

2002-12-26

În satul tradiţional, oamenii nu fură şi nici nu fac alte fărădelegi. Ei au o comportare corectă şi asta nu pentru că s-ar teme de jandarm, ci de opinia publică. Putem afirma că în condiţiile civilizaţiei rurale, ţăranul este civilizat, pentru că respectă regulile de convieţuire. Acelaşi individ, ajuns la oraş, în absenţa opiniei publice pe care o cunoştea şi care îl cunoştea, se simte liber de orice obligaţie.

2005-10-16

Religia şi morala nu vor dispărea niciodată. Ele se schimbă odată cu societatea, dar nu pot să dispară. În consecinţă, moraliştii ar putea să ne mai slăbească cu teoriile lor, pentru că morala lor s-ar putea să nu mai fie adecvată perioadei în care trăim şi mai ales al celei viitoare. Nu ei construiesc viitorul. Omenirea şi-l construieşte singură, prin forţe proprii. Dacă ei ţin sau nu pasul cu dezvoltarea omenirii, asta este problema lor.

2005-10-16

Obişnuiam în trecut să trec odată pe săptămâna pe la Institutul de Documentare Tehnică IDT) din Bucureşti, de unde împrumutam cărţi, reviste, solicitam ceea ce se numea cercetare documentară etc. Eram un documentarist semioficial al Centrului de Calcul. De câteva ori, am cerut traducerea unor articole publicate în limbi necunoscute mie: polonă, japoneză şi altele. Efectul a fost dezastruos. Expresii ca celebrele „pajişte magnetică” în loc de „câmp magnetic” sau „funcţia aspiră la nemurire” în loc de „funcţia tinde la infinit” ar fi fost doar dulci amuzamente. Textele primite erau cu totul de neînţeles. Le-am propus atunci celor de la IDT colaborarea mea. Nu ca filolog ci ca specialist în domeniu meu de activitate. Am fost refuzat categoric. Pentru că am încercat la mai multe uşi, o persoană ceva mai amabilă mi-a explicat că aici există un grup, care nu ar agrea prezenţa mea, pentru a nu le ştirbi prestigiul de atotcunoscători sau – mai rău – să le stric afacerea. Singura soluţie este să intru mai întâi în grup, evident, pe alte căi. Am constatat astfel pe propria-mi piele că unele cugetări amare, deşi cunoscute, ţi se pot întâmpla personal.

2005-10-05

La scurt timp după apariţia primei mele cărţi, „Singur printre americani”, am primit un e-mail de la un tip care-mi spunea: „Da ce-ai fi vrut, bă, să te fi luat cineva de mână? Eu sunt aici ce aproape doi ani şi mă descurc singur.” La următorul mesaj, mi-a destăinuit că nu citise cartea şi că în general n-a citit prea multe cărţi, dar a văzut cartea în vitrina unei librării (nu spune ce căuta acolo) şi l-a frapat titlul.

2005-09-23

Am citit într-o enciclopedie că, în limba malaieza, urangutan înseamnă omul pădurii. Iată că populaţia din zona realizează asemănarea dintre om şi primate chiar şi fără aportul ştiinţei europene.

2005-09-25

Vărul meu, Dan, medic veterinar, către Margareta, soţia mea: „Se cunoaşte că asta este o casă de medic uman; telefonul sună într-una. Pacienţii mei nu mă deranjează”.

2005-09-13

Suntem îndemnaţi ca seara, înainte de a adormi, să ne facem bilanţul zilei ce a trecut şi planul zilei de mâine. Aş putea fi sigur că, după asta, n-aş mai putea dormi.

„Şi mâine e o zi” a lui Scarlet O’Hara e o filosofie infinit mai inteligentă. Mâine voi avea mintea limpede şi voi putea decide mai bine ce am de făcut”.

2005-05-01

Cei care fac avere – indiferent cum – sunt acceptaţi în occident fără probleme. Dovada: rusul Abramovici! Faptul că el a furat banii din Rusia este ghinionul Rusiei.

2005-04-13

În informatică, mai exact în Centrul de Calcul în care am lucrat, existau mai multe domenii de activitate: unele mai apropiate de calculator, altele mai apropiate de utilizator. Primele erau mai simple şi, de aceea, activitatea profesioniştilor mai uşor de evaluat. Un program funcţionează sau nu. Pentru ceilalţi însă, lucrurile erau cu mult mai complexe. Ei trebuiau să cunoască nu numai posibilităţile calculatorului, dar şi să înţeleagă problematica domeniului pentru care lucrează (economie, medicină, industrie, agricultură etc.), să modeleze măcar informatic, dacă nu matematic, fenomenul supus analizei etc. El trebuia să fie tobă de carte, să aibă imaginaţie, capacitate de comunicare şi multe altele. Pe scurt, trebuia să fie un om capabil. Consecinţa a fost aceea că tocmai aici, printre analişti adevăraţi, s-au strecurat impostorii. Nu degeaba a spus nu ştiu cine că orice exagerare este posibilă acolo unde lucrurile nu sunt măsurabile. (El a spus-o mai frumos, dar asta e esenţa.)

În literatură, artă etc., situaţia este identică, cu deosebirea că artiştilor şi scriitorilor nu le cere nimeni sa scrie programe pentru calculator.

Morala: fiecare persoană trebuie judecată individual. Dacă îi atribuim caracteristicile grupului atunci n-am făcut nimic, pentru că grupul nu are caracteristici unitare. Un scriitor scrie cărţi. Asta-i tot ce putem spune despre el. De la pornografie la poezie poate fi orice. Că scrie la comanda, sau are el ceva de spus, că o face bine sau prost, tot scriitor se cheamă. Singur, omul contează!

2005-02-27

S-au scris tomuri despre etică, morală etc. Toate au la baza Binele şi Răul, ca pe nişte axiome pe care se construieşte întreg edificiul, ca şi cum Binele şi Răul sunt adevăruri universale şi unanim acceptate. Dar nimeni nu le-a definit. De fapt, am pus căruţa înaintea cailor, pentru că Binele şi Răul rezultă din codul moral, pe care oamenii l-au construit şi pe care încearcă să-l evoce drept sursă. De fa[t. ele sunt consecinţe. Ne învârtim în cerc.

2005-06-16

Presa culturală are circuit închis: o citesc doar cei ce scriu în ea.

La polul opus, presa sportivă n-o fac şi n-o citesc sportivii, decât întâmplător; o fac ziariştii şi o citesc fanii, care nu sunt nici sportivi, nici ziarişti. Prin ei, sportul trăieşte, este viu. În cultură, în lipsa celor trei categorii distincte, cultura moare.

2002-12-26

În tinereţe, stabilisem împreuna cu un coleg că, în viaţă, e bine să-ţi construieşti un astfel de cadru, care să-ţi „dea picioare în fund” atunci când te cuprinde lenea. Noi doi ne bucuram de deplină libertate: conduceam activitatea de proiectare în recent-înfiinţatul Centrul de Calcul din Ploieşti, unde nimeni nu ne spunea ce să facem şi nici nu ne controla. Aveam de aceea responsabilitatea morală, pe care noi am avut naivitatea s-o luăm în serios. În condiţiile socialismului, atât responsabilitatea cât şi morala erau deja desuete, aşa că, după ce instituţia a căpătat contur, adică după circa doi ani, amândoi am părăsit atât funcţiile cât şi locul. Ideea cadrului şi a picioarelor insa, am păstrat-o.

2002-12-25

Oamenii mărunţi sunt de cele mai multe ori obligaţi să se pună sub protecţia celor mari, pentru a se pune la adăpost faţă de agresiunile externe. Asigurându-şi protecţia unui senior, el are linişte, dar numai atât timp cât seniorii vecini se înţeleg între ei. La apariţia conflictului însă, omul nostru este obligat să-şi apere seniorul să se înroleze în oastea lui. Cum vecinul – eventual prietenul - său a făcut acelaşi lucru cu seniorul vecin ei se trezesc în oşti diferite, luptându-se unul cu altul. Între timp, poate că seniorii se împacă. Vecinii însă, care altfel ar fi putut rămâne în relaţii de amiciţie, rămân duşmani peste generaţii şi îşi vor reproşa veşnic morţii şi daunele pe care şi le-au provocat reciproc, luptând mai întâi pentru seniori, iar apoi pentru nimic, dar cu o îndârjire din ce in ce mai mare.

