Cristache Gheorghiu
Memoria
timpului pierdut
Însemnări
Volumul 3
Braşov, 2016
2013-01-09
Adoptarea
Creştinismului ca variantă mai evoluată a Iudaismului este
aproape firească şi uşor de înţeles. Pentru greci
însă, înlocuirea Mitologiei cu Vechiul Testament provoacă nedumerire.
Bogăţia literară şi filosofică a Mitologiei nu are
egal în nici o religie. Poate că, într-o oarecare măsură, ei
înşişi considerau Mitologia o colecţie pe poveşti şi
nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie bazată pe alte
poveşti? Pe de o parte, Noul
Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns posibil la starea
de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie romană şi
într-o stare economică precară. Religia creştină a debutat
ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar ideea de egalitate în
faţa Divinităţii şi de fericire ulterioară se mula
perfect pe dorinţele lor. Platon este unul
dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină, care le
poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă îndoieli
asupra situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de teama
pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină de la
fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă
Mitologia era originală, Vechiul Testament era asemănător cu
alte religii, de la care a şi preluat multe idei.
2013-01-09
Printre cosmogoniile avansate de
alte religii, simpatică este una din Yucatan.
Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din
mămăligă. Într-o primă variantă, cele două
divinităţi ale lor, Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a
disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat
apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în
forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop.
Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au
făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul,
ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti
bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să
nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial
mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii,
reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei,
hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa
cum o ştim” (Al. Mitru, Din marile legende ale lumii,
pagina 464).
2012-12-29
Europa occidentală (Franţa, Spania) nu au
zeităţi originale.
2012-12-27
Femeile ne vor proşti. Nu glumesc. Instinctul le spune
asta. În natură, perpetuarea speciei contează, nu individul, ori
reproducţia este misiunea femelei. Ea îşi alege partenerul. Exemplul
cel mai elocvent este cel al leului. „Regele animalelor” doar păzeşte
teritoriul. Nici măcar nu vânează. Femelele vânează. Ei vin când
masa este servită şi îşi iau porţia de „prinţ consort”.
Dacă este lăsat, îşi mănâncă propriii puii. Când
însă nu mai este în formă, este înlocuit fără scrupule. Nu
există dragoste în lumea lor. Dragostea există la porumbei. La lei
funcţionează alte legi. La om e ca la lupi, cred, deşi la lupi
nu mă pricep la fel de bine ca la lei. Pe lei i-am văzut la
televizor. Pe lupi nu ni-i arată la fel de des.
Cum spuneam, femeile ne vor proşti. Asta n-am
văzut-o la televizor, ci „pe teren”, adică din experienţă.
Nu la soţia mea; ea e prea deşteaptă. Bărbatul e foarte
bine dacă are avere, chiar şi un titlu ştiinţific nu
deranjează, pentru că e un motiv de mândrie, dar
deşteptăciunea poate să deranjeze, atunci când bărbatul se
amestecă în probleme de conducere a familiei, atribut exclusiv feminin.
Ele sunt adevăratele conducătoare.
Idealul este un bărbat suficient de prost încât
să creadă că el este „pater familia”, iar hotărârile lui –
care sunt, de fapt ale ei – sunt urmate cu sfinţenie de către
toţi ceilalţi.
2012-12-27
Unii cercetătorii ai religiilor consideră
credinţele ca fiind imanente omului primitiv, că ar fi apărut
din dorinţa acestora de a-şi explica fenomenele naturii şi de
a-şi găsi un sprijin în momentele psihologic delicate. Fals!
Dorinţa de a-şi găsi un sprijin este rezultatul fricii, iar
frica este inoculată. Copilul nu ştie ce este frica. De asemenea,
explicaţia fenomenelor naturii nu-i aparţine omului simplu. El
probabil că nici nu-şi pune asemenea probleme. În plus, aceste
„explicaţii” nu pleacă de la elemente cât de cât reale.
Dimpotrivă, sunt produse ale imaginaţiei. Autorii lor nu au crezut nici
o secundă în adevărul propriilor lor născociri. Invenţiile
lor au avut drept scop găsirea unei modalităţi de a-i determina
pe oameni să se comporte conform eticii timpului sau dorinţei lor.
Prin ele se construiau ritualuri, iar omul simplu era îndrumat să respecte
ritualul. Spre exemplu, îngroparea morţilor. Fără ritual,
oamenii ar fi fost suficient le leneşi să abandoneze cadavrele. Era
nevoie de ceva mai mult decât indicaţia vagă „e bine să faci
aşa”. Autorii miturilor sunt conducătorii spirituali ai triburilor
primitive. Mentalităţile astfel modelate aveau la bază
intenţii bune sau rele, în funcţie de puternicii zilei.
Pentru a-şi atinge scopul, teologii sunt
preocupaţi să-i facă pe credincioşi cât mai supuşi. În
acest scop, doctrina elaborată de ei trebuie să fie cât mai
convingătoare iar ei să fie încrezători în preceptele ei. Pentru
aceasta, ideile avansate trebuie să fie neverificabile. Cu cât sunt mai
stranii, cu atât mai bine. În această privinţă, au avansat mult
faţă de miturile primitivilor.
Ceea ce surprinde este faptul că religiile – chiar
şi cele mai recente – sunt mai puţin înţelepte decât vechile
mitologii.
2012-12-15
Este o deosebire de structură între german şi
latin: neamţul pune verbul la sfârşitul frazei. Ascultătorul
este obligat să asculte toată fraza, pentru a afla mesajul. Latinul
crede că, după 2-3 cuvinte a găsit şi replica. În
consecinţă, îşi permite să-l întrerupă, deşi, de
multe ori, nu ştie ce ar fi putut să afle.
2012-12-15
Hipocrat (Ipocratus) nu a fost un
ipocrit. Aş zice că invers, a fost opusul. Există însă mulţi ipocriţi ce pretind
a fi urmaşi ai lui Hipocrat.
2012-12-08
Nu cred că e narcisism
să te simţi mândru atunci când vezi că ideile tale sunt
recunoscute de către alţii. Mă simţeam cu adevărat
mândru când vedeam peste ani oameni ce nu-i cunoscusem că foloseau o
lucrare concepută şi programată de mine.
2012-12-07
Dacă atunci când vezi
luna nouă pui mâna pe bani, vei avea mulţi bani în toată
perioada următoare. Din nefericire, luna nouă nu poate fi
văzută, fiindcă partea luminată de soare este opusă
privirii noastre. Superstiţia este de fapt o ironie subtilă.
2012-12-05
Omul nu este doar materie.
El este şi fiinţă cugetătoare, care aspiră spre ceva
superior lui. Bolta cerească, cerul, ca spaţiu inaccesibil, devine
ţinta aspiraţiilor sale. Ideea de divinitatea se naşte deci în
om.
2012-12-04
Pe 9 decembrie avem
alegeri. Tot atunci, va fi lună nouă. Şi Parlamentul va fi unul
nou. Ca şi luna: aceeaşi, doar cu alte părţi luminate
şi mult mai multe rămase în umbră, pentru o vreme. Veşnica
Reîntoarcere este un ciclu natural de când lumea şi pământul.
Adică nu! Pământul, nu! Doar lumea, şi nu chiar de la început;
doar de când filosofii au inventat sintagma „Veşnica reîntoarcere”. De
atunci ne tot întoarcem şi noi de pe o parte pe alta, poate-poate ne vom
odihni mai bine. Odihna plăcută, români! Domnul veghează!
Veghează să nu vi se întâmple ceva ce v-aţi dori, fiindcă
tot nu ştiţi ce să vă doriţi. Deocamdată! Eu sunt
optimist. Cândva veţi şti. Atenţie, nu când e lună plină.
Atunci, se ştie, nu puteţi dormi bine şi, cu mintea
neodihnită, puteţi greşi din nou. Aţi mai făcut-o
şi în trecut, dar nu disperaţi. „Sic transit
gloria mundi!”
2012-12-04
Admiterea într-un club
select se face prin simpla recomandare a unui membru al clubului.
Bineînţeles că cel care îl introduce pe noul venit în club îşi
asumă responsabilitatea, iar dacă iniţiativa lui se
dovedeşte nepotrivită, el însuşi poate fi exclus din club, sau
va trebui să-şi ceară scuze, dacă nu are decât vina de a se
fi înşelat asupra candidatului. De altfel, în lumea civilizată, nici
o servitoare nu este angajată fără o recomandare din partea
cuiva, care garantează pentru ea.
La noi, în România,
recomandarea a fost înlocuită cu pila, cu relaţia. Deosebirea
esenţială constă în faptul că cel care intervine în
favoarea cuiva nu-şi asumă nici o răspundere. Dimpotrivă, atât
el cât şi angajatorul consideră că cel angajat în acest mod este
un incapabil, ajuns acolo datorită relaţiilor sale.
Admiţând că în
România există cluburi selecte, acolo accesul este permis pe bază de
cerere, aprobată de şef, un fel de bulibaşă mai evoulat.
Veşnica reîntoarcere
„Mare, foarte mare,
uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din
care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind
infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate
combinaţiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care
deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens,
însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe
aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de
vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de
veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o
infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica
Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această
măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i
caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria,
la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de
toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „decembrie
2012, la câţiva paşi de mare, deasupra unor lucruri omeneşti,
sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai
neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi gând – chiar
dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de
ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai
vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veşnica
reîntoarcere” este o doctrină fundamentală. De la Anaximandru
la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi
pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe
lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer,
pământ, foc) - afirmă că
există şi două principii fundamentale: Ura şi Iubirea, care
se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci
când ele coexistă. Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar
nu ştiu de unde vine cele două, deşi ele există în mod
evident.
Desigur, noi suntem
adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În
primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori
că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres.
Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fost mai potrivită,
având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul mişcării:
în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi
atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinţei pe seama
cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai
pregătiţi. Iată o idee pragmatică!
Totuşi, o
doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai
stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu
poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix
simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa
propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi.
Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o
ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-şi
pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează
intens la asta.
2012-11-24
Cu „Paradisul pierdut”
şi „Paradisul regăsit”, John Milton mi-a
sugerat o idee: concepţia orientală de origine a omului, ca o
cădere din Universul veşnic şi revenire a sa după un
şir de transformări purificatoare poate fi redusă la o
singură viaţă.
Varianta mea este aceea
că omul, pe măsura acumulării de cunoştinţe, în
anumite momente ale existenţei sale, realizează câte o sinteză,
în baza căreia îşi formează o concepţie personală
despre lume. El îşi conturează astfel propria-i personalitate.
Ulterior, pe baza noilor cunoştinţe acumulate, îşi
îmbunătăţeşte concepţia, îşi modifică
personalitatea. El trece astfel prin diferite faze. Nu se încarnează în
alte fiinţe, ci construieşte o altă personalitate în
acelaşi corp, fie el şi mai obosit. La sfârşitul vieţii,
dacă nu devine senil (varianta pesimistă) ajunge un înţelept
(varianta optimistă).
Ce-am pierdut şi ce-am
găsit? Viaţa! De unde vine? Ce importanţă are? Problema
noastră este cum s-o trăim, nu de unde vine.
Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte.
De azi dimineaţă
caut o hârtie pe care am notat ceva şi n-o găsesc. Nu s-a pierdut,
asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva,
iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă
verificare şi – chiar şi atunci - înainte de a le arunca, fac cel
puţin o copie. Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am
enunţat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au
mai făcut-o şi alţii. Ştim cu toţii povestea cu
Veşnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. Mă gândesc
însă la unele implicaţii mai profunde. Ea seamănă cu
Principiul lui Lavoisie-Lomonosov: nimic nu se pierde;
totul se transformă. Nici el nu era nou. Într-o epocă
materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau
„Nimic nu se naşte din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”.
În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor
succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de
a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din
Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de
vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să
fie găsit şi recuperat. Iată deci că principiul meu este cu
mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el porneşte totul.
Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este
Principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este Principiul numărul
0. Dacă şi valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins
perfecţiunea.
Poate că, până
deseară, îmi găsesc şi hârtia.
2012-01-16
Lumea există, este
aici, are o structură, nefiind haos, ci Cosmos. În limba greacă, cosmos are chiar şi acest înţeles,
de „lume”, oameni.
2012-01-16
Pentru primitivi, cosmogonia are nu doar sens de
creaţie primordială, ne-repetabilă. Dimpotrivă, ea este
repetabilă.
M. Eliade spune în „Sacru şi profan” că aceste
sensuri există şi la unele populaţii aborigene, cum ar fi yuki din America de Nord, care, la sfârşitul anului,
spun „a trecut pământul”. La fel, yakuţii
spun „a trecut lumea”, cu sensul de „s-a scurs un an”. Totul se re-creează
odată cu Anul nou.
În greaca modernă, cosmos însemnă lume, univers,
dar şi pământ, globul pământesc, oameni, mediu, societate. Se
vede că un anume sens s-a păstrat.
Iudaismul şi, mai ales, Creştinismul au introdus
istoria. Timpul nu mai este repetabil. Doar Dumnezeu a creat Universul. Cât
despre oameni, va veni Ziua de apoi, când totul se va sfârşi. Timpul a
devenit scurgere şi a căpătat un sens al
desfăşurării. El nu este reversibil şi nici repetabil.
2012-01-16
Mi-a rămas în minte povestirea
ştiinţifico-fantastică a unui autor rus. Nu-mi amintesc numele.
Era vorba despre un geolog, care găseşte în pustiu două stânci
cu forme umanoide. Nu mai avea timp să le cerceteze, dar, pentru că
şi materialul era ciudat, ia o mostră, cu gândul s-o cerceteze în
laborator. Intervine însă Războiul şi nu mai are timp. Trec
anii, în viaţa lui şi a familiei se întâmplă o mulţime de
evenimente, aproape că uitase de cele două stânci. Într-un târziu,
are ocazia să revină în zonă şi regăseşte
stâncile. Ceva parcă se schimbase. Compară realitatea cu fotografiile
ce le luase în prima vizită şi constată o deplasare a
corpurilor. Se părea că una dintre ele era uşor înclinată
către locul din care el extrăsese mostra, de parcă simţise
durerea unei înţepături. Chiar mâna dreaptă se îndreptase
către acel loc, în timp ce cealaltă stâncă se îndrepta
către prima, atrasă parcă de strigătul ei. S-a gândit
atunci că cele două stânci erau, poate, fiinţe reale,
trăitoare într-un alt ritm. În timp, pentru el, se scursese aproape o
viaţă, pentru ele a fost doar o clipă. Era la modă atunci –
când autorul scrisese povestirea – relativitatea timpului, declanşată
de răspândirea Teoriei relativităţii a lui Einstein.
Mi-a plăcut povestea.
2012-01-15
Cosmos vs. Haos. Cosmos este spaţiul cosmicizat şi cosmecizat,
cel în care omul s-a fixat, în care şi-a organizat viaţa şi în
care se simte „acasă”. Spaţiul exterior, plin de necunoscut, este
haos. In limba greacă, „cosmos” înseamnă şi „lume”, „oameni”,
întotdeauna la singular, dar cu sens de plural. Este spaţiul relativ
cunoscut: oameni asemenea mie, lumea noastră.
Un teritoriu necunoscut,
străin, neocupat (ceea ce înseamnă adesea: neocupat de „ai
noştri“) face parte încă din „Haos“. Aşezându‑se pe acest
teritoriu, omul îl transformă simbolic în Cosmos, printr‑o repetare
rituală a cosmogoniei, aşa cum o înţelege el. Ceea ce va deveni „lumea
noastră“ trebuie mai întâi să fie „creat“, şi orice creaţie
are un model exemplar: Crearea Universului de către zei. Când s‑au
înstăpânit în Islanda şi au defrişat‑o, coloniştii
scandinavi n‑au socotit că fac un lucru nou, nici o muncă
omenească şi profană. Ceea ce făceau nu era pentru ei
altceva decât repetarea unui act primordial, şi anume transformarea
Haosului în Cosmos prin actul divin al Creaţiei. (M. Eliade, Sacrul şi
Profanul, pg. 18)
Majoritatea religiilor au
la bază un spaţiu ”cosmicizat”, un „stâlp
sacru”; se poate avansa ideea că religia a apărut odată cu
sedentarismul?
2012-01-15
Majoritatea mitologiilor au
la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului; a trebuit să
vină zeul cel bun, să-l învingă şi să creeze
spaţiul organizat, în care omul poate trăi.
Înseamnă că
răul este primordial. Binele a apărut prin civilizaţie.
Creştinismul, vorbind
doar despre Dumnezeu şi uitând răul primordial, şi-a pierdut
filonul filosofic.
2012-01-15
Am încercat de mai multe ori să înţeleg religiile
extrem orientale. De fiecare dată însă, lecturile le-am găsit
aride şi nu am reuşit să înţeleg nimic. Şi totuşi
ele şi au găsit adepţi printre oamenii simpli. De ce par ceva de
neînţeles pentru europeni?
2012-01-11
Alegerea zilei de 25 decembrie ca zi a naşterii lui
Cristos vine din mitologia persană, unde Mithra
este zeul luminii, numele lui însemnând "Soarele nebiruit". Cristos
însuşi era considerat un reprezentat al luminii. Mitra era considerat
uneori ca fiu al lui Ahura Mazda,
el luptă contra forţelor răului conduse de Angra
Maynu. De asemenea, Mithra
este un zeu al sincerităţii şi al loialităţii.
Acest zeu s-a născut după unele legende dintr-o
piatră sau dintr-o peşteră în ziua de 25 decembrie, când
păstorii din ţinut au venit să i se închine. El s-a luptat cu
soarele şi a capturat taurul divin, din al cărui sânge au apărut
toate plantele şi animalele folositoare omului. Străbătând ziua
cerul, Mithra vede şi aude totul din cer sau de
pe pământ întrucât el are 10.000 de ochi şi 1000 de urechi. El este
înarmat cu o măciucă de lemn ferecat cu care alungă demonii
(alegorie pentru nori) ce năvălesc spre el.
2011-12-01
În viitor, se va renunţa la scrierea actuală –
fonetică şi dependentă de limbă – şi se va adopta ceva
asemănător scrierii ideografice, bazată pe simboluri. Fiind
independentă de limbaj ea are imensul avantaj al
internaţionalismului.
Omul învaţă din greşeli.
Sper să fi greşit
destul la viaţa mea, căci altfel nu aş fi învăţat nici
cât ştiu. Să fi greşit mai mult? Se putea? Probabil că da,
dar nu sunt sigur că mi-ar fi folosit. Se pare că mai trebuie şi
altceva pe lângă greşeli.
