Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

 

 

 

Memoria timpului pierdut

Însemnări

 

 

 

 

 

Volumul 3

 

 

 

 

 

 

 

 

Braşov, 2016

2013-01-09

Adoptarea Creştinismului ca variantă mai evoluată a Iudaismului este aproape firească şi uşor de înţeles. Pentru greci însă, înlocuirea Mitologiei cu Vechiul Testament provoacă nedumerire. Bogăţia literară şi filosofică a Mitologiei nu are egal în nici o religie. Poate că, într-o oarecare măsură, ei înşişi considerau Mitologia o colecţie pe poveşti şi nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie bazată pe alte poveşti?  Pe de o parte, Noul Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns posibil la starea de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie romană şi într-o stare economică precară. Religia creştină a debutat ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar ideea de egalitate în faţa Divinităţii şi de fericire ulterioară se mula perfect pe dorinţele lor. Platon este unul dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină, care le poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă îndoieli asupra situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de teama pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină de la fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă Mitologia era originală, Vechiul Testament era asemănător cu alte religii, de la care a şi preluat multe idei.

 

 

2013-01-09

Printre cosmogoniile avansate de alte religii, simpatică este una din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim” (Al. Mitru, Din marile legende ale lumii, pagina 464).

 

 

2012-12-29

Europa occidentală (Franţa, Spania) nu au zeităţi originale.

 

 

 

2012-12-27

Femeile ne vor proşti. Nu glumesc. Instinctul le spune asta. În natură, perpetuarea speciei contează, nu individul, ori reproducţia este misiunea femelei. Ea îşi alege partenerul. Exemplul cel mai elocvent este cel al leului. „Regele animalelor” doar păzeşte teritoriul. Nici măcar nu vânează. Femelele vânează. Ei vin când masa este servită şi îşi iau porţia de „prinţ consort”. Dacă este lăsat, îşi mănâncă propriii puii. Când însă nu mai este în formă, este înlocuit fără scrupule. Nu există dragoste în lumea lor. Dragostea există la porumbei. La lei funcţionează alte legi. La om e ca la lupi, cred, deşi la lupi nu mă pricep la fel de bine ca la lei. Pe lei i-am văzut la televizor. Pe lupi nu ni-i arată la fel de des.

Cum spuneam, femeile ne vor proşti. Asta n-am văzut-o la televizor, ci „pe teren”, adică din experienţă. Nu la soţia mea; ea e prea deşteaptă. Bărbatul e foarte bine dacă are avere, chiar şi un titlu ştiinţific nu deranjează, pentru că e un motiv de mândrie, dar deşteptăciunea poate să deranjeze, atunci când bărbatul se amestecă în probleme de conducere a familiei, atribut exclusiv feminin. Ele sunt adevăratele conducătoare.

Idealul este un bărbat suficient de prost încât să creadă că el este „pater familia”, iar hotărârile lui – care sunt, de fapt ale ei – sunt urmate cu sfinţenie de către toţi ceilalţi.

 

 

2012-12-27

Unii cercetătorii ai religiilor consideră credinţele ca fiind imanente omului primitiv, că ar fi apărut din dorinţa acestora de a-şi explica fenomenele naturii şi de a-şi găsi un sprijin în momentele psihologic delicate. Fals! Dorinţa de a-şi găsi un sprijin este rezultatul fricii, iar frica este inoculată. Copilul nu ştie ce este frica. De asemenea, explicaţia fenomenelor naturii nu-i aparţine omului simplu. El probabil că nici nu-şi pune asemenea probleme. În plus, aceste „explicaţii” nu pleacă de la elemente cât de cât reale. Dimpotrivă, sunt produse ale imaginaţiei. Autorii lor nu au crezut nici o secundă în adevărul propriilor lor născociri. Invenţiile lor au avut drept scop găsirea unei modalităţi de a-i determina pe oameni să se comporte conform eticii timpului sau dorinţei lor. Prin ele se construiau ritualuri, iar omul simplu era îndrumat să respecte ritualul. Spre exemplu, îngroparea morţilor. Fără ritual, oamenii ar fi fost suficient le leneşi să abandoneze cadavrele. Era nevoie de ceva mai mult decât indicaţia vagă „e bine să faci aşa”. Autorii miturilor sunt conducătorii spirituali ai triburilor primitive. Mentalităţile astfel modelate aveau la bază intenţii bune sau rele, în funcţie de puternicii zilei.

Pentru a-şi atinge scopul, teologii sunt preocupaţi să-i facă pe credincioşi cât mai supuşi. În acest scop, doctrina elaborată de ei trebuie să fie cât mai convingătoare iar ei să fie încrezători în preceptele ei. Pentru aceasta, ideile avansate trebuie să fie neverificabile. Cu cât sunt mai stranii, cu atât mai bine. În această privinţă, au avansat mult faţă de miturile primitivilor.

Ceea ce surprinde este faptul că religiile – chiar şi cele mai recente – sunt mai puţin înţelepte decât vechile mitologii.

 

 

2012-12-15

Este o deosebire de structură între german şi latin: neamţul pune verbul la sfârşitul frazei. Ascultătorul este obligat să asculte toată fraza, pentru a afla mesajul. Latinul crede că, după 2-3 cuvinte a găsit şi replica. În consecinţă, îşi permite să-l întrerupă, deşi, de multe ori, nu ştie ce ar fi putut să afle.

 

 

2012-12-15

Hipocrat (Ipocratus) nu a fost un ipocrit. Aş zice că invers, a fost opusul. Există  însă mulţi ipocriţi ce pretind a fi urmaşi ai lui Hipocrat.

 

 

2012-12-08

Nu cred că e narcisism să te simţi mândru atunci când vezi că ideile tale sunt recunoscute de către alţii. Mă simţeam cu adevărat mândru când vedeam peste ani oameni ce nu-i cunoscusem că foloseau o lucrare concepută şi programată de mine.

 

 

2012-12-07

Dacă atunci când vezi luna nouă pui mâna pe bani, vei avea mulţi bani în toată perioada următoare. Din nefericire, luna nouă nu poate fi văzută, fiindcă partea luminată de soare este opusă privirii noastre. Superstiţia este de fapt o ironie subtilă.

 

 

2012-12-05

Omul nu este doar materie. El este şi fiinţă cugetătoare, care aspiră spre ceva superior lui. Bolta cerească, cerul, ca spaţiu inaccesibil, devine ţinta aspiraţiilor sale. Ideea de divinitatea se naşte deci în om.

 

 

2012-12-04

Pe 9 decembrie avem alegeri. Tot atunci, va fi lună nouă. Şi Parlamentul va fi unul nou. Ca şi luna: aceeaşi, doar cu alte părţi luminate şi mult mai multe rămase în umbră, pentru o vreme. Veşnica Reîntoarcere este un ciclu natural de când lumea şi pământul. Adică nu! Pământul, nu! Doar lumea, şi nu chiar de la început; doar de când filosofii au inventat sintagma „Veşnica reîntoarcere”. De atunci ne tot întoarcem şi noi de pe o parte pe alta, poate-poate ne vom odihni mai bine. Odihna plăcută, români! Domnul veghează! Veghează să nu vi se întâmple ceva ce v-aţi dori, fiindcă tot nu ştiţi ce să vă doriţi. Deocamdată! Eu sunt optimist. Cândva veţi şti. Atenţie, nu când e lună plină. Atunci, se ştie, nu puteţi dormi bine şi, cu mintea neodihnită, puteţi greşi din nou. Aţi mai făcut-o şi în trecut, dar nu disperaţi. „Sic transit gloria mundi!”

 

 

2012-12-04

Admiterea într-un club select se face prin simpla recomandare a unui membru al clubului. Bineînţeles că cel care îl introduce pe noul venit în club îşi asumă responsabilitatea, iar dacă iniţiativa lui se dovedeşte nepotrivită, el însuşi poate fi exclus din club, sau va trebui să-şi ceară scuze, dacă nu are decât vina de a se fi înşelat asupra candidatului. De altfel, în lumea civilizată, nici o servitoare nu este angajată fără o recomandare din partea cuiva, care garantează pentru ea.

La noi, în România, recomandarea a fost înlocuită cu pila, cu relaţia. Deosebirea esenţială constă în faptul că cel care intervine în favoarea cuiva nu-şi asumă nici o răspundere. Dimpotrivă, atât el cât şi angajatorul consideră că cel angajat în acest mod este un incapabil, ajuns acolo datorită relaţiilor sale.

Admiţând că în România există cluburi selecte, acolo accesul este permis pe bază de cerere, aprobată de şef, un fel de bulibaşă mai evoulat.

 

Veşnica reîntoarcere

Mare, foarte mare, uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinaţiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „decembrie 2012, la câţiva paşi de mare, deasupra unor lucruri omeneşti, sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi gând – chiar dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veşnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală. De la Anaximandru la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc)  - afirmă că există şi două principii fundamentale: Ura şi Iubirea, care se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci când ele coexistă. Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu ştiu de unde vine cele două, deşi ele există în mod evident.

Desigur, noi suntem adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul mişcării: în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinţei pe seama cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiţi. Iată o idee pragmatică!

Totuşi, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-şi pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

 

 

2012-11-24

Cu „Paradisul pierdut” şi „Paradisul regăsit”, John Milton mi-a sugerat o idee: concepţia orientală de origine a omului, ca o cădere din Universul veşnic şi revenire a sa după un şir de transformări purificatoare poate fi redusă la o singură viaţă.

Varianta mea este aceea că omul, pe măsura acumulării de cunoştinţe, în anumite momente ale existenţei sale, realizează câte o sinteză, în baza căreia îşi formează o concepţie personală despre lume. El îşi conturează astfel propria-i personalitate. Ulterior, pe baza noilor cunoştinţe acumulate, îşi îmbunătăţeşte concepţia, îşi modifică personalitatea. El trece astfel prin diferite faze. Nu se încarnează în alte fiinţe, ci construieşte o altă personalitate în acelaşi corp, fie el şi mai obosit. La sfârşitul vieţii, dacă nu devine senil (varianta pesimistă) ajunge un înţelept (varianta optimistă).

Ce-am pierdut şi ce-am găsit? Viaţa! De unde vine? Ce importanţă are? Problema noastră este cum s-o trăim, nu de unde vine.

 

 

Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte.

De azi dimineaţă caut o hârtie pe care am notat ceva şi n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare şi – chiar şi atunci - înainte de a le arunca, fac cel puţin o copie. Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunţat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o şi alţii. Ştim cu toţii povestea cu Veşnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. Mă gândesc însă la unele implicaţii mai profunde. Ea seamănă cu Principiul lui Lavoisie-Lomonosov: nimic nu se pierde; totul se transformă. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naşte din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit şi recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el porneşte totul. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este Principiul numărul 0. Dacă şi valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecţiunea.

Poate că, până deseară, îmi găsesc şi hârtia.

 

 

2012-01-16

Lumea există, este aici, are o structură, nefiind haos, ci Cosmos. În limba greacă, cosmos are chiar şi acest înţeles, de „lume”, oameni.

 

 

2012-01-16

Pentru primitivi, cosmogonia are nu doar sens de creaţie primordială, ne-repetabilă. Dimpotrivă, ea este repetabilă.

M. Eliade spune în „Sacru şi profan” că aceste sensuri există şi la unele populaţii aborigene, cum ar fi yuki din America de Nord, care, la sfârşitul anului, spun „a trecut pământul”. La fel, yakuţii spun „a trecut lumea”, cu sensul de „s-a scurs un an”. Totul se re-creează odată cu Anul nou.

În greaca modernă, cosmos însemnă lume, univers, dar şi pământ, globul pământesc, oameni, mediu, societate. Se vede că un anume sens s-a păstrat.

Iudaismul şi, mai ales, Creştinismul au introdus istoria. Timpul nu mai este repetabil. Doar Dumnezeu a creat Universul. Cât despre oameni, va veni Ziua de apoi, când totul se va sfârşi. Timpul a devenit scurgere şi a căpătat un sens al desfăşurării. El nu este reversibil şi nici repetabil.

 

 

2012-01-16

Mi-a rămas în minte povestirea ştiinţifico-fantastică a unui autor rus. Nu-mi amintesc numele. Era vorba despre un geolog, care găseşte în pustiu două stânci cu forme umanoide. Nu mai avea timp să le cerceteze, dar, pentru că şi materialul era ciudat, ia o mostră, cu gândul s-o cerceteze în laborator. Intervine însă Războiul şi nu mai are timp. Trec anii, în viaţa lui şi a familiei se întâmplă o mulţime de evenimente, aproape că uitase de cele două stânci. Într-un târziu, are ocazia să revină în zonă şi regăseşte stâncile. Ceva parcă se schimbase. Compară realitatea cu fotografiile ce le luase în prima vizită şi constată o deplasare a corpurilor. Se părea că una dintre ele era uşor înclinată către locul din care el extrăsese mostra, de parcă simţise durerea unei înţepături. Chiar mâna dreaptă se îndreptase către acel loc, în timp ce cealaltă stâncă se îndrepta către prima, atrasă parcă de strigătul ei. S-a gândit atunci că cele două stânci erau, poate, fiinţe reale, trăitoare într-un alt ritm. În timp, pentru el, se scursese aproape o viaţă, pentru ele a fost doar o clipă. Era la modă atunci – când autorul scrisese povestirea – relativitatea timpului, declanşată de răspândirea Teoriei relativităţii a lui Einstein.

Mi-a plăcut povestea.

 

 

2012-01-15

Cosmos vs. Haos. Cosmos este spaţiul cosmicizat şi cosmecizat, cel în care omul s-a fixat, în care şi-a organizat viaţa şi în care se simte „acasă”. Spaţiul exterior, plin de necunoscut, este haos. In limba greacă, „cosmos” înseamnă şi „lume”, „oameni”, întotdeauna la singular, dar cu sens de plural. Este spaţiul relativ cunoscut: oameni asemenea mie, lumea noastră.

Un teritoriu necunoscut, străin, neocupat (ceea ce înseamnă adesea: neocupat de „ai noştri“) face parte încă din „Haos“. Aşezându‑se pe acest teritoriu, omul îl transformă simbolic în Cosmos, printr‑o repetare rituală a cosmogoniei, aşa cum o înţelege el. Ceea ce va deveni „lumea noastră“ trebuie mai întâi să fie „creat“, şi orice creaţie are un model exemplar: Crearea Universului de către zei. Când s‑au înstăpânit în Islanda şi au defrişat‑o, coloniştii scandinavi n‑au socotit că fac un lucru nou, nici o muncă omenească şi profană. Ceea ce făceau nu era pentru ei altceva decât repetarea unui act primordial, şi anume transformarea Haosului în Cosmos prin actul divin al Creaţiei. (M. Eliade, Sacrul şi Profanul, pg. 18)

Majoritatea religiilor au la bază un spaţiu ”cosmicizat”, un „stâlp sacru”; se poate avansa ideea că religia a apărut odată cu sedentarismul?

 

 

2012-01-15

Majoritatea mitologiilor au la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului; a trebuit să vină zeul cel bun, să-l învingă şi să creeze spaţiul organizat, în care omul poate trăi.

Înseamnă că răul este primordial. Binele a apărut prin civilizaţie.

Creştinismul, vorbind doar despre Dumnezeu şi uitând răul primordial, şi-a pierdut filonul filosofic.

 

 

2012-01-15

Am încercat de mai multe ori să înţeleg religiile extrem orientale. De fiecare dată însă, lecturile le-am găsit aride şi nu am reuşit să înţeleg nimic. Şi totuşi ele şi au găsit adepţi printre oamenii simpli. De ce par ceva de neînţeles pentru europeni?

 

 

2012-01-11

Alegerea zilei de 25 decembrie ca zi a naşterii lui Cristos vine din mitologia persană, unde Mithra este zeul luminii, numele lui însemnând "Soarele nebiruit". Cristos însuşi era considerat un reprezentat al luminii. Mitra era considerat uneori ca fiu al lui Ahura Mazda, el luptă contra forţelor răului conduse de Angra Maynu. De asemenea, Mithra este un zeu al sincerităţii şi al loialităţii.

Acest zeu s-a născut după unele legende dintr-o piatră sau dintr-o peşteră în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. El s-a luptat cu soarele şi a capturat taurul divin, din al cărui sânge au apărut toate plantele şi animalele folositoare omului. Străbătând ziua cerul, Mithra vede şi aude totul din cer sau de pe pământ întrucât el are 10.000 de ochi şi 1000 de urechi. El este înarmat cu o măciucă de lemn ferecat cu care alungă demonii (alegorie pentru nori) ce năvălesc spre el.

 

 

2011-12-01

În viitor, se va renunţa la scrierea actuală – fonetică şi dependentă de limbă – şi se va adopta ceva asemănător scrierii ideografice, bazată pe simboluri. Fiind independentă de limbaj ea are imensul avantaj al internaţionalismului.

 

 

Omul învaţă din greşeli.

Sper să fi greşit destul la viaţa mea, căci altfel nu aş fi învăţat nici cât ştiu. Să fi greşit mai mult? Se putea? Probabil că da, dar nu sunt sigur că mi-ar fi folosit. Se pare că mai trebuie şi altceva pe lângă greşeli.

 

Reciproca e şi mai ciudată: dacă aş fi avut un mentor, care să mă ajute să evit greşelile ce le-am făcut, ce aş fi devenit? Un mecanism! Asta dacă mentorul ar fi fost unul perfect. Cum nimeni nu este perfect, aş fi greşit datorită sfaturilor greşite primite de la el. Ele nu ar fi fost greşelile lui, de care se presupune că era conştient,  şi din care învăţase la rândul său şi dorea ca eu să le evit, ci greşelile de care nu era conştient, dar mi le transmitea mie. Prelungind raţionamentul, în locul înţelepciunii s-ar fi multiplicat greşelile. Am fi devenit mecanisme din ce în ce mai puţin funcţionale.

 

 

 

2011-09-08

Când am dat eu examen de admitere la Politehnică – de fapt concurs de admitere - numărul candidaţilor era între 5 şi 10 pe un loc. La medicină, concurenţa era şi mai mare. Astăzi, numărul locurilor în universităţi este mai mare decât numărul absolvenţilor de liceu.

 

 

 

 

2011-09-08

AM – Casa Autonomă Monopolului Statului (alcool + ţigări). Pe vremea aceea, de droguri se ocupa statul.

 

 

2011-09-05

Capitalele statelor ar trebui schimbate periodic. S-ar evita astfel mare parte din corupţie şi s-ar diminua efectul găştilor locale.

 

 

2011-08-28

Bucuria apare la atingerea unui obiectiv şi dispare în momentul următor. De aceea, orice bucurie este efemeră. Obiectivele sunt de două tipuri, după cum realizarea lor este imediată sau târzie, printr-un proiect eşalonat pe mai multe etape. Primele oferă prilejul unei singure bucurii. Cele din categoria a doua ne oferă câte o bucurie la atingerea fiecărei etape de pe traseul proiectului.

 

 

2011-08-26

Noi avem mari dispute pe probleme minore şi mici dispute pe probleme majore.