Sfântul Augustin

Ca toţi cei ce, după ce ating puterea şi bogăţia, încearcă să-şi construiască un trecut cât mai glorios, Biserica catolică n-a scăpat nici ea de acest viciu. Cum şi puterea si bogăţia ei erau mari, viciul a fost şi el pe măsură. Mai întâi a pretins nici mai mult nici mai puţin că ea este moştenitoarea pe linie directă a apostolului Petru, iar prin el a lui Iisus Hristos însuşi, care îl proclamase pe acesta vicarul său pe pământ, dându-i „cheile împărăţiei” (Matei 16-19). Biserica catolică trebuia, însă, să umple golul întregii perioade barbare, pentru care avea nevoie de câteva personaje cu care să populeze acest vid. Unul dintre ele a fost Sfântul Augustin (354-410). Am toată consideraţia pentru el, dar acesta a fost înainte de orice un filosof, adept al lui Platon şi mare admirator al lui Cicero. La 19 ani a fost atras de maniheism, religie cu iz oriental, bazată pe ideea reîncarnării. Atât filosofia platoniciană cât şi maniheismul îl vor marca pentru toată viaţa, chiar şi după trecerea lui la Creştinism în 386, după moartea mamei sale, creştină, eveniment ce se pare că l-a marcat profund din punct de vedere psihologic. Convertirea nu a fost un act formal, ci unul profund, de conştiinţă, pe care l-a redat în „Confesiuni”. După cum era de aşteptat, el a abordat Creştinismul prin prisma filosofului, fiind mai curând un adept al stoicismului cu multe influente diverse, decât un teolog dogmatic. Diversitatea curentelor ce se întâlnesc în formaţia sa intelectuală a permis însă teologilor de mai târziu să-l citeze în situaţiile cele mai diferite, în conformitate cu scopurile lor.

A fost contemporan cu mari teologi ai mileniului I, ca Vasile cel Mare (330-379), Grigore din Nysa (335-395), Ioan Hristonom (Gură de Aur) (344-407) şi alţii, teologi păstraţi de Biserica ortodoxă, dar aproape uitaţi de cea catolică, mai interesată să-şi construiască o patristică proprie decât să caute căile cele mai înţelepte. Greşeala aparţine ambelor biserici: celei ortodoxe pentru exces de tradiţionalism, iar celei catolice pentru dorinţa de separare cu orice preţ. Sfântul Augustin aparţine ambelor biserici, deoarece a trăit cu mult înainte de Marea Schismă (1054). El este însă mai puţin invocat de Biserica ortodoxă tocmai pentru acea parte a filosofiei lui ce nu este tocmai Creştină, dar este frecvent invocat de cea catolică, fiind considerat inspiratorul lui Tomas d’Aquino, dar găsindu-şi chiar şi mai târziu susţinători prin janseniştii de la Port Royal, pe care însuşi Pascal i-a slujit până la o limită.

Printre preceptele propovăduite de Sfântul Augustin, acceptate de Biserica catolică dar respinse de cea ortodoxă, este şi cea a predestinării şi – ca o consecinţă a ei – cea a harului. Iată un citat din „Epistula ad Sixtum”: „Cum Deus coronat merita nostra, nihil aliud coronat quam numera sua. Omne bonum meritum nostrum in nobis faciat nisi gratia” („Când Dumnezeu încununează meritele noastre, el nu încununează nimic altceva decât darurile sale. Nu meritul nostru înfăptuieşte în noi binele, ci numai harul”) Deşi toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, Sfântul Augustin susţine că unii sunt predestinaţi la fericire veşnică, în timp ce pe cei mai mulţi (massa damnationis) sunt sortiţi condamnării. Mai mult, Dumnezeu nu este obligat să se justifice în faţa nimănui. Evident, această idee nu mai are nimic comun cu Creştinismul, cu un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, în faţa căruia toţi sunt egali.

Nu vreau să fiu părtinitor şi nici să emit judecăţi de valoare, dar nu pot să nu remarc că această teorie mi se pare profund non-creştină. Iisus ne îndeamnă să-l căutam pe Dumnezeu pe drumul trasat de el, ceea ce n-ar avea nici un rost dacă totul este predestinat, aşa cum considera Sfântul Augustin. Dacă la Sfântul Augustin această lipsă de logică se explică prin diversitatea formaţiei sale intelectuale (filosof păgân, adept al maniheismului şi convertit târziu la Creştinism), la Biserica catolică de mai târziu explicaţia o găsim în interesele ei politice. Ea dorea stabilitatea unei societăţi deja ierarhizate, în care poziţia celor din vârf nu trebuia ameninţată, pentru că – nu-i aşa - ea era obţinută prin „harul primit de la Dumnezeu”. Aceasta tendinţă este vizibilă şi în arta bisericii catolice, artă orientată pe înfăţişarea cu precădere a patimilor lui Iisus, în timp ce în cea ortodoxă, mai optimistă, accentul este pus pe Înălţare, act final ce dă logică lucrării lui Iisus pe pământ şi un sens vieţii oamenilor. În timp ce catolicismul îşi doreşte un om dator să sufere şi să implore mila, ortodoxismul vede în creştinism o speranţă întărită tocmai de Înălţarea lui Iisus, deci în revenirea la normal. Dacă pentru Iisus normalul înseamnă revenirea alături de tatăl său, pentru omenire este de aşteptat să existe o stare, dacă nu ca în rai, cel puţin mai bună decât cea actuală, stare la care se poate ajunge prin strădanii proprii şi nu exclusiv prin graţia lui Dumnezeu (la recomandarea reprezentanţilor săi de pe pământ).

Din punct de vedere moral, ideea predestinării este de-a dreptul dezastruoasă, pentru că ea răpeşte omului orice speranţă, de moment ce eforturile lui nu contează, iar Dumnezeu, asemenea idolilor din preistorie, este capricios şi răuvoitor cu marea majoritate a oamenilor.

Ceea ce mi se pare un anacronism este faptul că teoria predestinării a fost însuşită şi de către J. Calvin şi repusă în circuitul de idei religioase europene în cadrul Bisericilor reformate europene recente.

2003-12-22

Hitiţii nu au urmaşi printre naţiunile moderne, motiv pentru care civilizaţia lor este minimizată. Mitologia lor – e drept că foarte puţin cunoscută – are asemănări izbitoare cu celelalte mitologii (cu ce greacă mai ales). O analiză cronologică serioasă arată că hitiţii i-au influenţat pe vecini, şi nu invers. Iată un mit hitit, relatat de Constantin Daniel în Studiu introductiv la „Gândirea hitită în texte” (Editura Ştiinţifică 1986), pagina 127.

„Alalu era rege în ceruri. El stătea pe tronul său şi puternicul Anu, cel dintâi dintre zei, stătea aplecat la picioarele lui şi îi dădea un potir ca să bea. Alalu a domnit în ceruri vreme de nouă ani, dar în al nouălea an Anu se răsculă împotriva lui Alalu şi îl birui, iar cel învins fugi, ascunzându-se sub pământ (în Infern). Anu se aşeză pe tron, iar puternicul Kumarbi îl slujea şi se apleca la picioarele lui. Anu domni doar nouă ani, căci în al nouălea an Kumarbi porni la luptă împotriva sa şi îl birui. Anu fugi ca o pasare în ceruri, dar Kumarbi apucă un picior al lui şi îl împinse jos la pământ, muscă din membrul său viril şi râse apoi foarte bucuros. Dar Anu se întoarse spre el şi îi zise: „Nu te bucura de ce ai înghiţit, … Sămânţa a trei zei puternici am sădit-o în pântecele tău!”

Asemănarea cu Uranus, Kronos, Zeus, aşa cum sunt ei prezentaţi de Hesiod, este evidentă.

Relativismul aprecierilor noastre

Împăratul Constantin cel Mare este numit şi Sfântul Constantin, pentru că el, prin Edictul de la Milan ar fi acceptat în 313 Creştinismul, punând astfel capăt prigoanei împotriva credincioşilor săi. În primul rând gestul sau a fost unul strict politic prin motivaţia lui. Imperiul Roman era divizat in acel moment, Constantin se afla în război deschis pentru dobândirea supremaţiei, iar atragerea creştinilor de partea sa era o decizie de strategia militară şi politica. În al doilea rând, Constantin nu a fost creştin, ci adept al cultului soarelui. Doar mama lui a fost. Se spune că el s-ar fi creştinat înainte de moarte, dar nu există nici o dovada în acest sens, aşa că afirmaţia de sorginte preoţească nu are acoperire. În schimb, monedele emise de el mărturisesc adevărata lui credinţă, deoarece poartă alăturate efigiile lui şi a zeului solar. Întrebarea este cum poate fi declarat sfânt cineva care nu a fost credincios în nici un fel? Mai mult decât atât, din punct de vedere istoric, documentele nu atesta nici un edict de la Milan cu semnătura lui Constantin. Există doar o ordonanţă către guvernatorul Bithyniei care proclamă libertatea de conştiinţă a creştinilor, dar ea este semnată de Licinius, aliatul lui Constantin, în disputa lor împotriva lui Maximin Daia. O iniţiativă mai importantă a lui Constantin a fost convocarea Conciliului de la Nicæa, obligându-i pe episcopii să-şi armonizeze doctrinele şi contribuind astfel la unirea lor în ceea ce numim astăzi Creştinism. La baza iniţiativei era însă tot un act politic.