Reciproca e şi mai
ciudată: dacă aş fi avut un mentor, care să mă ajute
să evit greşelile ce le-am făcut, ce aş fi devenit? Un
mecanism! Asta dacă mentorul ar fi fost unul perfect. Cum nimeni nu este
perfect, aş fi greşit datorită sfaturilor greşite primite
de la el. Ele nu ar fi fost greşelile lui, de care se presupune că
era conştient, şi din care
învăţase la rândul său şi dorea ca eu să le evit, ci
greşelile de care nu era conştient, dar mi le transmitea mie. Prelungind
raţionamentul, în locul înţelepciunii s-ar fi multiplicat
greşelile. Am fi devenit mecanisme din ce în ce mai puţin
funcţionale.
2011-09-08
Când am dat eu examen de
admitere la Politehnică – de fapt concurs de admitere - numărul
candidaţilor era între 5 şi 10 pe un loc. La medicină,
concurenţa era şi mai mare. Astăzi, numărul locurilor în
universităţi este mai mare decât numărul absolvenţilor de
liceu.
2011-09-08
AM – Casa Autonomă
Monopolului Statului (alcool + ţigări). Pe vremea aceea, de droguri
se ocupa statul.
2011-09-05
Capitalele statelor ar
trebui schimbate periodic. S-ar evita astfel mare parte din corupţie
şi s-ar diminua efectul găştilor locale.
2011-08-28
Bucuria apare la atingerea
unui obiectiv şi dispare în momentul următor. De aceea, orice bucurie
este efemeră. Obiectivele sunt de două tipuri, după cum
realizarea lor este imediată sau târzie, printr-un proiect eşalonat
pe mai multe etape. Primele oferă prilejul unei singure bucurii. Cele din
categoria a doua ne oferă câte o bucurie la atingerea fiecărei etape
de pe traseul proiectului.
2011-08-26
Noi avem mari dispute pe
probleme minore şi mici dispute pe probleme majore.
2011-08-20
Salutul reflectă
situaţia socială a momentului:
- noroc – o societate prosperă, oamenii sunt
activi şi îşi doresc să aibă succes în ceea ce întreprind;
- sănătate – societatea este
potrivnică, oamenii îşi doresc să fie sănătoşi,
pentru a depăşi momentul, cu speranţa că, în viitor, va fi
mai bine;
- Doamne-ajută – doar Dumnezeu ne-ar mai putea
salva; societatea este în colaps.
2011-08-11
O limbă dezvoltată este una care poate să
redea idei complexe într-un mod inteligibil de către orice persoană
cu un grad mediu de cultură. Literatura serioasă este cea care
dezvoltă limba. De aceea, literatura facilă nu are valoare din punct
de vedere cultural. Ea nu este cultură.
2011-08-11
Când eram tânăr, mă grăbeam, deşi aveam
toată viaţa înainte. Acum, că timpul ce mi-a rămas de
trăit s-a restrâns, am învăţat să am răbdare.
2011-08-04
Între eseist/filosof şi romancier există o
diferenţă de abordare:
-
eseistul
sintetizează idei pe baza evenimentelor;
-
romancierul
exemplifică idei prin evenimente, amplificând textul.
2011-08-04
Primii ani petrecuţi în timpul regimului comunist m-au
învăţat că trebuie să-mi apăr fiinţa
spirituală. Ceilalţi ani – şi au fost mulţi – m-au
antrenat.
2011-08-04
Unii fac cultură,
alţii se folosesc de cultură. Am cumpăra o carte cu 45 de lei,
al cărei cost de producţie nu poate depăşi 3 lei.
2011-08-03
Despre Marx se ştie că avea grave dezechilibre
psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în „British Journal of Dermatology” şi preluat de „The
Times” în toamna anului 2007).
2011-07-31
O adolescentă nu are viitor; ea va deveni o babă,
evident, cu condiţia să trăiască suficient. Dacă tot
se transformă, e bine s-o facă frumos. Şansa ei stă în
devenire, nu în stagnare.
2011-07-31
Noica a declarat că l-a ascultat pe Heidegger de două ori, la interval de doi ani şi
a constatat că acesta se repeta. Întrebându-i pe cei ce l-au ascultat mai
des, aceştia au declarat că, pentru ei, nu se repeta.
Trag concluzia că înţelegerea lui Noica era
superficială, nu sesiza nuanţele profunde. Probabil limba era de
vină.
2011-07-31
Constantin Noica, Jurnal filozofic, pagina 79: „Cineva
se plânge că e ofensat. Nu poate suporta ofensa. Semn rău pentru el. Ar
trebui să nu poată suporta lauda. Când mă laudă cineva,
mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt?
Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai
bun decât atât.
2011-07-31
Trăiesc în România. Şi vecinul meu
trăieşte în România. Şi totuşi, eu şi vecinul meu
trăim în două lumi foarte deferite. Există a România a tuturor.
Care este aceea?
2011-07-31
Libertatea de a cugeta. Un nonsens! Orice om e liber
să cugete. Să-ţi exprimi opiniile este cu totul altceva.
2011-07-31
Am aflat o vorbă profund românească: „Banul te neodihnişte”. Cât de mult îi place românului odihna!
2011-07-30
Raţionalismului
francezilor a condus Franţa la Revoluţie. Astăzi, raţiunea
ne îndeamnă la cumpătare. Care e raţiunea raţionalismului?
2011-07-30
Plecând de la ideea că
omul e o „fiinţă căzută şi mărginită”, în
timp ce Dumnezeu este fiinţă nemărginită, Descartes se
întreabă retoric „Cum aş avea-o altfel de la mine, din
nemărginirea mea?” Se refera la ideea unui Dumnezeu nemărginit
şi crede că, astfel, a şi făcut demonstraţia
existenţei sale. Un răspuns simplu este acela că omul nu este o
fiinţă mărginită şi că – dimpotrivă – este
într-o continuă evoluţie, deci este nemărginit. Că nu va
cunoaşte totul este foarte adevărat, dar asta-i altceva. Abia dacă
ar exista un „Tot”, acesta ar fi el însuşi mărginit, iar
cunoaşterea lui ar face din cunoscător o fiinţă
mărginită. Până atunci însă, omul este o fiinţă
nemărginită şi are multe şanse să rămână
aşa, „Totul” fiind infinit.
2011-07-18
În vecinătatea unui stat prosper, vecinii îşi
doresc să facă şi ei parte din acel stat, chiar dacă – din
motive patriotice sau politice – luptă pentru independenţă. Este
suficient să mă gândesc că orice român ar dori ca România
să facă parte din U.S.A., deşi nu suntem vecini. Este explicabil
că dacii şi-au însuşit cu plăcere şi interes limba
latină şi s-au bucurat de avantajele de a fi „ocupaţi”. Să
nu confundăm ocupaţia barbară, cu una civilizatoare. Pe de altă
parte, mulţi soldaţi romani au rămas în Dacia. Nu este deci vorba
despre o ocupaţie de o sută şi ceva de ani, ci de plantarea unui
răsad de latinitate, care – între timp – a crescut.
2011-07-17
Am primit pe Internet o recenzie laudativă a uneia
dintre cărţile mele în limba engleză. Am trimis acest text
corespondenţilor mei. Toţi străinii m-au felicitat. Unii, poate
că numai formal, dar au făcut-o. Românii, în schimb, nu au
răspuns deloc. Nici unul!
2011-07-17
În timp ce Transilvania a fost lăsată la
discreţia ungurilor, Bucovina a fost administrată direct de
către austrieci. De aici diferenţa. Bucovina a produs intelectuali.
Transilvania prune pentru palincă.
2011-07-16
Valoarea estetică a sculpturilor greceşti a
crescut după ce şi-au pierdut culorile. Bine ar fi să se
întâmple la fel şi cu unele tablouri.
2011-07-16
Instituţiile de stat favorizează prostia. Proştii
se unesc şi se susţin reciproc. Birocraţia se amplifică.
Corupţia prinde rădăcini tot mai adânci.
2011-06-27
Confundăm religiile cu legendele cu care au fost
ulterior îmbrăcate. Cu adevărat interesantă ar fi istoria
apariţiei lor. Dacă religia ar fi imanentă omului, cum omul se
trage din maimuţă, ar trebui să admitem că ea este
imanentă si maimuţelor. Cum nimeni nu va îmbrăţişa această
ipoteză, suntem obligaţi să ne gândim la un moment anume al apariţiei
religiei. Este de aşteptat ca susţinătorii religiei
să-şi dorească probe prin care să se confirme o datare cât
mai îndepărtată, motiv pentru care unii savanţii o caută
şi la oamenii primitivi. Avem însă la dispoziţie o cale mult mai
bună: studiul serios al apariţiei unor religii recente, pentru care
avem probe, documente şi tot ce trebuie pentru o elucidare completă.
Odată stabilit modul în care acestea au apărut, nu ne rămâne
decât să extrapolăm logica la societăţile anterioare.
Pentru asta trebuie să depistăm logica apariţiei religiilor
studiate, a „filosofiei” lor, a mesajului către populaţie, a
paradigmei ce stă la baza construcţiei şi nu a legendelor în
care a fost ulterior îmbrăcată.
2011-06-27
Când împăratul Constantin cel Mare a iniţiat primul
consiliu ecumenic, cel de la Nicća, episcopia din
Roma era printre cele mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina,
Egipt, Grecia şi Tracia erau cele mai importante. Dintre
participanţi, se cuvin menţionaţi Alexander
din Alexandria, Eustatiul din Antiohia,
Macarius din Ierusalim, Pafnutiu
din Theba, Potamon din Herclea, Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Caesarea, Nicolas din Myra sau Aristakes din Armenia.
Din Italia a participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă.
2011-06-26
Primii mitropoliţi ai Rusiei au fost greci. Abia în
Educaţia
copiilor
Un fost chelner, avansat director la intervenţia unui
politruc (amator de pahar), şi-a dat copilul la liceul de artă. Vezi
Doamne, devenise intelectual şi copilul lui era musai să aibă o
carieră deosebită. Cum însă copilul nu avea asemenea
înclinaţii, a devenit un cabotin infatuat.
2011-06-26
„Cad mort de sete alături de fântână” (Je meurs de soif auprčs de la fontaine) – tema dată de ducele Charles d’Orléans la concursul de poezie din 1458, câştigat de François Villon.
Ducele Charles d’Orléans sponsoriza arta şi
poezia din dragoste pentru cultură şi nu din interes, ca majoritatea
celor de azi. El însuşi era un poet. Avea însă bunul simţ
să recunoască superioritatea altora, pentru că iubea poezia cu
adevărat.
François Villon ne este cunoscut datorită ducelui Charles d’Orléans. Firi asemenea lui Villon
există şi azi. Majoritatea rămân necunoscuţi, pentru
că nu şi-au aflat protectorul. Cine este Charles
d’Orléans al zilelor noastre ? Poate lui Gigi Becali să-i vină ideea.
Vorbind despre
sisteme
Între balenă şi rechin pare să fie o
asemănătoare mai puternică decât între balenă şi
şoarece. Asta dacă nu avem în vedere clasificarea speciilor după
Linné, conform căreia balena şi
şoarecele sunt mamifere (vivipare), în timp ce rechinul este peşte
(ovipar). (Exemplificarea nu-mi aparţine) Desigur, Linné
ar fi putut să găsească şi alte criterii. Nu sunt biolog
şi nu am nici cea mai vagă intenţie de a propune un alt sistem
de clasificare, aşa că nu-mi rămâne decât să-i acreditez pe
specialişti cu prezumţia de profesionalism. Ce vreau eu să spun
acum este doar că ar trebui să fim mai circumspecţi cu noi
înşine, atunci când dorim să impunem altora criteriile noastre.
Oricum, ei nu le vor accepta decât în urma unui dialog, care dialog . . .
2011-06-19
Îmi pun de multe ori întrebarea cum aş fi
reacţionat eu dacă aş fi fost matur în diferite perioade din
trecut. Spre exemplu în perioada 1944-1950. Am în faţă imaginea unor
persoane ce se aflau atunci la maturitate şi care au reacţionat în
diferite moduri, pozitive sa negative, aşa cum le văd eu astăzi.
Unii s-au comportat eroic, alţii au fost laşi.
În ceea ce mă priveşte, calităţi de
erou nu cred că am şi laş îmi place să cred că nu
sunt. De altfel, nici postura de erou nu-mi surâde foarte tare, fiindcă
eroul este un fel de kamikadze, iar aceştia sunt persoane ce se lasă
îndoctrinate, ceea ce denotă o dotare intelectuală precară. Am
rezistat îndoctrinării comuniste aproape jumătate de secol, aşa
că mă pot considera imun din acest punct de vedere. De altfel, am o
tendinţă nativă de a discută orice afirmaţie, iar
intenţiile de îndoctrinare de orice fel le miros de la mare
distanţă. Deşi nu-mi place, cârcotaş este un termen mai
aproape de firea mea.
Deci, între cele două extreme – erou sau laş -
dacă aş fi fost în locul adulţilor din anii 1944-50, eu cum
aş fi procedat? Îmi place să cred că sunt o persoană care,
înainte de a trece la acţiune, gândeşte ceea ce face. Există deci
riscul să mă apropii de oportunism. Oricum, sună mai bine decât
laş sau prost. Analizându-mi puţin trecutul, trebuie să recunosc
faptul că nu am fost un descurcăreţ. Oportunistul, deşi
este un personaj negativ, se pare că îmi este superior. Nefiind de nici-de-unele, constat că nici nu pot preciza cum
anume aş fi procedat. Întrebarea rămâne una retorică, ce
probabil că ar trebui să şi-o pună fiecare şi mai ales
tineretul de azi, ce – din ignoranţă - aruncă cu
nonşalanţă anatema.
2011-06-13
Dacă Marx a fost filosof, atunci a fost primul care a
construit o doctrină bazată pe ură şi crimă.
2011-06-13
Cu ceva timp în urmă, am fost solicitat să
vorbesc la vernisajul expoziţiei unui pictor, pe care îl cunoşteam
mai demult. Speech-ul meu a plăcut mult unora, dar nu tuturor. Aş
zice că doar unei minorităţi. Mult mai gustat a fost cel al
celuilalt vorbitor, deşi – spre deosebire de mine – nu a făcut nici o
referire la tablourile expuse pe simeze şi, în plus, a ţinut să
precizeze nivelul modest de şcolarizare oficială a expozantului. A
făcut-o bineînţeles, discret, vorbind mai mult despre personalitatea
celui cu al cărui nume fusese botezată „Şcoala populară de
artă” frecventată în tinereţe de către pictor. Neînţelegând
subtilitatea, majoritatea ascultătorilor a apreciat retorica de
circumstanţă, rostită cu emfază.
2011-06-10
În fiecare dintre noi există un Apollo,
dar şi un Dionysos. Cum pacea între cei doi nu
este posibilă, armistiţiul este cel ce ne asigură mediocritatea.
Încălcarea temporara a armistiţiului îi face pe unii să
strălucească. Temporar!
2011-06-12
Putem fi vinovaţi sau nevinovaţi în anumite
situaţii concrete. Ca la tribunal. Pretenţia de a fi nevinovaţi
în general, cu alte cuvinte, de a nu fi greşit niciodată, este
însă mai gravă decât orice vinovăţie întâmplătoare,
mai ales atunci când e făcută fără voie, pentru că,
înainte de a fi vinovat sau nevinovat, se află starea de spirit,
orientată către a face bine sau rău. Cine îşi propune
să fie nevinovat înseamnă că, mai întâi, a gândit răul
şi apoi s-a abţinut să-l facă. Celor bine
intenţionaţi nici nu le-a trecut prin cap ideea că ar putea face
rău.
2011-06-12
Don Juan a fost creat de
către bărbaţi. Cu ce scop? Se pare că nu a avut un scop,
dar a avut o cauză: invidia. S-a scris mult despre el. Nu ştiu de ce
femeile nu s-au pronunţat în această privinţă. Poeţii
iubirii sunt tot bărbaţi. Cele câteva poetese ale iubirii nu
echilibrează balanţa. Asta nu înseamnă că ele nu iubesc.
Dimpotrivă. În optica bărbaţilor îl iubesc chiar pe Don Juan, ceea ce este – evident – o infatuare masculină.
Dar, dacă despre toate astea ar fi scris femeile? Dona Juanita.
Ah, o desfrânată, ar fi ripostat bărbaţii. Întrebarea este cum
ar privi femeile subiectul, pentru că, în fond, şi Don Juan este tot un desfrânat. Despre el însă s-au scris
opere. Vreau o operă cu Dona Juanita,
scrisă şi compusă de către femei. Sau, mai bine, nu!
2011-06-10
Afirmaţia lui Pascal cum că omul ar fi o trestie
gânditoare este de bine sau de rău? Cred că, într-o primă
aproximaţie, a fost de rău. El se gândise că, la fel ca trestia,
omul se înclină după cum bate vântul, ceea ce dovedeşte o
gravă lipsă de caracter. Ulterior, a încercat să
îndulcească afirmaţia şi a strecurat cuvântul „gânditoare”. Nu
ştiu unde a văzut el o trestie gânditoare. Poate a vrut să
spună că omul gândeşte cât o trestie. Ar fi bine; ar fi
făcut mai puţine rele pe pământ.
2011-06-07
Raţiunea este previzibilă. De aceea poate fi
contracarată de către cei ce au interesul s-o facă.
Patima este imprevizibilă. Uneori are succes tocmai
datorită surprizei ce o provoacă. De aceea e bine să ştim
că, în cotloane ascunse, ea stă la pândă.
2011-06-05
Dintre toate dulciurile, dulceaţa de cireşe amare
le bate pe toate.
2011-05-30
Fetiţele se dau în leagăn, în timp ce
băieţii joacă fotbal. Fetele se joacă câte două, în
timp ce băieţii formează echipe.
Cum pot fi egale două entităţi atât de diferite?
2011-05-29
Adevărul? Nu se găseşte pe piaţă.
Nu se mai fabrică demult. A fost scos din fabricaţie.
2011-05-22
Omul cugetă doar dacă are o nemulţumire.
2011-05-16
Deşi grecoaicele sunt cam urâţele, sculptorii
antichităţii au creat modelul ideal al frumuseţii europene.
2011-05-13
Un coleg de serviciu, povestea că, pe când era student
la Facultatea de Cibernetică Economică de la Academia de Studii
Economice, li s-a predat o metodă de programare a producţiei
preconizată de mine şi publicată în 1974 în revista Academiei
„Studii şi Cercetări de Calcul Economic şi Cibernetică
Economică”. În această metodă, intervalul de timp pentru care se
efectua programarea era împărţit în subdiviziuni, pe care eu le-am
denumit „tacte”. La un moment dat, profesorul
întreabă pe o studentă: „Ce este tactul?”. Studenta, probabil cu un
auz mai slab a înţeles „tat’tu”, adică
„tatăl tău”, şi a răspuns: „Şef de gară”. Poanta
făcuse carieră la vremea ei printre studenţi.