 

 

2011-08-20

Salutul reflectă situaţia socială a momentului:

- noroc – o societate prosperă, oamenii sunt activi şi îşi doresc să aibă succes în ceea ce întreprind;

- sănătate – societatea este potrivnică, oamenii îşi doresc să fie sănătoşi, pentru a depăşi momentul, cu speranţa că, în viitor, va fi mai bine;

- Doamne-ajută – doar Dumnezeu ne-ar mai putea salva; societatea este în colaps.

 

 

2011-08-11

O limbă dezvoltată este una care poate să redea idei complexe într-un mod inteligibil de către orice persoană cu un grad mediu de cultură. Literatura serioasă este cea care dezvoltă limba. De aceea, literatura facilă nu are valoare din punct de vedere cultural. Ea nu este cultură.

 

 

2011-08-11

Când eram tânăr, mă grăbeam, deşi aveam toată viaţa înainte. Acum, că timpul ce mi-a rămas de trăit s-a restrâns, am învăţat să am răbdare.

 

 

2011-08-04

Între eseist/filosof şi romancier există o diferenţă de abordare:

-         eseistul sintetizează idei pe baza evenimentelor;

-         romancierul exemplifică idei prin evenimente, amplificând textul.

 

 

2011-08-04

Primii ani petrecuţi în timpul regimului comunist m-au învăţat că trebuie să-mi apăr fiinţa spirituală. Ceilalţi ani – şi au fost mulţi – m-au antrenat.

 

 

2011-08-04

Unii fac cultură, alţii se folosesc de cultură. Am cumpăra o carte cu 45 de lei, al cărei cost de producţie nu poate depăşi 3 lei.

 

 

2011-08-03

Despre Marx se ştie că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în „British Journal of Dermatology” şi preluat de „The Times” în toamna anului 2007).

 

 

2011-07-31

O adolescentă nu are viitor; ea va deveni o babă, evident, cu condiţia să trăiască suficient. Dacă tot se transformă, e bine s-o facă frumos. Şansa ei stă în devenire, nu în stagnare.

 

 

2011-07-31

Noica a declarat că l-a ascultat pe Heidegger de două ori, la interval de doi ani şi a constatat că acesta se repeta. Întrebându-i pe cei ce l-au ascultat mai des, aceştia au declarat că, pentru ei, nu se repeta.

Trag concluzia că înţelegerea lui Noica era superficială, nu sesiza nuanţele profunde. Probabil limba era de vină.

 

 

 

2011-07-31

Constantin Noica, Jurnal filozofic, pagina 79: „Cineva se plânge că e ofensat. Nu poate suporta ofensa. Semn rău pentru el. Ar trebui să nu poată suporta lauda. Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.

 

 

 

2011-07-31

Trăiesc în România. Şi vecinul meu trăieşte în România. Şi totuşi, eu şi vecinul meu trăim în două lumi foarte deferite. Există a România a tuturor. Care este aceea?

 

 

 

2011-07-31

Libertatea de a cugeta. Un nonsens! Orice om e liber să cugete. Să-ţi exprimi opiniile este cu totul altceva.

 

 

2011-07-31

Am aflat o vorbă profund românească: „Banul te neodihnişte”. Cât de mult îi place românului odihna!

 

 

2011-07-30

Raţionalismului francezilor a condus Franţa la Revoluţie. Astăzi, raţiunea ne îndeamnă la cumpătare. Care e raţiunea raţionalismului?

 

 

2011-07-30

Plecând de la ideea că omul e o „fiinţă căzută şi mărginită”, în timp ce Dumnezeu este fiinţă nemărginită, Descartes se întreabă retoric „Cum aş avea-o altfel de la mine, din nemărginirea mea?” Se refera la ideea unui Dumnezeu nemărginit şi crede că, astfel, a şi făcut demonstraţia existenţei sale. Un răspuns simplu este acela că omul nu este o fiinţă mărginită şi că – dimpotrivă – este într-o continuă evoluţie, deci este nemărginit. Că nu va cunoaşte totul este foarte adevărat, dar asta-i altceva. Abia dacă ar exista un „Tot”, acesta ar fi el însuşi mărginit, iar cunoaşterea lui ar face din cunoscător o fiinţă mărginită. Până atunci însă, omul este o fiinţă nemărginită şi are multe şanse să rămână aşa, „Totul” fiind infinit.

 

 

 

2011-07-18

În vecinătatea unui stat prosper, vecinii îşi doresc să facă şi ei parte din acel stat, chiar dacă – din motive patriotice sau politice – luptă pentru independenţă. Este suficient să mă gândesc că orice român ar dori ca România să facă parte din U.S.A., deşi nu suntem vecini. Este explicabil că dacii şi-au însuşit cu plăcere şi interes limba latină şi s-au bucurat de avantajele de a fi „ocupaţi”. Să nu confundăm ocupaţia barbară, cu una civilizatoare. Pe de altă parte, mulţi soldaţi romani au rămas în Dacia. Nu este deci vorba despre o ocupaţie de o sută şi ceva de ani, ci de plantarea unui răsad de latinitate, care – între timp – a crescut.

 

 

2011-07-17

Am primit pe Internet o recenzie laudativă a uneia dintre cărţile mele în limba engleză. Am trimis acest text corespondenţilor mei. Toţi străinii m-au felicitat. Unii, poate că numai formal, dar au făcut-o. Românii, în schimb, nu au răspuns deloc. Nici unul!

 

 

2011-07-17

În timp ce Transilvania a fost lăsată la discreţia ungurilor, Bucovina a fost administrată direct de către austrieci. De aici diferenţa. Bucovina a produs intelectuali. Transilvania prune pentru palincă.

 

 

2011-07-16

Valoarea estetică a sculpturilor greceşti a crescut după ce şi-au pierdut culorile. Bine ar fi să se întâmple la fel şi cu unele tablouri.

 

 

 

 

2011-07-16

Instituţiile de stat favorizează prostia. Proştii se unesc şi se susţin reciproc. Birocraţia se amplifică. Corupţia prinde rădăcini tot mai adânci.

 

 

 

2011-06-27

Confundăm religiile cu legendele cu care au fost ulterior îmbrăcate. Cu adevărat interesantă ar fi istoria apariţiei lor. Dacă religia ar fi imanentă omului, cum omul se trage din maimuţă, ar trebui să admitem că ea este imanentă si maimuţelor. Cum nimeni nu va îmbrăţişa această ipoteză, suntem obligaţi să ne gândim la un moment anume al apariţiei religiei. Este de aşteptat ca susţinătorii religiei să-şi dorească probe prin care să se confirme o datare cât mai îndepărtată, motiv pentru care unii savanţii o caută şi la oamenii primitivi. Avem însă la dispoziţie o cale mult mai bună: studiul serios al apariţiei unor religii recente, pentru care avem probe, documente şi tot ce trebuie pentru o elucidare completă. Odată stabilit modul în care acestea au apărut, nu ne rămâne decât să extrapolăm logica la societăţile anterioare. Pentru asta trebuie să depistăm logica apariţiei religiilor studiate, a „filosofiei” lor, a mesajului către populaţie, a paradigmei ce stă la baza construcţiei şi nu a legendelor în care a fost ulterior îmbrăcată.

 

 

2011-06-27

Când împăratul Constantin cel Mare a iniţiat primul consiliu ecumenic, cel de la Nicća, episcopia din Roma era printre cele mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia şi Tracia erau cele mai importante. Dintre participanţi, se cuvin menţionaţi Alexander din Alexandria, Eustatiul din Antiohia, Macarius din Ierusalim, Pafnutiu din Theba, Potamon din Herclea, Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Caesarea, Nicolas din Myra sau Aristakes din Armenia. Din Italia a participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă.

 

 

2011-06-26

Primii mitropoliţi ai Rusiei au fost greci. Abia în 1441 a fost numit primul mitropolit rus.

 

 

Educaţia copiilor

Un fost chelner, avansat director la intervenţia unui politruc (amator de pahar), şi-a dat copilul la liceul de artă. Vezi Doamne, devenise intelectual şi copilul lui era musai să aibă o carieră deosebită. Cum însă copilul nu avea asemenea înclinaţii, a devenit un cabotin infatuat.

 

 

2011-06-26

Cad mort de sete alături de fântână” (Je meurs de soif auprčs de la fontaine) – tema dată de ducele Charles d’Orléans la concursul de poezie din 1458, câştigat de François Villon.

Ducele Charles d’Orléans sponsoriza arta şi poezia din dragoste pentru cultură şi nu din interes, ca majoritatea celor de azi. El însuşi era un poet. Avea însă bunul simţ să recunoască superioritatea altora, pentru că iubea poezia cu adevărat.

François Villon ne este cunoscut datorită ducelui Charles d’Orléans. Firi asemenea lui Villon există şi azi. Majoritatea rămân necunoscuţi, pentru că nu şi-au aflat protectorul. Cine este Charles d’Orléans al zilelor noastre ? Poate lui Gigi Becali să-i vină ideea.

 

 

Vorbind despre sisteme

Între balenă şi rechin pare să fie o asemănătoare mai puternică decât între balenă şi şoarece. Asta dacă nu avem în vedere clasificarea speciilor după Linné, conform căreia balena şi şoarecele sunt mamifere (vivipare), în timp ce rechinul este peşte (ovipar). (Exemplificarea nu-mi aparţine) Desigur, Linné ar fi putut să găsească şi alte criterii. Nu sunt biolog şi nu am nici cea mai vagă intenţie de a propune un alt sistem de clasificare, aşa că nu-mi rămâne decât să-i acreditez pe specialişti cu prezumţia de profesionalism. Ce vreau eu să spun acum este doar că ar trebui să fim mai circumspecţi cu noi înşine, atunci când dorim să impunem altora criteriile noastre. Oricum, ei nu le vor accepta decât în urma unui dialog, care dialog . . .

 

 

2011-06-19

Îmi pun de multe ori întrebarea cum aş fi reacţionat eu dacă aş fi fost matur în diferite perioade din trecut. Spre exemplu în perioada 1944-1950. Am în faţă imaginea unor persoane ce se aflau atunci la maturitate şi care au reacţionat în diferite moduri, pozitive sa negative, aşa cum le văd eu astăzi. Unii s-au comportat eroic, alţii au fost laşi.

În ceea ce mă priveşte, calităţi de erou nu cred că am şi laş îmi place să cred că nu sunt. De altfel, nici postura de erou nu-mi surâde foarte tare, fiindcă eroul este un fel de kamikadze, iar aceştia sunt persoane ce se lasă îndoctrinate, ceea ce denotă o dotare intelectuală precară. Am rezistat îndoctrinării comuniste aproape jumătate de secol, aşa că mă pot considera imun din acest punct de vedere. De altfel, am o tendinţă nativă de a discută orice afirmaţie, iar intenţiile de îndoctrinare de orice fel le miros de la mare distanţă. Deşi nu-mi place, cârcotaş este un termen mai aproape de firea mea.

Deci, între cele două extreme – erou sau laş - dacă aş fi fost în locul adulţilor din anii 1944-50, eu cum aş fi procedat? Îmi place să cred că sunt o persoană care, înainte de a trece la acţiune, gândeşte ceea ce face. Există deci riscul să mă apropii de oportunism. Oricum, sună mai bine decât laş sau prost. Analizându-mi puţin trecutul, trebuie să recunosc faptul că nu am fost un descurcăreţ. Oportunistul, deşi este un personaj negativ, se pare că îmi este superior. Nefiind de nici-de-unele, constat că nici nu pot preciza cum anume aş fi procedat. Întrebarea rămâne una retorică, ce probabil că ar trebui să şi-o pună fiecare şi mai ales tineretul de azi, ce – din ignoranţă - aruncă cu nonşalanţă anatema.

 

 

 

2011-06-13

Dacă Marx a fost filosof, atunci a fost primul care a construit o doctrină bazată pe ură şi crimă.

 

 

 

2011-06-13

Cu ceva timp în urmă, am fost solicitat să vorbesc la vernisajul expoziţiei unui pictor, pe care îl cunoşteam mai demult. Speech-ul meu a plăcut mult unora, dar nu tuturor. Aş zice că doar unei minorităţi. Mult mai gustat a fost cel al celuilalt vorbitor, deşi – spre deosebire de mine – nu a făcut nici o referire la tablourile expuse pe simeze şi, în plus, a ţinut să precizeze nivelul modest de şcolarizare oficială a expozantului. A făcut-o bineînţeles, discret, vorbind mai mult despre personalitatea celui cu al cărui nume fusese botezată „Şcoala populară de artă” frecventată în tinereţe de către pictor. Neînţelegând subtilitatea, majoritatea ascultătorilor a apreciat retorica de circumstanţă, rostită cu emfază.

 

 

2011-06-10

În fiecare dintre noi există un Apollo, dar şi un Dionysos. Cum pacea între cei doi nu este posibilă, armistiţiul este cel ce ne asigură mediocritatea. Încălcarea temporara a armistiţiului îi face pe unii să strălucească. Temporar!

 

 

2011-06-12

Putem fi vinovaţi sau nevinovaţi în anumite situaţii concrete. Ca la tribunal. Pretenţia de a fi nevinovaţi în general, cu alte cuvinte, de a nu fi greşit niciodată, este însă mai gravă decât orice vinovăţie întâmplătoare, mai ales atunci când e făcută fără voie, pentru că, înainte de a fi vinovat sau nevinovat, se află starea de spirit, orientată către a face bine sau rău. Cine îşi propune să fie nevinovat înseamnă că, mai întâi, a gândit răul şi apoi s-a abţinut să-l facă. Celor bine intenţionaţi nici nu le-a trecut prin cap ideea că ar putea face rău.

 

 

2011-06-12

Don Juan a fost creat de către bărbaţi. Cu ce scop? Se pare că nu a avut un scop, dar a avut o cauză: invidia. S-a scris mult despre el. Nu ştiu de ce femeile nu s-au pronunţat în această privinţă. Poeţii iubirii sunt tot bărbaţi. Cele câteva poetese ale iubirii nu echilibrează balanţa. Asta nu înseamnă că ele nu iubesc. Dimpotrivă. În optica bărbaţilor îl iubesc chiar pe Don Juan, ceea ce este – evident – o infatuare masculină. Dar, dacă despre toate astea ar fi scris femeile? Dona Juanita. Ah, o desfrânată, ar fi ripostat bărbaţii. Întrebarea este cum ar privi femeile subiectul, pentru că, în fond, şi Don Juan este tot un desfrânat. Despre el însă s-au scris opere. Vreau o operă cu Dona Juanita, scrisă şi compusă de către femei. Sau, mai bine, nu!

 

 

 

2011-06-10

Afirmaţia lui Pascal cum că omul ar fi o trestie gânditoare este de bine sau de rău? Cred că, într-o primă aproximaţie, a fost de rău. El se gândise că, la fel ca trestia, omul se înclină după cum bate vântul, ceea ce dovedeşte o gravă lipsă de caracter. Ulterior, a încercat să îndulcească afirmaţia şi a strecurat cuvântul „gânditoare”. Nu ştiu unde a văzut el o trestie gânditoare. Poate a vrut să spună că omul gândeşte cât o trestie. Ar fi bine; ar fi făcut mai puţine rele pe pământ.

 

 

 

2011-06-07

Raţiunea este previzibilă. De aceea poate fi contracarată de către cei ce au interesul s-o facă.

Patima este imprevizibilă. Uneori are succes tocmai datorită surprizei ce o provoacă. De aceea e bine să ştim că, în cotloane ascunse, ea stă la pândă.

 

 

 

2011-06-05

Dintre toate dulciurile, dulceaţa de cireşe amare le bate pe toate.

 

 

2011-05-30

Fetiţele se dau în leagăn, în timp ce băieţii joacă fotbal. Fetele se joacă câte două, în timp ce băieţii formează echipe.

Cum pot fi egale două entităţi atât de diferite?

 

 

2011-05-29

Adevărul? Nu se găseşte pe piaţă. Nu se mai fabrică demult. A fost scos din fabricaţie.

 

 

2011-05-22

Omul cugetă doar dacă are o nemulţumire.

 

 

2011-05-16

Deşi grecoaicele sunt cam urâţele, sculptorii antichităţii au creat modelul ideal al frumuseţii europene.

 

 

2011-05-13

Un coleg de serviciu, povestea că, pe când era student la Facultatea de Cibernetică Economică de la Academia de Studii Economice, li s-a predat o metodă de programare a producţiei preconizată de mine şi publicată în 1974 în revista Academiei „Studii şi Cercetări de Calcul Economic şi Cibernetică Economică”. În această metodă, intervalul de timp pentru care se efectua programarea era împărţit în subdiviziuni, pe care eu le-am denumit „tacte”. La un moment dat, profesorul întreabă pe o studentă: „Ce este tactul?”. Studenta, probabil cu un auz mai slab a înţeles „tat’tu”, adică „tatăl tău”, şi a răspuns: „Şef de gară”. Poanta făcuse carieră la vremea ei printre studenţi.

 

 

2011-05-05

Karl Bühler, menţionat de Karl R. Popper în „Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte” (Editura Trei, pagina 110), avansează ideea existenţei a trei funcţii lingvistice: expresivă, comunicativă şi descriptivă. Pe primele două le consideră inferioare, în timp ce a treia ar fi superioară. La acestea, Popper adaugă una: funcţia argumentativă sau critică, evident superioară, caracteristică minţii umane. În opinia lui, cele patru funcţii sunt considerate etape ale evoluţiei limbajului.

Eu consider că funcţia expresivă, de exprimare a unei surprize, nu este prima şi nu are legătură cu limbajul. Funcţia comunicativă a fost prima, având tocmai scopul comunicării. Funcţia descriptivă, prezentată de Bühler ca aparţinând oamenilor şi inventată în scopul coordonării unor acţiuni comune mai complexe, este totuşi prezentă şi la animalele care vânează în grup. Funcţia argumentativă sau critică, introdusă de Popper, se compune, de fapt, din două: cea argumentativă, de convingere, şi cea critică, apărută din dorinţa de a îmbunătăţi metoda propusă.

 

 

2011-04-30

Mă gândesc acum la una dintre ultimele cărţi, pe care le-am răsfoit înainte de a pleca în Grecia. Este vorba despre „Cărţile care ne-au făcut oameni”, a lui Dan C. Mihăilescu. Este o primă impresie, pentru că – recunosc, doar am spicuit-o. Cu excepţia lui Andrei Pleşu, singurul sincer, declaraţiile celorlalţi sunt superficiale şi auto-măgulitoare. Mă tem că unii dintre cei ce se laudă că au citit filosofie profundă în adolescenţă nu au înţeles-o nici ca adulţi. Este adevărat că persoanele chestionate sunt colegi de breaslă ai autorului. (Sper că nu sunt singurii pe care îi consideră oameni importanţi.)