Un alt exemplu îl poate furniza regele Henry VIII al Angliei, care a fost un creator de biserică. Nu celei catolice, ci a celei anglicane. Este iarăşi adevărat că el nu a făcut acest lucru din convingere religioasă, ci din orgoliu şi interese personale destul de meschine: voia să se recăsătorească împotriva voinţei papei Clement VII. Vexat de refuzul papei, regele a decretat independenţa bisericii engleze faţă de papalitate, ceea ce era mai mult decât firesc, pentru că nefireşti erau pretenţiile papalităţii. Dar Henry VIII n-a fost decretat niciodată sfânt. În schimb, a fost canonizat Thomas More, cel care s-a opus intenţiilor regelui, motiv pentru care a şi fost decapitat. Dar el nu a fost omorât pentru convingerile lui religioase, ci pentru că Henry VIII era orgolios şi nu accepta ideea ca cineva să-i fie împotrivă. Thomas More este, însă, cunoscut lumii nu pentru disputa lui cu regele, ci ca autor al „Utopia”, prima carte despre comunism. Ceea ce surprinde este canonizarea lui în 1935, la exact 400 de ani de la moartea sa, în timp ce comunismul îşi făcea deja simţite efectele în URSS. Gestul papei Pius XI n-a fost nici măcar unul politic, pentru că n-a servit la nimic, dar a fost sigur o dovadă de prostie politică. În plină desfăşurare a ororilor comunismului, să canonizezi pe cel care a scris prima carte despre comunism, pentru un merit obscur. De neimaginat!

Se poate continua cu exemplul lui Carol cel Mare, cel care, împreună cu papa Leo III a pus bazele celei mai monstruoase coaliţii, menită să dăinuie peste câteva secole, dar al cărei efect final a fost degradarea morală atât a bisericii cât şi a monarhiei.

Relativism dovedim chiar şi atunci când vorbim elogios despre Napoleon, în timp ce îl condamnăm pe Hitler. Nu intenţionez nici pe departe să-i iau apărarea lui Hitler, dar Napoleon nu a fost cu nimic mai sus decât el. Secolul este cel care diferă şi, datorită lui, mentalul social, tehnologia şi altele. Lev Tolstoi avea dreptate să protesteze împotriva obrăzniciei francezilor de a-şi slăvi reprezentantul, în ciuda pornirilor lui de cuceritor. Prin el Franţa a fost printre cei mai mari jefuitori moderni în materie de artă, de exemplu, iar astăzi se mândreşte cu achiziţiile sale. Este convenabil pentru francezi, dar nu este şi moral. Aş accepta să-l tolereze, dar nu să-l slăvească, pentru că în acest mod, Napoleon serveşte drept exemplu de urmat: orice ofiţeraş poate spera să devină cuceritor al lumii, slăvit de conaţionali.

2003-10-20

După Platon, Dumnezeu e frumuseţe şi iubire. Şi noi zicem la fel. Iată că ne întoarcem de unde am plecat. Şi sufiştii lui Al-Ghazali ziceau la fel. Am citit că unele secte sufiste foloseau - poate că încă mai folosesc – vinul, pentru a se apropia de Dumnezeu. Păcat că e scump, pentru că ideea n-ar fi chiar rea. Greşeala creştinilor ortodocşi şi catolici a fost zgârcenia. Cu o picătură la împărtăşanie nu ajungi la Dumnezeu. Nu mai vorbesc de neoprotestanţi, pentru că ei folosesc doar apă. Aşa băutură aşa credinţă! Sufiţii cel puţin insistă; ei beau până intră în transă. O fac, însă, pe covor persan, şi nu în şanţ. Şi totuşi, cauza e aceeaşi: dorinţa de a evada din realitate. Unii cred că pătrund într-o altă realitate, în timp ce alţii nu cred nimic şi nici nu vor să creadă; ei vor să uite. Ar putea fi şi asta o religie, dar nu şi-a găsit fondatorii, încă. (Ar trebui încercat cu o băutură mai tare.) Ziceam că revenim la platonism: frumuseţe şi iubire. Astea două merg într-adevăr numai cu vin, şi încă de calitate. Din păcate tendinţa actuală e către bere. D-aia nu gândim bine!

2003-11-07

În „Sociologia Religiei”, Max Weber explică în detaliu cum se face trecerea de la divinitate la biserică, prin introducerea păcatului şi inducerea necesităţii de a invoca bunăvoinţa divinităţii, evident prin intermediul preoţilor. Eu nu am răbdarea lui Max Weber şi nici nu mă consider expert în domeniu. Mă bucur însă că el a făcut demonstraţia şi mă scuteşte pe mine să intru în detalii. Să luăm deci de bun ceea ce a scris el, pentru că neamţul, meticulos ca orice neamţ, de data aceasta are dreptate.

2003-11-07

Copilul constată repede că adulţii îl învaţă lucruri nefolositoare:

- la matematică, după tabla înmulţirii, învaţă doar aiureli care nu-i vor folosi niciodată;

- la geografie învaţă despre ţări unde nu va ajunge nicicând, iar dacă va fi să ajungă va afla el atunci ce-i trebuie;

- la istorie învaţă poveşti din trecut, care nu-l interesează, pentru că el a depăşit vârsta poveştilor

- la religie învaţă ceva în care nici profesorul nu crede.

Daca la şcoală mai adaugă şi păcălelile cu Moş Crăciun, cu barza care aduce copii pe lume etc., ajunge la concluzia că trebuie să pună punct. Gata cu îndoctrinarea falsă a adulţilor. Trebuie să meargă pe picioarele lui.

N-ar fi fost mai bine dacă de la început ar fi învăţat lucruri folositoare?

2003-10-20

Indianul şi persanul zic: ”Nouă ni se pare că vedem ceea ce vedem şi este ceea ce este, dar ceea ce este există în aceeaşi măsură în care există cercul pe care îl vedem când legăm o piatră cu o sfoară şi o învârtim repede”. Mă întreb dacă savanţii atomişti nu cumva au plecat chiar de aici când s-au gândit la structura atomului, format din câţiva electroni, ce se învârt în jurul nucleului. Piatra am identificat-o. Sfoara continuă să rămână un mister.

Oare ce ne uneşte?

2003-10-20

Filosofia unei epoci o găsim concretizată în comportarea oamenilor din acea epocă, iar aceasta se găseşte cel mai bine materializată în tradiţiile poporului şi – important – în legendele şi basmele pentru copii. Este firesc să fie aşa, pentru că oamenii doresc să-şi educe copiii aşa cum cred ei mai bine, să le transmită întreaga lor înţelepciune. De aceea, analiza inteligentă a basmelor poate fi mai bogată în sensuri decât se pare.

În basmele extrem orientale, de exemplu – dar şi în unele româneşti – eroul popular devenit erou în urma unui act vitejesc, după un periplu prin curţile împărăteşti, îşi găseşte o soţie cu care se retrage într-un loc izolat, unde trăieşte liniştit până la adânci bătrâneţi. Ideea esenţială este izolarea de înalta societate, cu luptele şi intrigile ei.

În legendele franceze, în schimb, găsim eroul care îşi dă viaţa pentru ţara sa, asemenea lui Roland, pentru că francezii tocmai se pregăteau să devină un popor naţionalist.

Legendele regelui Artur însă formează caracterul cavalerului, care luptă pentru un ideal (Sf. Graal).

Cat despre mitologia greacă, ea este poate cea mai amplă reflectare a mentalităţii unui popor. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calităţi şi mai ales defecte, pentru că, dacă ceva le este permis zeilor, de ce nu le-ar fi permis şi oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adică eroul pozitiv. El a fost în egală măsură eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a acţionat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere veşnică, folositoare ca exerciţiu de discernere între două obiective opuse unul altuia. Mitologia a fost cea mai realistă religie din cate au existat, şi n-am înţeles niciodată de ce i se spune mitologie şi nu religie, sau mai exact, care ar fi deosebirea dintre ele.