2011-05-05
Karl Bühler, menţionat de Karl R. Popper în
„Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte” (Editura Trei, pagina
110), avansează ideea existenţei a trei funcţii lingvistice:
expresivă, comunicativă şi descriptivă. Pe primele
două le consideră inferioare, în timp ce a treia ar fi
superioară. La acestea, Popper adaugă una:
funcţia argumentativă sau critică, evident superioară,
caracteristică minţii umane. În opinia lui, cele patru funcţii
sunt considerate etape ale evoluţiei limbajului.
Eu consider că funcţia expresivă, de
exprimare a unei surprize, nu este prima şi nu are legătură cu
limbajul. Funcţia comunicativă a fost prima, având tocmai scopul
comunicării. Funcţia descriptivă, prezentată de Bühler ca aparţinând oamenilor şi inventată
în scopul coordonării unor acţiuni comune mai complexe, este
totuşi prezentă şi la animalele care vânează în grup.
Funcţia argumentativă sau critică, introdusă de Popper, se compune, de fapt, din două: cea
argumentativă, de convingere, şi cea critică, apărută
din dorinţa de a îmbunătăţi metoda propusă.
2011-04-30
Mă gândesc acum la una dintre ultimele
cărţi, pe care le-am răsfoit înainte de a pleca în Grecia. Este
vorba despre „Cărţile care ne-au făcut oameni”, a lui Dan C. Mihăilescu. Este o primă impresie, pentru că
– recunosc, doar am spicuit-o. Cu excepţia lui Andrei Pleşu,
singurul sincer, declaraţiile celorlalţi sunt superficiale şi
auto-măgulitoare. Mă tem că unii dintre cei ce se laudă
că au citit filosofie profundă în adolescenţă nu au
înţeles-o nici ca adulţi. Este adevărat că persoanele
chestionate sunt colegi de breaslă ai autorului. (Sper că nu sunt
singurii pe care îi consideră oameni importanţi.)
Adevărul este că, începând cu poveştile pentru
copii şi continuând cu cele pentru adolescenţi (romane de amor de
„crapă şi spada” şi de multe alte feluri), toate contribuie
decisiv la formarea caracterelor. Dacă în poveştile chinezeşti,
spre exemplu, flăcăul, devenit erou, după ce gustă gloria
la înaltele curţi, se retrage într-un loc liniştit, izolat de
intrigi, unde trăieşte până la adânci bătrâneţi
împreună cu proaspăta şi frumoasă lui soţie, ei bine,
în Europa occidentală, dimpotrivă, este cultivat spiritul cavalerului
medieval în slujba cuiva, precum „cavalerii mesei rotunde” ai lui Arthur, sau patriotismul unui Roland în slujba
Franţei. La adolescenţă, cu sau fără voia
părinţilor şi a profesorilor, băieţii vor citi
cărţi de aventuri, în timp ce fetele vor prefera romane de dragoste.
Deşi pot exista cărţi bune şi în aceste domenii profesorii
nu fac asemenea recomandări, ceea ce este o greşeală. Copii
trebuie îndrumaţi în ceea ce fac şi nu în ceea ce doresc adulţii
să facă. La vremea copilăriei mele, erau la modă
„Colecţia celor 15 lei”, „Aventurile submarinului DOX” şi altele.
Ce-i drept, nu erau cele mai instructive cărţi şi, mai ales,
erau foarte prost traduse, cu aproape toate verbele la perfectul simplu, dar
vina era doar a traducătorilor, grămătici fără
vocaţie, care nu înţeleseseră că traducerea trebuie să
redea sensul şi nu forma frazelor. Oricum rolul educativ al unor asemenea
cărţi era de preferat unora dintre recomandările didactice, din
care dau acum doar două exemple: „Contele de Monte Cristo”,
având ca morală răzbunarea, sau „Tartarin din
Tarascon”, la vremea lui un pamflet politic, al
cărui sens este astăzi ne-decelabil, dar recomandată copiilor,
poate că ei vor găsi cartea amuzantă. Ei bine, am verificat,
este etichetată ca fiind doar ridicolă, chiar stupidă.
Îmi amintesc de un cunoscut, căruia i-am devenit
antipatic după ce scrisesem într-o carte „Spune-mi ce ai citit în
adolescenţă şi îţi spun cine eşti”. El, în mod
evident, nu era deloc mândru de lecturile lui, deşi – într-o vreme – regimul
trecut îl înregimentase ca „om de cultură”, dar tocmai lecturile îl
trădau. Altfel, era un om simpatic.
Ne plângem că tinerii de azi sunt ne-educaţi, dar
însuşi termenul ne indică vinovaţii: cei ce ar fi trebuit
să-i educe. Se poate şi mai rău: dacă la baza lecturilor
stă doar etica celor 3 muşchetari, adică fidelitatea
faţă de rege, regină, sau cardinal, atunci nu ne miră
că – adaptând în epocă aceeaşi etică – găsim persoane
fidele cuplului Ceauşescu (mai ales că ea avea un nume atât de
frumos), sau mogulilor de azi.
Pentru orice tânăr cu un minimum de
inteligenţă, este clar că trebuie să-şi caute modelele
în altă parte decât în literatura recomandată de profesori. Unde? Ei,
asta e cu adevărat o întrebare! Se pare că acum, ca şi atunci
când am terminat eu liceul (1954), alegerea profesiunii se pune în termeni
diferiţi decât cei din literatură. Atunci, erau solicitate domeniile
fără implicaţii politice, ca medicina sau ingineria, în timp ce
acum, sunt preferate cele ce permit emigrarea, au căutare în
străinătate. Asta în ceea ce îi priveşte pe cei cât de cât
educaţi. Ceilalţi caută cea mai uşoară cale de a
obţine o diplomă, fiindcă, pentru ei, doar asta contează.
Domeniul nu are importanţă.
Mentalitatea, formată în copilărie şi
adolescenţă prin poveşti şi lecturi, este – sau ar trebui
să fie - în acord cu spaţiu şi timpul. Epoca noastră este
radical diferită de cea de ieri. România de azi nu mai este identică
cu cea de la începutul secolului trecut, când raza de informare a
ţăranului român era de o zi-căruţă. În plus,
societatea se democratizează, chiar dacă nu tocmai cum trebuie, iar o
societate democratică reclamă altă atitudine din partea
cetăţeanului. Faptul că românii nu au încă deprinderi cu
adevărat democratice este o consecinţă a lipsei lor de
instruire, a lipsei unor lecturi adecvate acestui tip de organizare
socială. În aceste condiţii, tinerii se orientează după
aparenţe, tocmai pentru că le lipsesc criteriile de evaluare corecte,
ce ar fi trebuit să şi le fi însuşit prin lecturi.
Este tineretul de vină? Categoric nu! De vină
sunt manualele şcolare şi cei care le-au conceput.
Apropo de manuale şcolare! Atunci când eu am scos
prima mea carte (1999), manualele şcolare de dimensiuni
asemănătoare costau de două până la cinci ori mai mult,
deşi erau subvenţionate şi tipărite în mult mai multe
exemplare, deci la un cost de producere mult mai mic. După această
escrocherie mai mult decât evidentă, ce putem spune despre persoanele
implicate în educaţie? Şi atunci, de ce ne mirăm?
2011-04-18
Ţările subdezvoltate nu se pot dezvolta decât în
condiţii de dictatură. În consecinţă, evoluţia şi
sensul ei – pozitiv sau negativ – depinde de calităţile şi
bunele - sau mai puţin bunele – intenţii ale celor aflaţi la
cârmă.
2011-03-21
„Mens sana in corpore sano”. De fapt, e invers. Capul sănătos ţine corpul
sănătos. Ne năştem sănătoşi; greşelile
capului ne îmbolnăvesc.
2011-03-22
Atunci când – citind o carte bună – eşti
nerăbdător să afli deznodământul, e bine să te
opreşti din citit, pentru a-l relua altă dată, cu curiozitatea
mai stăpânită. Asta pentru că valoarea oricărei
cărţi bune nu stă în poveste, ci în subtilităţile
strecurate de către autor printre rânduri, sub pretextul poveştii.
Alergând după deznodământ, pierzi tocmai esenţa, adică
mesajul pe care autorul l-a îmbrăcat într-o haină
atrăgătoare. Asta dacă ai în mână o carte cu adevărat
bună.
„Ştiinţa” literaturii
Literatura a eliminat ştiinţele din sfera ei,
considerându-le nedemne de spiritul ei „umanist”. Acum, încercă să
devină ea însăşi o ştiinţă. Dacă
reuşeşte, înseamnă că va trebui să se elimine pe ea
însăşi, ceea ce ar fi cu adevărat un gest demn de ifosele
susţinătorilor acestei idei.
2011-03-12
Reproducerea vişinilor nu se face prin sâmburele
vişinelor, nici măcar prin vişine, ci prin florile de
vişin. Acolo se întâlnesc cele două sexe şi – poate – şi
dragostea lor, pe care noi nu o vom înţelege niciodată, din moment ce
nu ne-o explicăm nici pe a noastră.
2011-03-12
Noi nu avem o explicaţie convingătoare a
apariţiei vieţii şi chiar
a existenţei noastre. În consecinţă, în lumina filosofiei materialiste
– care explica tot – noi nici nu existăm.
2011-03-12
Spre deosebire de arta plastică, muzica nu poate fi
„privită” global, precum un tablou, ci doar secvenţial. Ea se
trăieşte.
2011-03-12
„Şi câinii se pot îmbolnăvi de astenie
nervoasă, dacă li se creează condiţii omeneşti de
viaţă.” Este, evident, o glumă. În schimb, „Omul poate
îmbolnăvi de astenie nervoasă chiar şi un câine”. Este, din
păcate un adevăr. Cu mai mulţi ani în urmă, vizavi de
blocul în care tocmai mă mutasem, unul abia construit, se afla o
casă, locuită de către o familie în vârstă, ce ţinea
un câine. Pentru a nu strica cele câteva straturi de zarzavat, libertatea lui
de mişcare era limitată la un ţarc de 2 x
Îmi amintesc acum de un alt caz, pe când locuiam într-un
alt bloc. Nu era un câine, ci un copil. Într-o vară, în fiecare
dimineaţă, o vecină de la o altă scară îşi
aşeza copilul de sub un an pe o pătură pe peluza din spatele
blocului. Îl lăsa acolo, fără nici o supraveghere. Ce-i drept,
nu exista nici un pericol pentru copil. Spaţiul era aproape închis.
Copilul scâncea, asemenea câinelui despre care vorbeam, cam tot la 30 de
secunde. Singura diferenţă era sunetul: ceva ce, poate, ar fi vrut
să semene cu „mama”, dar încă nu era suficient de articulat.
Cu resursele mele intelectuale, mă declar incapabil
să comentez pe această temă. Subiectul rămâne deci deschis.
2011-03-12
Toţi supraponderalii doresc să
slăbească. De aceea, întrebarea lor este: „Ce să mănânc,
pentru ca să slăbesc?”. E de râs, nu? Nu râdeţi! Cu toţii
facem la fel, aproape de fiecare dată când constatăm că ceva nu
funcţionează cum ar trebui: comitem o nouă eroare, în loc s-o
eliminăm pe cea fundamentală.
2011-03-12
„Panem
et circensens” avea
semnificaţia „pâine şi jocuri” şi nu „pâine şi circ”. E
drept că era vorba despre jocurile de la circ, pentru că acolo se
organizau, dar nu trebuie confundat scopul cu locul.
2011-02-12
Cei din trecut, dacă ştiau să scrie şi
să citească, erau consideraţi savanţi. Le atribuim şi
astăzi această etichetă. Dar ştiinţa de carte era
pentru ei doar o chestiune de educaţie. Nu rezultă de aici că ar
fi fost şi foarte deştepţi.
Reciproca este şi mai evidentă: dacă
majoritatea oamenilor sunt astăzi ştiutori de carte, nu înseamnă
că sunt savanţi.
2011-03-05
Verigheta simbolizează
lanţul cu care fusese legat Prometeu de stânca muntelui. El a fost obligat
de către Zeus să poarte aşa ceva
după eliberare, ca semn al pedepsei primite.
Ea simbolizează faptul
că eşti legat, chiar dacă nu de o stâncă.
2011-02-09
O cruciuliţă atârnată de gât are menirea
să atragă atenţia asupra zonei învecinate. Credinţa
adevărată nu necesită asemenea etalări.
2011-02-07
Limba se transmite nu numai direct, prin vorbitorii ei, ci
şi prin cultură. Astfel, în limba română au pătruns cuvinte
franceze şi pătrund astăzi cele englezeşti, deşi nu
ne-au invadat nici francezii şi nici englezii (din nefericire).
2011-02-07
Răufăcătorul este, într-o oarecare
măsură, sinucigaş, fiindcă trebuie să-şi
ascundă o parte a identităţii. Ca fiinţă socială,
el nu mai este pe deplin integrat în societate, deci îşi omoară o
parte a fiinţei sale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
impostorul. M-am gândit de multe ori la unii dintre foştii mei directori.
Unul ştiu că a murit beţiv, soluţie extremă pentru el,
prin care spera să-şi uite eşecul în viaţa reală.
2011-01-26
Atunci când două persoane discută un subiect
incitant, există riscul să se
certe. Când însă cei doi vorbesc în paralel – ceea ce se întâmplă
frecvent în şuete feminine – nu numai că nu se ceartă, dar între
parteneri se stabileşte un puternic sentiment de prietenie, bazat pe
plăcerea confesiunii reciproce, deşi nici unul nu ascultă
pledoaria celuilalt, ci doar o suportă ca o pauză a propriei sale
dizertaţii.
2011-01-18
În greacă, leftá
înseamnă bani; lefteriá înseamnă
libertate. Deci eşti liber dacă ai bani.
În limba română, a fi lefter înseamnă a nu avea
bani. Iată adevărata libertate!
2011-01-14
În prezent, pictori ruşi, cu o solidă
educaţie artistică obţinută în Rusia, se declară
şcoliţi la câte un colegiu mai mult sau mai puţin obscur din
Occident, pentru a avea succes comercial pe piaţa artistică
occidentală.
2010-12-26
Moştenirea
culturală se perpetuează prin capilaritate?
2010-12-26
Relatările celor în
vârstă sunt privite de către tineri cu suspiciune, par
cicălitoare, repetitive şi, de aceea, nici nu sunt ascultate sau
citite. Este altceva dacă aceeaşi idei sunt spuse/scrise de
către un tânăr. Fiecărei generaţii trebuie să i se
vorbească pe limba ei şi de către cei pe care ea îi acceptă
ca mentori sau formatori de opinie.
2010-12-19
Înainte de 1989 eram
optimişti, fiindcă exista o cauză a neîmplinirilor noastre
şi, implicit, speranţa că, odată cu dispariţia cauzei,
vom fi mai puţin nefericiţi. După 1989, deci după
dispariţia cauzei, ne-a dispărut şi optimismul. Cauza era alta.
2010-12-12
Un roman autobiografic este
un fel de striptis sufletesc.
2010-12-11
Când eram copil, gândeam
că persoanele ce depăşesc 70 de ani au o vârstă aproape
matusalemică. Oricum, 969 de ani era o exagerare, aşa ca eu o
adaptasem la epoca noastră. S-a întâmplat însă ca, între timp,
să depăşesc eu însumi această vârstă (70, nu 969),
şi să constat că, din punctul meu de vedere, nu sunt suficient de „copt”, în
timp ce, din alte puncte de vedere, aş fi căzut în „mintea copiilor”.
(Copii nu am şi o copie a mea n-o recomand nimănui.) Făcând acum
o statistică, în îndelungata mea activitate, constat că am schimbat
13 directori. Şi aici părerile sunt împărţite: după
unii, ghinionul ar fi a fost al lor, în timp ce, după alţii, ar fi
fost al meu. Asta se întâmpla în timpul „epocii de aur”. Recunosc că, de fapt,
eu nu am schimbat nici un director. Pe primii, i-am „schimbat”, mutându-mă
eu însumi de la o întreprindere la alta (de-ale tinereţii
valuri/speranţe). Cu timpul,
devenind mai înţelept (un fel de a mă auto-gratula), am rămas pe
loc, aşteptând să-i schimbe alţii, ceea ce nu întârzia să
se întâmple. Din nefericire, asta a fost
singura schimbare, până să ies la pensie.
2010-12-11
Uneori, sunt întrebat cum
şi când scriu. Evident, eschivez răspunsul. Adevărul este
că cele mai bune idei îmi vin în timpul mesei, la desert, dacă masa a
fost înnobilată cu un vin de bună calitate. (Vinul prost produce doar
cultură contemporană) Regretul meu este că, de obicei, nu notez
aceste idei, iar – dacă le notez – atunci când le citesc, nu-mi amintesc
ce am notat.
2010-12-05
A nins toată noaptea. Dimineaţa
s-a oprit. Un strat gros de zăpadă le-a permis copiilor să se
arunce în ea, după ce se lansau dintr-un leagăn. Era o veselie greu
de descris. Bucuria lor însă n-a ţinut mult, fiindcă zăpada
s-a tasat repede şi aterizarea pe teren tare nu mai era o plăcere.
Cei mai mici abia au aşteptat să plece cei mai mari, pentru ca
să se arunce şi ei. Mare le-a fost nedumerire, fiindcă nu
pricepeau de ce se bucuraseră predecesorii pentru nişte
căzături destul de dureroase.
Mi-am amintit acum de o
altă cădere masivă de zăpadă, în primăvara anului
trecut. Atunci a fost o zăpadă umedă, ce s-a depus masiv pe
crengile copacilor. La gara din Timişul de Sus există câţiva
pini ornamentali, foarte frumoşi. Încă mai există, graţiei
puterii de vindecare a naturii. Greutatea zăpezii rupsese cea mai mare
parte din crengi, fiindcă nimeni din personalul gării nu s-a
învrednicit s-o scuture la timp. Acum, pinii şi-au revenit, deşi nu
mai sunt la fel de frumoşi ca înainte.
2010-11-28
După ce l-a făcut
pe Om şi i-a plăcut, Dumnezeu s-a gândit la un mijloc de multiplicare
a creaţiei sale, şi a conceput femeia. Masculul este deci modelul ce
trebuia reprodus.
Deoarece, prin
multiplicare, rezultatele sunt variabile, legile naturii cer să existe o
selecţie a celor mai reuşite exemplare. Pentru asta însă, ar
trebui să existe un selecţioner. Ei bine, omul, în infatuarea lui,
vrea s-o facă el însuşi. Rezultatele se văd.