Adevărul este că, începând cu poveştile pentru copii şi continuând cu cele pentru adolescenţi (romane de amor de „crapă şi spada” şi de multe alte feluri), toate contribuie decisiv la formarea caracterelor. Dacă în poveştile chinezeşti, spre exemplu, flăcăul, devenit erou, după ce gustă gloria la înaltele curţi, se retrage într-un loc liniştit, izolat de intrigi, unde trăieşte până la adânci bătrâneţi împreună cu proaspăta şi frumoasă lui soţie, ei bine, în Europa occidentală, dimpotrivă, este cultivat spiritul cavalerului medieval în slujba cuiva, precum „cavalerii mesei rotunde” ai lui Arthur, sau patriotismul unui Roland în slujba Franţei. La adolescenţă, cu sau fără voia părinţilor şi a profesorilor, băieţii vor citi cărţi de aventuri, în timp ce fetele vor prefera romane de dragoste. Deşi pot exista cărţi bune şi în aceste domenii profesorii nu fac asemenea recomandări, ceea ce este o greşeală. Copii trebuie îndrumaţi în ceea ce fac şi nu în ceea ce doresc adulţii să facă. La vremea copilăriei mele, erau la modă „Colecţia celor 15 lei”, „Aventurile submarinului DOX” şi altele. Ce-i drept, nu erau cele mai instructive cărţi şi, mai ales, erau foarte prost traduse, cu aproape toate verbele la perfectul simplu, dar vina era doar a traducătorilor, grămătici fără vocaţie, care nu înţeleseseră că traducerea trebuie să redea sensul şi nu forma frazelor. Oricum rolul educativ al unor asemenea cărţi era de preferat unora dintre recomandările didactice, din care dau acum doar două exemple: „Contele de Monte Cristo”, având ca morală răzbunarea, sau „Tartarin din Tarascon”, la vremea lui un pamflet politic, al cărui sens este astăzi ne-decelabil, dar recomandată copiilor, poate că ei vor găsi cartea amuzantă. Ei bine, am verificat, este etichetată ca fiind doar ridicolă, chiar stupidă.

Îmi amintesc de un cunoscut, căruia i-am devenit antipatic după ce scrisesem într-o carte „Spune-mi ce ai citit în adolescenţă şi îţi spun cine eşti”. El, în mod evident, nu era deloc mândru de lecturile lui, deşi – într-o vreme – regimul trecut îl înregimentase ca „om de cultură”, dar tocmai lecturile îl trădau. Altfel, era un om simpatic.

Ne plângem că tinerii de azi sunt ne-educaţi, dar însuşi termenul ne indică vinovaţii: cei ce ar fi trebuit să-i educe. Se poate şi mai rău: dacă la baza lecturilor stă doar etica celor 3 muşchetari, adică fidelitatea faţă de rege, regină, sau cardinal, atunci nu ne miră că – adaptând în epocă aceeaşi etică – găsim persoane fidele cuplului Ceauşescu (mai ales că ea avea un nume atât de frumos), sau mogulilor de azi.

Pentru orice tânăr cu un minimum de inteligenţă, este clar că trebuie să-şi caute modelele în altă parte decât în literatura recomandată de profesori. Unde? Ei, asta e cu adevărat o întrebare! Se pare că acum, ca şi atunci când am terminat eu liceul (1954), alegerea profesiunii se pune în termeni diferiţi decât cei din literatură. Atunci, erau solicitate domeniile fără implicaţii politice, ca medicina sau ingineria, în timp ce acum, sunt preferate cele ce permit emigrarea, au căutare în străinătate. Asta în ceea ce îi priveşte pe cei cât de cât educaţi. Ceilalţi caută cea mai uşoară cale de a obţine o diplomă, fiindcă, pentru ei, doar asta contează. Domeniul nu are importanţă.

Mentalitatea, formată în copilărie şi adolescenţă prin poveşti şi lecturi, este – sau ar trebui să fie - în acord cu spaţiu şi timpul. Epoca noastră este radical diferită de cea de ieri. România de azi nu mai este identică cu cea de la începutul secolului trecut, când raza de informare a ţăranului român era de o zi-căruţă. În plus, societatea se democratizează, chiar dacă nu tocmai cum trebuie, iar o societate democratică reclamă altă atitudine din partea cetăţeanului. Faptul că românii nu au încă deprinderi cu adevărat democratice este o consecinţă a lipsei lor de instruire, a lipsei unor lecturi adecvate acestui tip de organizare socială. În aceste condiţii, tinerii se orientează după aparenţe, tocmai pentru că le lipsesc criteriile de evaluare corecte, ce ar fi trebuit să şi le fi însuşit prin lecturi.

Este tineretul de vină? Categoric nu! De vină sunt manualele şcolare şi cei care le-au conceput.

Apropo de manuale şcolare! Atunci când eu am scos prima mea carte (1999), manualele şcolare de dimensiuni asemănătoare costau de două până la cinci ori mai mult, deşi erau subvenţionate şi tipărite în mult mai multe exemplare, deci la un cost de producere mult mai mic. După această escrocherie mai mult decât evidentă, ce putem spune despre persoanele implicate în educaţie? Şi atunci, de ce ne mirăm?

 

 

2011-04-18

Ţările subdezvoltate nu se pot dezvolta decât în condiţii de dictatură. În consecinţă, evoluţia şi sensul ei – pozitiv sau negativ – depinde de calităţile şi bunele - sau mai puţin bunele – intenţii ale celor aflaţi la cârmă.

 

 

2011-03-21

„Mens sana in corpore sano”. De fapt, e invers. Capul sănătos ţine corpul sănătos. Ne năştem sănătoşi; greşelile capului ne îmbolnăvesc.

 

 

2011-03-22

Atunci când – citind o carte bună – eşti nerăbdător să afli deznodământul, e bine să te opreşti din citit, pentru a-l relua altă dată, cu curiozitatea mai stăpânită. Asta pentru că valoarea oricărei cărţi bune nu stă în poveste, ci în subtilităţile strecurate de către autor printre rânduri, sub pretextul poveştii. Alergând după deznodământ, pierzi tocmai esenţa, adică mesajul pe care autorul l-a îmbrăcat într-o haină atrăgătoare. Asta dacă ai în mână o carte cu adevărat bună.

 

 

 „Ştiinţa” literaturii

Literatura a eliminat ştiinţele din sfera ei, considerându-le nedemne de spiritul ei „umanist”. Acum, încercă să devină ea însăşi o ştiinţă. Dacă reuşeşte, înseamnă că va trebui să se elimine pe ea însăşi, ceea ce ar fi cu adevărat un gest demn de ifosele susţinătorilor acestei idei.

 

 

2011-03-12

Reproducerea vişinilor nu se face prin sâmburele vişinelor, nici măcar prin vişine, ci prin florile de vişin. Acolo se întâlnesc cele două sexe şi – poate – şi dragostea lor, pe care noi nu o vom înţelege niciodată, din moment ce nu ne-o explicăm nici pe a noastră.

 

 

2011-03-12

Noi nu avem o explicaţie convingătoare a apariţiei  vieţii şi chiar a existenţei noastre. În consecinţă, în lumina filosofiei materialiste – care explica tot – noi nici nu existăm.

 

 

2011-03-12

Spre deosebire de arta plastică, muzica nu poate fi „privită” global, precum un tablou, ci doar secvenţial. Ea se trăieşte.

 

 

2011-03-12

„Şi câinii se pot îmbolnăvi de astenie nervoasă, dacă li se creează condiţii omeneşti de viaţă.” Este, evident, o glumă. În schimb, „Omul poate îmbolnăvi de astenie nervoasă chiar şi un câine”. Este, din păcate un adevăr. Cu mai mulţi ani în urmă, vizavi de blocul în care tocmai mă mutasem, unul abia construit, se afla o casă, locuită de către o familie în vârstă, ce ţinea un câine. Pentru a nu strica cele câteva straturi de zarzavat, libertatea lui de mişcare era limitată la un ţarc de 2 x 1,5 metri. Necazul nostru, al locatarilor blocului, era faptul că, în timpul nopţii, acest câine scotea la fiecare 30 de secunde un sunet jalnic, mai mult un scheunat decât lătrat, exprimând starea lui sufletească şi nimic altceva. În timpul zilei dormea. Proprietarilor, probabil cu auzul mai slab, nu le-a păsat de necazurile provocate nouă, celor din bloc. După câtva timp, câinele a murit, probabil otrăvit de cineva, fiindcă nopţile noastre deveniseră sinistre. După câteva zile, au primit de la copiii lor un alt câine tânăr, altă rasă. Cred că era un ciobănesc german, de genul celor folosiţi de către poliţie. (Ginerele lor era poliţist.) Câţiva ani a fost bine. De câtva timp însă, câinele a început să aibă aceleaşi reacţii. Are un alt timbru, viguros încă, activ în timpul zilei. Noaptea tace. Nu ştiu încă pentru cât timp. Este evident că evoluţia lui este aceeaşi, indusă de aceleaşi condiţii.

Îmi amintesc acum de un alt caz, pe când locuiam într-un alt bloc. Nu era un câine, ci un copil. Într-o vară, în fiecare dimineaţă, o vecină de la o altă scară îşi aşeza copilul de sub un an pe o pătură pe peluza din spatele blocului. Îl lăsa acolo, fără nici o supraveghere. Ce-i drept, nu exista nici un pericol pentru copil. Spaţiul era aproape închis. Copilul scâncea, asemenea câinelui despre care vorbeam, cam tot la 30 de secunde. Singura diferenţă era sunetul: ceva ce, poate, ar fi vrut să semene cu „mama”, dar încă nu era suficient de articulat.

Cu resursele mele intelectuale, mă declar incapabil să comentez pe această temă. Subiectul rămâne deci deschis.

 

 

2011-03-12

Toţi supraponderalii doresc să slăbească. De aceea, întrebarea lor este: „Ce să mănânc, pentru ca să slăbesc?”. E de râs, nu? Nu râdeţi! Cu toţii facem la fel, aproape de fiecare dată când constatăm că ceva nu funcţionează cum ar trebui: comitem o nouă eroare, în loc s-o eliminăm pe cea fundamentală.

 

 

2011-03-12

Panem et circensens” avea semnificaţia „pâine şi jocuri” şi nu „pâine şi circ”. E drept că era vorba despre jocurile de la circ, pentru că acolo se organizau, dar nu trebuie confundat scopul cu locul.

 

 

2011-02-12

Cei din trecut, dacă ştiau să scrie şi să citească, erau consideraţi savanţi. Le atribuim şi astăzi această etichetă. Dar ştiinţa de carte era pentru ei doar o chestiune de educaţie. Nu rezultă de aici că ar fi fost şi foarte deştepţi.

Reciproca este şi mai evidentă: dacă majoritatea oamenilor sunt astăzi ştiutori de carte, nu înseamnă că sunt savanţi.

 

 

2011-03-05

Verigheta simbolizează lanţul cu care fusese legat Prometeu de stânca muntelui. El a fost obligat de către Zeus să poarte aşa ceva după eliberare, ca semn al pedepsei primite.

Ea simbolizează faptul că eşti legat, chiar dacă nu de o stâncă.

 

 

2011-02-09

O cruciuliţă atârnată de gât are menirea să atragă atenţia asupra zonei învecinate. Credinţa adevărată nu necesită asemenea etalări.

 

 

2011-02-07

Limba se transmite nu numai direct, prin vorbitorii ei, ci şi prin cultură. Astfel, în limba română au pătruns cuvinte franceze şi pătrund astăzi cele englezeşti, deşi nu ne-au invadat nici francezii şi nici englezii (din nefericire).

 

 

2011-02-07

Răufăcătorul este, într-o oarecare măsură, sinucigaş, fiindcă trebuie să-şi ascundă o parte a identităţii. Ca fiinţă socială, el nu mai este pe deplin integrat în societate, deci îşi omoară o parte a fiinţei sale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu impostorul. M-am gândit de multe ori la unii dintre foştii mei directori. Unul ştiu că a murit beţiv, soluţie extremă pentru el, prin care spera să-şi uite eşecul în viaţa reală.

 

 

2011-01-26

Atunci când două persoane discută un subiect incitant,  există riscul să se certe. Când însă cei doi vorbesc în paralel – ceea ce se întâmplă frecvent în şuete feminine – nu numai că nu se ceartă, dar între parteneri se stabileşte un puternic sentiment de prietenie, bazat pe plăcerea confesiunii reciproce, deşi nici unul nu ascultă pledoaria celuilalt, ci doar o suportă ca o pauză a propriei sale dizertaţii.

 

 

2011-01-18

În greacă, leftá înseamnă bani; lefteriá înseamnă libertate. Deci eşti liber dacă ai bani.

În limba română, a fi lefter înseamnă a nu avea bani. Iată adevărata libertate!

 

 

2011-01-14

În prezent, pictori ruşi, cu o solidă educaţie artistică obţinută în Rusia, se declară şcoliţi la câte un colegiu mai mult sau mai puţin obscur din Occident, pentru a avea succes comercial pe piaţa artistică occidentală.

 

 

2010-12-26

Moştenirea culturală se perpetuează prin capilaritate?

 

 

2010-12-26

Relatările celor în vârstă sunt privite de către tineri cu suspiciune, par cicălitoare, repetitive şi, de aceea, nici nu sunt ascultate sau citite. Este altceva dacă aceeaşi idei sunt spuse/scrise de către un tânăr. Fiecărei generaţii trebuie să i se vorbească pe limba ei şi de către cei pe care ea îi acceptă ca mentori sau formatori de opinie.

 

 

2010-12-19

Înainte de 1989 eram optimişti, fiindcă exista o cauză a neîmplinirilor noastre şi, implicit, speranţa că, odată cu dispariţia cauzei, vom fi mai puţin nefericiţi. După 1989, deci după dispariţia cauzei, ne-a dispărut şi optimismul. Cauza era alta.

 

 

2010-12-12

Un roman autobiografic este un fel de striptis sufletesc.

 

 

2010-12-11

Când eram copil, gândeam că persoanele ce depăşesc 70 de ani au o vârstă aproape matusalemică. Oricum, 969 de ani era o exagerare, aşa ca eu o adaptasem la epoca noastră. S-a întâmplat însă ca, între timp, să depăşesc eu însumi această vârstă (70, nu 969), şi să constat că, din punctul meu  de vedere, nu sunt suficient de „copt”, în timp ce, din alte puncte de vedere, aş fi căzut în „mintea copiilor”. (Copii nu am şi o copie a mea n-o recomand nimănui.) Făcând acum o statistică, în îndelungata mea activitate, constat că am schimbat 13 directori. Şi aici părerile sunt împărţite: după unii, ghinionul ar fi a fost al lor, în timp ce, după alţii, ar fi fost al meu. Asta se întâmpla în timpul „epocii de aur”. Recunosc că, de fapt, eu nu am schimbat nici un director. Pe primii, i-am „schimbat”, mutându-mă eu însumi de la o întreprindere la alta (de-ale tinereţii valuri/speranţe).  Cu timpul, devenind mai înţelept (un fel de a mă auto-gratula), am rămas pe loc, aşteptând să-i schimbe alţii, ceea ce nu întârzia să se întâmple. Din nefericire, asta  a fost singura schimbare, până să ies la pensie.

 

 

2010-12-11

Uneori, sunt întrebat cum şi când scriu. Evident, eschivez răspunsul. Adevărul este că cele mai bune idei îmi vin în timpul mesei, la desert, dacă masa a fost înnobilată cu un vin de bună calitate. (Vinul prost produce doar cultură contemporană) Regretul meu este că, de obicei, nu notez aceste idei, iar – dacă le notez – atunci când le citesc, nu-mi amintesc ce am notat.

 

 

2010-12-05

A nins toată noaptea. Dimineaţa s-a oprit. Un strat gros de zăpadă le-a permis copiilor să se arunce în ea, după ce se lansau dintr-un leagăn. Era o veselie greu de descris. Bucuria lor însă n-a ţinut mult, fiindcă zăpada s-a tasat repede şi aterizarea pe teren tare nu mai era o plăcere. Cei mai mici abia au aşteptat să plece cei mai mari, pentru ca să se arunce şi ei. Mare le-a fost nedumerire, fiindcă nu pricepeau de ce se bucuraseră predecesorii pentru nişte căzături destul de dureroase.

Mi-am amintit acum de o altă cădere masivă de zăpadă, în primăvara anului trecut. Atunci a fost o zăpadă umedă, ce s-a depus masiv pe crengile copacilor. La gara din Timişul de Sus există câţiva pini ornamentali, foarte frumoşi. Încă mai există, graţiei puterii de vindecare a naturii. Greutatea zăpezii rupsese cea mai mare parte din crengi, fiindcă nimeni din personalul gării nu s-a învrednicit s-o scuture la timp. Acum, pinii şi-au revenit, deşi nu mai sunt la fel de frumoşi ca înainte.

 

 

2010-11-28

După ce l-a făcut pe Om şi i-a plăcut, Dumnezeu s-a gândit la un mijloc de multiplicare a creaţiei sale, şi a conceput femeia. Masculul este deci modelul ce trebuia reprodus.

Deoarece, prin multiplicare, rezultatele sunt variabile, legile naturii cer să existe o selecţie a celor mai reuşite exemplare. Pentru asta însă, ar trebui să existe un selecţioner. Ei bine, omul, în infatuarea lui, vrea s-o facă el însuşi. Rezultatele se văd.

 

 

2010-11-02

Winston Churchill: „Succesul este abilitatea e a trece de la un eşec la altul fără să-ţi pierzi entuziasmul”. Este exact ceea ce lui i-a ieşit cel mai bine.

 

 

2010-11-02

Universităţile umaniste pregătesc cu precădere profesori de liceu. Unii dintre ei devin profesori universitari, cercetători, specialişti în domeniul ales: matematică, chimie, filologie etc. Foarte puţini! Cei mai mulţi rămân la cunoştinţele necesare catedrei. Cu toate acestea, ei se consideră profesionişti şi Doamne-fereşte să-i contrazici. Au o singură scuză: în faţa copiilor, profesorul trebuie să pară un mic Dumnezeu.

 

 

2010-11-02

Oamenii sunt duplicitari: una gândesc şi alta fac. Românul este triplicitar: una gândeşte, alta spune şi nu face nimic.

 

 

2010-10-21

În Europa, speranţa de viaţă a femeilor este mai mare decât a bărbaţilor. Rezultă că ele se ramolesc mai târziu. Este, de aceea, greşit ca femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă, să iasă mai târziu.

Anomalia îşi găseşte explicaţia în trecut, când bărbatul întreţinea familia şi, de aceea, se căsătorea doar după ce situaţia lui materială îi permitea. Soţia, de regulă casnică, era cu câţiva ani mai tânără. Mai târziu, când unele femei au început să lucreze, s-a considerat nefiresc ca bărbatul să se pensioneze, devenind casnic, iar soţia să meargă la serviciu. Astăzi, când femeile sunt egale cu bărbaţii, situaţia a devenit anacronică, dar legile se schimbă mai greu.

O corecţie s-ar putea face dacă s-ar schimba mentalitatea şi, la căsătorie, mirele ar fi mai tânăr decât mireasa.

 

 

2010-10-20

Aseară, în locul concertului Filarmonicii, la care nu am fost fiindcă sunt răcit, am văzut o înregistrare pe DVD cu Otello. Cu toată interpretarea foarte bună, opera rămâne anostă: nici o arie remarcabilă; cvintete, cvartete, trio-uri sofisticat elaborate, dar fără strălucire. Doar în acompaniamentul orchestral îl recunoaştem pe Verdi, cel apreciat de toata lumea.