2003-10-20

Omul antic credea că există un suflet care îl conduce, îi induce un anume comportament, îi creează în final o conştiinţă. Omul modern a eliminat sufletul, care nu-şi mai găsea locul în concepţia materialistă, iar apoi a eliminat conştiinţa, considerând că nu mai are nevoie de ea; mai mult, îl incomoda. Chiar dacă au mai încercat unii sa strecoare câte ceva, era la fel de non-material ca şi sufletul. Hotărât lucru, conştiinţa e ceva ce nu ne trebuie. Nu conştiinţa de sine; din asta avem cu prisosinţă. Conştiinţa în sensul de responsabilitate morală a faptelor noastre este cea care ne deranjează. Fără ea însă, viaţa n-ar mai avea nici un farmec, aşa că eu sunt sigur că ne vom reveni, iar perioada sălbatecă prin care trecem este trecătoare. Şi totuşi, Lupus est homo homini a spus Plaut în secolul 3 înaintea erei noastre. Se pare deci că diferenţa dintre omul vechi şi omul nou nu e chiar atât de mare, pentru că a reluat-o şi Hobbes mai recent: Home homini lupus.

2003-10-16

Majoritatea celor ce îşi zic filosofi au fost caracterizaţi de însuşi Kant, prin avertismentul din „Cuvânt înainte la Prolegomene”: „Adepţii ei (ai filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe nu par a fi dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă”. N-a trecut mult şi chiar sistemul filosofic al lui Kant, în ciuda rigorii lui – care este într-adevăr remarcabilă – s-a dovedit a avea chiar mai multe fisuri decât alte sisteme mai vechi. Giovanni Papini îl desfiinţează aproape cu totul, nu numai sistemul, dar şi pe filosoful din Kant. Se pare că hiba filosofiei este tocmai inconsistenţa domeniului său. Şi atunci ce rămâne? Rămâne tocmai istoria filozofiei, dar nu expusă pedant, cu preţiozitate, pentru a ilustra strălucirea prezentatorului, ci ca parte a istoriei civilizaţiei, pentru că, în fond, ea ne arată – alături de celelalte discipline (inclusiv religia) – cum a evoluat civilizaţia. De fapt, istoria însăşi ar trebui să fie istoria gândirii umane, şi nu şirul neroziilor unor personalităţi – încoronate sau nu – devenite personalităţi de cele mai multe ori tocmai prin neroziile lor.

2003-10-16

Recent, am aflat despre o experienţă cu o rasă de maimuţe, cunoscute pentru gradul înalt de comunicare între ele. Bananele şi castraveţii sunt mâncărurile lor favorite, chiar în această ordine, motiv pentru care, drept premiu pentru ceea ce făceau bine, primeau fie banane fie castraveţi. Într-o zi însă, unele au primit banane în timp ce altele au primit castraveţi, pentru acelaşi lucru. Spre surprinderea experimentatorilor, maimuţele care primiseră castraveţi au refuzat să-i mănânce. În acest mod, ele au demonstrat:

1. că au simţul echităţii;

2. că au putere de sacrificiu, refuzând o plăcere, în scopul de a-şi face cunoscut protestul.

Câţi oameni sunt capabili de aceasta? Există măcar o singură persoană dintr-o ţară dezvoltată, capabilă să renunţe la bunăstarea sa din cauza că ea este bazată pe o politica necinstită a ţării sale?

2003-10-11

Se fac valuri cu „Hermetism”, „Hermetica”, etc., speculând înclinaţia unor oameni către lucruri secrete, ascunse, accesibile doar unor iniţiaţi, care ar conduce lumea din spatele uşilor închise, de unde – ca de la un ospăţ – se aruncă plebei câte un ciolan. Oricine şi-ar dori să fie de partea cealaltă a uşilor, dar nu ştie cum. De aceea, câţiva şarlatani se oferă să le indice drumul către ceea ce, în mod normal, se afla închis ermetic (hermetic), ignorând contradicţia din termeni, ceea ce îmi aminteşte o caricatură înfăţişând un cerşetor, care se străduia să vândă o broşura cu sloganul: „Cumpăraţi, pentru ca să aflaţi cea mai eficientă metodă de a va îmbogăţi în scurt timp”.

Pentru a mări şi mai mult confuzia, Hermetica seamănă şi cu Hermeneutica –ştiinţa de a interpreta textele vechi.

2003-10-11

În ciuda pleonasmului evident, termenul „jurnal de zi” circulă nestingherit. Cine să-l stingherească? Pentru originalitate, s-ar putea crea jurnale de noapte. Suna absurd: jour = zi. M-am gândit să schimbăm sursa franceză cu una engleză, dar diary mi-a creat întotdeauna probleme, pentru ca îl confund cu dairy (lăptărie). Teoretic, un jurnal este ceea ce zic unii că notează noaptea ce ar fi făcut în timpul zilei. Asta înseamnă că nu au făcut mare lucru, din moment ce mai au încă energia necesară scrisului. Mai bine ar nota ziua ce au făcut în timpul nopţii. Ar fi un timp mai potrivit pentru reflexie cu mintea limpede. In felul acesta am face cu mult mai puţine greşeli.

18 februarie, 2001

Pictam o băltoacă, în care se reflectau stelele de pe cer. Între timp, a venit o păsărică să bea apă. Am pictat şi păsărica. În tablou, se părea că păsărică sorbea stelele de pe luciul apei. Atunci m-am trezit.

18 februarie, 2001

La televiziune, în dialog cu o sportivă, un cunoscut moderator a ajuns la concluzia că sportul face oamenii nefericiţi pentru că doar unul singur este în vârful piramidei, deci este fericit, în timp ce toţi ceilalţi rămân nefericiţi. Recomanda de aceea domeniile incerte, unde ierarhia nu poate fi stabilită cu precizie şi unde se poate pescui în ape tulburi. Este evident fals, dar explică psihologia moderatorului şi modul în care doreşte el să trăiască.

Sportul îi arată fiecăruia locul, iar faptul că nu este in vârf nu este un dezastru. În societate, indiferent de domeniu, el se află undeva, pe o treaptă. Important este să-şi cunoască posibilităţile atunci poate avea şi bucuria urcării pe o treaptă superioare.

Important este drumul şi nu sfârşitul lui. Iar drumul nu înseamnă doar atingerea unei performante într-un anumit moment al vieţii, ci viata însăşi, dusă până la capăt, dacă se poate frumos. Sa trăieşti toată viaţa în minciună, imaginându-ţi că eşti ceea ce, de fapt, nu eşti? Să te minţi singur? Pentru ce? Din când în când, realitatea îţi este adusă oricum la cunoştinţă.

Numai cine n-a făcut sport poate crede în grotesca iluzie că în vârful piramidei ajungi fără efort şi că poţi sta acolo doar aşa, pe cuvânt de impostor. Sportul oferă nu numai bucuria victoriei, ci mult mai mult: un sir nesfârşit de bucurii pentru fiecare succes, mai mic sau mai mare, care ne arată că viaţă noastră se aşează pe un făgaş sigur. El ne învaţă că evaluarea corecta a acţiunilor noastre este singura şansă ce ni se oferă.

18 februarie, 2001

Am avut un vis interesant pentru filozofia lui spontană. Construisem un obiect uşor, dintr-un beţişor de brad şi o pânză uşoară pe care l-am lansat în aer. A plutit preţ de câteva secunde, poate un minut. Eram fericit de invenţia mea, fără să realizez pentru moment că era asemănător cu un avion de hârtie, un aeromodel sau un zmeu. Când l-am ridicat de jos după aterizare, s-a transformat într-un miel cu blană bogată, ca de oaie matură, rămânând totuşi miel. De bucurie, cred că l-am sărutat. În clipa aceea mielul mi-a spus: crezi că am fost fericit acolo sus? Nicidecum! M-am simţit singur şi neajutorat să plutesc într-o mare de incertitudini, într-o direcţie necunoscută şi schimbătoare, în voia curenţilor de aer. Surprins de profunzimea filozofiei unui obiect/miel, m-am trezit.

2001-10-29

Unii oameni, atunci când îi întrebi, fie şi formal, ce mai fac, se grăbesc să te convingă că n-au dus-o niciodată mai bine. Viata lor este pe culmi de glorie, se simt împliniţi, înfloritori şi superiori faţă de tot ce mişca în jur.