2010-11-02
Winston Churchill: „Succesul
este abilitatea e a trece de la un eşec la altul fără
să-ţi pierzi entuziasmul”. Este exact ceea ce lui i-a ieşit
cel mai bine.
2010-11-02
Universităţile
umaniste pregătesc cu precădere profesori de liceu. Unii dintre ei
devin profesori universitari, cercetători, specialişti în domeniul
ales: matematică, chimie, filologie etc. Foarte puţini! Cei mai
mulţi rămân la cunoştinţele necesare catedrei. Cu toate
acestea, ei se consideră profesionişti şi Doamne-fereşte
să-i contrazici. Au o singură scuză: în faţa copiilor,
profesorul trebuie să pară un mic Dumnezeu.
2010-11-02
Oamenii sunt duplicitari: una
gândesc şi alta fac. Românul este triplicitar:
una gândeşte, alta spune şi nu face nimic.
2010-10-21
În Europa, speranţa de
viaţă a femeilor este mai mare decât a bărbaţilor.
Rezultă că ele se ramolesc mai târziu. Este, de aceea, greşit ca
femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă,
să iasă mai târziu.
Anomalia îşi
găseşte explicaţia în trecut, când bărbatul întreţinea
familia şi, de aceea, se căsătorea doar după ce
situaţia lui materială îi permitea. Soţia, de regulă
casnică, era cu câţiva ani mai tânără. Mai târziu, când
unele femei au început să lucreze, s-a considerat nefiresc ca
bărbatul să se pensioneze, devenind casnic, iar soţia să
meargă la serviciu. Astăzi, când femeile sunt egale cu
bărbaţii, situaţia a devenit anacronică, dar legile se
schimbă mai greu.
O corecţie s-ar putea
face dacă s-ar schimba mentalitatea şi, la căsătorie,
mirele ar fi mai tânăr decât mireasa.
2010-10-20
Aseară, în locul
concertului Filarmonicii, la care nu am fost fiindcă sunt răcit, am
văzut o înregistrare pe DVD cu Otello. Cu
toată interpretarea foarte bună, opera rămâne anostă: nici
o arie remarcabilă; cvintete, cvartete, trio-uri sofisticat elaborate, dar
fără strălucire. Doar în acompaniamentul orchestral îl
recunoaştem pe Verdi, cel apreciat de toata
lumea.
Se spune că el
şi-a schimbat stilul în a doua parte a vieţii şi ar fi
renunţat la arii în favoarea a ceea ce s-a numit „operă
simfonică”. Unii specialişti consideră asta un progres. Cred
că sursa unor asemenea explicaţii poate fi doar snobismul. Ba, am mai
citit şi alegaţia că Verdi ar fi fost
influenţat de Wagner, ceea ce mi se pare absurd;
cum ar putea un talent ca Verdi să se lase
influenţat de Wagner? Ideea „operei simfonice”
este şi ea absurdă; în primul rând că arii există, dar sunt
fade. Armonia componistică şi susţinerea orchestrală sunt,
într-adevăr, remarcabile, dar ele sunt o constantă a operei lui Verdi, indiferent de perioadă.
Cred însă altceva:
geniul lui Verdi a atins un vârf între 1850 şi
1853, când a compus Rigoletto, Il trovatore
şi La Traviata. El însuşi a fost
conştient că şi-a atins limita superioară, pe care nu o va
mai putea depăşi, ca dovadă că se retrăsese. Operele
ulterioare au fost compuse la comandă (Aida) sau la insistenţele
prietenilor.
Este adevărat că,
în operele de succes, el a preluat multe melodii din folclorul italian. Aceasta
nu-i diminuează cu nimic meritul. Aproape toţi compozitorii au
făcut-o. Dacă din Carmen de Bizet, spre
exemplu, eliminăm ariile de inspiraţie folclorică nu mai
rămâne aproape nimic. Ariile „inventate” de către compozitori sunt
rare. Talentat este ce ştie ce să preia şi să creeze un
ansamblu bine orchestrat.
2010-10-17
Dragostea pentru
înţelepciune – definitorie pentru filosofie - presupune lipsa convingerii
că am fi deja în posesia ei, din moment ce încă o căutăm.
2010-10-17
Afrodita a apărut din
spuma mării, dar nu spuma a creat-o, ci marea, şi nu singură, ci
fecundată de cer, prin penisul lui Uranus,
aruncat de către Cronos, după ce i l-a tăiat. Cerul şi
marea s-au cuplat deci pentru a crea un moment de frumuseţe. Un moment, ce
a devenit simbolDin nefericire, efemeră precum
spuma.
2010-10-10
Goana după aur din
California (California Gold Rush;
1848
– 1855) nu a produs nici un
bogătaş. Marile averi s-au făcut din tot felul de alte afaceri
conexe.
2010-10-03
Majoritatea prizonierilor
germani (şi nu numai), veniţi acasă după mulţi ani, nu
erau aşteptaţi de către familii. Nici profesorul meu de
Rezistenţa materialelor de la facultate, iar profesorului de Educaţie
fizică din liceu, care fusese profesor la Iaşi, i s-a spus că
postul lui este ocupat de altcineva şi nu-l pot ajuta.
2010-09-09
Oraşul Roman avea
aeroport în timpul copilăriei mele. Nu mai are acum. Nici Braşovul.
2010-09-05
Am fost câteva zile la
Sfântul Gheorghe Deltă să mă plimb pe canale, să
mănânc peşte, să fac baie în mare şi să pictez. Am
făcut două băi în mare şi restul la vânt (apa era prea
rece). Am schiţat câteva tablouri, nu prea multe, tot din cauza vântului,
care mi-ar fi transformat şevaletul în corabie cu pânze. M-am cazat la o
gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo, pentru calitatea
preparatelor din peşte. Cel mai bun a fost oul (de găină)
prăjit ce ni-l dădea la micul dejun.
Cu siguranţă
că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea
localnicilor odată cu evoluţia localităţii merită
însă atenţie şi despre asta vreau să vorbesc acum, mai ales
pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general.
Mă refer la cei rămaşi în sat, fiindcă majoritatea a
plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuinţe
părăsite.
Până nu demult, Delta
Dunării era o ţintă turistică nu numai pentru pescarii
amatori, ci şi pentru orăşenii dispuşi să renunţe
pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura
neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar
şi a unor festinuri pe bază de peşte, preparat „ca la el
acasă” de către specialişti. Serviciile turistice – să le
zicem aşa – erau oferite de către pescari, bucuroşi să
câştige un ban în plus, dar şi din ospitalitate. Îmi amintesc de o
excursie în Deltă, efectuată cu mulţi ani în urmă, când, un
pescar, dintr-un sat izolat, din dorinţa de a ne oferi ceva deosebit, ne-a
dat salam în loc de peşte. Sărmanul om, îl comandase de la oraş
special pentru noi; vizita noastră îi fusese anunţată, iar el se
străduise să ne primească cum putea mai bine. A fost cândva!
Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate
şi cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară.
Explicaţia este evoluţia localităţilor, cu bunele şi
cu relele ei.
Eu am ales satul Sfântul
Gheorghe, care oferă în plus şi o plajă cu nisip fin la malul
Mării Negre. Acest avantaj este şi un motivul evoluţiei mai
rapide a localităţii, preconizată să devină în curând
oraş. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt
convins că, în viitor, va exista şosea asfaltată până la
malul mării.
Unele lucruri m-au
încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile
şi – mai ales – una cu barca în rezervaţia de păsări.
Desigur, imaginile se pot vedea şi la televizor, dar atunci când păşeşti,
aşa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar şi prin
găinaţ de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile,
totul pare altfel. Chiar şi băile în mare, aşa puţine câte
au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observaţie
interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele
marilor staţiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-şi
bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu
se practică, ceea ce dovedeşte că turiştii, adepţi ai
acestui spaţiu, au alte concepţii.
Sursele dezvoltării
localităţii sunt două: investiţii ale magnaţilor din
marile oraşe şi încercările unor localnici de a-şi adapta
casele necesităţilor turismului modern. Prima este benefică,
chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în
străinătate. A doua este însă discutabilă.
Faptul că oamenii se
schimbă ar fi, teoretic, foarte
bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat
este mentalitatea. Iată câteva mici exemple: un scaun de W.C. la şase
dormitoare, care nu este dezinfectat niciodată, este mai puţin
igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii
au astăzi frigidere, peştele nu mai este proaspăt, ci din
congelator; se prepară dimineaţa şi se încălzeşte
pentru prânz şi cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în
zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură.
Ciorba de peşte este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peşte şi
se adaugă peste cea veche, pe tot parcursul sezonului. Festinul cu
peşte „ca la el acasă” a devenit o amintire.
În trecut, pentru
siguranţă, pescarii îşi luau vâslele acasă după o zi
de muncă. Vâsla era o prelungire a braţului lor şi nu riscau
să le fie furată. Acum au bărci cu motor. Motorul este mai greu
însă şi ar fi incomod să-l ducă în spate. Ca urmare, au
apărut hoţii de motoare. Dacă o pereche de vâsle nu costa mare
lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un
motiv de condamnare a societăţii moderne. Nu s-ar fi ajuns aici,
dacă oamenii ar fi cooperat şi ar fi amenajat un spaţiu
păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boscheţi,
în zone întunecoase, sunt pradă uşoară, iar recuperarea
motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă poliţia veghează
doar asupra intereselor statului, nu şi ale oamenilor.
Evoluţia pare a fi un
joc cu suma nulă; ce se câştigă într-o parte se pierde în altă
parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost.
Ar fi putut să nu se
întâmple aşa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat
prima într-una favorabilă progresului. A intervenit însă rapacitatea.
Şi nu numai rapacitatea, ci pur şi simplu neadaptarea la schimbare.
Ar fi fost cu mult mai bine dacă, în loc să se repeadă la
câştiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluţiilor optime
etc. Investiţiile lor ar fi fost mai sigure şi mai eficiente.
Spuneam că unele
observaţii locale pot fi generalizate. Venind dintr-o zonă
urbană dezvoltată, mi-a fost uşor să identific erorile
pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul
celorlalte localităţi ale ţării. România, la rândul ei,
încearcă să se integreze spaţiului european. Oare nu cumva, la
nivel naţional, facem şi noi greşeli similare? Cu
siguranţă că da. Cum nu-mi propun să dau soluţii –
oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă – mă opresc aici.
De ce Adam?
În
Biblie scrie că Dumnezeu l-a făcut pe om din „ţărâna
pământului” (dust=praf în versiunea
engleză), culeasă din toate
zările. Numele lui Adam avansează această idee: Ανατολή (est) Δύσις (vest) Άρκτος
(nord) Μεσεέμβρη
(sud). Denumirile sunt din limba greacă şi nu din ebraică, motiv
pentru care mă întreb: care a fost originalul? Şi mai apare o
întrebare: de ce praf şi nu pământ, humă, lut, ceva care să
se lege şi nu praf, care ar avea nevoie de un lichid, pentru a fi modelat?
Şi de ce din toate zările? Cu siguranţă, există aici
un sens, care nouă ne scapă, la fel ca şi cel din expresia „La
început a fost cuvântul”.
Din câţi teologi am întrebat, nici unul nu a
reuşit să-mi dea un răspuns convingător, semn că multe
înţelesuri ale Bibliei s-au pierdut între timp, şi nu din vina celor
care scris-o, ci dintr-a urmaşilor lor.
2010-07-07
Din speech-ul de la
lansarea cărţii „Filosofia unui bolovan”
Eu, după ce că nu
sunt un bun vorbitor, mai am şi trac. Mă mir că nu mă
bâlbâi, dar nu e timpul trecut.
Se spune despre ingineri
că, asemenea câinilor, au privirea inteligentă, dar nu se pot
exprima. Eu pot spune această glumă, fiindcă sunt inginer. Tot
ca inginer însă, am o observaţie: exprimarea este prima faza a
comunicării. Urmează transmiterea mesajului, recepţia şi
înţelegerea lui. Inginerii se înţeleg foarte bine între ei în
probleme complexe, ceea ce înseamnă că sunt capabili de comunicare,
inclusiv de exprimare. Cum de nu pot exprima idei simple, pe înţelesul
tuturor, rămâne un mister, dar nu pentru ei.
Soţia mea afirmă
că scriu mai bine decât vorbesc. Asta m-a încurajat pe această cale.
Totuşi, chiar şi
în scris păstrez o caracteristică a profesiunii: mă exprim
lapidar, adică concis. Asta nu are legătură cu titlul
cărţii „Filosofia unui bolovan”, adică a unei pietre. Lapis, în
limba latină. Nu ştiu dacă între lapis şi lapidar este vreo
legătură, dar există sigur una cu felul meu de a fi, mai
bolovănos. Stau în calea oamenilor. Unii se mai împiedică de mine
şi – dacă s-au lovit – mă înjură. Asta e bine pentru mine,
fiindcă, bolovan fiind, nu prin mucegai. Deocamdată.
2010-07-05
Numai prostia este
naturală; toate celelalte vin din educaţie. Bună sau … mai
puţin bună.
2010-07-04
Hoţia a fost
condamnată încă din preistorie. Orice legislaţie, începând cu
cea a lui Hammurabi, are prevederi speciale împotriva
ei. Cu toate acestea, astăzi se fură mai mult ca oricând. E clar
că nu de legi avem nevoie, ci de bun simţ.
2010-07-04
Drăguţă
fată! Şi virgină . . . second-hand.
2010-07-02
Pe noi, românii, ne-au
apărat vecinii. Cum ne-au cotropit unii, ne-au eliberat alţii.
2010-07-02
Provin dintr-o familie
relativ înstărită, la nivelul bunicilor. Războiul m-a
transformat întru-un copil orfan de tată, crescut de o mamă
săracă. Cu toate acestea unii parveniţi din timpul regimului
comunist au considerat că eu sunt mai altfel decât ei fiindcă „am
avut posibilităţi”. Cum nu putea fi vorba despre
posibilităţile materiale, ar fi trebuit să-i întreb la ce se
gândesc, dar . . . ci gândirea lor . . .
2010-06-28
Ştiinţa a produs
până acum două victime colaterale. Spun colaterale, fiindcă ea
nu avut nici un rol direct, ci doar unul indirect, cauzat de succesul ei
şi impactul asupra dezvoltării societăţii. Victimele sunt
biserica şi filosofia, fiecare dintre ele însă pe căi diferite,
chiar opuse. Bisericile europene au respins ştiinţa şi, ca urmare,
şi-au pierdut creditul în faţa enoriaşilor. Filosofii, în
schimb, au încercat să imite ştiinţele şi să-şi
construiască un limbaj riguros, asemănător matematicienilor, dar
– nefiind, de fapt, oameni de ştiinţă – au eşuat.
2010-06-28
Scriitorul scrie ce
gândeşte; cititorul interpretează ce citeşte, după cum
gândeşte el.
2010-06-28
Mă uit la mobila din camera
de zi şi mă gândesc că este mai bătrână decât mine.
Părinţii mei şi-au făcut casă, au mobilat-o şi
numai după aceea m-au făcut pe mine. E drept că, pentru
casă, i-au finanţat bunicii. Nu cred că şi pentru
mobilă. Pe mine m-au făcut singuri; asta e sigur.
Eu locuiesc la bloc. Am
cumpărat şi ceva mobilă. Deşi a costat destul de mult,
astăzi nu valorează aproape nimic în comparaţie ce cea a
părinţilor. Merită să fac şi copii?
2010-06-28
Religiile nu se
diferenţiază între ele după criterii simpliste ca monoteiste, bi, tri, tetra
sau politeiste. Criteriile sunt cu mult mai subtile. În plus, naşterea lor
este doar în mod simbolic legată de un anume moment sau persoană: Buddha,
Aketanon, Iisus, Mahomed
sau oricare altul. Cât despre Iisus, el nici nu a afirmat că doreşte
să producă o schismă în sânul religiei iudaice, nici vorbă
de o nouă religie. El vroia doar să îndrepte greşelile
preoţilor. Idei creştine existau însă cu mult înaintea sa
şi altele au apărut după el, astfel că ceea ce
înţelegem noi astăzi prin Creştinism este un complex de idei
format în timp. Nimeni nu se gândea pe timpul lui Iisus la o nouă religie,
cu structura Bisericii Catolice de mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu
Islamismul, Budismul şi cu oricare altă religie. Religia, filosofia,
mentalităţile oamenilor evoluează continuu, împreună
şi se influenţează reciproc. Ceea ce contează este impactul
lor asupra mentalităţii oamenilor, a eticii pe care o susţine.
Vis de şef
Să vină
dimineaţa la birou, o secretarea veşnic tânără şi
apetisantă să-i răspundă la „Bună dimineaţa” cu
un optimist „Bună dimineaţa, domnule director”, să-i
deschidă uşa biroului său frumos mobilat şi după cinci
minute – necesare să-şi tragă sufletul, eventual să-şi
scoată paltonul, şi să-şi aranjeze ţinuta de şef
– să-i aducă ceaşca de cafea şi mapa cu acte pentru semnat,
aceleaşi de când este şef şi care, deşi semnate, s-au
dovedit a nu fi dăunătoare.
Ce urma să se întâmple
după asta nu-i este clar, fiindcă întotdeauna a intervenit ceva
diferit decât visul să de dimineaţă, deşi doreşte
să fie şef pe viaţă şi nimic nu ar trebui să-i
tulbure pacea.
Din nefericire, secretara nu-l aştepta cu
zâmbetul pe buze; uneori nu-l aştepta deloc. El era cel ce venea primul.
Ea, ceva mai târziu, direct la el în birou, cu o cafea fără gust
şi cu o condică de acte ce-i dădeau întotdeauna emoţii,
motiv pentru care nici nu le semna, decât dacă venea cineva să-l
convingă că nu i se va întâmpla nimic neplăcut dacă le
semnează. Primul „Bună dimineaţă” îl rostea deci ea şi
nu el. El doar răspundea tot cu un „Bună dimineaţa”, dar sec,
fără elan, rece, oficial. Să-i fi adăugat numele, ar fi
fost prea mult; prenumele prea intim. Era mai sănătos aşa:
simplu, fără probleme suplimentare. El fusese numit director
printr-un concurs de împrejurări. Ea, secretara, prin concursul altor
împrejurări, asupra cărora nu putea interveni, aşa că era
mai bine să nu forţeze nota. Obişnuia totuşi, în
funcţie de buna sau proasta sa dispoziţie, să adauge o
frază de complezenţă în legătură cu serviciul, la care
însă nu aştepta nici un răspuns, fiindcă nici ea şi,
cu atât mai puţin el, nu-şi doreau noutăţi din această
direcţie.