Se spune că el şi-a schimbat stilul în a doua parte a vieţii şi ar fi renunţat la arii în favoarea a ceea ce s-a numit „operă simfonică”. Unii specialişti consideră asta un progres. Cred că sursa unor asemenea explicaţii poate fi doar snobismul. Ba, am mai citit şi alegaţia că Verdi ar fi fost influenţat de Wagner, ceea ce mi se pare absurd; cum ar putea un talent ca Verdi să se lase influenţat de Wagner? Ideea „operei simfonice” este şi ea absurdă; în primul rând că arii există, dar sunt fade. Armonia componistică şi susţinerea orchestrală sunt, într-adevăr, remarcabile, dar ele sunt o constantă a operei lui Verdi, indiferent de perioadă.

Cred însă altceva: geniul lui Verdi a atins un vârf între 1850 şi 1853, când a compus Rigoletto, Il trovatore şi La Traviata. El însuşi a fost conştient că şi-a atins limita superioară, pe care nu o va mai putea depăşi, ca dovadă că se retrăsese. Operele ulterioare au fost compuse la comandă (Aida) sau la insistenţele prietenilor.

Este adevărat că, în operele de succes, el a preluat multe melodii din folclorul italian. Aceasta nu-i diminuează cu nimic meritul. Aproape toţi compozitorii au făcut-o. Dacă din Carmen de Bizet, spre exemplu, eliminăm ariile de inspiraţie folclorică nu mai rămâne aproape nimic. Ariile „inventate” de către compozitori sunt rare. Talentat este ce ştie ce să preia şi să creeze un ansamblu bine orchestrat.

 

 

2010-10-17

Dragostea pentru înţelepciune – definitorie pentru filosofie - presupune lipsa convingerii că am fi deja în posesia ei, din moment ce încă o căutăm.

 

 

2010-10-17

Afrodita a apărut din spuma mării, dar nu spuma a creat-o, ci marea, şi nu singură, ci fecundată de cer, prin penisul lui Uranus, aruncat de către Cronos, după ce i l-a tăiat. Cerul şi marea s-au cuplat deci pentru a crea un moment de frumuseţe. Un moment, ce a devenit simbolDin nefericire, efemeră precum spuma.

 

 

2010-10-10

Goana după aur din California (California Gold Rush; 18481855) nu a produs nici un bogătaş. Marile averi s-au făcut din tot felul de alte afaceri conexe.

 

 

2010-10-03

Majoritatea prizonierilor germani (şi nu numai), veniţi acasă după mulţi ani, nu erau aşteptaţi de către familii. Nici profesorul meu de Rezistenţa materialelor de la facultate, iar profesorului de Educaţie fizică din liceu, care fusese profesor la Iaşi, i s-a spus că postul lui este ocupat de altcineva şi nu-l pot ajuta.

 

 

2010-09-09

Oraşul Roman avea aeroport în timpul copilăriei mele. Nu mai are acum. Nici Braşovul.

 

 

2010-09-05

Am fost câteva zile la Sfântul Gheorghe Deltă să mă plimb pe canale, să mănânc peşte, să fac baie în mare şi să pictez. Am făcut două băi în mare şi restul la vânt (apa era prea rece). Am schiţat câteva tablouri, nu prea multe, tot din cauza vântului, care mi-ar fi transformat şevaletul în corabie cu pânze. M-am cazat la o gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo, pentru calitatea preparatelor din peşte. Cel mai bun a fost oul (de găină) prăjit ce ni-l dădea la micul dejun.

Cu siguranţă că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea localnicilor odată cu evoluţia localităţii merită însă atenţie şi despre asta vreau să vorbesc acum, mai ales pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general. Mă refer la cei rămaşi în sat, fiindcă majoritatea a plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuinţe părăsite.

Până nu demult, Delta Dunării era o ţintă turistică nu numai pentru pescarii amatori, ci şi pentru orăşenii dispuşi să renunţe pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar şi a unor festinuri pe bază de peşte, preparat „ca la el acasă” de către specialişti. Serviciile turistice – să le zicem aşa – erau oferite de către pescari, bucuroşi să câştige un ban în plus, dar şi din ospitalitate. Îmi amintesc de o excursie în Deltă, efectuată cu mulţi ani în urmă, când, un pescar, dintr-un sat izolat, din dorinţa de a ne oferi ceva deosebit, ne-a dat salam în loc de peşte. Sărmanul om, îl comandase de la oraş special pentru noi; vizita noastră îi fusese anunţată, iar el se străduise să ne primească cum putea mai bine. A fost cândva! Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate şi cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară. Explicaţia este evoluţia localităţilor, cu bunele şi cu relele ei.

Eu am ales satul Sfântul Gheorghe, care oferă în plus şi o plajă cu nisip fin la malul Mării Negre. Acest avantaj este şi un motivul evoluţiei mai rapide a localităţii, preconizată să devină în curând oraş. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt convins că, în viitor, va exista şosea asfaltată până la malul mării.

Unele lucruri m-au încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile şi – mai ales – una cu barca în rezervaţia de păsări. Desigur, imaginile se pot vedea şi la televizor, dar atunci când păşeşti, aşa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar şi prin găinaţ de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile, totul pare altfel. Chiar şi băile în mare, aşa puţine câte au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observaţie interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele marilor staţiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-şi bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu se practică, ceea ce dovedeşte că turiştii, adepţi ai acestui spaţiu, au alte concepţii.

Sursele dezvoltării localităţii sunt două: investiţii ale magnaţilor din marile oraşe şi încercările unor localnici de a-şi adapta casele necesităţilor turismului modern. Prima este benefică, chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în străinătate. A doua este însă discutabilă.

Faptul că oamenii se schimbă ar fi, teoretic, foarte  bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat este mentalitatea. Iată câteva mici exemple: un scaun de W.C. la şase dormitoare, care nu este dezinfectat niciodată, este mai puţin igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii au astăzi frigidere, peştele nu mai este proaspăt, ci din congelator; se prepară dimineaţa şi se încălzeşte pentru prânz şi cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură. Ciorba de peşte este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peşte şi se adaugă peste cea veche, pe tot parcursul sezonului. Festinul cu peşte „ca la el acasă” a devenit o amintire.

În trecut, pentru siguranţă, pescarii îşi luau vâslele acasă după o zi de muncă. Vâsla era o prelungire a braţului lor şi nu riscau să le fie furată. Acum au bărci cu motor. Motorul este mai greu însă şi ar fi incomod să-l ducă în spate. Ca urmare, au apărut hoţii de motoare. Dacă o pereche de vâsle nu costa mare lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un motiv de condamnare a societăţii moderne. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă oamenii ar fi cooperat şi ar fi amenajat un spaţiu păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boscheţi, în zone întunecoase, sunt pradă uşoară, iar recuperarea motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă poliţia veghează doar asupra intereselor statului, nu şi ale oamenilor.

Evoluţia pare a fi un joc cu suma nulă; ce se câştigă într-o parte se pierde în altă parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost.

Ar fi putut să nu se întâmple aşa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat prima într-una favorabilă progresului. A intervenit însă rapacitatea. Şi nu numai rapacitatea, ci pur şi simplu neadaptarea la schimbare. Ar fi fost cu mult mai bine dacă, în loc să se repeadă la câştiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluţiilor optime etc. Investiţiile lor ar fi fost mai sigure şi mai eficiente.

Spuneam că unele observaţii locale pot fi generalizate. Venind dintr-o zonă urbană dezvoltată, mi-a fost uşor să identific erorile pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul celorlalte localităţi ale ţării. România, la rândul ei, încearcă să se integreze spaţiului european. Oare nu cumva, la nivel naţional, facem şi noi greşeli similare? Cu siguranţă că da. Cum nu-mi propun să dau soluţii – oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă – mă opresc aici.

 

 

De ce Adam?

În Biblie scrie că Dumnezeu l-a făcut pe om din „ţărâna pământului” (dust=praf în versiunea engleză), culeasă din toate zările. Numele lui Adam avansează această idee: Ανατολή (est) Δύσις (vest) Άρκτος (nord) Μεσεέμβρη (sud). Denumirile sunt din limba greacă şi nu din ebraică, motiv pentru care mă întreb: care a fost originalul? Şi mai apare o întrebare: de ce praf şi nu pământ, humă, lut, ceva care să se lege şi nu praf, care ar avea nevoie de un lichid, pentru a fi modelat? Şi de ce din toate zările? Cu siguranţă, există aici un sens, care nouă ne scapă, la fel ca şi cel din expresia „La început a fost cuvântul”.

Din câţi teologi am întrebat, nici unul nu a reuşit să-mi dea un răspuns convingător, semn că multe înţelesuri ale Bibliei s-au pierdut între timp, şi nu din vina celor care scris-o, ci dintr-a urmaşilor lor.

 

 

 

2010-07-07

Din speech-ul de la lansarea cărţii „Filosofia unui bolovan”

Eu, după ce că nu sunt un bun vorbitor, mai am şi trac. Mă mir că nu mă bâlbâi, dar nu e timpul trecut.

Se spune despre ingineri că, asemenea câinilor, au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima. Eu pot spune această glumă, fiindcă sunt inginer. Tot ca inginer însă, am o observaţie: exprimarea este prima faza a comunicării. Urmează transmiterea mesajului, recepţia şi înţelegerea lui. Inginerii se înţeleg foarte bine între ei în probleme complexe, ceea ce înseamnă că sunt capabili de comunicare, inclusiv de exprimare. Cum de nu pot exprima idei simple, pe înţelesul tuturor, rămâne un mister, dar nu pentru ei.

Soţia mea afirmă că scriu mai bine decât vorbesc. Asta m-a încurajat pe această cale.

Totuşi, chiar şi în scris păstrez o caracteristică a profesiunii: mă exprim lapidar, adică concis. Asta nu are legătură cu titlul cărţii „Filosofia unui bolovan”, adică a unei pietre. Lapis, în limba latină. Nu ştiu dacă între lapis şi lapidar este vreo legătură, dar există sigur una cu felul meu de a fi, mai bolovănos. Stau în calea oamenilor. Unii se mai împiedică de mine şi – dacă s-au lovit – mă înjură. Asta e bine pentru mine, fiindcă, bolovan fiind, nu prin mucegai. Deocamdată.

 

 

2010-07-05

Numai prostia este naturală; toate celelalte vin din educaţie. Bună sau … mai puţin bună.

 

 

2010-07-04

Hoţia a fost condamnată încă din preistorie. Orice legislaţie, începând cu cea a lui Hammurabi, are prevederi speciale împotriva ei. Cu toate acestea, astăzi se fură mai mult ca oricând. E clar că nu de legi avem nevoie, ci de bun simţ.

 

 

2010-07-04

Drăguţă fată! Şi virgină . . . second-hand.

 

 

2010-07-02

Pe noi, românii, ne-au apărat vecinii. Cum ne-au cotropit unii, ne-au eliberat alţii.

 

 

2010-07-02

Provin dintr-o familie relativ înstărită, la nivelul bunicilor. Războiul m-a transformat întru-un copil orfan de tată, crescut de o mamă săracă. Cu toate acestea unii parveniţi din timpul regimului comunist au considerat că eu sunt mai altfel decât ei fiindcă „am avut posibilităţi”. Cum nu putea fi vorba despre posibilităţile materiale, ar fi trebuit să-i întreb la ce se gândesc, dar . . . ci gândirea lor . . .

 

 

2010-06-28

Ştiinţa a produs până acum două victime colaterale. Spun colaterale, fiindcă ea nu avut nici un rol direct, ci doar unul indirect, cauzat de succesul ei şi impactul asupra dezvoltării societăţii. Victimele sunt biserica şi filosofia, fiecare dintre ele însă pe căi diferite, chiar opuse. Bisericile europene au respins ştiinţa şi, ca urmare, şi-au pierdut creditul în faţa enoriaşilor. Filosofii, în schimb, au încercat să imite ştiinţele şi să-şi construiască un limbaj riguros, asemănător matematicienilor, dar – nefiind, de fapt, oameni de ştiinţă – au eşuat.

 

 

2010-06-28

Scriitorul scrie ce gândeşte; cititorul interpretează ce citeşte, după cum gândeşte el.

 

 

2010-06-28

Mă uit la mobila din camera de zi şi mă gândesc că este mai bătrână decât mine. Părinţii mei şi-au făcut casă, au mobilat-o şi numai după aceea m-au făcut pe mine. E drept că, pentru casă, i-au finanţat bunicii. Nu cred că şi pentru mobilă. Pe mine m-au făcut singuri; asta e sigur.

Eu locuiesc la bloc. Am cumpărat şi ceva mobilă. Deşi a costat destul de mult, astăzi nu valorează aproape nimic în comparaţie ce cea a părinţilor. Merită să fac şi copii?

 

 

2010-06-28

Religiile nu se diferenţiază între ele după criterii simpliste ca monoteiste, bi, tri, tetra sau politeiste. Criteriile sunt cu mult mai subtile. În plus, naşterea lor este doar în mod simbolic legată de un anume moment sau persoană: Buddha, Aketanon, Iisus, Mahomed sau oricare altul. Cât despre Iisus, el nici nu a afirmat că doreşte să producă o schismă în sânul religiei iudaice, nici vorbă de o nouă religie. El vroia doar să îndrepte greşelile preoţilor. Idei creştine existau însă cu mult înaintea sa şi altele au apărut după el, astfel că ceea ce înţelegem noi astăzi prin Creştinism este un complex de idei format în timp. Nimeni nu se gândea pe timpul lui Iisus la o nouă religie, cu structura Bisericii Catolice de mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu Islamismul, Budismul şi cu oricare altă religie. Religia, filosofia, mentalităţile oamenilor evoluează continuu, împreună şi se influenţează reciproc. Ceea ce contează este impactul lor asupra mentalităţii oamenilor, a eticii pe care o susţine.

 

 

 

 

Vis de şef

Să vină dimineaţa la birou, o secretarea veşnic tânără şi apetisantă să-i răspundă la „Bună dimineaţa” cu un optimist „Bună dimineaţa, domnule director”, să-i deschidă uşa biroului său frumos mobilat şi după cinci minute – necesare să-şi tragă sufletul, eventual să-şi scoată paltonul, şi să-şi aranjeze ţinuta de şef – să-i aducă ceaşca de cafea şi mapa cu acte pentru semnat, aceleaşi de când este şef şi care, deşi semnate, s-au dovedit a nu fi dăunătoare.

Ce urma să se întâmple după asta nu-i este clar, fiindcă întotdeauna a intervenit ceva diferit decât visul să de dimineaţă, deşi doreşte să fie şef pe viaţă şi nimic nu ar trebui să-i tulbure pacea.

 Din nefericire, secretara nu-l aştepta cu zâmbetul pe buze; uneori nu-l aştepta deloc. El era cel ce venea primul. Ea, ceva mai târziu, direct la el în birou, cu o cafea fără gust şi cu o condică de acte ce-i dădeau întotdeauna emoţii, motiv pentru care nici nu le semna, decât dacă venea cineva să-l convingă că nu i se va întâmpla nimic neplăcut dacă le semnează. Primul „Bună dimineaţă” îl rostea deci ea şi nu el. El doar răspundea tot cu un „Bună dimineaţa”, dar sec, fără elan, rece, oficial. Să-i fi adăugat numele, ar fi fost prea mult; prenumele prea intim. Era mai sănătos aşa: simplu, fără probleme suplimentare. El fusese numit director printr-un concurs de împrejurări. Ea, secretara, prin concursul altor împrejurări, asupra cărora nu putea interveni, aşa că era mai bine să nu forţeze nota. Obişnuia totuşi, în funcţie de buna sau proasta sa dispoziţie, să adauge o frază de complezenţă în legătură cu serviciul, la care însă nu aştepta nici un răspuns, fiindcă nici ea şi, cu atât mai puţin el, nu-şi doreau noutăţi din această direcţie.

Cum însă viaţa reală este diferită de visul cu care te scoli dimineaţa, când îţi este lumea mai dragă, apare ceva nedorit exact din direcţia nedorită. Deşi era de aşteptat să se întâmple aşa, cum speranţa moare ultima (gluma spune că pacientul moare primul), de dată aceasta moare visul. În cazul nostru, acel ceva nedorit ia forma unui subaltern, care intră pe uşa timid, sau dimpotrivă, năvalnic, invocând o situaţie ce are imediată nevoie să fie rezolvată tocmai de către el, directorul. Vezi Doamne, este ceva important, dacă nu cumva chiar foarte grav. Subalternii ce îl inoportunează astfel sunt de două categorii diametral opuse:

-         trepăduşi-linguşitori, ce vor să nu fie uitaţi de către mai marele lor protector;

-         profesionişti naivi, ce cred că directorul trebuie implicat în rezolvarea problemei lor, când – de fapt – el ar trebui ocolit.

Şi pentru unii şi pentru ceilalţi, el are câteva fraze bine ticluite, menite să-i liniştească pe primii şi să-i descurajeze pe ceilalţi. Totul e să le recite convingător.

Momentul fiind consumat, ar putea reveni la visul de dimineaţă, dar nu mai poate; este deja iritat, s-a trezit şi are chiar un oarecare chef de muncă. Ca director, fiind şef şi subaltern în acelaşi timp, are două posibilităţi: în sus, sau în jos. Depinde de starea atmosferică; de câţiva ani, reumatismul selectează direcţia acţiunilor sale într-o măsură mai mare decât îşi dă seama.

În varianta pozitivă, fiind la rândul său un trepăduş-linguşitor, merge la şeful său, să facă exact ceea ce i-a făcut subalternul, fără să se gândească la efect, aşa cum nici subalternul nu s-a gândit. Mentalitatea lor de trepăduşi-linguşitori îi face să se comporte astfel, indiferent de nivel.

Varianta pesimistă este în jos şi are câteva alternative, dependente şi ele de starea atmosferică. Dacă ploua, îşi poate vărsa necazul pe unul dintre profesioniştii ce-i stau în gât. Dacă este doar înnourat se poate plimba pe la diferitele „locuri de muncă”, să le amintească subalternilor că există. Nu trebuie să spună nimic. Pare astfel mai înţelept.

După un asemenea efort, va merge să mănânce ceva. Este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla într-o zi de muncă. În plus, un pahar de ceva îi va ridica negreşit moralul. Dacă este cazul, în funcţie de modul în care a decurs prima parte a zilei, numărul paharelor poate fi modificat. Evident a doua parte a zilei va depinde de acest număr. (Se confirmă astfel că au dreptate savanţii care afirmă că numerele joacă un rol important în ontogeneză, ba chiar şi în viaţa noastră.)

Unele zile sunt însă mai plate şi nu se întâmplă nimic. Ar fi în conformitate cu visul de dimineaţă. Apare însă un paradox: către seară, în locul unui somn liniştitor, îi apar din senin tot felul de întrebări de genul „Cine sunt eu, în realitate?” Deşi a încercat câteva răspunsuri, pe care le recită la fel ca cele adresate subalternilor, nu reuşeşte să se auto-convingă. Mai demult, un nou pahar bahic îl salva, dar, în ultimul timp, a făcut ciroză şi medicul i-a interzis să mai bea alcool. Mai încalcă el uneori indicaţia, dar nu mai poate în măsura în care ar avea nevoie, pentru ca să-şi domolească coşmarurile, în creştere alarmantă. Nu ştie bietul că ceea ce îţi doreşti s-ar putea să-ţi fie dăunător.