Alţii, dimpotrivă, la aceeaşi întrebare fac brusc o criza de modestie. Nimic nu le merge, totul le iese pe dos, sunt la pământ, societatea asta nu e pe măsura lor.

Bineînţeles că, în ambele cazuri, realitatea e undeva la mijloc. Primii vor să-şi ascundă eşecurile, iar ceilalţi vor să-şi ascundă prosperitatea, pentru ca nu cumva să le soliciţi o favoare sau să le pui întrebări indiscrete asupra detaliilor „tehnice” ale prosperităţii lor. Şi atunci de ce să mai întrebi? Pentru ca să vezi cât de frumos ştiu oamenii să mintă? De multe ori lucrurile stau exact invers.

Englezii, atunci când se întâlnesc, discută despre timp. Pe plan informativ, subiectul este la fel de steril, dar le permite un exerciţiu verbal bun ca încălzire, dar şi pentru a-şi etala elocvenţa, imaginaţia şi buna creştere. Ei cel puţin nu sunt tentaţi să mintă, pentru că nu poţi spune că vremea este altfel decât este; nu poţi spune că e soare când plouă.

Între o ignoranţă nouă şi una veche

În troleibuz, pe bancheta din spate, bunica îi explica nepoatei ce nuntă frumoasă fusese cu câtva timp în urmă la restaurantul Aro. În clipa în care troleibuzul tocmai trecea prin fata clădirii, ea citeşte nepoatei firma: „Uite aici a fost: „ARO PALACE”, pronunţând toate literele aşa cum erau scrise (noroc ca nu lipsea niciuna). Nepoata, sesizând eroarea, îşi corectează cu superioritate bunica, şi pronunţă cuvintele în versiune englezească, aproape texană. Semnificaţia cuvântului Palace rămăsese undeva între cele două subculturi.

2001-09-30

Comunismul a influenţat societatea în mod diferit, în funcţie de interesul noii administraţii, mai ales în prima perioadă, de instalare şi formare a instituţiilor şi cadrelor ei. Despre armată, siguranţa statului şi justiţie nu este necesar să insist. Următorul pe listă a fost învăţământul, profesorii fiind cei ce trebuiau să modeleze „omul nou”. Aşa se şi explică de ce unele sectoare au funcţionat mai bine, în timp ce altele mai rău, sau de ce copiii îşi alegeau anumite profesiuni şi fugeau de altele, potrivit interesului lor pentru politica timpului. Şi totuşi, unele evoluţii nu reuşesc să mi le explic. În mod evident, ceva îmi scapă.

Iată un exemplu: arhitectura. Liderii comunişti n-ar fi avut nimic împotrivă ca oraşele, clădirile, să fie frumoase şi pe cât se poate confortabile, la acelaşi cost, fie el şi minimal. A depins de talentul şi profesionalismul arhitecţilor ca acest deziderat să fi fost atins. Au existat zeci de proiecte tip pentru blocurile de locuinţe, dar nici unul diferenţiat pe zone climaterice. Casele tradiţionale din zonele relativ călduroase au terase şi balcoane deschise, unde locatarii se pot bucura de briza aerului proaspăt, în timp ce la munte verandele sunt închise, pentru o mai bună izolare termică. Blocurile socialiste, indiferent de zonă, aveau balcoane deschise, ceea ce a generat celebrele „balconiade” din timpul răposatului. Singura explicaţie ce-mi trece prin minte este un soi de lene intelectuală a arhitecţilor ce şi-au abandonat idealurile profesiunii.

N-as vrea să se creadă că am ceva cu arhitecţii. De aceea, iată şi un exemplu din alt domeniu: energetica. „Indicaţiile preţioase” specifice epocii recomandau folosirea soluţiilor eficiente din punct de vedere economic. Printre ele, înlocuirea becurilor cu filament prin cele cu neon sau similare, acolo unde este posibil. Numai că ele nu se găseau. Era chiar o adevărată criza în acest sector. De ce? N-a reuşit nimeni să-mi spună.

Probabil că tinerii de azi se întreabă de ce-i plictisesc cu lucruri din trecut. Simplu! Pentru că situaţii similare se întâlnesc şi azi. Ba, unele lucruri sunt jenant de asemănătoare. Sunt convins că le puteţi găsi şi singuri. Nu ştiu dacă este vorba de o mentalitate ce încă nu s-a schimbat, sau există interese neschimbate. Iar pentru că tot mi-am băgat nasul în energetică, iată un exemplu actual. România are un lanţ muntos parcă special creat pentru a fi dotat cu hidrocentrale. Nu neapărat mastodonţi; pot fi centrale mici, chiar foarte mici şi în cascadă, uşor de întreţinut prin mijloace locale. Deşi mici, prin mulţimea lor ar acoperi necesarul energetic al întregii ţării. Bucătăriile occidentale funcţionează aproape în exclusivitate cu aparatură electrică şi nu cu flacără. Este de presupus că acelaşi lucru se va întâmpla şi la noi, datorită comodităţii oferite de dotările moderne. De asemenea, mare parte din instalaţiile de încălzire centrală. Evident, la ei politica de preturi încurajează utilizarea energiei electrice, în timp ce la noi . . . care politică? Noi ne împovărăm cumpărând gaze de la vecini şi petrol de oriunde. Că aici sunt interese majore este adevărat, dar aceste interese nu sunt ale noastre. Unii se bucură că pot fura energia electrică din sistemul energetic naţional sau benzina din conducte.

Am dat aceste exemple „macro” pentru a transmite o idee. Exemple infinit mai numeroase sunt însă în viata noastră cea de toate zilele, la nivelul nostru, şi a căror rezolvare depinde de noi. Acesta ar fi vrut de fapt să fie subiectul acestui text. Recunosc că maniera de prezentare a fost cam stângace, dar ….. poate data viitoare îmi vine o idee mai bună. Idee de prezentare; subiectul este însă la îndemâna oricui.

2001-09-30

Obişnuim să caracterizăm diferitele ţări, comunităţi sau zone geografice din punct de vedere politico-economic, nu pentru aceasta ar fi singura modalitate, ci pentru că este cea mai succintă şi dispune de un limbaj ce permite comunicarea facilă între diferite medii, dar este şi cea mai simplistă, dat fiind generalitatea ei.

La cealaltă extremitate, cea a detaliilor, găsim alte criterii, mai puţin formalizate, dar care explică fondul lucrurilor, modul de funcţionare a mecanismelor intime ale societăţii.

Analiza cea mai pertinentă este cea a relaţiilor dintre oameni. Ea ne poate spune aproape totul despre societatea pe care vrem s-o discutăm. Constatăm mai întâi că oamenii se asociază după diferite criterii, în funcţie de educaţia şi pasiunile fiecăruia, dar şi în funcţie de obiceiurile din societatea în care trăiesc. Astfel, în Anglia, de câteva secole, sunt la modă cluburile. În alte părţi, după serviciu oamenii vin acasă, unde îşi sărbătoresc victoriile, dar unde găsesc şi umărul pe care să-şi sprijine capul în caz de eşec. Cele două tipuri comportamentale generează două tipuri de societăţi, fondate pe criterii de selecţie diferite. La prima, criteriul este valoarea, la a doua este apartenenţa la o familie, clan, etc. Împărţirea impusă de societate ca normă de conduită e fixată în decursul timpului, şi se schimbă lent. La nivel individual însă, funcţionează alte criterii, în funcţie de particularităţile indivizilor. Astfel, un om capabil va căuta asocierea cu oameni capabili; criteriul valorii este aici predominat. Cei mai puţin capabili se asociază între ei, eventual împotriva celorlalţi, şi aste interesant de observat că aici asocierea este chiar mai rapidă. Rareori pot fi văzuţi oameni care se asociază pentru o faptă bună; în schimb, răufăcătorii operează aproape întotdeauna în echipe. De ce? Nu ştiu. Dar este evident că societăţile dezvoltate sunt cele în care oamenii au învăţat cum să se asocieze, astfel încât interesul individual să se integreze în cel general, sau cel puţin să fie acceptabil de către acesta.

Natura nu este perfecta, dar este fidela propriilor ei erori.

Am avut un director, care a urcat cu ajutorul partidului treptele sociale de la ucenic până în postul de director al unei instituţii de vârf, rămânând fidel caracteristicii lui de bază: aceea de a fi incapabil în orice post.