Cum însă viaţa
reală este diferită de visul cu care te scoli dimineaţa, când
îţi este lumea mai dragă, apare ceva nedorit exact din direcţia
nedorită. Deşi era de aşteptat să se întâmple aşa, cum
speranţa moare ultima (gluma spune că pacientul moare primul), de
dată aceasta moare visul. În cazul nostru, acel ceva nedorit ia forma unui
subaltern, care intră pe uşa timid, sau dimpotrivă, năvalnic,
invocând o situaţie ce are imediată nevoie să fie rezolvată
tocmai de către el, directorul. Vezi Doamne, este ceva important,
dacă nu cumva chiar foarte grav. Subalternii ce îl inoportunează
astfel sunt de două categorii diametral opuse:
-
trepăduşi-linguşitori, ce vor să nu fie
uitaţi de către mai marele lor protector;
-
profesionişti naivi, ce cred că directorul trebuie
implicat în rezolvarea problemei lor, când – de fapt – el ar trebui ocolit.
Şi pentru unii şi pentru ceilalţi, el
are câteva fraze bine ticluite, menite să-i liniştească pe
primii şi să-i descurajeze pe ceilalţi. Totul e să le
recite convingător.
Momentul fiind consumat, ar
putea reveni la visul de dimineaţă, dar nu mai poate; este deja
iritat, s-a trezit şi are chiar un oarecare chef de muncă. Ca
director, fiind şef şi subaltern în acelaşi timp, are două
posibilităţi: în sus, sau în jos. Depinde de starea atmosferică;
de câţiva ani, reumatismul selectează direcţia acţiunilor
sale într-o măsură mai mare decât îşi dă seama.
În varianta pozitivă,
fiind la rândul său un trepăduş-linguşitor, merge la
şeful său, să facă exact ceea ce i-a făcut
subalternul, fără să se gândească la efect, aşa cum
nici subalternul nu s-a gândit. Mentalitatea lor de
trepăduşi-linguşitori îi face să se comporte astfel,
indiferent de nivel.
Varianta pesimistă
este în jos şi are câteva alternative, dependente şi ele de starea
atmosferică. Dacă ploua, îşi poate vărsa necazul pe unul
dintre profesioniştii ce-i stau în gât. Dacă este doar înnourat se
poate plimba pe la diferitele „locuri de muncă”, să le
amintească subalternilor că există. Nu trebuie să
spună nimic. Pare astfel mai înţelept.
După un asemenea
efort, va merge să mănânce ceva. Este cel mai bun lucru ce i se poate
întâmpla într-o zi de muncă. În plus, un pahar de ceva îi va ridica
negreşit moralul. Dacă este cazul, în funcţie de modul în care a
decurs prima parte a zilei, numărul paharelor poate fi modificat. Evident
a doua parte a zilei va depinde de acest număr. (Se confirmă astfel
că au dreptate savanţii care afirmă că numerele joacă
un rol important în ontogeneză, ba chiar şi în viaţa
noastră.)
Unele zile sunt însă
mai plate şi nu se întâmplă nimic. Ar fi în conformitate cu visul de
dimineaţă. Apare însă un paradox: către seară, în
locul unui somn liniştitor, îi apar din senin tot felul de întrebări
de genul „Cine sunt eu, în realitate?” Deşi a încercat câteva
răspunsuri, pe care le recită la fel ca cele adresate subalternilor,
nu reuşeşte să se auto-convingă. Mai demult, un nou pahar
bahic îl salva, dar, în ultimul timp, a făcut ciroză şi medicul
i-a interzis să mai bea alcool. Mai încalcă el uneori indicaţia,
dar nu mai poate în măsura în care ar avea nevoie, pentru ca
să-şi domolească coşmarurile, în creştere
alarmantă. Nu ştie bietul că ceea ce îţi doreşti s-ar
putea să-ţi fie dăunător.
În final, se lasă în
voia Domnului, deşi a fost toată viaţa un ateu convins. Acum
însă nici cuvântul „ateu” nu-i mai este clar.
În finalul finalului, cu
sau fără Dumnezeu, semnul de întrebare dintre vis şi realitate
s-a finalizat într-o nulitate.
2010-06-23
Se consideră 1492 ca
an de referinţă pentru
Renaştere, deşi descoperirea Americii nu are nici o
legătură cu Renaşterea. În schimb, anul 1453 – căderea
Imperiului Bizantin – este în mare măsură generatoarea ei, prin
exodul de greci emigraţi din Constantinopolele
cucerit de turci.
2010-05-05
După unii critici muzicali diferenţa dintre
Schopin şi Schumann este de trei luni şi
şapte zile: Schopin s-a născut la 1 martie 1980, iar Schumann la 8 iunie 1980. După ruşi este doar o
greşeală de pronunţare: se spune Şostakovici.
2010-04-28
- S-au făcut multe prune anul acesta,
mătuşă.
- Aşa e, maică!
- Şi nu e bine?
- E bine, dar e şi rău,
- De ce?
- Păi, ştii ce se spune: în anul
următor se vor naşte mulţi copii proşti.
2010-04-18
Oamenii vor să se
facă înţeleşi de către animale, deoarece ei nu pot
înţelege limbajul animalelor.
2010-03-22
Avem acelaşi punct de
vedere dar privim în direcţii diferite.
2010-03-06
Anul-lumină este o
unitate de măsură pentru spaţiu. Pentru timp am putea avea
anul-întuneric. Umplut cu evenimente, devine timp real.
2010-03-04
Se spune că trebuie
să arzi pentru a produce ceva remarcabil. De acord, cu condiţia
să nu cauţi remarcabilul în fum sau flacără; doar
cenuşa poate spune ceva despre ce ai fost şi, eventual, ai creat.
Înseamnă că trebuie să arzi cu totul.
2010-03-04
Pentru morţi nu
există lumină, oricâte lumânări le-am aprinde. Nici har pentru
cei ci nu-l au din naştere.
2010-03-04
Omul cu mai multe feţe
îşi dispreţuieşte propria-i faţă, cea
adevărată.
2010-02-28
„Urma scapă turma”.
Da, dar nu din eroism, ci din laşitatea turmei, care o sacrifică
prădătorilor.
2010-02-16
Istoria unei
localităţi se găseşte în cimitirele ei. Deşi
patrioţii locali se laudă cu personalităţile născute
în urbea lor, rolul locului de naşterii este de cele mai multe ori minor.
Localitatea în care în care a trăit şi, eventual, a murit are un rol
mai important.
2010-02-16
Orice adult a fost mai
întâi copil. El a mers la şcoală fiindcă l-au trimis
părinţii, şi nu din proprie iniţiativă. Ce
şcoală a urmat este, iarăşi, decizia părinţilor,
iar decizia a depins de concepţia lor despre viaţă. Chiar
şi în cazul rarisim al unei voinţe puternice din partea copilului de
a urma o anumită profesiune, acceptul părinţilor este
hotărâtor. Cazul invers, cel în care părinţii îşi văd
odrasla genială şi o dirijează către discipline deosebite,
este mai frecvent. Puţini sunt părinţii care ştiu
să-şi dirijeze copiii către profesiunile pentru care au
aptitudinile necesare. De cele mai multe ori nu cunosc nici aptitudinile reale
ale copilului şi cu atât mai puţin cerinţele phihologice,
spirituale, de voinţă etc., ale domeniului în care urmează
să lucreze.
2010-02-15
Şansa ca un făt
să fie o fată este mai mare de 50%. Asta spun statisticile. Dacă
dintr-o fată iese un făt, fata nu era fată. Aşa spune
lumea.
2010-02-09
De când e lumea,
bărbatul a oscilat între Venus şi Bachus.
Mai aproape de realitate, Bachus iese câştigător la sfârşitul
multor zile. În compensare, Venus a născocit
căsătoria, astfel că, dimineaţa, bărbatul – cu mintea
limpede (crede el) – îşi însuşeşte principalele idei strategice
ce trebuie să le aplice în timpul zilei. Din păcate, până seara,
ele se diluează şi un nou ciclu se reia în fiecare
dimineaţă, evident, cu condiţia să doarmă acasă.
Dacă nu şi-ar fi
băgat Mercur coada, poate că lucrurile ar fi mers astfel până la
sfârşitul veacurilor. El a reuşit însă s-o corupă pe Venus şi, din acel moment, evoluţia noastră
a devenit incertă. Societate de consum, economie de piaţă
şi altele asemenea sunt doar câteva expresii pe traseul decăderii
noastre. Doar Bachus mai oferă o consolare, prin perseverenţa lui.
2010-01-24
Dacă portarul
instituţiei în care am lucrat ar fi
scris o carte, aş fi fost nerăbdător s-o citesc şi
extrem de curios să aflu ce gândea omul. Constat că unii dintre
foştii mei colegi nu au curiozitatea să citească
cărţile mele. Mă întreb „dacă eu eram portarul, m-ar fi
citit?” sau este doar curiozitatea mea.
2010-01-10
Democraţia,
această teribilă pandemie . . .
2010-01-10
Construirea
societăţii comuniste este singura posibilitate de a lupta împotriva
ideologiei comuniste.
2010-01-04
În fiecare dintre noi
doarme un geniu. Şi cu fiecare zi tot mai adânc şi mai adânc…
2009-12-31
Pe când ajutam o fetiţă de 14 ani sa picteze, o doamnă
spune, în glumă şi cu evidentă ironie: cine pe cine
învaţă? Dacă stau să mă gândesc bine, nu ştiu cât
reţine ea din ceea ce îi spun eu; de la ea însă eu învăţ cu
siguranţă. Învăţ de la oricine câte ceva. Opinia altora are
pentru mine funcţie de feedback. De la ea învăţ cu atât mai
mult, fiindcă ea este reprezentanta tinerei generaţii. Prin ea
menţin, în măsura în care pot, contactul cu actualitatea.
2009-12-31
La 13 ani, copiii sunt puşi la şcoală să
citească, printre altele, opera cvasi-completă a lui Caragiale. Lipsiţi de experienţa vieţii, ca
să nu mai vorbim despre politică, ei nu pot înţelege decât
aspecte superficiale. Ce concluzii pot trage copiii din asemenea lecturi? Care
este morala ce o pot desprinde de aici? Ce comportament ar trebui să
adopte ? Care vor fi idealurile lor? Lipsa de har pedagogic a unor asemenea
dascăli este mai mult decât evidentă. Mă tem că epitetele
apropiate de realitate nu pot să le folosesc.
2009-12-28
Democraţia e ca o jonglerie cu bile fierbinţi. Privitorul este
cucerit de spectacol şi se declară entuziasmat. Evident vrea să
facă şi el la fel. Când constată că bilele îi frig mâinile
le scapă pe jos.
2009-12-28
Democraţia perfectă = dictatura nulităţilor
2009-12-28
Nu există duşmani comuni; doar personali.
2009-12-28
Parlamentarilor noştri nu le-ar strica o
curbă de sacrificiu, de genul celor practicate la începutul secolului
trecut. Spre exemplu, renunţarea la retribuţii timp de 6 luni.
2009-12-28
Cu vârsta, defectele oamenilor se accentuează. Nu vreau să dau
exemple concrete, fiindcă unele persoane vizate s-ar simţi jignite
şi eu nu doresc să jignesc pe nimeni. Dar, poate, nici nu este
necesar să-mi susţin ideea cu exemple, fiindcă oricine poate
găsi unele în jurul său şi, oricum, constată că bătrânii sunt mai
. . . ştiţi voi mai bine. În
ceea ce mă priveşte, constat că, de câtva timp, sunt mai
tolerant cu cei din jur. E un defect? Dacă da, nu este unul nativ. Mi s-au
tocit însă simţurile.
2009-12-25
Amestecul de vapori de alcool şi fumul ţigărilor ieftine
este în perfect acord cu gusturile literare ale multor persoane, pe care prefer
să nu le numesc.
2009-12-24
Intelectual - ’telectual - teleintelectual
2009-12-21
Un râu este locul de muncă comun al pescarilor de pe ambele maluri.
Dacă însă râul devine graniţa ce separă două state,
foştii „colegi de muncă” de odinioară se înstrăinează.
În zilele noastre s-au construit autostrăzi, care au separat vecini
şi rude. Distanţa de câteva sute de metri dintre locuinţele lor
a crescut la zeci de kilometri, până la cel mai apropiat pasaj. Cu timpul,
ajung să nu mai ştie unii de alţii.
2009-12-20
Există momente de cotitură care, cu timpul, pot fi uitate.
Cotitura s-a produs, consecinţele există, dar nimeni nu mai ştie
de ce. Istoricii, în căutarea cauzelor uitate, găsesc cu totul alte
explicaţii, mai apropiate modului lor de gândire.
2009-12-20
O cunoştinţă a mea a făcut într-un anumit moment al
vieţii un gest ce poate fi etichetat ca oportunist. Aceeaşi
rudă, într-un alt moment, a făcut un gest opus, după care ar
trebui să-i atribui calificativul de om cu principii, aproape erou. Cum
noi suntem obişnuiţi să atribuim oamenilor o singură
etichetă, mă văd pus în dificultate, fiindcă nu ştiu
pe care dintre cele două să i-o aplic.
2009-12-20
În trecut, cărturarii comunicau în latină. Pentru că
învăţau în latină, vrând-nevrând, gândeau în latină.
Limbile materne erau pentru probleme gospodăreşti. Se spune că
Descartes însuşi a avut probleme cu traducerea în franceză
nativă a propriei sale opere. Gândind în aceeaşi limbă, gândeau
asemănător. Astăzi, fiecare gândeşte în limba lui.
2009-12-19
Iudaismul şi – prin el – Creştinismul apusean au ca
trăsătură caracteristică nu monoteismul – aşa cum fals
se afirmă – ci naţionalismul. Monoteismul a existat în mai multe
religii, atât înainte cât şi după Iudaism. Chiar în religiile
politeiste există o ierarhizare a divinităţilor, una dintre ele
fiind superioară celorlalte. Naţionalismul introdus în religie este o
invenţie pur evreiască. Nicăieri în altă religie nu se
vorbeşte despre poporul ales. Şi nu est vorba doar despre o
naţie favorizată, ci despre un destin mesianic, aşteptat cu
ură faţă de celelalte naţiuni şi cu speranţa
celei mai cumplite răzbunări, încă neimaginată pe deplin.
Iar pentru ca satisfacţia răzbunării să fie cât mai mare,
ura semănată până atunci ar trebuie să fie cât mai
adâncă.
Creştinismul occidental nu a putut accepta ideea unui singur popor
ales, şi atunci a adaptat–o la fiecare naţiune. Este deci un iudaism
extins pe întreaga planetă, dar fragmentat pe naţiuni.
Creştinismul primitiv - nu atât în sens temporal cât în cel ideatic
- de sorginte mai curând grecească decât evreiască, acel creştinism
al oamenilor sărmani, a fost abandonat odată cu dobândirea de
către biserică a forţei economice şi – în
consecinţă firească – a celei politice, după care a transformat religia în oficiu de
propagandă şi chiar opresiune.
2009-12-19
În prezenţa muzicii mă simt într-o companie mai bună
decât singur. Evident, nu întotdeauna. Uneori, îmi sunt suficient mie însumi,
dar asta nu durează prea mult. Mai devreme sau mai târziu mă
plictisesc. Iar dacă sunt cumva indispus dintr-un motiv oarecare, atunci
muzica îmi este sigur cel mai bun tovarăş, cu condiţia să
aleg una corespunzătoare. Şi aici apare un paradox. Dacă sunt
trist, nu muzica veselă este cea care mă reface, ci dimpotrivă,
una foarte tristă, faţă de care, încetul cu încetul, mă
detaşez şi îmi revin.
2009-12-19
„Ascultând muzică
împreună cu persoana iubită, se ajunge la o stare de contopire.”
Iată o minciună demnă de un autor celebru. Dacă mă las
supus muzicii, mă îndepărtez de persoana de lângă mine. Nici
vorbă de contopire.
2009-12-19
Legendele cu sirene evocă nu atât capacitate de comunicare, cât pe
cea de persuasiune a muzicii.
2009-12-19
Mesajul transmis prin vorbire poate fi adevărat sau fals. În
muzică sau dans nu există asemenea atribute.
Adevărat şi fals există doar în raţionamente. Numai
un raţionament ne poate conduce la concluzii corecte sau nu.
Antonimul cuvântului fals este cuvântul adevărat.
Antonimul cuvântului minciună este cuvântul adevăr.
Dar fals nu este sinonim cu minciună. Fals este doar o negare a
unei afirmaţii, în timp ce minciuna este exprimarea unei idei nesincere.
Este cu totul altceva. Iată de ce, atunci când spunem că mergem în
căutarea adevărului, exprimare este ambiguă. Vorbitorii
înţeleg ce vor. Cei mai mulţi nu înţeleg nimic. La modul foarte
general, nici eu.
2009-12-18
Lumea este de o diversitate infinită. Nici o piatră nu
seamănă cu alta. Ce să mai spunem despre lumea animată?!
Şi, totuşi, la orice nivel, orice entitate are capacitatea să
recunoască în alte obiecte caracteristicile ce o interesează. Pasărea
sau albina, spre exemplu, identifică florile ce-i furnizează polenul,
indiferent de celelalte caracteristici ale plantelor. Animalele carnivore nu se
lasă înşelate de forma exterioară a prăzii, iar cele
erbivore ştiu foarte bine ce plante să pască se ce nu.
Chiar şi oamenii se descurcă destul de bine, deşi,
uneori, au unele probleme. De vină sunt preocupările lor
„intelectuale”, unde mai dau greş câteodată. Reprezentativă este
gluma următoare, ce nu se ştie dacă nu cumva a fost
sugerată de un caz real: John a băut luni whisky cu sifon, marţi
gin cu sifon şi tot aşa, până la sfârşitul
săptămânii, când a tras concluzia că sifonul îi
dăunează. Nu identificase sărmanul alcoolul din băuturi. În
general însă identificarea unor categorii – adică a tuturor entităţilor
ce au o caracteristică comună – este făcută cu
uşurinţă în întreaga lume naturală. Cum de se întâmplă
asta rămâne un mister. Doar oamenii, cum spuneam, au unele probleme. Este
teribil cum aptitudini fireşti la fiinţele inferioare şi,
uneori, chiar la plante, constituie probleme dintre cele mai savante la oameni,
pentru care au dezvoltat ştiinţe dintre cele mai diverse. S-au
încercat chiar programe de calculator pentru clasificare automată, dar
încă nu a reuşit nimeni să întocmească unul suficient de
performant.