În final, se lasă în voia Domnului, deşi a fost toată viaţa un ateu convins. Acum însă nici cuvântul „ateu” nu-i mai este clar.

În finalul finalului, cu sau fără Dumnezeu, semnul de întrebare dintre vis şi realitate s-a finalizat într-o nulitate.

 

 

2010-06-23

Se consideră 1492 ca an de referinţă pentru  Renaştere, deşi descoperirea Americii nu are nici o legătură cu Renaşterea. În schimb, anul 1453 – căderea Imperiului Bizantin – este în mare măsură generatoarea ei, prin exodul de greci emigraţi din Constantinopolele cucerit de turci.

 

 

2010-05-05

După unii critici muzicali diferenţa dintre Schopin şi Schumann este de trei luni şi şapte zile: Schopin s-a născut la 1 martie 1980, iar Schumann la 8 iunie 1980. După ruşi este doar o greşeală de pronunţare: se spune Şostakovici.

 

 

 

2010-04-28

- S-au făcut multe prune anul acesta, mătuşă.

- Aşa e, maică!

- Şi nu e bine?

- E bine, dar e şi rău,

- De ce?

- Păi, ştii ce se spune: în anul următor se vor naşte mulţi copii proşti.

 

 

2010-04-18

Oamenii vor să se facă înţeleşi de către animale, deoarece ei nu pot înţelege limbajul animalelor.

 

 

2010-03-22

Avem acelaşi punct de vedere dar privim în direcţii diferite.

 

 

 

2010-03-06

Anul-lumină este o unitate de măsură pentru spaţiu. Pentru timp am putea avea anul-întuneric. Umplut cu evenimente, devine timp real.

 

 

 

2010-03-04

Se spune că trebuie să arzi pentru a produce ceva remarcabil. De acord, cu condiţia să nu cauţi remarcabilul în fum sau flacără; doar cenuşa poate spune ceva despre ce ai fost şi, eventual, ai creat. Înseamnă că trebuie să arzi cu totul.

 

 

2010-03-04

Pentru morţi nu există lumină, oricâte lumânări le-am aprinde. Nici har pentru cei ci nu-l au din naştere.

 

 

2010-03-04

Omul cu mai multe feţe îşi dispreţuieşte propria-i faţă, cea adevărată.

 

 

2010-02-28

„Urma scapă turma”. Da, dar nu din eroism, ci din laşitatea turmei, care o sacrifică prădătorilor.

 

 

2010-02-16

Istoria unei localităţi se găseşte în cimitirele ei. Deşi patrioţii locali se laudă cu personalităţile născute în urbea lor, rolul locului de naşterii este de cele mai multe ori minor. Localitatea în care în care a trăit şi, eventual, a murit are un rol mai important.

 

 

2010-02-16

Orice adult a fost mai întâi copil. El a mers la şcoală fiindcă l-au trimis părinţii, şi nu din proprie iniţiativă. Ce şcoală a urmat este, iarăşi, decizia părinţilor, iar decizia a depins de concepţia lor despre viaţă. Chiar şi în cazul rarisim al unei voinţe puternice din partea copilului de a urma o anumită profesiune, acceptul părinţilor este hotărâtor. Cazul invers, cel în care părinţii îşi văd odrasla genială şi o dirijează către discipline deosebite, este mai frecvent. Puţini sunt părinţii care ştiu să-şi dirijeze copiii către profesiunile pentru care au aptitudinile necesare. De cele mai multe ori nu cunosc nici aptitudinile reale ale copilului şi cu atât mai puţin cerinţele phihologice, spirituale, de voinţă etc., ale domeniului în care urmează să lucreze.

 

 

 

2010-02-15

Şansa ca un făt să fie o fată este mai mare de 50%. Asta spun statisticile. Dacă dintr-o fată iese un făt, fata nu era fată. Aşa spune lumea.

 

 

2010-02-09

De când e lumea, bărbatul a oscilat între Venus şi Bachus. Mai aproape de realitate, Bachus iese câştigător la sfârşitul multor zile. În compensare, Venus a născocit căsătoria, astfel că, dimineaţa, bărbatul – cu mintea limpede (crede el) – îşi însuşeşte principalele idei strategice ce trebuie să le aplice în timpul zilei. Din păcate, până seara, ele se diluează şi un nou ciclu se reia în fiecare dimineaţă, evident, cu condiţia să doarmă acasă.

Dacă nu şi-ar fi băgat Mercur coada, poate că lucrurile ar fi mers astfel până la sfârşitul veacurilor. El a reuşit însă s-o corupă pe Venus şi, din acel moment, evoluţia noastră a devenit incertă. Societate de consum, economie de piaţă şi altele asemenea sunt doar câteva expresii pe traseul decăderii noastre. Doar Bachus mai oferă o consolare, prin perseverenţa lui.

 

 

2010-01-24

Dacă portarul instituţiei în care am lucrat ar fi  scris o carte, aş fi fost nerăbdător s-o citesc şi extrem de curios să aflu ce gândea omul. Constat că unii dintre foştii mei colegi nu au curiozitatea să citească cărţile mele. Mă întreb „dacă eu eram portarul, m-ar fi citit?” sau este doar curiozitatea mea.

 

 

2010-01-10

Democraţia, această teribilă pandemie . . .

 

 

2010-01-10

Construirea societăţii comuniste este singura posibilitate de a lupta împotriva ideologiei comuniste.

 

 

2010-01-04

În fiecare dintre noi doarme un geniu. Şi cu fiecare zi tot mai adânc şi mai adânc…

 

 

2009-12-31

Pe când ajutam o fetiţă de 14 ani sa picteze, o doamnă spune, în glumă şi cu evidentă ironie: cine pe cine învaţă? Dacă stau să mă gândesc bine, nu ştiu cât reţine ea din ceea ce îi spun eu; de la ea însă eu învăţ cu siguranţă. Învăţ de la oricine câte ceva. Opinia altora are pentru mine funcţie de feedback. De la ea învăţ cu atât mai mult, fiindcă ea este reprezentanta tinerei generaţii. Prin ea menţin, în măsura în care pot, contactul cu actualitatea.

 

 

 

2009-12-31

La 13 ani, copiii sunt puşi la şcoală să citească, printre altele, opera cvasi-completă a lui Caragiale. Lipsiţi de experienţa vieţii, ca să nu mai vorbim despre politică, ei nu pot înţelege decât aspecte superficiale. Ce concluzii pot trage copiii din asemenea lecturi? Care este morala ce o pot desprinde de aici? Ce comportament ar trebui să adopte ? Care vor fi idealurile lor? Lipsa de har pedagogic a unor asemenea dascăli este mai mult decât evidentă. Mă tem că epitetele apropiate de realitate nu pot să le folosesc.

 

 

 

2009-12-28

Democraţia e ca o jonglerie cu bile fierbinţi. Privitorul este cucerit de spectacol şi se declară entuziasmat. Evident vrea să facă şi el la fel. Când constată că bilele îi frig mâinile le scapă pe jos.

 

 

2009-12-28

Democraţia perfectă = dictatura nulităţilor

 

 

2009-12-28

Nu există duşmani comuni; doar personali.

 

 

2009-12-28

Parlamentarilor noştri nu le-ar strica o curbă de sacrificiu, de genul celor practicate la începutul secolului trecut. Spre exemplu, renunţarea la retribuţii timp de 6 luni.

 

 

2009-12-28

Cu vârsta, defectele oamenilor se accentuează. Nu vreau să dau exemple concrete, fiindcă unele persoane vizate s-ar simţi jignite şi eu nu doresc să jignesc pe nimeni. Dar, poate, nici nu este necesar să-mi susţin ideea cu exemple, fiindcă oricine poate găsi unele în jurul său şi, oricum,  constată că bătrânii sunt mai . . .  ştiţi voi mai bine. În ceea ce mă priveşte, constat că, de câtva timp, sunt mai tolerant cu cei din jur. E un defect? Dacă da, nu este unul nativ. Mi s-au tocit însă simţurile.

 

 

2009-12-25

Amestecul de vapori de alcool şi fumul ţigărilor ieftine este în perfect acord cu gusturile literare ale multor persoane, pe care prefer să nu le numesc.

 

 

2009-12-24

Intelectual - ’telectual - teleintelectual

 

 

2009-12-21

Un râu este locul de muncă comun al pescarilor de pe ambele maluri. Dacă însă râul devine graniţa ce separă două state, foştii „colegi de muncă” de odinioară se înstrăinează. În zilele noastre s-au construit autostrăzi, care au separat vecini şi rude. Distanţa de câteva sute de metri dintre locuinţele lor a crescut la zeci de kilometri, până la cel mai apropiat pasaj. Cu timpul, ajung să nu mai ştie unii de alţii.

 

 

2009-12-20

Există momente de cotitură care, cu timpul, pot fi uitate. Cotitura s-a produs, consecinţele există, dar nimeni nu mai ştie de ce. Istoricii, în căutarea cauzelor uitate, găsesc cu totul alte explicaţii, mai apropiate modului lor de gândire.

 

 

2009-12-20

O cunoştinţă a mea a făcut într-un anumit moment al vieţii un gest ce poate fi etichetat ca oportunist. Aceeaşi rudă, într-un alt moment, a făcut un gest opus, după care ar trebui să-i atribui calificativul de om cu principii, aproape erou. Cum noi suntem obişnuiţi să atribuim oamenilor o singură etichetă, mă văd pus în dificultate, fiindcă nu ştiu pe care dintre cele două să i-o aplic.

 

 

2009-12-20

În trecut, cărturarii comunicau în latină. Pentru că învăţau în latină, vrând-nevrând, gândeau în latină. Limbile materne erau pentru probleme gospodăreşti. Se spune că Descartes însuşi a avut probleme cu traducerea în franceză nativă a propriei sale opere. Gândind în aceeaşi limbă, gândeau asemănător. Astăzi, fiecare gândeşte în limba lui.

 

 

2009-12-19

Iudaismul şi – prin el – Creştinismul apusean au ca trăsătură caracteristică nu monoteismul – aşa cum fals se afirmă – ci naţionalismul. Monoteismul a existat în mai multe religii, atât înainte cât şi după Iudaism. Chiar în religiile politeiste există o ierarhizare a divinităţilor, una dintre ele fiind superioară celorlalte. Naţionalismul introdus în religie este o invenţie pur evreiască. Nicăieri în altă religie nu se vorbeşte despre poporul ales. Şi nu est vorba doar despre o naţie favorizată, ci despre un destin mesianic, aşteptat cu ură faţă de celelalte naţiuni şi cu speranţa celei mai cumplite răzbunări, încă neimaginată pe deplin. Iar pentru ca satisfacţia răzbunării să fie cât mai mare, ura semănată până atunci ar trebuie să fie cât mai adâncă.

Creştinismul occidental nu a putut accepta ideea unui singur popor ales, şi atunci a adaptat–o la fiecare naţiune. Este deci un iudaism extins pe întreaga planetă, dar fragmentat pe naţiuni.

Creştinismul primitiv - nu atât în sens temporal cât în cel ideatic - de sorginte mai curând grecească decât evreiască, acel creştinism al oamenilor sărmani, a fost abandonat odată cu dobândirea de către biserică a forţei economice şi – în consecinţă firească – a celei politice, după care a  transformat religia în oficiu de propagandă şi chiar opresiune.

 

 

2009-12-19

În prezenţa muzicii mă simt într-o companie mai bună decât singur. Evident, nu întotdeauna. Uneori, îmi sunt suficient mie însumi, dar asta nu durează prea mult. Mai devreme sau mai târziu mă plictisesc. Iar dacă sunt cumva indispus dintr-un motiv oarecare, atunci muzica îmi este sigur cel mai bun tovarăş, cu condiţia să aleg una corespunzătoare. Şi aici apare un paradox. Dacă sunt trist, nu muzica veselă este cea care mă reface, ci dimpotrivă, una foarte tristă, faţă de care, încetul cu încetul, mă detaşez şi îmi revin.

 

 

2009-12-19

Ascultând muzică împreună cu persoana iubită, se ajunge la o stare de contopire.” Iată o minciună demnă de un autor celebru. Dacă mă las supus muzicii, mă îndepărtez de persoana de lângă mine. Nici vorbă de contopire.

 

 

2009-12-19

Legendele cu sirene evocă nu atât capacitate de comunicare, cât pe cea de persuasiune a muzicii.

 

 

2009-12-19

Mesajul transmis prin vorbire poate fi adevărat sau fals. În muzică sau dans nu există asemenea atribute.

Adevărat şi fals există doar în raţionamente. Numai un raţionament ne poate conduce la concluzii corecte sau nu.

Antonimul cuvântului fals este cuvântul adevărat.

Antonimul cuvântului minciună este cuvântul adevăr.

Dar fals nu este sinonim cu minciună. Fals este doar o negare a unei afirmaţii, în timp ce minciuna este exprimarea unei idei nesincere. Este cu totul altceva. Iată de ce, atunci când spunem că mergem în căutarea adevărului, exprimare este ambiguă. Vorbitorii înţeleg ce vor. Cei mai mulţi nu înţeleg nimic. La modul foarte general, nici eu.

 

 

2009-12-18

Lumea este de o diversitate infinită. Nici o piatră nu seamănă cu alta. Ce să mai spunem despre lumea animată?! Şi, totuşi, la orice nivel, orice entitate are capacitatea să recunoască în alte obiecte caracteristicile ce o interesează. Pasărea sau albina, spre exemplu, identifică florile ce-i furnizează polenul, indiferent de celelalte caracteristici ale plantelor. Animalele carnivore nu se lasă înşelate de forma exterioară a prăzii, iar cele erbivore ştiu foarte bine ce plante să pască se ce nu.

Chiar şi oamenii se descurcă destul de bine, deşi, uneori, au unele probleme. De vină sunt preocupările lor „intelectuale”, unde mai dau greş câteodată. Reprezentativă este gluma următoare, ce nu se ştie dacă nu cumva a fost sugerată de un caz real: John a băut luni whisky cu sifon, marţi gin cu sifon şi tot aşa, până la sfârşitul săptămânii, când a tras concluzia că sifonul îi dăunează. Nu identificase sărmanul alcoolul din băuturi. În general însă identificarea unor categorii – adică a tuturor entităţilor ce au o caracteristică comună – este făcută cu uşurinţă în întreaga lume naturală. Cum de se întâmplă asta rămâne un mister. Doar oamenii, cum spuneam, au unele probleme. Este teribil cum aptitudini fireşti la fiinţele inferioare şi, uneori, chiar la plante, constituie probleme dintre cele mai savante la oameni, pentru care au dezvoltat ştiinţe dintre cele mai diverse. S-au încercat chiar programe de calculator pentru clasificare automată, dar încă nu a reuşit nimeni să întocmească unul suficient de performant.

 

 

2009-12-13

Berdiaev, la 20 de ani, era marxist convins. După primele contacte cu realitatea, se vindecă şi afirmă: : „Ştiu bine ce e marxismul, pentru că nu-l ştiu din afară, ci dinăuntru, şi îmi provoacă chinuri”. La maturitate se dedică istoriei religiei. Astăzi, el este citat în toate sensurile posibile, dar cei ce o fac omit să precizeze în ce perioadă din viaţă a scris Berdiaev pasajul citat.

 

 

2009-12-08

Cei mai buni profesionişti nu sunt, în mod necesar, şi cei mai buni dascăli. Ei pot să nu aibă talentul de a-şi transmite cunoştinţele celor mici, uneori nici chiar colegilor. Ba, dimpotrivă, aş zice că reciproca este mai frecventă: cei cu puţine cunoştinţe sunt mai apropiaţi de ce pe care trebuie să-i instruiască şi, de aceea, se fac înţeleşi mai uşor. Un savant pluteşte în alte sfere şi nu se mai poate adapta cu uşurinţă nivelului ascultătorilor. De cele mai multe ori nu are nici răbdarea necesară să identifice nivelul acelor ascultători, nivel ce poate fi foarte diferit, astfel încât expunerea sa să fie adecvată înţelegerii lor. Desigur, aceasta observaţie are un caracter general; ea este doar statistic valabilă, şi nu trebuie particularizată în mod rigid, pentru că s-ar ajunge la concluzia ca orice idiot are aptitudini de dascăl.

 

 

2009-12-08

Dacă există un subiect capabil de cunoaştere şi un obiect ce poate fi cunoscut, atunci, pe măsură ce subiectul cunoscător studiază obiectul, şi-l însuşeşte ca parte a cunoştinţelor sale, alături de cunoştinţele despre alte obiecte. Din acel moment, obiectul încetează de a mai fi obiect necunoscut, iar subiectul de a mai fi obiectiv faţă de obiect. El devine subiectiv, fiindcă vede obiectul prin prisma cunoştinţelor sale, în conexiune cu alte obiecte, cunoscute înainte. Rezultă că orice cunoaştere de acest fel este subiectivă, deci inexactă.

Iată o platitudine spusă „cu ştaif”.

 

 

2009-11-27

Pornind de la starea de spirit a populaţiei, filosoful emite noi soluţii de rezolvare a problemelor curente, schiţează o nouă paradigmă. Urmează profetul, care preia ideea şi o expune pe înţelesul plebei, iar de la el, poate, o nouă religie, cu profitorii ei. Cu oarece întârziere, politicienii îşi arogă rolul de reprezentanţi ai noii paradigme. Cu sau fără revoluţie, societatea se schimbă. Cum nimic bun nu se întâmplă, ba poate chiar numai rele, atât religia cât şi noul sistem politic devin apăsătoare, prilej pentru filosofi să emită alte paradigme. Iată veşnica reîntoarcere tot înainte, că tot înainte era mai bine.

 

 

2009-11-15

Divinitatea este ca lumina solară. Ne dă, fără să pretindă nimic de la noi. Este problema noastră dacă suntem sau nu capabili să-i folosim darurile. De asemenea, dacă acţionăm sau ne poziţionăm nepotrivit, s-ar putea să suferim unele consecinţe neplăcute, aşa după cum şederea sub razele soarelui – atât de folositoare vieţii pe pământ – ne arde pielea la expunere exagerată.

„Unirea cu Dumnezeu”, căutarea punţii de trecere către mântuire, este similară cu dorinţa de a ne muta locuinţa în soare. Ne-am arde înainte de a ajunge acolo.

 

 

2009-11-15

Monoteismul nu numai ca s-a născut în deşert; el este un produs al deşertului. Produs ideatic, evident. Pe cât este de firesc ca, în zonele fertile, omul primitiv să vadă idoli în orice copac, în deşert, toate se reduc la unul iar acel Unu tinde să devină abstract. Gândirea însăşi se rupe de cele lumeşti şi zboară pe cele mai fanteziste aripi. Aproape că te miri cât de puţine idei abstracte a produs deşertul. Avem noroc cu densitatea mică, aproape de zero, a populaţiei. Trebuie să recunoaştem că natura are mare grijă de noi.

 

 

2009-11-14

Obiectivul oricărei religii este să ofere răspunsuri la problemelor sociale şi psihologice ale epocii. Dar societatea evoluează. Rezultă că, odată cu transformările sociale, religia ar trebui şi ea să-şi adapteze oferta, ceea ce nu se întâmpla, din cauza bisericii, care devine retrogradă. Ea îşi apără privilegiile create artificial şi nu mai reprezintă cu adevărat religia în baza căreia s-a înfiinţat.