Prietenii

Îi considerăm prieteni pe cei care au arătat cândva că au astfel de sentimente pentru noi, eventual concretizate prin fapte ce le-am apreciat ca atare. Cum însă, şi ei sunt oameni, nu pot avea un comportament egal în ceea ce ne priveşte - mai au şi alte treburi - şi atunci este suficient să ne neglijeze puţin, pentru ca să declanşeze în noi avalanşa reproşurilor pe tema infidelităţii lor. Ca să nu mai vorbim că şi reciproca este valabilă; poate că şi ei au aşteptat ceva de la noi, ceva ce nu s-a împlinit. Rezultă că şansa oricărui prieten este să-şi piardă aceasta calitate, dacă nu să devina chiar duşman. Mai exista o şansă: să ne vedem foarte rar, sau mai bine deloc. Atunci prietenia e o ipoteză teoretică perfectă. Suntem fericiţi la gândul că există undeva cineva care ne iubeşte. Am fi fericiţi să ne întâlnim, dacă încă nu l-am uitat.

Dacă lucrurile stau aşa, de ce nu-i considerăm prieteni pe toţi semenii noştri, pe care încă nu i-am cunoscut? Şi ei ar fi putut să ne fie prieteni, iar unii dintre ei încă mai pot. Atenţie totuşi la poşete/buzunare, în special în spaţiile aglomerate.

Hoţia costă

Alat în trecere prin Predeal, m-am întors în Braşov cu o ocazie, într-un camion ce transporta beton. Am aflat de la şofer că maşina aparţinea unei întreprinderi de construcţii ce avea un şantier la Predeal - de unde provenea şi betonul - iar destinaţia era o vilă particulară în construcţie in Braşov. Nimic nou până aici în minunata şi fascinata Românie. Doar că acelaşi beton ar fi costat de câteva ori mai puţin dacă întreprinderea – care are şantiere şi în Braşov – i l-ar fi oferit gratis clientului sau ascuns, angajat „cu funcţie de răspundere” al aceleaşi întreprinderi. Transportul agregatelor până la Predeal, şi al betonului înapoi la Braşov, ar fi fost astfel evitat. Hoţia costă!

Adevărul? Un balon.

Filosofia caută să afle adevărul. Drăguţ din partea ei, dar nu vom şti niciodată ce şanse are să ajungă până la el.

Ştiinţa pleacă de la adevăr, adică de la ceea ce se ştie sigur. Încotro se îndreaptă şi unde va ajunge, de asemenea nu se ştie, ceea ce creează un sentiment de nelinişte, dar istoria ne arată că ea şi-a revenit întotdeauna, pentru a pleca din nou în altă direcţie. Câştigul a fost pe partea adevărului, care a crescut de fiecare dată, în sensul că volumul cunoaşterii noastre s-a îmbogăţit cu fiecare experienţă. Poate că există şi aici un risc: dacă ne imaginam cunoaşterea ca un pe balon, atunci acesta s-ar putea sparge dacă se umple exagerat. Deocamdată nu avem nici un indiciu în această privinţă.

Războaiele religioase

În antichitate, oamenii s-au luptat între ei pentru diverse motive: teritoriu, familie, hrană etc., niciodată însă, pentru motive religioase. Oricât de primitive ar fi fost societăţile, fie ele si tribale, puteau să creadă în orice idoli, zei şi tot felul de divinităţi. Era treaba lor şi nimeni nu s-a luptat pentru aceasta. Iudaismul a fost prima religie transformată în doctrină propagandistică folosită în politică. Catolicismul (catolic înseamnă universal) a dus-o la războaie internaţionale. Astăzi, fratele mai tânăr, Islamismul, continuă iniţiativa.

Suntem ipocriţi?

Un prieten american simţea nevoia să se scuze pentru că a trebuit să lupte în Vietnam, unde – spre norocul lui – nu a omorât pe nimeni, pentru că a lucrat ca tehnician pe un aeroport. Încercarea de a se scuza însă dovedeşte că un sentiment de vinovăţie totuşi exista. Cât despre consistenta scuzei, ea este similară cu aceea că victima a murit din cauza glonţului şi nu din cauza celui care a tras cu arma, sau că vinovăţia ar fi cu atât mai mică cu cât distanta dintre cei doi este mai mare. Evident, prietenul meu nu este vinovat, dar nu pentru că nu a ucis direct, ci pentru că a fost obligat să lupte în Vietnam. Nu a fost alegerea lui. Alţii au ales, iar el a fost obligat s-o facă. În război omori ca să nu fii omorât şi nu eşti vinovat pentru asta. Vinovaţi sunt cei care te-au adus în această situaţie. Extrapolând comparaţia cu glonţul, putem spune că arma, soldatul, tancul, avionul, pilotul şi tot ceea ce reprezintă armata sunt doar instrumente, pentru care glonţul poate fi un simbol. Iar distanta dintre ucigaş şi victimă nu este distanţa fizică parcursă de glonţ, ci distanţa socială de la cel care comandă şi până la cel care suferă consecinţele ultime. Vinovat este cel din cauza căruia toate acestea exista. Dar, pentru a masca vinovaţii până la capăt, în locul unor persoane concrete, noi avansam idei abstracte, cum ar fi „statul”, „sistemul” etc., sau argumente de genul necesităţilor obiective, care însă nu sunt deloc obiective sau necesare, ci doar idei propagandistice menite să ne adoarmă conştiinţele.

Şi totuşi, din când în când, mai ales atunci când ne trezim din somnul lozincilor, ne simţim vinovaţi şi noi înşine. De ce? Pentru că – dacă admitem fie şi ipotetic că societatea noastră este una democratică – înseamnă că noi toţi contribuim la organizarea şi conducerea ei, deci cei care au comandat declanşarea glonţului suntem noi înşine, prin reprezentanţii noştri. Dacă lucrăm într-o fabrică de încălţăminte, sau de alimente, iar produsele fabricii sunt folosite de armată în război, înseamnă că suntem părtaşi. Dar nimeni nu va renunţa la slujba lui doar pentru atâta lucru. Şi atunci nu suntem noi înşine ipocriţi Suntem! Cum am ajuns aici? Prin secole de îndoctrinare ipocrită.

Suntem astăzi – cred eu – pe punctul de a recunoaşte că, nu numai societatea, dar şi mentalitatea noastră sunt fundate pe principii greşite. Am refuzat să mai privim natura şi să ne supunem regulilor ei. În schimb, am inventat alte reguli noi, pentru că ne-am crezut mai presus de natură. Când a fost necesar am inventat chiar divinităţi în acest scop. Doar că regulile inventate de noi se dovedesc neviabile. Aberaţia comunismului a demonstrat-o.

Progres

Omenirea nu progresează aproape niciodată linear, adică de la bine la mai bine. De regulă intervine o greşeală majoră, uneori chiar o catastrofă, care distruge vechile structuri. Noile structuri create sunt cu mult mai proaste, au stringentă nevoie să fie îmbunătăţite. Progresul se va face însă pe altă direcţie, cu posibilitatea de a urca mai sus decât fusese vreodată în situaţia anterioară. Este deci o întoarcere dintr-un loc de unde se poate porni pe o altă potecă. Vechea se înfundase. Este asemenea revenirii la baza muntelui după ce am urcat pe o potecă fără perspectivă. Pentru început însă, căderea este obligatorie şi poate fi foarte dură.

18 februarie, 2001

Marii conducători au fost mari organizatori: Hitler, Stalin, Alexandru cel Mare etc. Ei au construit un sistem, pornind de la nimic. Este firesc ca ei să fi făcut doar rău, fiindcă binele se construieşte încet.

18 februarie, 2001

Preamărirea lui Ludovic 14 este greşită; el a fost doar beneficiarul unui sistem – al celui monarhic - care atinsese apogeul. Fără să sesizeze pericolul, prin exagerările sale a împins sistemul dincolo de limitele sale admisibile, distrugându-l.

18 februarie, 2001

Grecii au intuit infinitul numai în ceea ce priveşte timpul. Spaţiul era pentru ei finit. De aici decurge ideea „veşnicei reîntoarceri”. Dacă numărul atomilor este finit, rezultă că în infinitatea timpului toate combinaţiile posibile se vor repeta de un număr infinit de ori.

18 februarie, 2001

Într-un filmuleţ documentar, un aviator american ce hălăduia prin Africa centrală afirma că acolo este foarte greu să obţii o aprobare în mod oficial, dar cu unul sau doi dolari orice problemă este rezolvabilă. Şi la noi e la fel, dar cu mult mai mulţi dolari.

18 februarie, 2001

Evoluţia diferită a celor două Americi este datorată faptului că yankeii acţionau pe cont propriu, în timp ce spaniolii erau doar funcţionari, reprezentanţi ai regelui.