2009-12-13
Berdiaev, la 20 de ani, era marxist convins. După primele contacte cu
realitatea, se vindecă şi afirmă: : „Ştiu bine ce e
marxismul, pentru că nu-l ştiu din afară, ci dinăuntru,
şi îmi provoacă chinuri”. La maturitate se dedică istoriei
religiei. Astăzi, el este citat în toate sensurile posibile, dar cei ce o
fac omit să precizeze în ce perioadă din viaţă a scris Berdiaev pasajul citat.
2009-12-08
Cei mai buni
profesionişti nu sunt, în mod necesar, şi cei mai buni dascăli.
Ei pot să nu aibă talentul de a-şi transmite
cunoştinţele celor mici, uneori nici chiar colegilor. Ba,
dimpotrivă, aş zice că reciproca este mai frecventă: cei cu
puţine cunoştinţe sunt mai apropiaţi de ce pe care trebuie
să-i instruiască şi, de aceea, se fac înţeleşi mai
uşor. Un savant pluteşte în alte sfere şi nu se mai poate adapta
cu uşurinţă nivelului ascultătorilor. De cele mai multe ori
nu are nici răbdarea necesară să identifice nivelul acelor
ascultători, nivel ce poate fi foarte diferit, astfel încât expunerea sa
să fie adecvată înţelegerii lor. Desigur, aceasta
observaţie are un caracter general; ea este doar statistic valabilă,
şi nu trebuie particularizată în mod rigid, pentru că s-ar
ajunge la concluzia ca orice idiot are aptitudini de dascăl.
2009-12-08
Dacă există un
subiect capabil de cunoaştere şi un obiect ce poate fi cunoscut,
atunci, pe măsură ce subiectul cunoscător studiază
obiectul, şi-l însuşeşte ca parte a cunoştinţelor sale,
alături de cunoştinţele despre alte obiecte. Din acel moment,
obiectul încetează de a mai fi obiect necunoscut, iar subiectul de a mai
fi obiectiv faţă de obiect. El devine subiectiv, fiindcă vede
obiectul prin prisma cunoştinţelor sale, în conexiune cu alte obiecte,
cunoscute înainte. Rezultă că orice cunoaştere de acest fel este
subiectivă, deci inexactă.
Iată o platitudine
spusă „cu ştaif”.
2009-11-27
Pornind de la starea de
spirit a populaţiei, filosoful emite noi soluţii de rezolvare a
problemelor curente, schiţează o nouă paradigmă.
Urmează profetul, care preia ideea şi o expune pe înţelesul
plebei, iar de la el, poate, o nouă religie, cu profitorii ei. Cu oarece
întârziere, politicienii îşi arogă rolul de reprezentanţi ai
noii paradigme. Cu sau fără revoluţie, societatea se
schimbă. Cum nimic bun nu se întâmplă, ba poate chiar numai rele,
atât religia cât şi noul sistem politic devin apăsătoare, prilej
pentru filosofi să emită alte paradigme. Iată veşnica
reîntoarcere tot înainte, că tot înainte era mai bine.
2009-11-15
Divinitatea este ca lumina
solară. Ne dă, fără să pretindă nimic de la noi.
Este problema noastră dacă suntem sau nu capabili să-i folosim
darurile. De asemenea, dacă acţionăm sau ne poziţionăm
nepotrivit, s-ar putea să suferim unele consecinţe neplăcute,
aşa după cum şederea sub razele soarelui – atât de folositoare
vieţii pe pământ – ne arde pielea la expunere exagerată.
„Unirea cu Dumnezeu”,
căutarea punţii de trecere către mântuire, este similară cu
dorinţa de a ne muta locuinţa în soare. Ne-am arde înainte de a
ajunge acolo.
2009-11-15
Monoteismul nu numai ca s-a
născut în deşert; el este un produs al deşertului. Produs
ideatic, evident. Pe cât este de firesc ca, în zonele fertile, omul primitiv
să vadă idoli în orice copac, în deşert, toate se reduc la unul iar
acel Unu tinde să devină abstract. Gândirea însăşi se rupe
de cele lumeşti şi zboară pe cele mai fanteziste aripi. Aproape
că te miri cât de puţine idei abstracte a produs deşertul. Avem
noroc cu densitatea mică, aproape de zero, a populaţiei. Trebuie
să recunoaştem că natura are mare grijă de noi.
2009-11-14
Obiectivul oricărei
religii este să ofere răspunsuri la problemelor sociale şi
psihologice ale epocii. Dar societatea evoluează. Rezultă că,
odată cu transformările sociale, religia ar trebui şi ea să-şi
adapteze oferta, ceea ce nu se întâmpla, din cauza bisericii, care devine
retrogradă. Ea îşi apără privilegiile create artificial
şi nu mai reprezintă cu adevărat religia în baza căreia s-a
înfiinţat.
2009-11-13
Faptul ca evreii au
înlocuit mulţimea de idoli cu unul singur este un pas prea mic pentru ca
să poate rezolva vre-o problemă. Omul rămâne aceeaşi
cantitate neglijabilă, în voia sorţii, obligat să ţină
seama de toanele divinităţii. Dumnezeul iudaic nu este cu nimic mai
blând sau mai înţelept faţă de vechii idoli. Abia
Creştinismul modifică această concepţie, deci originile
sale trebuie căutate în altă parte decât în Iudaism şi în
Vechiul Testament.
Socrate este cel care, în
filozofie – renunţând la preocuparea pentru materie -, a ales ca subiect
omul. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” – iată obiectivul său.
Cunoscându-te pe tine vie găsi cele mai bune soluţii în orice
domeniu, fie el de morală sau etică. Nu întâmplător, viaţa
sa a fost în multe privinţe similară cu a lui Cristos.
Au urmat epicurismul,
stoicismul, scepticismul, ca să nu enumerăm decât cele mai importante
curente. Toţi căutau soluţia fericirii, dar cel care a deschis
preocuparea pentru om a fost Socrate.
Soluţiile lor, în
special ale stoicilor, au fost potrivite omului simplu. Cu cât mai lipsit de
posibilităţi, cu atât mai uşor îşi găsea – dacă
nu rezolvarea problemelor – măcar consolarea.
Soluţia lui Isus
pentru fericire a venit în mod firesc.
Pentru evrei, soluţia
crizei religioase nu putea veni din interior - şi nici n-a venit – ci doar
din exterior, de la greci.
2009-11-09
Aproape orice poate fi investit aprioric cu valenţe estetice,
cât timp nu este privit prea de aproape.
2009-11-02
Trebuie făcută
distincţie între credinţă, religie, biserică şi
preotul de lângă tine. Credinţa este imanentă oricărui individ
şi ea depinde de personalitatea fiecăruia, de factori psihologici
şi motivaţionali. Religia depinde de societate şi evoluţia
ei istorică. Biserica este materializarea în plan social a religiei
respective. Preotul de lângă tine este un om ca toţi oamenii.
Relaţia dintre preot şi enoriaşi depinde de gradul lor de
cultură, de cât de apropiaţi sunt cei doi din acest punct de vedere.
2009-10-31
Cineva, dacă nu
mă înşel chiar G. Călinescu, a spus că Eminescu este cel
cult poet român. Este, nu a fost, deci nu l-a întrecut nimeni.
Într-adevăr, să nu uităm că printre altele, ştia limba
germană atât de bine încât a fost capabil să traducă din Kant.
Îmi pare rău că trebuie să constat că, astăzi, mulţi
oamenii de litere nu sunt capabili să-l înţeleagă pe Kant nici gata
tradus. Orice carte ce depăşeşte romanul de dragoste sau nivelul
lor de înţelegere este
considerată carte de specialitate sau eseu şi, în
consecinţă, este eliminată din literatură.
2009-10-26
Am auzit că, în
Piaţa Sfatului din Braşov, clopotul ataşat ceasului din turn a
reînceput să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de
civilizaţie, evident. Ceasul pare o preocupare dragă amatorilor de
antichităţi, fiindcă, astăzi, orice persoană are,
dacă nu un ceas de mână făţos, măcar două
telefoane mobile ce-i indică ora exactă chiar şi atunci când nu
vrea s-o ştie. Şi de ce să nu vrea s-o ştie? Pentru că
nu şi-a propus să fie punctual. Şi de ce să nu fie
punctual? Pentru că nu i-a intrat în sânge. Şi de ce nu i-a intrat în
sânge? Ei, aici povestea e mai lungă.
În civilizaţia
rurală timpul are valori mai largi. Agricultorul este dependent de vreme:
precipitaţii, temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni
ferme nici măcar în privinţa recoltei, fiindcă nu ştie cât
de bun sau rău va fi anul agricol. Dacă doi vecini aflaţi la
sapă îşi promit o anumită acţiune pentru a doua zi, dar,
între timp, plouă, ei nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea
cade. Nimeni nu este vinovat.
În civilizaţia
urbană, în schimb, orientată spre industrie şi comerţ,
dacă furnizorul unei piese nu-şi îndeplineşte obligaţia
contractuală, asamblarea produsului, din care piesa respectivă face
parte, nu este posibilă, iar fabricantul riscă falimentul. Aici,
punctualitatea este esenţială, motiv pentru care lipsa ei este
sancţionată prin eliminarea celui în cauză din lumea industriei,
a comerţului, a societăţii urbane.
Lipsa
punctualităţii dovedeşte lipsa respectului faţă de
alţii şi, în acest caz, nu putem pretinde ca ceilalţi să ne
respecte pe noi.
În societatea
medievală, fiindcă nu orice cetăţean avea ceas,
localităţile cu pretenţii urbane aveau în centru o clădire
cu un turn, în care se afla un ceas. Localităţile mai mari,
Braşovul printre ele, aveau mai multe asemenea turnuri, astfel încât, din
orice punct al ei, era vizibil un ceas. Totul pentru ca oamenii să-şi
permită să fie punctuali. Scuza că n-am ştiut cât e ceasul,
ca de altfel orice altă scuză, nu era admisibilă.
Evident, clopotul din orice
turn nu ne mai foloseşte astăzi să aflăm ora exactă,
dar ne poate aminti că civilizaţia urbană a început cu
punctualitatea şi că neglijarea acestei caracteristici a ei
însemnă regres pe plan social.
Pe plan individual, este
simplă lipsă de educaţie urbană.
2009-10-24
Temperatura de fierbere a
alcoolului etilic este de 78,4 grade Celsius.
Dacă, în loc de sânge, corpul omenesc ar avea alcool, s-ar „înfierbânta”
poate mai greu.
2009-10-21
„Streşinile
bisericilor moldoveneşti sunt înclinate către pământ, în semn de
smerenie”. Afirmaţia nu-mi aparţine, dar am notat-o fiindcă
îmi place.
2009-10-18
Sadoveanu, Baltagul - Nechifor Lipan: „Nimeni
nu poate sări peste umbra lui”.
2009-10-05
E clar că Marx
şi-a fundamentat doctrina pe câteva principii economice greşite.
Dacă ştia că sunt greşite, înseamnă că a fost un
propagandist escroc. Dacă nu ştia, înseamnă că nu are ce
căuta în ştiinţă.
2009-10-05
Într-un sistem dictatorial,
cum a fost cel din România, o sesizare/reclamaţie către partidul unic
era dirijată spre rezolvare şefilor ierarhici ai celui reclamat
(membru al aceluiaşi partid) şi nu unei instituţii paralele. În
acest fel, se făcea un rău autorului sesizării/reclamaţiei,
hiba era acoperită şi problema rămânea nerezolvată.
2009-10-03
Întâmplarea a făcut
ca, la viaţa mea, să am şansa să discut cu câteva
personalităţi ale timpului. Nu doresc acum să-mi fac un titlu de
glorie din aceasta şi nici să vorbesc despre mine.
Ceea ce vreau să spun
este faptul că nici o persoană importantă din cele cu care am
avut posibilitatea să vorbesc nu mi-a atras vreodată atenţia despre
cât de ocupată este. Ba, dimpotrivă, cu toţii se arătau
foarte deschişi şi dornici să discute, deşi eu eram doar un
provincial fără funcţii înalte. Ca urmare, eu eram cel care trebuia
să-mi pun întrebarea dacă am sau nu ceva de spus cu adevărat
important, pentru ca să merite să le consum timpul. Trebuia deci
să fiu extrem de selectiv.
La polul opus se află
cei care declamă că sunt foarte ocupaţi, deşi nu numai
că nu sunt, dar nici realizează ce înseamnă să fii cu
adevărat ocupat. În unele cazuri chiar mă întreb cu ce îşi umple
timpul.
2009-09-30
„Am
un gol în suflet”. Adică nimic. Sau în buget. „Are o lipsă în
gestiune”. Există zeci de expresii de acest gen. Cum pot avea ceva ce nu
există. A avea un nimic. Nu mă miră că, până în
secolul 19, matematicienii nu recunoşteau numărul zero.
Subiectivisme româneşti
După
ce ne-am desfătat cu un pui la rotisor, cumpărat de la supermarket,
deplângeam faptul că în Braşov nu există aşa ceva. Ne-au
trebuit câteva secunde bune să realizăm nu numai că există,
dar că oferta este mult mai bogată. Eroare provine de la faptul
că, în România, obişnuiţi din vremurile de demult, făceam
acasă pui la ceaun, cuptor etc. De
ce mă mai mir de erorile altora?
Citindu-l pe Marx
Înainte
de al doilea război mondial, intelectualii români - mai ales cei cu
preocupări filosofice, sociale sau măcar umaniste – îl citiseră
pe Marx. Total sau parţial, în funcţie de gradul de interes. Asta nu
înseamnă că deveniseră marxişti. Era doar o curiozitate
intelectuală.
După
război, toţi aceştia deveniseră indezirabili, fiindcă aveau
opinii. Pentru tinerii activişti de partid, instruiţi la cursuri de
îndoctrinare, dar perfect ignoranţi din orice alt punct de vedere, orice
opinie era un afront, motiv pentru care nu admiteau nici o abatere, oricât de
mică, de la frazele învăţate pe dinafară, pe care le
recitau fără să le înţeleagă.
2009-09-30
O fereastra frumos colorata
nu mai este transparenta, deci nu mai vezi nimic prin ea. Te întrebi atunci:
„mai e fereastră?”
2009-09-22
Dacă, după
retragerea trupelor sovietice în 1958, România a înflorit până prin 1975,
asta s-a datorat maturilor de atunci. Acum, după o jumătate de veac
de educaţie comunistă, culegem ce am semănat. Rezultă
că abia prin 2040 vom putea cunoaşte efectele revoluţiei din
1989.
2009-09-12
Majoritatea scriitorilor
îşi imaginează ca opera lor este mai valoroasă dacă are o
intrigă, şi atunci înserează o poveste de dragoste sau chiar o
aventură. Ea va fi poate mai căutată, dar nu mai valoroasă.
Un autor serios are o idee pe care vrea s-o transmită. Intriga nu va face
altceva decât să-l atragă pe cititor în aflarea deznodământului
care, în cele mai multe cazuri, va pierde tocmai ideea principală.
2009-09-05
„Romanul adolescentului
miop” este cel mai bun roman al lui Mircea Eliade, deşi el nu l-a
publicat niciodată în întregime. Desigur, majoritatea exegeţilor
autorului se vor grăbi să mă contrazică. Asta ca să nu
mai vorbesc despre cei ce nu au citit nimic sau prea puţin din opera lui,
dar au opinii. Poate că, până la urmă, am să mă
răzgândesc şi eu, dar, pentru moment, aşa cred.
Veţi presupune că
sunt sub influenţa unei lecturi recente. Da şi nu, pentru că, mai
demult citisem primul volum Autobiography,
traducerea în limba engleză a Memoriilor-mansarda. Asta pentru
că nu aveam varianta românească, dar se nimerise să primesc
această carte de la un prieten din SUA. Trebuie să mai precizez
că nu sunt un specialist în Eliade. Dimpotrivă, lecturile mele din
opera lui sunt destul de limitate şi datează din anii ’70, când
guvernanţii de atunci ai României, datorită prestigiului tot mai mare
în Occident al lui Mircea Eliade, au fost obligaţi să-şi
reconsidere atitudinea şi au început să-i tipărească opera.
Atunci am citit câteva nuvele (La ţigănci şi altele) cu
subiecte fantastice şi romanul Maitreyi.
Subiectele fantastice nu sunt pasiunea vieţii mele, iar Istoria ideilor
şi credinţelor religioase am abordat-o de câteva ori, dar
mulţimea detaliilor şi puţinătatea ideilor m-au dezarmat,
aşa că nu am terminat-o niciodată. Evident, nu este vina lui, ci
lipsa mea de interes pentru subiect, deşi varietatea credinţelor
religioase mă interesează în cel mai înalt grad, dar nu în detalii,
ci în concepţii şi mai ales în evoluţia lor.
Cu timpul, mi-am mai
ameliorat opinia despre Eliade, ba chiar eram pe cale să mi-o schimb radical,
atunci când am citit un articol-replică la acuza lui Zaharia Stancu, cum
că generaţia tânără de atunci ar fi „în pulbere”,
adică fără valoare. (Uite că, acum, mă contrazic,
fiindcă mi-am adus aminte că am mai citit ceva şi mai târziu.)
Articolul se afla printre „Scrisori către un provincial”, cred, redactate de pe aceeaşi
poziţie arogantă ca toate scrierile sale din tinereţe. Pe
aceasta însă o ţin minte pentru că, în apărare, Mircea
Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu,
filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni,
H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi
aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa
acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă,
deşi profesau în alte domenii, ceea ce face dovada unui om de cultură
autentică, ancorat în realităţile vremii sale. Nu vreau să
critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce
se auto-numesc astăzi „oameni de cultură”, dar le lipsesc cunoştinţele
de bază. Mircea Eliade avea cunoştinţă de oamenii de
valoare din timpul să, indiferent de domeniul de activitate.
Dacă în lucrările
cu caracter religios Mircea Eliade este un om de ştiinţă, în scrierile
literare, şi-a propus să facă literatură.
Spre deosebire de acestea,
în Romanul adolescentului miop este sincer. Se dovedeşte încă
odată că sinceritatea nu poate fi compensată cu nimic. De aceea,
deviza lui este: „Nu trebuie să mă gândesc, ci să scriu.”
Nu întâmplător, pe tot
parcursul vieţii sale, el s-a referit de nenumărate ori la
această încercare a lui de a scrie romanul. Nu l-a tipărit pentru
că, probabil, nu a fost pe deplin mulţumit, dar acesta a fost visul
său din totdeauna şi, ca orice vis, a rămas aşa.