 

 

2009-11-13

Faptul ca evreii au înlocuit mulţimea de idoli cu unul singur este un pas prea mic pentru ca să poate rezolva vre-o problemă. Omul rămâne aceeaşi cantitate neglijabilă, în voia sorţii, obligat să ţină seama de toanele divinităţii. Dumnezeul iudaic nu este cu nimic mai blând sau mai înţelept faţă de vechii idoli. Abia Creştinismul modifică această concepţie, deci originile sale trebuie căutate în altă parte decât în Iudaism şi în Vechiul Testament.

Socrate este cel care, în filozofie – renunţând la preocuparea pentru materie -, a ales ca subiect omul. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” – iată obiectivul său. Cunoscându-te pe tine vie găsi cele mai bune soluţii în orice domeniu, fie el de morală sau etică. Nu întâmplător, viaţa sa a fost în multe privinţe similară cu a lui Cristos.

Au urmat epicurismul, stoicismul, scepticismul, ca să nu enumerăm decât cele mai importante curente. Toţi căutau soluţia fericirii, dar cel care a deschis preocuparea pentru om a fost Socrate.

Soluţiile lor, în special ale stoicilor, au fost potrivite omului simplu. Cu cât mai lipsit de posibilităţi, cu atât mai uşor îşi găsea – dacă nu rezolvarea problemelor – măcar consolarea.

Soluţia lui Isus pentru fericire a venit în mod firesc.

Pentru evrei, soluţia crizei religioase nu putea veni din interior - şi nici n-a venit – ci doar din exterior, de la greci.

 

 

2009-11-09

Aproape orice poate fi  investit aprioric cu valenţe estetice, cât timp nu este privit prea de aproape.

 

 

2009-11-02

Trebuie făcută distincţie între credinţă, religie, biserică şi preotul de lângă tine. Credinţa este imanentă oricărui individ şi ea depinde de personalitatea fiecăruia, de factori psihologici şi motivaţionali. Religia depinde de societate şi evoluţia ei istorică. Biserica este materializarea în plan social a religiei respective. Preotul de lângă tine este un om ca toţi oamenii. Relaţia dintre preot şi enoriaşi depinde de gradul lor de cultură, de cât de apropiaţi sunt cei doi din acest punct de vedere.

 

 

2009-10-31

Cineva, dacă nu mă înşel chiar G. Călinescu, a spus că Eminescu este cel cult poet român. Este, nu a fost, deci nu l-a întrecut nimeni. Într-adevăr, să nu uităm că printre altele, ştia limba germană atât de bine încât a fost capabil să traducă din Kant. Îmi pare rău că trebuie să constat că, astăzi, mulţi oamenii de litere nu sunt capabili să-l înţeleagă pe Kant nici gata tradus. Orice carte ce depăşeşte romanul de dragoste sau nivelul lor de înţelegere este  considerată carte de specialitate sau eseu şi, în consecinţă, este eliminată din literatură.

 

 

2009-10-26

Am auzit că, în Piaţa Sfatului din Braşov, clopotul ataşat ceasului din turn a reînceput să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de civilizaţie, evident. Ceasul pare o preocupare dragă amatorilor de antichităţi, fiindcă, astăzi, orice persoană are, dacă nu un ceas de mână făţos, măcar două telefoane mobile ce-i indică ora exactă chiar şi atunci când nu vrea s-o ştie. Şi de ce să nu vrea s-o ştie? Pentru că nu şi-a propus să fie punctual. Şi de ce să nu fie punctual? Pentru că nu i-a intrat în sânge. Şi de ce nu i-a intrat în sânge? Ei, aici povestea e mai lungă.

În civilizaţia rurală timpul are valori mai largi. Agricultorul este dependent de vreme: precipitaţii, temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni ferme nici măcar în privinţa recoltei, fiindcă nu ştie cât de bun sau rău va fi anul agricol. Dacă doi vecini aflaţi la sapă îşi promit o anumită acţiune pentru a doua zi, dar, între timp, plouă, ei nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea cade. Nimeni nu este vinovat.

În civilizaţia urbană, în schimb, orientată spre industrie şi comerţ, dacă furnizorul unei piese nu-şi îndeplineşte obligaţia contractuală, asamblarea produsului, din care piesa respectivă face parte, nu este posibilă, iar fabricantul riscă falimentul. Aici, punctualitatea este esenţială, motiv pentru care lipsa ei este sancţionată prin eliminarea celui în cauză din lumea industriei, a comerţului, a societăţii urbane.

Lipsa punctualităţii dovedeşte lipsa respectului faţă de alţii şi, în acest caz, nu putem pretinde ca ceilalţi să ne respecte pe noi.

În societatea medievală, fiindcă nu orice cetăţean avea ceas, localităţile cu pretenţii urbane aveau în centru o clădire cu un turn, în care se afla un ceas. Localităţile mai mari, Braşovul printre ele, aveau mai multe asemenea turnuri, astfel încât, din orice punct al ei, era vizibil un ceas. Totul pentru ca oamenii să-şi permită să fie punctuali. Scuza că n-am ştiut cât e ceasul, ca de altfel orice altă scuză, nu era admisibilă.

Evident, clopotul din orice turn nu ne mai foloseşte astăzi să aflăm ora exactă, dar ne poate aminti că civilizaţia urbană a început cu punctualitatea şi că neglijarea acestei caracteristici a ei însemnă regres pe plan social.

Pe plan individual, este simplă lipsă de educaţie urbană.

 

 

2009-10-24

Temperatura de fierbere a alcoolului etilic este de 78,4 grade Celsius. Dacă, în loc de sânge, corpul omenesc ar avea alcool, s-ar „înfierbânta” poate mai greu.

 

 

2009-10-21

Streşinile bisericilor moldoveneşti sunt înclinate către pământ, în semn de smerenie”. Afirmaţia nu-mi aparţine, dar am notat-o fiindcă îmi place.

 

 

2009-10-18

Sadoveanu, Baltagul - Nechifor Lipan: „Nimeni nu poate sări peste umbra lui”.

 

 

2009-10-05

E clar că Marx şi-a fundamentat doctrina pe câteva principii economice greşite. Dacă ştia că sunt greşite, înseamnă că a fost un propagandist escroc. Dacă nu ştia, înseamnă că nu are ce căuta în ştiinţă.

 

 

2009-10-05

Într-un sistem dictatorial, cum a fost cel din România, o sesizare/reclamaţie către partidul unic era dirijată spre rezolvare şefilor ierarhici ai celui reclamat (membru al aceluiaşi partid) şi nu unei instituţii paralele. În acest fel, se făcea un rău autorului sesizării/reclamaţiei, hiba era acoperită şi problema rămânea nerezolvată.

 

 

2009-10-03

Întâmplarea a făcut ca, la viaţa mea, să am şansa să discut cu câteva personalităţi ale timpului. Nu doresc acum să-mi fac un titlu de glorie din aceasta şi nici să vorbesc despre mine.

Ceea ce vreau să spun este faptul că nici o persoană importantă din cele cu care am avut posibilitatea să vorbesc nu mi-a atras vreodată atenţia despre cât de ocupată este. Ba, dimpotrivă, cu toţii se arătau foarte deschişi şi dornici să discute, deşi eu eram doar un provincial fără funcţii înalte. Ca urmare, eu eram cel care trebuia să-mi pun întrebarea dacă am sau nu ceva de spus cu adevărat important, pentru ca să merite să le consum timpul. Trebuia deci să fiu extrem de selectiv.

La polul opus se află cei care declamă că sunt foarte ocupaţi, deşi nu numai că nu sunt, dar nici realizează ce înseamnă să fii cu adevărat ocupat. În unele cazuri chiar mă întreb cu ce îşi umple timpul.

 

 

2009-09-30

„Am un gol în suflet”. Adică nimic. Sau în buget. „Are o lipsă în gestiune”. Există zeci de expresii de acest gen. Cum pot avea ceva ce nu există. A avea un nimic. Nu mă miră că, până în secolul 19, matematicienii nu recunoşteau numărul zero.

 

Subiectivisme româneşti

După ce ne-am desfătat cu un pui la rotisor, cumpărat de la supermarket, deplângeam faptul că în Braşov nu există aşa ceva. Ne-au trebuit câteva secunde bune să realizăm nu numai că există, dar că oferta este mult mai bogată. Eroare provine de la faptul că, în România, obişnuiţi din vremurile de demult, făceam acasă pui la ceaun, cuptor etc.  De ce mă mai mir de erorile altora?

 

 

Citindu-l pe Marx

Înainte de al doilea război mondial, intelectualii români - mai ales cei cu preocupări filosofice, sociale sau măcar umaniste – îl citiseră pe Marx. Total sau parţial, în funcţie de gradul de interes. Asta nu înseamnă că deveniseră marxişti. Era doar o curiozitate intelectuală.

După război, toţi aceştia deveniseră indezirabili, fiindcă aveau opinii. Pentru tinerii activişti de partid, instruiţi la cursuri de îndoctrinare, dar perfect ignoranţi din orice alt punct de vedere, orice opinie era un afront, motiv pentru care nu admiteau nici o abatere, oricât de mică, de la frazele învăţate pe dinafară, pe care le recitau fără să le înţeleagă.

 

 

2009-09-30

O fereastra frumos colorata nu mai este transparenta, deci nu mai vezi nimic prin ea. Te întrebi atunci: „mai e fereastră?”

 

 

2009-09-22

Dacă, după retragerea trupelor sovietice în 1958, România a înflorit până prin 1975, asta s-a datorat maturilor de atunci. Acum, după o jumătate de veac de educaţie comunistă, culegem ce am semănat. Rezultă că abia prin 2040 vom putea cunoaşte efectele revoluţiei din 1989.

 

 

 

2009-09-12

Majoritatea scriitorilor îşi imaginează ca opera lor este mai valoroasă dacă are o intrigă, şi atunci înserează o poveste de dragoste sau chiar o aventură. Ea va fi poate mai căutată, dar nu mai valoroasă. Un autor serios are o idee pe care vrea s-o transmită. Intriga nu va face altceva decât să-l atragă pe cititor în aflarea deznodământului care, în cele mai multe cazuri, va pierde tocmai ideea principală.

 

 

 

2009-09-05

Romanul adolescentului miop” este cel mai bun roman al lui Mircea Eliade, deşi el nu l-a publicat niciodată în întregime. Desigur, majoritatea exegeţilor autorului se vor grăbi să mă contrazică. Asta ca să nu mai vorbesc despre cei ce nu au citit nimic sau prea puţin din opera lui, dar au opinii. Poate că, până la urmă, am să mă răzgândesc şi eu, dar, pentru moment, aşa cred.

Veţi presupune că sunt sub influenţa unei lecturi recente. Da şi nu, pentru că, mai demult citisem primul volum Autobiography, traducerea în limba engleză a Memoriilor-mansarda. Asta pentru că nu aveam varianta românească, dar se nimerise să primesc această carte de la un prieten din SUA. Trebuie să mai precizez că nu sunt un specialist în Eliade. Dimpotrivă, lecturile mele din opera lui sunt destul de limitate şi datează din anii ’70, când guvernanţii de atunci ai României, datorită prestigiului tot mai mare în Occident al lui Mircea Eliade, au fost obligaţi să-şi reconsidere atitudinea şi au început să-i tipărească opera. Atunci am citit câteva nuvele (La ţigănci şi altele) cu subiecte fantastice şi romanul Maitreyi. Subiectele fantastice nu sunt pasiunea vieţii mele, iar Istoria ideilor şi credinţelor religioase am abordat-o de câteva ori, dar mulţimea detaliilor şi puţinătatea ideilor m-au dezarmat, aşa că nu am terminat-o niciodată. Evident, nu este vina lui, ci lipsa mea de interes pentru subiect, deşi varietatea credinţelor religioase mă interesează în cel mai înalt grad, dar nu în detalii, ci în concepţii şi mai ales în evoluţia lor.

Cu timpul, mi-am mai ameliorat opinia despre Eliade, ba chiar eram pe cale să mi-o schimb radical, atunci când am citit un articol-replică la acuza lui Zaharia Stancu, cum că generaţia tânără de atunci ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. (Uite că, acum, mă contrazic, fiindcă mi-am adus aminte că am mai citit ceva şi mai târziu.) Articolul se afla printre „Scrisori către un provincial”,  cred, redactate de pe aceeaşi poziţie arogantă ca toate scrierile sale din tinereţe. Pe aceasta însă o ţin minte pentru că, în apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii, ceea ce face dovada unui om de cultură autentică, ancorat în realităţile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc astăzi „oameni de cultură”, dar le lipsesc cunoştinţele de bază. Mircea Eliade avea cunoştinţă de oamenii de valoare din timpul să, indiferent de domeniul de activitate.

Dacă în lucrările cu caracter religios Mircea Eliade este un om de ştiinţă, în scrierile literare, şi-a propus să facă literatură.

Spre deosebire de acestea, în Romanul adolescentului miop este sincer. Se dovedeşte încă odată că sinceritatea nu poate fi compensată cu nimic. De aceea, deviza lui este: „Nu trebuie să mă gândesc, ci să scriu.”

Nu întâmplător, pe tot parcursul vieţii sale, el s-a referit de nenumărate ori la această încercare a lui de a scrie romanul. Nu l-a tipărit pentru că, probabil, nu a fost pe deplin mulţumit, dar acesta a fost visul său din totdeauna şi, ca orice vis, a rămas aşa. Iniţial, şi l-a propus ca pe ceva cu care urma să impresioneze lumea. Nu numai pe cei din jur, care-l interesau mai puţin, ci întreg mapamondul. Recunoaştem aici ambiţii adolescentine, la el mai exacerbate decât la alţii. Cu timpul însă s-a convins tot mai mult că relatările fruste ale unui adolescent, reflectând trăirile şi problematica acestei vârste, constituie un subiect de mare interes, neabordat încă decât, într-o oarecare măsură, de Giovanni Papini, care, cu Un uomo finito, i-a fost model. Iar ceea ce îl caracterizează pe el şi urma să fie şi trăsătura caracteristică a romanului este sinceritatea. Dacă în scrierile literare de mai târziu şi-a propus diferite teme, tratate mai mult sau mai puţin clasic, unde trebuie să existe un subiect şi, eventual, o idilă, în Romanul adolescentului miop nu poate exista un subiect, eroul este el însuşi, iar el nu este îndrăgostit. Singura temă este cunoaşterea sinelui. Dar acest demers este foarte dificil şi, tocmai de aceea, merită. „Poate, dacă m-aş cunoaşte, lucrurile s-ar petrece altfel. E foarte greu să mă cunosc pe mine însumi. Nu mă pot analiza serios, pentru că îmi trec alte gânduri prin minte tocmai când am nevoie de mai multă pătrundere. Apoi, nu ştiu de unde să încep. E foarte uşor să spui: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Dar aş vrea să-l ştiu pe acela care a priceput ceva când a încercat să se cunoască pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge dintre ceea ce este firesc în sufletul meu de ceea ce nu există decât prin imaginaţie. Nu mă recunosc în multe gânduri şi nu pricep rostul multor sentimente.”  Analizele sale psihologice sunt demne de cei mai mari autori şi nu au fost depăşite nici măcar de el însuşi în lucrările de mai târziu.

Ficţiunea, mult lăudată de unii şi abordată chiar de el, poate fi doar un eşec în faţa neputinţei de a fi tu însuţi.

Faptul că Romanul adolescentului miop se referă la problematica unui adolescent nu o face cu nimic mai puţin importantă. Dimpotrivă, este vârsta la care se formează personalitatea şi, în consecinţă, este chiar mai importantă decât cea ale adulţilor. Numai egocentrismul nostru ne face să credem că doar problemele noastre merită atenţie, iar cele ale tinerilor sunt copilării. Mă tem că este invers. Ale noastre sunt personale, ocazionale şi meschine, în timp ce ale lor sunt fundamentale şi permanente pentru umanitate.

 

 

2009-09-04

Un pictor poate fi daltonist. Lucrările sale vor fi deosebite tocmai pentru că el vede altfel. Un critic de artă însă nu ar trebui să fie daltonist.

 

 

2009-09-04

La „doar” 20 de ani după evenimentele din decembrie 1989, nu putem fi decât subiectivi în aprecierea perioadei comuniste. Subiectivismul nostru depinde de poziţia socială, dar şi de cunoaşterea şi înţelegerea evenimentelor istorice.

Subiectivismul meu mă determină să subliniez două constatări:

  1. schimbarea din 1989 nu a fost una radicală. În consecinţă, trăitorii de dinainte şi cei de după 1989 nu sunt foarte diferiţi.
  2. perioada 1944-1989 nu a fost una unitară. Disting trei perioade:

·        1944-1958 - etapa SOV-ROM-urilor;

·        1958-1968 - etapa liberalizării relative;

·        1968-1989 – etapa Ceauşescu.

Anul 1958 este cel al retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României. În 1968, Ceauşescu a virat stânga, speriat după invazia sovietică în Cehoslovacia.

Eu am intrat în clasa întâia primară în toamna anului 1944. Am fost deci şcolarizat în întregime în cursul vechiului sistem. Cu toate acestea, în tinereţe, am fost permanent acuzat că educaţia mea a fost afectată de către părinţi, profesori, cunoştinţe, cu toţii, persoane educate la rândul lor înainte de 1944, ceea ce era foarte adevărat. (De altfel, dacă după retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, în 1958, situaţia economică a ţării noastre a cunoscut o scurtă perioadă de înflorire, faptul se datorează tocmai acestor persoane, care se aflau atunci la maturitate.) Cu timpul, învăţământul s-a adaptat tot mai mult cerinţelor  sistemului, astfel că tânăra generaţie nu mai putea fi acuzată de „influenţe burgheze”. Considerând că desăvârşirea educaţiei se realizează odată cu terminarea liceului, rezultă că, în România, comunistul perfect este cel ce a terminat liceul în 1989. El se află astăzi la maturitate. Efectele nu ar trebui să ne mire.

Evenimentele istorice trebuie privite în evoluţia lor. Oamenii nu pot fi împărţiţi în comunişti, necomunişti, sau orice altceva, după perioada în care au trăit, ci după ce au în cap, eventual după convingeri, dacă şi le pot exprima.

 

 

2009-08-31

Era să încep acest text cu sintagma „analiză critică”, dar m-am gândit că ar fi un pleonasm sau, mai curând, o contradicţie în termeni. Nu pot să-i spun nici oximoron, fiindcă nu urmăream vreo figură de stil. Pur şi simplu, mi se pare o asociere nepotrivită de cuvinte. Şi asta pentru că o critică, pentru a fi corectă, presupune o analiză, în timp ce o analiză nu implică în mod necesar critica, decât doar dacă este cazul.