18 februarie, 2001

Zilele trecute m-am întâlnit cu o fostă subalternă din tinereţe. Ţinea să-şi manifeste bucuria că fostul ei şef (adică eu) arată încă destul de bine pentru vârsta lui. (Iată o consolare: putea fi mai rău.) Între timp, tipa a devenit cadru didactic universitar, deşi nu era o profesionistă deosebită, în schimb era o arivistă remarcabil de ambiţioasă. Mă şi vedeam pe post de exponat în muzeul ei autobiografic.

18 februarie, 2001

În Occident, Creştinismul a fost impus de către barbari şi nu de latini. Imperiul Roman de Apus nu a avut timp să fie realmente creştin, deoarece a fost cucerit de goţi. Ei, goţii, după ce au fost creştinaţi în stil propriu de Wulfila puţin după anul 300, sunt cei care au impus Creştinismul lor popoarelor cucerite.

Dumnezeu poate fi in noi

Poate că Iisus a fost fiul Domnului. În această ipoteză, nu ne rămâne decât să ne urmăm soarta ce ne-a fost prescrisă de mici vietăţi într-un muşuroi mai mare, ceea ce este oricum adevărat. Cât despre Iisus, rezultă că a fost doar un mesager. Ne închinăm lui, ca fiu al Domnului, dar atât. Măreţia lui ar fi cam mică, mai ales că şi noi suntem tot creaturi ale Domnului, fie şi de rang mai mic.

Poate că n-a fost însă fiul Domnului, ci un om ca toţi ceilalţi. Dar ce om!!! Un om cu adevărat mare. De ce? Oamenii obişnuiţi pot avea diferite calităţi. Rareori însă, o singură persoană întruneşte mai multe calităţi. Aşa cum, de exemplu, nimeni nu poate fi şi înalt şi scund în acelaşi timp, cu greu ne-am putea imagina o persoană cu calităţi de mare conducător, obişnuit să opereze cu entităţi de mari proporţii, dar la fel de înclinat către minuţioase analize de laborator, aşteptând cu tenacitate ani de zile ca cercetările sale să-i confirme sau să-i infirme o ipoteză teoretică.

Ei bine, un creator de religie trebuie să fie un astfel de om, apt să întrunească mai multe calităţi diferite, unele de-a dreptul contradictorii. El trebuie să posede o completă cunoaştere a religiilor anterioare, să aibă o excepţională putere de sinteză, pentru a fi capabil să conceapă un nou sistem, să aibă o cunoaştere profundă a realităţilor sociale din vremea lui, pentru ca sistemul pe care-l concepe să se grefeze perfect pe societatea existentă, căreia să-i dea o perspectivă, dar mai ales să-şi găsească colaboratorii potriviţi, cărora să le vorbească la nivelul lor de înţelegere. De asemenea să posede maximul de persuasiune, pentru a le induce noua sa concepţie. El trebuie să fie un om de concepţie, un fin pedagog şi un bun conducător în acelaşi timp. Numai cine a lucrat în domenii de concepţie autentică sau a avut de-a face cu asemenea oameni îşi poate da seama cât de diferite sunt asemenea caractere de cele ale unor şefi militari sau ale unor educatori de copii. Este extrem de greu ca cineva, după ani de filosofie la cel mai înalt nivel, să se coboare la nivelul cel mai de jos şi să găsească mijloacele de comunicare adecvate pentru a-şi face cunoscută concepţia filosofică unor oameni care nu pot avea decât o înţelegere parţială ei. O asemenea îmbinare de calităţi înseamnă mai mult decât geniu. Este o îmbinare de genii. Iisus a fost nu numai un asemenea om ci cel mai mare dintre ei.

Iisus şi-a ales din popor persoane cărora să le explice noua doctrina şi care, la rândul lor, s-o propovăduiască mai departe. Apostolii au fost deci intermediarii dintre el şi oamenii simpli. El nu putea să le explice lor întreaga sa concepţie pentru că nu l-ar fi înţeles. Aşa după cum adulţii dau copiilor explicaţii la nivelul lor de înţelegere, dar care, mai târziu, vor fi reinterpretate de câtre copiii deveniţi adulţi, tot aşa şi Iisus vorbea discipolilor prin pilde despre concepţiile abstracte ale filosofiei sale.

Există şi o a treia ipoteză, ce pare mai realistă. Iisus ar fi existat ca om dar nu la dimensiunile biblice. Grandoarea lui a sporit ulterior printr-un proces continuu de mitificare. Este oare această ipoteză mai banală? Este o demitificare a lui Iisus? În aparenţă da, dar - la o analiză mai profundă - nu. Dimpotrivă, mi se pare cea mai înălţătoare, dacă luam sarcina de creator şi desăvârşitor de religie de pe umerii unei singure persoane şi o atribuim omenirii, sau cel puţin unei părţi a ei. Da, este înălţător să gândeşti că omenirea şi-a construit singură un drum, o religie, o morală. Ipoteza este nu numai mai realistă, dar şi cea mai grandioasă. "Dumnezeu este în noi" este o expresie biblică, a cărei profunzime rămâne s-o mai studiem.

Daca Iisus este fiul Domnului, iar Dumnezeu este în noi, înseamnă că Iisus este şi fiul nostru. Evident că nu în sens biologic ci în sensul Creaţiei. Aici cercul se închide, cu singura consecinţă că nu are foarte mare importanţă pe unde intrăm în cerc. Cu adevărat tragic ar fi să rupem cercul.

Ar exista şi a patra ipoteză, şi anume ca nimic din ceea ce am scris mai sus să nu fie adevărat, dar ar fi păcat.

Noi şi Occidentul

În Martie 1990, mă aflam pentru prima dată în viaţa mea dincolo de hotarele de vest ale României. Eram încă plin de entuziasm şi credeam - ca mai toţi românii - că drumul nostru către prosperitate va fi scurt şi glorios. M-au surprins de aceea şi m-au jignit în amorul meu propriu afirmaţiile pesimiste ale unor emigranţi români stabiliţi în Viena cu câţiva ani în urmă, potrivit cărora nici una dintre previziunile mele nu se va împlini şi că, dimpotrivă, singurele „afaceri” rentabile vor fi cele pe care obişnuiam să le numim "bişnită", precum şi escrocheriile în stil mare, pentru cei capabili de aşa ceva. Comerţul, mic sau mare, n-a fost niciodată pasiunea vieţii mele şi nu eram dispus, la cei aproape 60 de ani ai mei, să-mi schimb principiile şi încă pentru afaceri oneroase.

Dar pe ce se baza entuziasmul meu? De ce românii urmau să străbată un drum presărat cu flori, în ciuda vecinilor noştri, deja angajaţi pe drumuri cu destinaţii asemănătoare, dar mult mai anevoioase şi care păreau să bată pasul pe loc? Eram noi mai deştepţi decât ei? N-am crezut niciodată în această idee, iar inepţiile despre „inteligenţa românească în acţiune” cred că sunt simple dovezi de mitocănie, provenită tocmai din ignoranţă, din necunoaşterea standardelor mai înalte ale ţărilor cu adevărat dezvoltate. Şi atunci? Totuşi, istoria a notat că, în secolul trecut, România a parcurs drumul de la feudalism la societatea modernă într-un ritm formidabil. Între cele două războaie mondiale ritmul a fost şi mai dinamic, iar România şi românii se bucurau în capitalele europene de un grad de simpatie de invidiat. Probabil că această simpatie se datora latinităţii noastre şi ea ne va ajuta şi acum - credeam eu - să accedem mai uşor la civilizaţia occidentală. Mai făcusem acest lucru într-o oarecare măsură şi în anii '70, după ce sovieticii şi-au retras armata de pe teritoriul României, iar printre cei aflaţi la conducerea ţării se găseau şi persoane educate înainte de al doilea război mondial. De ce n-am face-o şi acum?

Anii ce au urmat au dovedit că m-am înşelat, iar afirmaţiile celor din Viena îmi reveneau mereu în minte şi mă enervau cu atât mai mult cu cât trebuia să constat că au avut dreptate. Cum se face că eu greşeam, în ciuda pregătirii mele superioare (cel puţin din punct de vedere teoretic), în timp ce interlocutorii mei, mai mult sau mai puţin ignoranţi în asemenea probleme, erau mai orientaţi? Şi nu eram decât la mai puţin de trei luni după răsturnarea din Decembrie 1989. A existat însă o explicaţie, de care însă nu eram încă conştient: nu raţionamentele lor proprii i-au condus la aceste concluzii, ci faptul ca ei erau purtătorii unor informaţii elaborate în cercuri avizate.