Iniţial, şi l-a propus ca pe ceva cu care urma să impresioneze
lumea. Nu numai pe cei din jur, care-l interesau mai puţin, ci întreg
mapamondul. Recunoaştem aici ambiţii adolescentine, la el mai
exacerbate decât la alţii. Cu timpul însă s-a convins tot mai mult
că relatările fruste ale unui adolescent, reflectând trăirile
şi problematica acestei vârste, constituie un subiect de mare interes,
neabordat încă decât, într-o oarecare măsură, de Giovanni Papini, care, cu Un uomo
finito, i-a fost model. Iar ceea ce îl caracterizează pe el şi
urma să fie şi trăsătura caracteristică a romanului
este sinceritatea. Dacă în scrierile literare de mai târziu şi-a
propus diferite teme, tratate mai mult sau mai puţin clasic, unde trebuie
să existe un subiect şi, eventual, o idilă, în Romanul
adolescentului miop nu poate exista un subiect, eroul este el însuşi,
iar el nu este îndrăgostit. Singura temă este cunoaşterea
sinelui. Dar acest demers este foarte dificil şi, tocmai de aceea,
merită. „Poate, dacă m-aş cunoaşte, lucrurile s-ar
petrece altfel. E foarte greu să mă cunosc pe mine însumi. Nu mă
pot analiza serios, pentru că îmi trec alte gânduri prin minte tocmai când
am nevoie de mai multă pătrundere. Apoi, nu ştiu de unde să
încep. E foarte uşor să spui: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”
Dar aş vrea să-l ştiu pe acela care a priceput ceva când a
încercat să se cunoască pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge
dintre ceea ce este firesc în sufletul meu de ceea ce nu există decât prin
imaginaţie. Nu mă recunosc în multe gânduri şi nu pricep rostul
multor sentimente.” Analizele sale
psihologice sunt demne de cei mai mari autori şi nu au fost
depăşite nici măcar de el însuşi în lucrările de mai
târziu.
Ficţiunea, mult
lăudată de unii şi abordată chiar de el, poate fi doar un
eşec în faţa neputinţei de a fi tu însuţi.
Faptul că Romanul
adolescentului miop se referă la problematica unui adolescent nu o
face cu nimic mai puţin importantă. Dimpotrivă, este vârsta la
care se formează personalitatea şi, în consecinţă, este
chiar mai importantă decât cea ale adulţilor. Numai egocentrismul
nostru ne face să credem că doar problemele noastre merită
atenţie, iar cele ale tinerilor sunt copilării. Mă tem că
este invers. Ale noastre sunt personale, ocazionale şi meschine, în timp
ce ale lor sunt fundamentale şi permanente pentru umanitate.
2009-09-04
Un pictor poate fi
daltonist. Lucrările sale vor fi deosebite tocmai pentru că el vede
altfel. Un critic de artă însă nu ar trebui să fie daltonist.
2009-09-04
La „doar” 20 de ani
după evenimentele din decembrie 1989, nu putem fi decât subiectivi în
aprecierea perioadei comuniste. Subiectivismul nostru depinde de poziţia
socială, dar şi de cunoaşterea şi înţelegerea
evenimentelor istorice.
Subiectivismul meu mă
determină să subliniez două constatări:
·
1944-1958 - etapa SOV-ROM-urilor;
·
1958-1968 - etapa liberalizării relative;
·
1968-1989 – etapa Ceauşescu.
Anul 1958 este cel al retragerii trupelor sovietice
de pe teritoriul României. În 1968, Ceauşescu a virat stânga, speriat
după invazia sovietică în Cehoslovacia.
Eu am intrat în clasa
întâia primară în toamna anului 1944. Am fost deci şcolarizat în
întregime în cursul vechiului sistem. Cu toate acestea, în tinereţe, am
fost permanent acuzat că educaţia mea a fost afectată de
către părinţi, profesori, cunoştinţe, cu toţii,
persoane educate la rândul lor înainte de 1944, ceea ce era foarte
adevărat. (De altfel, dacă după retragerea armatei sovietice de
pe teritoriul României, în 1958, situaţia economică a ţării
noastre a cunoscut o scurtă perioadă de înflorire, faptul se
datorează tocmai acestor persoane, care se aflau atunci la maturitate.) Cu
timpul, învăţământul s-a adaptat tot mai mult
cerinţelor sistemului, astfel
că tânăra generaţie nu mai putea fi acuzată de
„influenţe burgheze”. Considerând că desăvârşirea
educaţiei se realizează odată cu terminarea liceului,
rezultă că, în România, comunistul perfect este cel ce a terminat
liceul în 1989. El se află astăzi la maturitate. Efectele nu ar
trebui să ne mire.
Evenimentele istorice
trebuie privite în evoluţia lor. Oamenii nu pot fi
împărţiţi în comunişti, necomunişti, sau orice
altceva, după perioada în care au trăit, ci după ce au în cap,
eventual după convingeri, dacă şi le pot exprima.
2009-08-31
Era să încep acest
text cu sintagma „analiză critică”, dar m-am gândit că ar fi un
pleonasm sau, mai curând, o contradicţie în termeni. Nu pot să-i spun
nici oximoron, fiindcă nu urmăream vreo figură de stil. Pur
şi simplu, mi se pare o asociere nepotrivită de cuvinte. Şi asta
pentru că o critică, pentru a fi corectă, presupune o
analiză, în timp ce o analiză nu implică în mod necesar critica,
decât doar dacă este cazul.
De altfel, critica este un
termen folosit în special în domeniile în care nu există mijloace de
măsurare. Asta nu înseamnă că suntem cu totul neajutoraţi.
De cele mai multe ori există criterii de evaluare, chiar dacă
aproximative. Ce ne facem însă acolo unde nici măcar asemenea
criterii nu sunt posibile? Cum apreciem valoarea unei opere literare, a unui
tablou sau al unei compoziţii muzicale? Aici, riscăm răspunsuri
de tipul: „gusturile sunt diferite”. O replică posibilă ar fi „Da,
gusturile sunt diferite; numai bunul gust este acelaşi”. Dar ce este
atunci bunul gust? Va trebui să identificam ceea ce este general
recunoscut ca fiind valoros, adică vârful piramidei din acel domeniu
şi să folosim drept criteriu măsura în care ceea ce vrem să
evaluăm seamănă cu acel „ideal”.
Ar mai fi o problemă:
definirea corectă a domeniului. Muzica, spre exemplu, este un termen prea
larg pentru a avea un singur vârf. Nu putem compara o melodie populară cu
o lucrare simfonică, spre exemplu. Ele fac parte din domenii diferite,
fiecare cu vârfurile lui. Acelaşi lucru se întâmplă şi în
literatură, chiar dacă aici domeniile nu sunt atât de clare ca în
muzică. Un critic literar nu se poate pronunţa în toate domeniile,
fiindcă nu există persoană care să le ştie pe toate,
iar literatura, adică scrierile, acoperă azi totul.
Se mai cuvine o precizare:
existenţa unui ideal nu elimină progresul, fiindcă idealul va fi
ridicat tot mai sus graţie marilor creatori. Condiţia este ca noul
vârf să fie recunoscut şi de alţii şi nu elogiat doar de autor
şi prietenii lui.
2009-08-31
Când eram copil, mi se
părea ciudat să mănânc cireşe sau mere la masă. Eram
obişnuit să le mănânc direct din pom. Ba, cu merele aveam chiar
o problemă, fiindcă trebuia să-le tai felii, ceea ce mi se
părea o fandoseală fără rost. Pepene, în schimb, nu am mâncat
decât la masă, pentru simplu motiv că nu creşteau în zona mea de
joacă. Nu am ştiut, de aceea, niciodată să muşc direct
din pepene; am nevoie de cuţit şi furculiţă. Unii zic
că aş fi sclifosit. Nu, este vorba doar de obişnuinţă.
2009-08-24
Într-o după-amiază
toridă de vară, fenomen rar la Braşov, un autobuz local venea
plin, încă de la capăt de linie, cu studenţi ce se întorceau de
la „munci agricole”. Se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’80. Obosiţi ar
fi puţin spus. Erau extenuaţi, murdari şi trişti. Era
trecut de ora 17. La a treia staţie, s-a urcat o domnişoară cam
de aceeaşi vârstă cu ei. Uşor supraponderală, cu pielea
albă, bine întinsă, artistic machiată – deşi nu era necesar
la vârsta ei - ochii atent rimelaţi. Mergea, probabil, la o întâlnire. Până
aici, nimic deosebit! În mod evident, nu era studentă; mai curând
vânzătoare sau, poate, coafeză sau manichiuristă, judecând
după profesionalismul cu care îşi pregătise „look”-ul. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost privirea ei
plină de satisfacţie, adresată studenţilor: „Studii
superioare v-au trebuit? Uite că mie îmi merge mai bine. Sic!”
Condamnaţi la viaţă
Sunt necăjiţi
oamenii că sunt „datori cu o moarte”. Moartea nu este decât sfârşitul
vieţii. Nu asculţi un concert aşteptându-i sfârşitul, decât
dacă nu-ţi place. Dacă însă concertul e bun, te bucuri de
muzica ce o asculţi, în timp ce o asculţi. Când s-a sfârşit, s-a
terminat şi plăcerea. Ar trebui să considerăm că
suntem „condamnaţi la viaţă”. În acest caz, ar trebui măcar
să ne executăm pedeapsa aşa cum se cuvine.
2009-08-08
S-a constatat că
substanţele Placebo sunt mai eficiente la femei decât la
bărbaţi. Asta dovedeşte că încrederea în ideile
preconcepute este mai mare la femei.
2009-06-30
Oligarhii din Europa
răsăriteană, inclusiv cei din fostul U.R.S.S. (şi mai ales
ei) erau stânjeniţi de faptul că nu aveau aceeaşi libertatea de
mişcare ca oligarhii occidentali şi implicit averea lor. Ei sunt cei
care şi-au dorit răsturnarea sistemului şi aşa se
explică siguranţa cu care au acţionat după
„revoluţie”.
2009-06-30
Dacă omul nu se trage
din maimuţă, sau din orice altceva, şi a venit pe Tera din altă parte, înseamnă că a parazitat
pământul. De simbioză nu poate fi vorba, dat fiind comportamentul
său de până acum, şi – cum nu se întrevăd semne de
deparazitare - rezultă că nu se va lăsa până nu-şi va
distruge mediul, după care va dispărea şi el, din lipsa
resurselor.
2009-06-28
Într-un stat
poliţienesc, oamenii sunt toleranţi unii cu ceilalţi. Într-un
stat tolerant, oamenii se erijează în proprii lor poliţişti. Ei
veghează la păstrarea cutumelor. În primul caz, predomină
raţiunea, care însă poate conduce la erori, unele catastrofale. În al
doilea caz, predomină tradiţia, care este o frână în general,
dar care, la iniţiativa unor oameni de acţiune, poate fi
depăşită, atât în sens pozitiv, cât şi negativ.
2009-06-19
Cum să creezi un
sistem filozofic non-contradictoriu, când viaţa însăşi este
născută din contradicţii ontologice? Nu doar plină de ele,
ci născută din ele: din pozitiv şi negativ, din bine şi
rău, din negru şi alb, din apolinic şi dionisiac, din diavolesc
şi divin şi aşa mai departe.
2009-06-19
Omul va dispărea de pe
pământ, aşa cum au dispărut şi dinozaurii, chiar dacă
mai există şopârlele, care le seamănă. Sunt prea mari
distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat. În
comparaţie cu dinozaurii, şopârlele sunt simpatice. Oare
oamenii-şopârle vor fi mai simpatici decât noi?
2009-06-18
Un subiect mult discutat
astăzi este insistenţa cu care se proliferează existenţa
unor pseudo-curente ca cele formate din şapte-zecişti,
opt-zecişti, sau chiar postmodernişti.
Asemenea categorisiri temporale sunt avansate de către grupuri de autori
preocupaţi să-şi susţină reciproc interesele.
Adevărul este că un curent trebuie să aibă la bază un
criteriu estetic. Cubism, simbolism, expresionism etc., sunt curente ce pot fi
identificate cu uşurinţă, tocmai pentru că au o
caracteristică proprie. Un tablou în stil cubist, spre exemplu,
rămâne cubist, indiferent de anul în care a fost pictat, sau în care s-a
născut pictorul.
Există, ce-i drept, un
precedent: cel al „Generaţiei ’27”, generat de Mircea Eliade et co. şi, probabil, acesta i-a inspirat
pe epigonii de azi. Există însă o enormă diferenţă:
acei tineri intelectuali de după Primul Război Mondial erau
convinşi de necesitatea ca România să profite de scurtul răgaz
dintre două conflagraţii politice majore – pentru că o intuiau
pe următoarea – şi să intre cât mai deplin în constelaţia
ţărilor europene. Această misiune ce le revenea lor. Nu era deci
vorba despre vre-un curent literar sau artistic şi nici despre vre-o
calitate deosebită cu care Dumnezeu ar fi înzestrat acea generaţie,
motiv pentru care, astăzi, orice comparaţie a x-zeciştilor
cu patrioţii de atunci este cel puţin ridicolă, dovedind nu doar
micimea pretendenţilor, dar şi incapacitatea acestora de a
recunoaşte adevăratele valori.
2009-06-14
Când eram mic, mă
deranja faptul că oamenii mari erau obligaţi de către noua
conducere comunistă să se umilească, purtându-se asemenea
copiilor în faţa adulţilor. Pe bună dreptate, dăm vina pe
regim. „Omul poate fi redus la ceea ce mănâncă” era un principiu al
sovieticilor, iar dacă nu-i dai de mâncare poate fi umilit oricât. Asta ca
să nu mai vorbim de frica de închisoare, sau chiar de moarte. Şi
totuşi, astăzi mulţi se umilesc fără să le-o
ceară nimeni. Şi încă n-ar fi nimic dacă doar s-ar umili,
dar comit cele mai reprobabile fapte cu conştiinţa
liniştită. Pentru fapte cu mult mai neînsemnate, cei ce au prins
perioada comunistă sunt acuzaţi de lipsa verticalităţii.
Astăzi, mulţi nici măcar nu s-ar ridicat în două picioare,
să vadă cum e. Se târăsc, dar latră.
2009-06-13
Cred că ideea cu
reîncarnarea aparţine celor ce şi-au ratat viaţa şi
speră într-o a doua şansă.
2009-06-13
Existenţa noastră
ca indivizi este atât de scurtă, încât nici un instrument, oricât de
sensibil, nu ar fi în stare s-o sesizeze. Doar urmele noastre pot să
dăinuie, dacă s-a imprimat pe piatră sau pe un obiect rezistent
în timp, precum fosilele.
2009-06-13
Dumnezeu a fost pe
pământ şi . . . a plecat.
2009-06-13
Politica este asemenea
boxului, dar cu mai puţine reguli, sau chiar fără. În
consecinţă, intri în ring, dacă te pricepi.
Politicienii noştri
vor să intre în ring doar ca prezentatoarele ce arată pancarta cu
numărul reprizei care urmează.
2009-06-05
Din Biblie aflăm
că, pe vremea lui Avraam, era la modă ca
bărbaţii să aibă o soţie şi una sau mai multe
amante. Mai târziu, un bărbat putea avea chiar mai multe soţii. De aici, europenii au
tras concluzia că femeile erau persecutate şi, astăzi, ar fi
cazul ca ele să se emancipeze. Concluzia este nu numai eronată, ci
şi tendenţioasă. Era, de fapt, un matriarhat bine ascuns. Femeia
conducea din umbra, în timp ce bărbatul doar o proteja de eventualii
agresori. Cel persecutat era bărbatul, obligat să efectueze muncile
dificile şi periculoase. În plus, din moment ce un bărbat avea mai
multe femei, rezultă că mai mulţi bărbaţi
rămâneau fără femei. Femeile, soţii sau amante, erau oricum
satisfăcute.
2009-06-02
Un scriitor trebuie nu
numai să aibă ceva de spus, dar şi cui să-i spună.
Mici diferenţe
Domnitorul Al. I. Cuza a înfiinţat primul birou de statistică, în
1859. În Anglia se întâmplase cu 800 ani în urmă.
2009-04-10
Am văzut la televizor
un film. Puţin naiv, probabil în mod voit. Cred că se numeşte
„Plaja”. Câţiva tineri găsesc o plajă izolată şi
doresc să-şi construiască acolo o lume a lor, o lume
paralelă, în care distracţia - singura lor preocupare - să nu le
fie tulburată de nimeni. Evenimentele neplăcute, mici la început dar
grave mai târziu, sunt înlăturate cu promptitudine, chiar cu duritate. Se
ajunge până acolo încât un muribund este scos în afara incintei, pentru
că gemetele lui deranjau. În final, bineînţeles că totul se
năruie. Rămâne doar ideea unui univers paralel.
Noi toţi ne construim
un univers paralel, în care totul decurge conform imaginaţiei şi
aspiraţiilor noastre. De obicei, suntem conştienţi că avem
de-a face cu o utopie şi ea rămâne doar în visele noastre romantice.
Dacă nu, vom afla mai târziu că lumea reală este diferită.
2009-03-29
Atunci când spunem că
o carte este bună sau nu, exprimăm un punct de vedere: punctul nostru
de vedere. Dar cine suntem noi? Nişte persoane cu anumite caracteristici.
Un critic literar,
exprimă punctul său de vedere. Dar cine este el? Are el calitatea
să exprime opinii incontestabile? Pentru asta ar trebui să ştim
cine este el de fapt: ce ştie, ce nu ştie, ce simte, ce parti pris are
şi multe altele. Ar trebui să fim psihiatri, aşa că - mai
bine - îl lăsăm cu opiniile lui.
La o întâlnire a poeţilor
Marea majoritate a
auditoriului era formată din fete. Toate slabe şi palide. Unele aveau
trăsături drăguţe, dar paloarea le făcea
insignifiante. Era şi un băiat, tot slab. Nu cred că vedea prea
bine, fiindcă avea părul în ochi. Într-un târziu, au apărut
şi doi bărbaţi mai în vârstă. Păreau normali, motiv
pentru care nu ştiu ce căutau acolo.
2009-04-28
„Obrazul subţire cu
cheltuială se tine”. Eu cu cheltuielile stau bine. Chiar foarte bine. Cu
veniturile stau mai slab.
2009-04-21
Astăzi, o tânăra
s-a aşezat în autobuz în faţa mea.
Era mai mult decât drăguţă; era frumoasă. Avea chiar
şi un deosebit simt estetic, vizibil prin modul în care era îmbrăcată.