De altfel, critica este un termen folosit în special în domeniile în care nu există mijloace de măsurare. Asta nu înseamnă că suntem cu totul neajutoraţi. De cele mai multe ori există criterii de evaluare, chiar dacă aproximative. Ce ne facem însă acolo unde nici măcar asemenea criterii nu sunt posibile? Cum apreciem valoarea unei opere literare, a unui tablou sau al unei compoziţii muzicale? Aici, riscăm răspunsuri de tipul: „gusturile sunt diferite”. O replică posibilă ar fi „Da, gusturile sunt diferite; numai bunul gust este acelaşi”. Dar ce este atunci bunul gust? Va trebui să identificam ceea ce este general recunoscut ca fiind valoros, adică vârful piramidei din acel domeniu şi să folosim drept criteriu măsura în care ceea ce vrem să evaluăm seamănă cu acel „ideal”.

Ar mai fi o problemă: definirea corectă a domeniului. Muzica, spre exemplu, este un termen prea larg pentru a avea un singur vârf. Nu putem compara o melodie populară cu o lucrare simfonică, spre exemplu. Ele fac parte din domenii diferite, fiecare cu vârfurile lui. Acelaşi lucru se întâmplă şi în literatură, chiar dacă aici domeniile nu sunt atât de clare ca în muzică. Un critic literar nu se poate pronunţa în toate domeniile, fiindcă nu există persoană care să le ştie pe toate, iar literatura, adică scrierile, acoperă azi totul.

Se mai cuvine o precizare: existenţa unui ideal nu elimină progresul, fiindcă idealul va fi ridicat tot mai sus graţie marilor creatori. Condiţia este ca noul vârf să fie recunoscut şi de alţii şi nu elogiat doar de autor şi prietenii lui.

 

 

2009-08-31

Când eram copil, mi se părea ciudat să mănânc cireşe sau mere la masă. Eram obişnuit să le mănânc direct din pom. Ba, cu merele aveam chiar o problemă, fiindcă trebuia să-le tai felii, ceea ce mi se părea o fandoseală fără rost. Pepene, în schimb, nu am mâncat decât la masă, pentru simplu motiv că nu creşteau în zona mea de joacă. Nu am ştiut, de aceea, niciodată să muşc direct din pepene; am nevoie de cuţit şi furculiţă. Unii zic că aş fi sclifosit. Nu, este vorba doar de obişnuinţă.

 

 

 

2009-08-24

Într-o după-amiază toridă de vară, fenomen rar la Braşov, un autobuz local venea plin, încă de la capăt de linie, cu studenţi ce se întorceau de la „munci agricole”. Se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’80. Obosiţi ar fi puţin spus. Erau extenuaţi, murdari şi trişti. Era trecut de ora 17. La a treia staţie, s-a urcat o domnişoară cam de aceeaşi vârstă cu ei. Uşor supraponderală, cu pielea albă, bine întinsă, artistic machiată – deşi nu era necesar la vârsta ei - ochii atent rimelaţi. Mergea, probabil, la o întâlnire. Până aici, nimic deosebit! În mod evident, nu era studentă; mai curând vânzătoare sau, poate, coafeză sau manichiuristă, judecând după profesionalismul cu care îşi pregătise „look-ul. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost privirea ei plină de satisfacţie, adresată studenţilor: „Studii superioare v-au trebuit? Uite că mie îmi merge mai bine. Sic!”

 

 

 

 

Condamnaţi la viaţă

Sunt necăjiţi oamenii că sunt „datori cu o moarte”. Moartea nu este decât sfârşitul vieţii. Nu asculţi un concert aşteptându-i sfârşitul, decât dacă nu-ţi place. Dacă însă concertul e bun, te bucuri de muzica ce o asculţi, în timp ce o asculţi. Când s-a sfârşit, s-a terminat şi plăcerea. Ar trebui să considerăm că suntem „condamnaţi la viaţă”. În acest caz, ar trebui măcar să ne executăm pedeapsa aşa cum se cuvine.

 

 

 

2009-08-08

S-a constatat că substanţele Placebo sunt mai eficiente la femei decât la bărbaţi. Asta dovedeşte că încrederea în ideile preconcepute este mai mare la femei.

 

 

 

2009-06-30

Oligarhii din Europa răsăriteană, inclusiv cei din fostul U.R.S.S. (şi mai ales ei) erau stânjeniţi de faptul că nu aveau aceeaşi libertatea de mişcare ca oligarhii occidentali şi implicit averea lor. Ei sunt cei care şi-au dorit răsturnarea sistemului şi aşa se explică siguranţa cu care au acţionat după „revoluţie”.

 

 

2009-06-30

Dacă omul nu se trage din maimuţă, sau din orice altceva, şi a venit pe Tera din altă parte, înseamnă că a parazitat pământul. De simbioză nu poate fi vorba, dat fiind comportamentul său de până acum, şi – cum nu se întrevăd semne de deparazitare - rezultă că nu se va lăsa până nu-şi va distruge mediul, după care va dispărea şi el, din lipsa resurselor.

 

 

2009-06-28

Într-un stat poliţienesc, oamenii sunt toleranţi unii cu ceilalţi. Într-un stat tolerant, oamenii se erijează în proprii lor poliţişti. Ei veghează la păstrarea cutumelor. În primul caz, predomină raţiunea, care însă poate conduce la erori, unele catastrofale. În al doilea caz, predomină tradiţia, care este o frână în general, dar care, la iniţiativa unor oameni de acţiune, poate fi depăşită, atât în sens pozitiv, cât şi negativ.

 

 

2009-06-19

Cum să creezi un sistem filozofic non-contradictoriu, când viaţa însăşi este născută din contradicţii ontologice? Nu doar plină de ele, ci născută din ele: din pozitiv şi negativ, din bine şi rău, din negru şi alb, din apolinic şi dionisiac, din diavolesc şi divin şi aşa mai departe.

 

 

 

2009-06-19

Omul va dispărea de pe pământ, aşa cum au dispărut şi dinozaurii, chiar dacă mai există şopârlele, care le seamănă. Sunt prea mari distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat. În comparaţie cu dinozaurii, şopârlele sunt simpatice. Oare oamenii-şopârle vor fi mai simpatici decât noi?

 

 

2009-06-18

Un subiect mult discutat astăzi este insistenţa cu care se proliferează existenţa unor pseudo-curente ca cele formate din şapte-zecişti, opt-zecişti, sau chiar postmodernişti. Asemenea categorisiri temporale sunt avansate de către grupuri de autori preocupaţi să-şi susţină reciproc interesele. Adevărul este că un curent trebuie să aibă la bază un criteriu estetic. Cubism, simbolism, expresionism etc., sunt curente ce pot fi identificate cu uşurinţă, tocmai pentru că au o caracteristică proprie. Un tablou în stil cubist, spre exemplu, rămâne cubist, indiferent de anul în care a fost pictat, sau în care s-a născut pictorul.

Există, ce-i drept, un precedent: cel al „Generaţiei ’27”, generat de Mircea Eliade et co. şi, probabil, acesta i-a inspirat pe epigonii de azi. Există însă o enormă diferenţă: acei tineri intelectuali de după Primul Război Mondial erau convinşi de necesitatea ca România să profite de scurtul răgaz dintre două conflagraţii politice majore – pentru că o intuiau pe următoarea – şi să intre cât mai deplin în constelaţia ţărilor europene. Această misiune ce le revenea lor. Nu era deci vorba despre vre-un curent literar sau artistic şi nici despre vre-o calitate deosebită cu care Dumnezeu ar fi înzestrat acea generaţie, motiv pentru care, astăzi, orice comparaţie a x-zeciştilor cu patrioţii de atunci este cel puţin ridicolă, dovedind nu doar micimea pretendenţilor, dar şi incapacitatea acestora de a recunoaşte adevăratele valori.

 

 

 

2009-06-14

Când eram mic, mă deranja faptul că oamenii mari erau obligaţi de către noua conducere comunistă să se umilească, purtându-se asemenea copiilor în faţa adulţilor. Pe bună dreptate, dăm vina pe regim. „Omul poate fi redus la ceea ce mănâncă” era un principiu al sovieticilor, iar dacă nu-i dai de mâncare poate fi umilit oricât. Asta ca să nu mai vorbim de frica de închisoare, sau chiar de moarte. Şi totuşi, astăzi mulţi se umilesc fără să le-o ceară nimeni. Şi încă n-ar fi nimic dacă doar s-ar umili, dar comit cele mai reprobabile fapte cu conştiinţa liniştită. Pentru fapte cu mult mai neînsemnate, cei ce au prins perioada comunistă sunt acuzaţi de lipsa verticalităţii. Astăzi, mulţi nici măcar nu s-ar ridicat în două picioare, să vadă cum e. Se târăsc, dar latră.

 

 

 

2009-06-13

Cred că ideea cu reîncarnarea aparţine celor ce şi-au ratat viaţa şi speră într-o a doua şansă.

 

 

2009-06-13

Existenţa noastră ca indivizi este atât de scurtă, încât nici un instrument, oricât de sensibil, nu ar fi în stare s-o sesizeze. Doar urmele noastre pot să dăinuie, dacă s-a imprimat pe piatră sau pe un obiect rezistent în timp, precum fosilele.

 

 

 

2009-06-13

Dumnezeu a fost pe pământ şi . . . a plecat.

 

 

2009-06-13

Politica este asemenea boxului, dar cu mai puţine reguli, sau chiar fără. În consecinţă, intri în ring, dacă te pricepi.

Politicienii noştri vor să intre în ring doar ca prezentatoarele ce arată pancarta cu numărul reprizei care urmează.

 

 

2009-06-05

Din Biblie aflăm că, pe vremea lui Avraam, era la modă ca bărbaţii să aibă o soţie şi una sau mai multe amante. Mai târziu, un bărbat putea avea chiar  mai multe soţii. De aici, europenii au tras concluzia că femeile erau persecutate şi, astăzi, ar fi cazul ca ele să se emancipeze. Concluzia este nu numai eronată, ci şi tendenţioasă. Era, de fapt, un matriarhat bine ascuns. Femeia conducea din umbra, în timp ce bărbatul doar o proteja de eventualii agresori. Cel persecutat era bărbatul, obligat să efectueze muncile dificile şi periculoase. În plus, din moment ce un bărbat avea mai multe femei, rezultă că mai mulţi bărbaţi rămâneau fără femei. Femeile, soţii sau amante, erau oricum satisfăcute.

 

 

2009-06-02

Un scriitor trebuie nu numai să aibă ceva de spus, dar şi cui să-i spună.

 

 

Mici diferenţe

Domnitorul Al. I. Cuza a înfiinţat primul birou de statistică, în 1859. În Anglia se întâmplase cu 800 ani în urmă.

 

 

2009-04-10

Am văzut la televizor un film. Puţin naiv, probabil în mod voit. Cred că se numeşte „Plaja”. Câţiva tineri găsesc o plajă izolată şi doresc să-şi construiască acolo o lume a lor, o lume paralelă, în care distracţia - singura lor preocupare - să nu le fie tulburată de nimeni. Evenimentele neplăcute, mici la început dar grave mai târziu, sunt înlăturate cu promptitudine, chiar cu duritate. Se ajunge până acolo încât un muribund este scos în afara incintei, pentru că gemetele lui deranjau. În final, bineînţeles că totul se năruie. Rămâne doar ideea unui univers paralel.

Noi toţi ne construim un univers paralel, în care totul decurge conform imaginaţiei şi aspiraţiilor noastre. De obicei, suntem conştienţi că avem de-a face cu o utopie şi ea rămâne doar în visele noastre romantice. Dacă nu, vom afla mai târziu că lumea reală este diferită.

 

 

 

2009-03-29

Atunci când spunem că o carte este bună sau nu, exprimăm un punct de vedere: punctul nostru de vedere. Dar cine suntem noi? Nişte persoane cu anumite caracteristici.

Un critic literar, exprimă punctul său de vedere. Dar cine este el? Are el calitatea să exprime opinii incontestabile? Pentru asta ar trebui să ştim cine este el de fapt: ce ştie, ce nu ştie, ce simte, ce parti pris are şi multe altele. Ar trebui să fim psihiatri, aşa că - mai bine - îl lăsăm cu opiniile lui.

 

 

La o întâlnire a poeţilor

Marea majoritate a auditoriului era formată din fete. Toate slabe şi palide. Unele aveau trăsături drăguţe, dar paloarea le făcea insignifiante. Era şi un băiat, tot slab. Nu cred că vedea prea bine, fiindcă avea părul în ochi. Într-un târziu, au apărut şi doi bărbaţi mai în vârstă. Păreau normali, motiv pentru care nu ştiu ce căutau acolo.

 

 

 

 

2009-04-28

„Obrazul subţire cu cheltuială se tine”. Eu cu cheltuielile stau bine. Chiar foarte bine. Cu veniturile stau mai slab.

 

 

2009-04-21

Astăzi, o tânăra s-a aşezat în autobuz în faţa mea.  Era mai mult decât drăguţă; era frumoasă. Avea chiar şi un deosebit simt estetic, vizibil prin modul în care era îmbrăcată. Armonia culorilor o dovedea din plin. Ţinuta corpului arăta că era conştienta că avea ce arăta. Era aproximativ şase seara şi, în întreaga ei atitudine se vedea că merge la o întâlnire şi era preocupată să lase o impresie favorabilă. Cu siguranţă, va reuşi. Şi totuşi, îmi era milă de ea. Îmi venea să-i spun, dar m-am abţinut. Îmbrăcămintea ei era prea sexy. În special decolteul, care lăsa să se vadă mai bine de un sfert din sâni. Chiar şi aceştia erau frumoşi. Motivul compătimirii mele era tocmai acesta: băieţii serioşi, se ştie, sunt timizi; în schimb, cei care o vor asalta vor fi cu precădere ceilalţi. Efectul? Fie că îi va respinge, nefiind de condiţia ei - şi va rămâne nemăritată - fie se va căsători cu un neisprăvit, alegându-se cu un mariaj nepotrivit. După ani, va trage concluzia că n-a avut noroc în viaţă. Şi totul, de un decolteu.

Asta înseamnă că trebuie să dispară preocuparea pentru frumos? Fireşte că nu! Dimpotrivă! Cu observaţia că, la oameni, spre deosebire de animale, criteriile de selecţie sunt mai complexe decât simplul instinct de reproducere.

 

 

 

2009-03-29

La recensământul populaţiei, la completarea rubricii „naţionalitatea declarată”, mulţi ţigani spuneau: „no, io mi's ţigan, da' scriţi moghior”. Astăzi, cei plecaţi în străinătate la furat nu mai declară că sunt maghiari, ci români.

 

 

 

2009-03-14

Am început să am tot mai multă înţelegere pentru Kant – nu atât pentru opera lui fundamentală, cât pentru unele dintre confesiunile conexe. La un moment dat – se pare că unul de sinceritate - el scrie: „Adepţii ei (ai filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe, nu par a fi dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă".

Într-adevăr, în antichitate, filozofii erau înţelepţii timpului. Filosofia, mai exact dragostea (filo) pentru înţelepciune (sofia), era o forma de modestie, prin care ei îşi etalau doar aplecarea câtre înţelepciune şi nu posesia ei.

Asemenea gânduri îmi treceau prin minte, în timp ce asistam la o conferinţă  cu pretenţii filosofice. Că am fost dezamăgit este puţin spus. Conferenţiarul, filozof cu acte în regulă, dacă în timpul şcolii generale ar fi urmărit cu atenţie 50% din lecţii şi ar fi înţeles 50% din ceea ce s-a predat, deci ar fi fost în posesia a 25% din cunoştinţele teoretice ale unui absolvent de liceu, cu siguranţă ar fost mai puţin penibil. După absolvirea liceului, el a urmat filosofia. Nu ştiu dacă la Academia politică „Ştefan Gheorghiu” sau la Universitate. Nu are nici o importantă, pentru că era aceeaşi.

La sfârşitul unei nuvele cu valenţe simbolice, Puşkin scria: „şi totuşi, în faţă sunt lumini”. Încă nu este clar de unde vor veni, dar e sigur că se va întâmpla cândva, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că sunt aşteptate.

 

 

2009-03-13

Ficţiune autentică găsim în poveştile pentru copii. Ea este însă şi cel mai greu de realizat. Este nevoie de un autor inteligent şi talentat pe deasupra. El trebuie să fie suficient de subtil pentru a atrage copilul în poveste, dar să-i transmită şi morala povestirii fără să-l plictisească. Treabă grea!

 

 

 

2009-03-08

M-am întrebat de multe ori dacă România are sau nu ceva particular. Ei bine, cred că am găsit ceva. După 23 august 1944, ruşii s-au folosit de trădători si ignoranţi pentru a înlătura vechea conducere şi a-şi implementa o noua conducere, fidela lor. Tehnica este clasica (o recomandă şi Machiavelli), deci până aici nimic anormal. Mai departe însă, tehnologia cere ca lichelele de care s-au folosit pentru atingerea scopului să fie înlăturate şi să-şi formeze propriile cadre de conducere, capabile pentru o guvernare performantă. Ruşii însă au plecat în 1958 şi au lăsat conducerea neschimbată. Asta nu înseamnă că prezenţa în continuare a ruşilor ar fi fost de preferat, dar explică dezastrul din anii ce au urmat.

 

 

2009-1-26

Există şi oameni cumsecade

Deşi nu sunt în graţiile ei – ba, dimpotrivă – doamna XXXX mi-a transmis un e-mail, primit de la o terţă persoană, necunoscută mie, care îşi manifesta entuziasmul şi surpriza descoperirii cărţii mele „Singur printre americani” pe Internet. Reproduc textul ad literam:

Te rog citeste caci merita (lectura cu miez, text scris de un tip destept) autor C. Gheorghiu - "Singur printre Americani" il gaseati pe www.globusz.com/ebooks/Singur.....etc. , dai clic pe lb romana....apoi pe "autori contemporani" si dai de el......îmi vei spune cum ti s-a părut, este o lectura captivanta si usor de parcurs, odihnitoare desi as fi preferat sa am cărţulia...

Asta îmi aminteşte o situaţie opusă, când un fost coleg mi-a spus că n-a avut timp de cartea mea, dar – fără să-şi dea seama – a citat din ea, imaginându-şi că cita din alt autor.

 

 

2009-1-12

Spunem că doar o mica parte dintre probleme sunt rezolvabile pe cale matematică. Unele sunt prea simple şi nu merită efortul, în timp ce altele, dimpotrivă, sunt prea complexe şi depăşesc cunoştinţele noastre. Fals! Nu orice întrebare fără răspuns este o problemă. O problemă reală este una ce are şanse să fie rezolvată în mod riguros.

 

 

2009-1-9

Termenul „Postmodernism” a apărut în arhitectură, pentru a se delimita de stilul mai vechi, caracterizat prin excesul de nou de dragul noului, de modern cu orice preţ. Preluarea lui fără justificare în literatură subliniază inexistenta unui curent real, lipsă de stil, intelect precar. În plus, el denotă şi lipsă de imaginaţie; se putea găsi cel puţin un termen mai original.

 

 

 

2008-12-09

Tot mai mulţi sunt cei ce, constatând că schimbările de după 1989 sunt ireversibile, se laudă cu faptele bune săvârşite de ei în timpul vechiului regim. Deunăzi, cineva îmi povestea cum l-a ajutat el pe cineva să obţină o locuinţă – e drept nu tocmai confortabilă, dar oricum un adăpost – pentru că omul era pe drumuri. Neglijează însă să spună că cel în cauză ajunsese pe drumuri tot datorită lui, care – ca şef într-o comisie de naţionalizare - îl scosese din casa părintească. Şi nu era o casă oarecare, pentru că nici el nu era un oarecare, ci un descendent dintr-o familie celebră, cu care România se mândreşte azi.