Pe de altă parte, românii care circulau prin capitalele europene înainte de război erau oameni educaţi; era firesc ca ei să se bucure de simpatie. Emigraţia română de după război a fost recrutată din toate categoriile sociale şi ea nu se mai găseşte numai în capitale ci peste tot, iar în cercurile cele mai înalte s-au aflat reprezentanţii "high-life"-ului roşu, despre care mai bine nu mai vorbim. Şi atunci de unde atâta simpatie şi încredere? De la borfaşi la savanţi, de la spioni ruşi travestiţi la patrioţi autentici, de la escroci şi activişti de partid rataţi la idealişti cu cele mai bune intenţii, am trimis tot ce se putea trimite.

Acum, ei, occidentalii, ne judecă după criterii obişnuite. Unul dintre aceste criterii este educaţia, pentru că diferenţa esenţială dintre o societate subdezvoltată şi una dezvoltată este tocmai educaţia. Aici nu este vorba de numărul versurilor din Shakespeare pe care le-am învăţat, ci de modul în care oamenii comunică între ei. Asta nu este descoperirea mea; s-au scris teancuri de cărţi pe această temă. "În ţările subdezvoltate, structurile mintale ale populaţiei nu stimulează înclinaţiile spre a munci, a economisi, a investi, care sunt resorturile creşterii… economia este nearticulată… indivizii şi grupurile lor îşi transmit defectuos informaţia economică…". Este un citat din François Perroux, dar asemenea afirmaţii sunt frecvente la mai toţi analiştii, mai vechi sau mai noi, ai economiei mondiale. Evident, este vorba despre educaţia românilor de acasă, pentru că ei contează în analizele economiştilor şi, în ultimă instanţă, tot ei sunt şi matca de origine a emigranţilor. Aşa ţară, aşa emigranţi!

Acum nu mai este atât de greu de văzut cum de au ştiut occidentalii pe ce drum vom apuca noi după 1989. Realitatea a dovedit că până ce şi ei au fost prea optimişti.

Ce am produs noi? După 50 de ani de comunism, ar fi absurd să pretindem că am plonjat în democraţie. Toţi politicienii noştri, indiferent de culoarea politică afişată, sunt educaţi în timpul sistemului comunist. Aşa cum, în anii '70, când ruşii au slăbit puţin frâul, am avut o înflorire economică datorată oamenilor educaţi înainte de război şi care erau la maturitate, acum cunoaştem un declin economic, datorită comuniştilor care sunt încă în viaţă, chiar dacă defilează cu steaguri politice diferite, fie ele chiar şi liberale.

Ce face emigraţia română? Nici măcar cât cei de acasă, care cel puţin au învăţat că trebuie să se ajute singuri. Românilor din diaspora le scapă faptul că ei şi urmaşii lor vor rămâne americani, englezi, francezi sau germani de origine română cel puţin două generaţii. Ei vor suporta cu intensitate maximă toate laudele şi - mai ales - bobârnacele la adresa României. De aceea, ei ar trebui să fie primii interesaţi în imaginea ţării lor de origine. Încercările individuale de a-şi şterge urmele reprezintă cel mai prostesc gest cu putinţă. Din păcate însă, chiar asta se străduiesc să facă de cele mai multe ori. Chestiune de educaţie. Au luat cu ei lipsa de comunicare de aici. N-au înţeles că împreună se reuşeşte mai bine, de cele mai multe ori numai împreună.

Schimbarea aparţine generaţiei viitoare. Deja, la alegerile recente, rolul tinerilor s-a făcut simţit. Peste patru ani vor fi mulţi cei cu drept de vot din noile generaţii. Chiar dacă nu ne plac ruşii, să nu-l uităm totuşi pe Puşkin: „Şi totuşi, în faţă sunt lumini”.

„Eterna şi fascinanta Românie”

Ar fi fost o sintagmă frumoasă dacă n-ar fi fost maculată de albumul lui Iliescu. Acum ea nu mai poate fi folosită decât peiorativ. Aşa se degradează expresiile, uneori şi ideile bune.

4 Martie 2001

Am fost foarte mândru când am aflat că prima mea carte a plăcut unor cititori fiindcă este scrisă clar, deşi unele idei nu sunt tocmai simple.

4 Martie 2001

Gândim în arhetipuri pentru că au fost experimentate de altcineva înainte şi s-au dovedit eficace. Simpla afirmaţie că cineva a mai făcut acest lucru înainte de noi, ne dă curaj s-o facem şi noi. Mai târziu, au fost atribuite zeilor.

Suntem balcanici?

„Balcanii produc mai multă istorie decât pot consuma”- a spus cineva. Rămâne doar să interpretăm verbul „a consuma”. Dacă prin el înţelegem regretul că locuitorii peninsulei nu trag învăţămintele cuvenite din propria lor istorie, atunci sunt de acord cu autorul citatului. Mai pe scurt, se bat ca proştii. Ei, nu noi, românii. România nu aparţine Peninsulei Balcanici. Şi ca dovadă că nu suntem balcanici, aşa cum ne consideră Occidentul, în faţa marilor luptelor ne-am sustras.

Mecanismele credinţei

Majoritatea oamenilor sunt prea puţin atraşi de ideea unui efort şi cu atât mai puţin a unui sacrificiu făcut azi pentru un avantaj, fie şi sigur, în viitor. Plăcerea de a gusta deliciile momentului este mai mare decât ideea că viitorul lui va fi mai fericit dacă, pentru a-l atinge, trebuie să sacrifice prezentul.

Dacă oamenii nu fac asemenea sacrificii pentru o promisiune destul de sigură, de ce ar face-o pentru o promisiune nesigură într-o lume de apoi şi mai nesigură?

Mesajul preoţilor este adresat oamenilor simpli, în general fără voinţă. Paradoxal, tocmai lor li se cere să se sacrifice. Lor, celor care dovedesc că nu sunt capabili de sacrificii. Preoţii mai bine ar adresa mesajul lor celor inteligenţi. Aceştia, odată convinşi, vor servi ca exemple celorlalţi, care vor prelua mesajul şi se vor comporta corespunzător, fie şi numai din imitaţie.

Tot răul e spre bine

Neşansa mea în Centrul Teritorial de Calcul Braşov m–a făcut să mă trezesc mai devreme şi am început să cred că tot răul este spre bine. Iar dacă cu informatica nu mai era nimic de făcut, mi–am zis că este un moment propice să fac ceea ce nu făcusem până atunci, dar mi–aş fi dorit, adică să studiez filosofia în mod serios. Nu că aş fi avut vre-o pasiune pentru aşa ceva, şi nici că aş fi avut speranţa că voi deveni mai deştept. Cunoşteam chiar şi observaţia lui Goethe, din Faust:

Am studiat cu râvnă, ah, filosofia

Din scoarţă-n scoarţă, dreptul, medicina,

Şi din păcate chiar teologia,

Arzând de zel.

Şi iată-mă acum un biet nebun,

Cuminte ca şi mai-nainte.

. . .

Mai sus sunt poate cu vreo două şchioape,

Dar cu nimic de infinit nu-s mai aproape.

Aveam deja această experienţă de la logică, inclusiv logica matematică, care – contrar aparenţelor – nu te învaţă să gândeşti mai bine. Dacă ştii să gândeşti suficient de bine, poţi să pricepi ceva din logică. Poţi să expui ceva într-un mod mai raţional, într-o succesiune logică mai uşor de înţeles de către alţii, dar nu descoperi noi raţionamente. Cel mult te antrenezi în manevrarea celor cunoscute, îţi sporeşti abilităţile intelectuale.

Din partea filosofiei, nu–mi era foarte clar la ce anume ar trebui să mă aştept, dar vroiam să înlătur sentimentul de inferioritate pe care–l simţeam din partea celor ce se auto–declarau filozofi, avansând prin asta ideea implicită cum că ei ar fi mai deştepţi decât restul lumii. Aveam eu o bănuială că lucrurile nu stau tocmai aşa, dar îmi trebuia proba. Mai cochetasem eu şi înainte cu filosofia, dar mi–am dat seama că nu merge cu lecturi sporadice. Trebuia să iau taurul de coarne, şi l–am luat. Nu cred că am devenit mai deştept după asta, dar cel puţin am eliminat suspiciunea că această lacună ar putea să–mi dăuneze. Există cu siguranţă altele mai grave.

Sfârşit