 

 

2008-11-22

În trecut, preoţimea se străduia ca, prin religie, să modeleze mentalitatea poporului. Astăzi, biserica a devenit o societate comercială, preocupată doar de profit.

 

 

2008-11-22

Gânditorul lui Rodin are o atitudine pozitivă. Îl preocupa viitorul, pentru care el căuta soluţii.

Gânditorul de la Hamangia se ia cu mâinile de cap. Atitudinea lui este tragică. El se vaită, nu are soluţii. (aşteaptă să-i vina din cer o minune)

 

 

2008-09-25

Dacă veţi cere opinia unui croitor despre costumul dumneavoastră, el se va uita la cusături, să vadă dacă sunt drepte, dacă nasturii sunt la locul lor etc. Nu vă va spune dacă se potriveşte personalităţii dumneavoastră sau evenimentului pentru care l-aţi comandat.

Ei bine, nu va faceţi iluzii că în alte domenii se întâmplă altfel; orice profesionist va acorda o atenţie exagerată unor detalii şi va pierde din vedere alte aspecte mai largi, ce ţin de integrarea obiectului sau subiectului în mediu. Inginerul constructor se va interesa de rezistenţa clădirii şi nu de funcţionalitatea sau integrarea ei în spaţiu, arhitectul de frumuseţe şi nu de rezistenţa la cutremur şi aşa mai departe.

 

 

2008-08-11

Mircea Eliade în „Mitul eternei reîntoarceri”, reia relatarea lui Constantin Brăiloiu prin care o întâmplare reală devenise legendă. Deşi eroina era încă în viaţă, oamenii locului ignorau faptele, dar le transformaseră în legendă şi creaseră chiar o baladă, pe care o cântau cu pasiune. Dacă li se amintea că eroina este în viaţă, se supărau că le este atinsă valorare de simbol a baladei. Important este ca întâmplarea să scoată în evidenţă o idee. Dacă ideea marchează conştiinţele noastre, dacă ne dă de gândit, atunci avem de-a face cu arta. Fictivă sau reală, nu mai are nici o importanţă.

 

 

2008-08-02

Tirania nu există ca sistem social; ea este o stare în evoluţia societăţii şi, de regulă, dispare odată cu tiranul. Nici un sistem legislativ nu se auto-declară ca fiind tiranic, ci - dimpotrivă – democratic, monarhic, de natură divină sau de orice alt fel, numai nefast nu.

Sistemul social este definit de legile prin care este guvernat. Legile, la rândul lor, sunt convenţii sociale mai mult sau mai puţin respectate. Erorile de guvernare sunt cele ce produc degradarea societăţii, pierderea echilibrului social, nemulţumirea majorităţii şi dorinţa de schimbare, în cele din urmă îndeplinită prin distrugere. Dictatura, tirania, etc. nu sunt decât stări în aceasta dinamică a guvernării, ce oscilează între posibilităţi extreme, în funcţie de înţelepciunea elitelor. Teoretic, monarhia ereditară şi oligarhie electivă par a fi extremele, dacă avem în vedere doar vârful societăţii şi modul de acces la vârf. În realitate, elita este cea care, în mod indirect, hotărăşte viitorul societăţii, în special prin educaţie. Un rege sau un preşedinte, dacă are o personalitate puternică şi o domnie îndelungată, poate influenţa elita, dar numai într-o oarecare măsură, fiindcă, altfel, îşi pierde scaunul. Dacă, în schimb, elita însăşi este una tiranică, atunci şeful, rege sau preşedinte, nu este decât o marionetă arătată poporului.

 

 

2008-08-02

Un rege sau chiar un castelan din Evul Mediu nu-şi putea permite să-şi neglijeze supuşii, pentru că poziţia lui în raport cu ceilalţi regi sau castelani era dată forţa lui economică, care – la rândul ei – depindea de prosperitatea şi fidelitatea supuşilor. Prin moşie se înţelegea pământul cu oameni cu tot. Teoria lui Marx este deci falsă.

Astăzi, proprietarul unei mari întreprinderi poate fi dur cu muncitorii necalificaţi, pe care îi poate înlocui oricând, dar este extrem de grijuliu cu cei calificaţi. De cele mai multe ori, întreprinderea însăşi există datorită lor. Se poate spune că, de fapt, ei sunt întreprinderea.

 

 

2008-07-21

Cunosc un pictor daltonist. Da, da, nu vede bine culorile. Pentru a fi mai exact, este vorba despre o pictoriţă, dar asta nu are importanţă. Cum este posibil? Simplu. La admiterea în institutele de artă, se pune accentul pe desen, iar faptul că ea a pus culorile aiurea a părut un semn de originalitate. În timpul studiilor,a aflat adevărul, dar – cum nu mai era nimic de făcut – s-a profilat pe grafică, în spatele căreia îşi ascunde şi astăzi handicapul şi pe care o preaslăveşte în mod vehement, deşi a ieşit la pensie fără să fi creat ceva convingător. Dacă ar fi singura, ar fi bine, dar mi-e teamă că mulţi vor scrâşni din dinţi citind asemenea idei. Şi  dacă s-ar întâmpla numai în arte plastice încă nu ar fi prea mult. Se întâmplă însă în mai toate domeniile în care nu există mijloace obiective de măsură. Cât despre literatură, aici „daltoniştii” se pot erija cu uşurinţă în experţi – şi de cele mai multe ori chiar o fac –, pentru că ei tot văd ceva, fie şi numai în gri. Marea majoritate a criticilor literari sunt însă şi miopi, în sensul că „văd” doar ceea ce înţeleg şi înţelegerea lor este prin definiţie extrem de limitată. „Prin definiţie”, pentru că – dacă înţelegeau mai mult – îşi alegeau o profesiune mai rentabilă.

 

 

 

2008-05-11

Comunismul a răsturnat axa valorilor cu susul in jos, adică cu 180 de grade. Prin democratizare, se doreşte ca axa sa fie orizontală. Nu mai exista valori, ci doar alternative. Guţă şi Enescu sunt alternative.

 

 

 

2008-04-05

Dostoievski a avut norocul să moară la timp. Succesul lui a fost atât de mare, entuziasmul cititorilor atât de exuberant, încât ar fi urmat detractările cusurgiilor şi ala invidioşilor, mai ales într-o tară estică.

 

 

 

Oameni şi principii

Cristinel – soţia lui Mircea Eliade – era prietenă cu Alexandra Ionescu Tulcea, a patra soţie a lui Saul Bellow. Tatăl Alexandrei a fost legionar, antisemit. Saul Bellow era evreu. Mama Alexandrei, Florica Bagdasar, a fost ministrul sănătăţii în regimul comunist. Oameni cu alte principii.

 

 

 

2008-07-13

În istorie, personalităţile contează prin efectul faptelor lor, şi nu prin unele caracteristici particulare. Jeanne d’Arc a fost o dezechilibrată mintal. Da, dar a jucat un rol important în epocă. Fără ea, istoria lumii ar fi fost, probabil, diferită. Dacă rolul unei personalităţi a fost bun sau rău, este o altă chestiune. În cazul ei, a fost bun pentru Franţa şi rău pentru Anglia. Istoria este obligată să ţină seama de rolul jucat de ea şi nu dacă era blondă sau brunetă.

 

 

 

2008-05-29

Iov 40,18: „Oasele lui sunt ca nişte ţevi din bronz, membrele lui ca nişte bare de fier.” Când a fost scris acest capitol din Vechiul Testament? În epoca fierului avant la lettre?

 

 

 

2008-05-29

Corida are loc imediat după slujba de la biserica.

 

 

2007-03-04

Nu sunt o stea, deşi am copilărit printre stele. La început au fost verzi şi le vedeam doar eu. Mai târziu, pe când aveam vreo şapte ani, au apărut şi stele de alte culori, pe care le vedea toată lumea. Abia atunci unii oameni au declarat că, din cauza lor, văd şi ei stele verzi.

Eram nedumerit şi pentru că în oraşul meu natal nu s-au născut oameni mari, cum am auzit că s-ar fi întâmplat prin alte locuri, ci doar prunci. Ce-i drept, unii dintre aceşti prunci, au devenit mai târziu mari personalităţi, precum Celibidache, dar eu am aflat despre el mai târziu, când deja nu mai eram copil. Aşa stând lucrurile, m-am întristat: eu însumi fusesem prunc şi mi-am dat seama că pierdusem şansa de a fi devenit celebru.

Cât despre stelele verzi, antrenamentul cu ele mi-a folosit mai târziu în viaţă, fiindcă ştiam cum să mă feresc de stelele de alte culori.

 

 

 

2007-02-25

Din cuvântul cultură nu se poate face un verb, care să joace rol de predicat în vreo propoziţie. Rezultă de aici că se poate face cultură doar în mod indirect, cu alte verbe. Tot aşa, cineva poate deveni „om de cultură”, dar numai in sens adjectival, ca pe o calitate pe care i-o atribuie alţii, în semn de recunoaştere a cunoştinţelor sale multidisciplinare şi nu ca pe o funcţie în statul de salarizare al instituţiei în care lucrează, sau ca pe o meserie. „Profesiunea mea, cultura” a fost o infatuare penibilă.

 

 

 

2007-02-18

Am în faţa mea manuscrisul unui roman pe care trebuie să-l recenzez. Am citit începutul şi deja gândurile îmi fug în alte direcţii. Nu sunt un recenzor profesionist şi îmi dau seama odată în plus că nu-i deloc uşor să citeşti cărţi care nu te interesează. Oricum, meseria mi se pare ingrată. Eu nu sunt nici măcar un scriitor profesionist, de genul celor ce pleacă de la o idee – originală sau impusă – după care se documentează, construiesc un scenariu, pe care apoi îl umplu cu vorbe. În ceea ce mă priveşte, ori de câte ori am scris ceva,  am avut în vedere o anumita categorie de cititori potenţiali, cărora aveam ceva să le spun. Documentaţia era deja făcută, se afla în mintea mea. Dificultatea scrierii consta în decalajul de viteză dintre gând şi dactilografiere. Nu-mi caut cuvintele. Firul gândirii ce se rupe uneori tocmai din cauza decalajului. Nu pretind ca toată lumea să fie ca mine, dar nici eu nu pot să mă transform în ceea ce nu sunt.

Dacă ar fi să fac o recenzie laudativa ar fi simplu. Poate că nici n-ar trebui să citesc cartea. Dar mi s-a cerut o critica reală, nu ca profesionist, ci ca cititor. (Unele antecedente mă recomandau în acest sens). Iar pentru asta trebuie să citesc. Ei şi? Pe lângă imensitatea cuvintelor deja citite - multe fără rost – ce mai contează câteva? Contează, pentru că nu mie se potriveşte. Da, manuscrisul nu mă atrage. Nu pentru că ar fi prost scris. Dimpotrivă, este chiar bine scris, aş zice profesional şi n-aş greşi cu nimic, fiindcă într-adevăr este scris de către un profesionist, ce are la activ câteva cărţi deja publicate şi nu de azi de ieri, ci de câteva decenii. Subiectul este cel care mă deranjează, pentru că nu atinge sfera mea de interes. În plus, începe cu ample descrieri de vestimentaţie feminină, de parca ar fi scrise de către o femeie, deşi autorul este bărbat, ca şi eroul căruia îi pune în gură expresii folosite de către femei, în discuţiile lor despre modă. Descrierile par a fi gândurile unei domnişoare care – atunci când se îmbracă – se gândeşte cum ar vrea ea să fie apreciată de către bărbaţi.

Nu ştiu dacă autorul a avut în vedere ca cititori potenţiali doamne sau domnişoare preocupate de modă. Ce-i drept, acesta este un sector social importat, deci alegerea ar fi bună din punct de vedere comercial. Dar atunci de ce mi-a solicitat mei opinia? Nimic din ceea ce am citit până acum nu mă interesează şi nici nu mă pricep la modă. Există probabil scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toată lumea şi, în consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate!, ca să mă exprim delicat. În realitate, orice carte are o adresă, în sensul că se adresează unei anumite categorii sociale: există cărţi de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve etc. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în ciuda acelor sectanţi, care te acroşează pe stradă şi îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel cultural. Se justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de putini ştiutori de carte şi care erau savanţii timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul creştin. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanţilor din zilele noastre.

Cei care scriu cărţi – pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către copii. Există adulţi, care s-au dedicat acestui sector şi scriu într-o formă agreată de către copii, chiar dacă înserează mesajele adulţilor.

Cât despre recomandările criticilor literari, nu este nevoie să mă uit prea departe. Este suficient să mă refer la recomandările profesorilor de liceu. N-am înţeles niciodată de ce ni se recomanda „Contele de Monte Cristo”, spre exemplu, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau cărţile „de aventuri”. E drept că acestea din urmă erau prost traduse, dar mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus, mai învăţai şi ceva geografie, aflai câte ceva despre alte meşteşuguri decât cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor popoare, şi multe altele. Mai bine ar făcut ca aceste cărţi să fie mai bine traduse. Ca să fiu pe deplin sincer, nu am fost un mare admirator nici al acestui gen de romane; scrise după aceeaşi schemă; finalul era uşor de intuit. Singurele detaliile mai contau. Dar nu despre mine este vorba.

Acum trebuie să revin la realitate şi să citesc manuscrisul. Să termin totuşi ideea. Altă carte recomandată copiilor este „Tartarin din Tarascon”. Carte pentru copii! Oare??!!! Mai bătrân fiind, mi-a căzut în mână un exemplar cu comentarii. Cartea a fost în epocă un pamflet politic ce numai copiilor nu era adresat. Aproape fiecare paragraf era însoţit de explicaţii cu trimiteri la oameni politici sau la evenimente publice din timpul acela. Este probabil că în epocă a fost un pamflet superb, motiv pentru care s-a şi păstrat, dar din care noi astăzi nu mai înţelegem nimic, iar poantele nu mai sunt gustate după prea multe explicaţii. Şi dacă nu înţelegem noi, adulţii, recomandăm cartea copiilor, poate că ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză! Am făcut acest experiment. Consideră subiectul ridicol. Şi ridicol devine atunci şi cel ce recomandă asemenea cărţi. Ne mai miră că cititul nu-l mai atrage pe copil? Să nu ne mai mire! După o aşa recomandare, nu ne putem aştepta decât la efecte pe măsură. O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”. Daniel Defoe n-a urmat vre-o şcoală de scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o  satiră ascuţită şi, tot îmbunătăţindu-şi instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura este la el un pretext.

O altă categorie de scriitori este formată din cei ce îşi descriu propriile experienţe de viaţă. Dacă o fac cu sinceritate, sunt cele mai bune cărţi. Evenimentele descrise nu trebuie să fie neapărat excepţionale Daca sunt, sau a o implicare socială sau politică, cu atât mai bine; vor avea şi rol de mărturie istorică. Tocmai am citit o carte de memorii a unui „fost”. Ştie să scrie bine, „are mână”, dar îi lipseşte sinceritate şi acest lucru se simte şi de către cei ce nu cunosc evenimentele reale. (Curios este că cei care le cunosc şi se simt lezaţi într-un fel sau altul, nu protestează decât la nivel de bârfe, fără să ia o atitudine. Dimpotrivă, în public îl laudă. Explicaţia este, pentru unii, frica inoculată de pe timpul când „fostul” era cineva şi din care nu au reuşit să scape, iar pentru ceilalţi camelionismul, pe care l-au practicat o vreme prea îndelungată ca să se poate dezbăra de el.) Cât despre autor, momente importante din viaţa sa sunt eludate, lăsând astfel cititorul să facă supoziţii, care sunt cu siguranţă mai grave decât realitatea. Dacă le-ar fi relatat – eventual cu unele justificări (fie şi psihologice) – ar fi reuşit cu mult mai bine. Shakespeare sau Dostoievski sunt celebri tocmai pentru că şi-au purtat eroii de la o stare psihologică la alta – uneori opusă – numai prin argumentări interioare. Eu sunt convins că dacă cineva ar descrie trăirile sale la o traversare a străzii, ar putea depăşi „Bătrânul şi marea” a lui Hemingway şi multe altele, unde subiectul aproape că nu contează.

Apropo de subiect; spuneam că în manuscrisul din faţă mea tocmai subiectul nu mă atrage. Poate că ar fi trebuit să spun tema, sau ideea cărţii. Oricum i-as spune tot nu mă atrage.

Se consideră în lumea oamenilor de litere că un roman este mai ceva decât o carte de memorii, pentru este o creaţie, un produs al imaginaţiei. Aşa este, dar romanele bune din aceasta categorie sunt rarisime. Majoritatea sunt mai mult sau mai puţin autobiografice, autorul schimbând persoana I-a cu a III-a şi punându-şi trăirile pe seama unei persoane fictive.

Cum spuneam, orice carte are o adresă. Prima întrebare este deci: ce adresă are această carte? După primele pagini pare să fie o carte de dragoste, deşi poate că mai corect ar fi să-i spun „carte de gelozie”, dar acest gen literar nu este încă oficializat. Dragostea este şi ea de mai multe feluri: cea matură, între doi soţi, spre exemplu, este radical diferită de cea adolescentină, care şi ea este diferită în funcţie de sex. Aici este vorba despre un tânăr ce se comporta ca un adolescent, deşi nu mai este demult aşa ceva. Pare să fie o excepţie, deci nu poate reprezenta o categorie socială. Să scrii o carte pentru o singură persoană şi aceea fictivă? Nu ştiu dacă merită! Profesionalismul autorului, cum spuneam, este prezent în carte, chiar prea prezent. Autorul aplică regulile. Efectele nu sunt însă întotdeauna cele scontate. Rupturile de tempo nu fac lectura mai atractivă, ci mai obositoare, chiar enervantă. Inserţiile de citate şi referiri la mitologie, istorie, literatura universală etc. nu vin în mod firesc, nu susţin o anume idee, nu au rolul de a indica cititorului că eroul este erudit, ci doar că autorul ar fi. Pasaje prea lungi, fără nici o legătură cu subiectul nu susţin tema principală. Se vede că au fost scrise cu alt prilej şi înserate ca material de umplutură, să „umfle nuvela până la dimensiunile unui roman”.

Şi eu trebuie s-o recenzez. Dar oare există recenzori profesionişti adevăraţi? Există cineva capabil să se pronunţe dacă o carte sau orice altceva este sau nu potrivit pentru cineva dintr-o categorie socială diferită de cea din care face el parte? Sigur, adulţi se consideră autorizaţi să facă recomandări copiilor. Profesorii au chiar această profesiune. Uneori, din deformaţie profesională, încearcă să-şi extindă pretenţiile de atotcunoscători şi asupra semenilor lor adulţi, ceea ce poate fi un abuz, mai ales atunci când interlocutorii sunt din alte categorii sociale sau chiar intelectuale.

Pe scurt, iată cum mi-am ratat definitiv şi irevocabil cariera de recenzor. Acum pot fi liniştit.

 

 

 

Sfârşitul volumului 3