Armonia culorilor o dovedea din plin. Ţinuta corpului arăta că
era conştienta că avea ce arăta. Era aproximativ şase seara
şi, în întreaga ei atitudine se vedea că merge la o întâlnire şi
era preocupată să lase o impresie favorabilă. Cu siguranţă,
va reuşi. Şi totuşi, îmi era milă de ea. Îmi venea
să-i spun, dar m-am abţinut. Îmbrăcămintea ei era prea sexy. În special decolteul, care lăsa să se
vadă mai bine de un sfert din sâni. Chiar şi aceştia erau
frumoşi. Motivul compătimirii mele era tocmai acesta:
băieţii serioşi, se ştie, sunt timizi; în schimb, cei care
o vor asalta vor fi cu precădere ceilalţi. Efectul? Fie că îi va
respinge, nefiind de condiţia ei - şi va rămâne
nemăritată - fie se va căsători cu un neisprăvit,
alegându-se cu un mariaj nepotrivit. După ani, va trage concluzia că
n-a avut noroc în viaţă. Şi totul, de un decolteu.
Asta înseamnă că
trebuie să dispară preocuparea pentru frumos? Fireşte că
nu! Dimpotrivă! Cu observaţia că, la oameni, spre deosebire de
animale, criteriile de selecţie sunt mai complexe decât simplul instinct
de reproducere.
2009-03-29
La recensământul
populaţiei, la completarea rubricii „naţionalitatea declarată”,
mulţi ţigani spuneau: „no, io mi's
ţigan, da' scriţi moghior”.
Astăzi, cei plecaţi în străinătate la furat nu mai
declară că sunt maghiari, ci români.
2009-03-14
Am început să am tot
mai multă înţelegere pentru Kant – nu atât pentru opera lui
fundamentală, cât pentru unele dintre confesiunile conexe. La un moment
dat – se pare că unul de sinceritate - el scrie: „Adepţii ei (ai
filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de
înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe, nu par a fi
dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o
disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate
celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată
definitivă".
Într-adevăr, în
antichitate, filozofii erau înţelepţii timpului. Filosofia, mai exact
dragostea (filo) pentru înţelepciune (sofia),
era o forma de modestie, prin care ei îşi etalau doar aplecarea câtre
înţelepciune şi nu posesia ei.
Asemenea gânduri îmi treceau
prin minte, în timp ce asistam la o conferinţă cu pretenţii filosofice. Că am fost
dezamăgit este puţin spus. Conferenţiarul, filozof cu acte în
regulă, dacă în timpul şcolii generale ar fi urmărit cu
atenţie 50% din lecţii şi ar fi înţeles 50% din ceea ce s-a
predat, deci ar fi fost în posesia a 25% din cunoştinţele teoretice
ale unui absolvent de liceu, cu siguranţă ar fost mai puţin
penibil. După absolvirea liceului, el a urmat filosofia. Nu ştiu
dacă la Academia politică „Ştefan Gheorghiu” sau la
Universitate. Nu are nici o importantă, pentru că era aceeaşi.
La sfârşitul unei
nuvele cu valenţe simbolice, Puşkin scria:
„şi totuşi, în faţă sunt lumini”. Încă nu este clar de
unde vor veni, dar e sigur că se va întâmpla cândva, dacă nu din alt
motiv, măcar pentru că sunt aşteptate.
2009-03-13
Ficţiune
autentică găsim în poveştile pentru copii. Ea este însă
şi cel mai greu de realizat. Este nevoie de un autor inteligent şi
talentat pe deasupra. El trebuie să fie suficient de subtil pentru a
atrage copilul în poveste, dar să-i transmită şi morala
povestirii fără să-l plictisească. Treabă grea!
2009-03-08
M-am întrebat de multe ori
dacă România are sau nu ceva particular. Ei bine, cred că am
găsit ceva. După 23 august 1944, ruşii s-au folosit de trădători
si ignoranţi pentru a înlătura vechea conducere şi a-şi
implementa o noua conducere, fidela lor. Tehnica este clasica (o recomandă
şi Machiavelli), deci până aici nimic
anormal. Mai departe însă, tehnologia cere ca lichelele de care s-au
folosit pentru atingerea scopului să fie înlăturate şi
să-şi formeze propriile cadre de conducere, capabile pentru o
guvernare performantă. Ruşii însă au plecat în 1958 şi au
lăsat conducerea neschimbată. Asta nu înseamnă că
prezenţa în continuare a ruşilor ar fi fost de preferat, dar
explică dezastrul din anii ce au urmat.
2009-1-26
Există şi oameni
cumsecade
Deşi nu sunt în
graţiile ei – ba, dimpotrivă – doamna XXXX mi-a transmis un e-mail,
primit de la o terţă persoană, necunoscută mie, care
îşi manifesta entuziasmul şi surpriza descoperirii cărţii
mele „Singur printre americani” pe Internet. Reproduc textul ad literam:
„Te rog citeste caci merita (lectura cu miez, text scris de un tip destept) autor C. Gheorghiu - "Singur printre
Americani" il gaseati
pe www.globusz.com/ebooks/Singur.....etc. , dai clic pe lb
romana....apoi pe "autori contemporani" si dai de el......îmi vei
spune cum ti s-a părut, este o lectura captivanta si usor
de parcurs, odihnitoare desi as fi preferat sa am
cărţulia...”
Asta îmi aminteşte o situaţie
opusă, când un fost coleg mi-a spus că n-a avut timp de cartea mea,
dar – fără să-şi dea seama – a citat din ea,
imaginându-şi că cita din alt autor.
2009-1-12
Spunem că doar o mica
parte dintre probleme sunt rezolvabile pe cale matematică. Unele sunt prea
simple şi nu merită efortul, în timp ce altele, dimpotrivă, sunt
prea complexe şi depăşesc cunoştinţele noastre. Fals!
Nu orice întrebare fără răspuns este o problemă. O problemă
reală este una ce are şanse să fie rezolvată în mod
riguros.
2009-1-9
Termenul „Postmodernism” a
apărut în arhitectură, pentru a se delimita de stilul mai vechi,
caracterizat prin excesul de nou de dragul noului, de modern cu orice
preţ. Preluarea lui fără justificare în literatură
subliniază inexistenta unui curent real, lipsă de stil, intelect
precar. În plus, el denotă şi lipsă de imaginaţie; se putea
găsi cel puţin un termen mai original.
2008-12-09
Tot mai mulţi sunt cei
ce, constatând că schimbările de după 1989 sunt ireversibile, se
laudă cu faptele bune săvârşite de ei în timpul vechiului regim.
Deunăzi, cineva îmi povestea cum l-a ajutat el pe cineva să
obţină o locuinţă – e drept nu tocmai confortabilă,
dar oricum un adăpost – pentru că omul era pe drumuri.
Neglijează însă să spună că cel în cauză ajunsese
pe drumuri tot datorită lui, care – ca şef într-o comisie de
naţionalizare - îl scosese din casa părintească. Şi nu era
o casă oarecare, pentru că nici el nu era un oarecare, ci un
descendent dintr-o familie celebră, cu care România se mândreşte azi.
2008-11-22
În trecut, preoţimea
se străduia ca, prin religie, să modeleze mentalitatea poporului.
Astăzi, biserica a devenit o societate comercială, preocupată
doar de profit.
2008-11-22
Gânditorul lui Rodin are o
atitudine pozitivă. Îl preocupa viitorul, pentru care el căuta
soluţii.
Gânditorul de la Hamangia se ia cu mâinile de cap. Atitudinea lui este
tragică. El se vaită, nu are soluţii. (aşteaptă
să-i vina din cer o minune)
2008-09-25
Dacă veţi cere
opinia unui croitor despre costumul dumneavoastră, el se va uita la
cusături, să vadă dacă sunt drepte, dacă nasturii sunt
la locul lor etc. Nu vă va spune dacă se potriveşte
personalităţii dumneavoastră sau evenimentului pentru care
l-aţi comandat.
Ei bine, nu va faceţi
iluzii că în alte domenii se întâmplă altfel; orice profesionist va
acorda o atenţie exagerată unor detalii şi va pierde din vedere
alte aspecte mai largi, ce ţin de integrarea obiectului sau subiectului în
mediu. Inginerul constructor se va interesa de rezistenţa clădirii
şi nu de funcţionalitatea sau integrarea ei în spaţiu, arhitectul
de frumuseţe şi nu de rezistenţa la cutremur şi aşa
mai departe.
2008-08-11
Mircea Eliade în „Mitul
eternei reîntoarceri”, reia relatarea lui Constantin Brăiloiu
prin care o întâmplare reală devenise legendă. Deşi eroina era
încă în viaţă, oamenii locului ignorau faptele, dar le
transformaseră în legendă şi creaseră chiar o baladă,
pe care o cântau cu pasiune. Dacă li se amintea că eroina este în viaţă,
se supărau că le este atinsă valorare de simbol a baladei.
Important este ca întâmplarea să scoată în evidenţă o idee.
Dacă ideea marchează conştiinţele noastre, dacă ne
dă de gândit, atunci avem de-a face cu arta. Fictivă sau reală,
nu mai are nici o importanţă.
2008-08-02
Tirania nu există ca
sistem social; ea este o stare în evoluţia societăţii şi,
de regulă, dispare odată cu tiranul. Nici un sistem legislativ nu se
auto-declară ca fiind tiranic, ci - dimpotrivă – democratic,
monarhic, de natură divină sau de orice alt fel, numai nefast nu.
Sistemul social este
definit de legile prin care este guvernat. Legile, la rândul lor, sunt
convenţii sociale mai mult sau mai puţin respectate. Erorile de
guvernare sunt cele ce produc degradarea societăţii, pierderea
echilibrului social, nemulţumirea majorităţii şi dorinţa
de schimbare, în cele din urmă îndeplinită prin distrugere.
Dictatura, tirania, etc. nu sunt decât stări în aceasta dinamică a
guvernării, ce oscilează între posibilităţi extreme, în
funcţie de înţelepciunea elitelor. Teoretic, monarhia ereditară
şi oligarhie electivă par a fi extremele, dacă avem în vedere
doar vârful societăţii şi modul de acces la vârf. În realitate,
elita este cea care, în mod indirect, hotărăşte viitorul
societăţii, în special prin educaţie. Un rege sau un
preşedinte, dacă are o personalitate puternică şi o domnie
îndelungată, poate influenţa elita, dar numai într-o oarecare
măsură, fiindcă, altfel, îşi pierde scaunul. Dacă, în
schimb, elita însăşi este una tiranică, atunci şeful, rege
sau preşedinte, nu este decât o marionetă arătată
poporului.
2008-08-02
Un rege sau chiar un
castelan din Evul Mediu nu-şi putea permite să-şi neglijeze
supuşii, pentru că poziţia lui în raport cu ceilalţi regi
sau castelani era dată forţa lui economică, care – la rândul ei
– depindea de prosperitatea şi fidelitatea supuşilor. Prin moşie
se înţelegea pământul cu oameni cu tot. Teoria lui Marx este deci
falsă.
Astăzi, proprietarul
unei mari întreprinderi poate fi dur cu muncitorii necalificaţi, pe care
îi poate înlocui oricând, dar este extrem de grijuliu cu cei calificaţi.
De cele mai multe ori, întreprinderea însăşi există
datorită lor. Se poate spune că, de fapt, ei sunt întreprinderea.
2008-07-21
Cunosc un pictor daltonist.
Da, da, nu vede bine culorile. Pentru a fi mai exact, este vorba despre o
pictoriţă, dar asta nu are importanţă. Cum este posibil?
Simplu. La admiterea în institutele de artă, se pune accentul pe desen,
iar faptul că ea a pus culorile aiurea a părut un semn de
originalitate. În timpul studiilor,a aflat adevărul, dar – cum nu mai era
nimic de făcut – s-a profilat pe grafică, în spatele căreia
îşi ascunde şi astăzi handicapul şi pe care o
preaslăveşte în mod vehement, deşi a ieşit la pensie
fără să fi creat ceva convingător. Dacă ar fi singura,
ar fi bine, dar mi-e teamă că mulţi vor scrâşni din
dinţi citind asemenea idei. Şi
dacă s-ar întâmpla numai în arte plastice încă nu ar fi prea
mult. Se întâmplă însă în mai toate domeniile în care nu există
mijloace obiective de măsură. Cât despre literatură, aici
„daltoniştii” se pot erija cu uşurinţă în experţi –
şi de cele mai multe ori chiar o fac –, pentru că ei tot văd
ceva, fie şi numai în gri. Marea majoritate a criticilor literari sunt
însă şi miopi, în sensul că „văd” doar ceea ce înţeleg
şi înţelegerea lor este prin definiţie extrem de limitată.
„Prin definiţie”, pentru că – dacă înţelegeau mai mult –
îşi alegeau o profesiune mai rentabilă.
2008-05-11
Comunismul a răsturnat
axa valorilor cu susul in jos, adică cu 180 de
grade. Prin democratizare, se doreşte ca axa sa fie orizontală. Nu
mai exista valori, ci doar alternative. Guţă şi Enescu sunt
alternative.
2008-04-05
Dostoievski a avut norocul
să moară la timp. Succesul lui a fost atât de mare, entuziasmul
cititorilor atât de exuberant, încât ar fi urmat detractările cusurgiilor
şi ala invidioşilor, mai ales într-o tară estică.
Oameni şi principii
Cristinel – soţia lui Mircea
Eliade – era prietenă cu Alexandra Ionescu Tulcea, a patra soţie a lui Saul Bellow. Tatăl Alexandrei a fost legionar, antisemit. Saul
Bellow era evreu. Mama Alexandrei,
Florica Bagdasar, a fost ministrul
sănătăţii în regimul comunist. Oameni cu alte principii.
2008-07-13
În istorie,
personalităţile contează prin efectul faptelor lor, şi nu
prin unele caracteristici particulare. Jeanne d’Arc a fost o dezechilibrată mintal. Da, dar a jucat
un rol important în epocă. Fără ea, istoria lumii ar fi fost,
probabil, diferită. Dacă rolul unei personalităţi a fost
bun sau rău, este o altă chestiune. În cazul ei, a fost bun pentru
Franţa şi rău pentru Anglia. Istoria este obligată să
ţină seama de rolul jucat de ea şi nu dacă era blondă
sau brunetă.
2008-05-29
Iov 40,18: „Oasele lui sunt
ca nişte ţevi din bronz, membrele lui ca nişte bare de fier.”
Când a fost scris acest capitol din Vechiul Testament? În epoca fierului avant la lettre?
2008-05-29
Corida are loc imediat
după slujba de la biserica.
2007-03-04
Nu sunt o stea, deşi
am copilărit printre stele. La început au fost verzi şi le vedeam
doar eu. Mai târziu, pe când aveam vreo şapte ani, au apărut şi
stele de alte culori, pe care le vedea toată lumea. Abia atunci unii
oameni au declarat că, din cauza lor, văd şi ei stele verzi.
Eram nedumerit şi
pentru că în oraşul meu natal nu s-au născut oameni mari, cum am
auzit că s-ar fi întâmplat prin alte locuri, ci doar prunci. Ce-i drept,
unii dintre aceşti prunci, au devenit mai târziu mari
personalităţi, precum Celibidache, dar eu
am aflat despre el mai târziu, când deja nu mai eram copil. Aşa stând
lucrurile, m-am întristat: eu însumi fusesem prunc şi mi-am dat seama
că pierdusem şansa de a fi devenit celebru.
Cât despre stelele verzi,
antrenamentul cu ele mi-a folosit mai târziu în viaţă, fiindcă
ştiam cum să mă feresc de stelele de alte culori.
2007-02-25
Din cuvântul cultură
nu se poate face un verb, care să joace rol de predicat în vreo
propoziţie. Rezultă de aici că se poate face cultură doar
în mod indirect, cu alte verbe. Tot aşa, cineva poate deveni „om de
cultură”, dar numai in sens adjectival, ca pe o calitate pe care i-o
atribuie alţii, în semn de recunoaştere a cunoştinţelor
sale multidisciplinare şi nu ca pe o funcţie în statul de salarizare
al instituţiei în care lucrează, sau ca pe o meserie. „Profesiunea
mea, cultura” a fost o infatuare penibilă.
2007-02-18
Am în faţa mea
manuscrisul unui roman pe care trebuie să-l recenzez. Am citit începutul
şi deja gândurile îmi fug în alte direcţii. Nu sunt un recenzor
profesionist şi îmi dau seama odată în plus că nu-i deloc
uşor să citeşti cărţi care nu te interesează.
Oricum, meseria mi se pare ingrată. Eu nu sunt nici măcar un scriitor
profesionist, de genul celor ce pleacă de la o idee – originală sau
impusă – după care se documentează, construiesc un scenariu, pe
care apoi îl umplu cu vorbe. În ceea ce mă priveşte, ori de câte ori
am scris ceva, am avut în vedere o
anumita categorie de cititori potenţiali, cărora aveam ceva să
le spun. Documentaţia era deja făcută, se afla în mintea mea.
Dificultatea scrierii consta în decalajul de viteză dintre gând şi
dactilografiere. Nu-mi caut cuvintele. Firul gândirii ce se rupe uneori tocmai
din cauza decalajului. Nu pretind ca toată lumea să fie ca mine, dar
nici eu nu pot să mă transform în ceea ce nu sunt.
Dacă ar fi să fac
o recenzie laudativa ar fi simplu. Poate că nici n-ar trebui să
citesc cartea. Dar mi s-a cerut o critica reală, nu ca profesionist, ci ca
cititor. (Unele antecedente mă recomandau în acest sens). Iar pentru asta
trebuie să citesc. Ei şi? Pe lângă imensitatea cuvintelor deja
citite - multe fără rost – ce mai contează câteva?
Contează, pentru că nu mie se potriveşte. Da, manuscrisul nu
mă atrage. Nu pentru că ar fi prost scris. Dimpotrivă, este
chiar bine scris, aş zice profesional şi n-aş greşi cu
nimic, fiindcă într-adevăr este scris de către un profesionist,
ce are la activ câteva cărţi deja publicate şi nu de azi de
ieri, ci de câteva decenii. Subiectul este cel care mă deranjează,
pentru că nu atinge sfera mea de interes. În plus, începe cu ample
descrieri de vestimentaţie feminină, de parca ar fi scrise de
către o femeie, deşi autorul este bărbat, ca şi eroul
căruia îi pune în gură expresii folosite de către femei, în
discuţiile lor despre modă. Descrierile par a fi gândurile unei
domnişoare care – atunci când se îmbracă – se gândeşte cum ar
vrea ea să fie apreciată de către bărbaţi.
Nu ştiu dacă
autorul a avut în vedere ca cititori potenţiali doamne sau domnişoare
preocupate de modă. Ce-i drept, acesta este un sector social importat,
deci alegerea ar fi bună din punct de vedere comercial. Dar atunci de ce
mi-a solicitat mei opinia? Nimic din ceea ce am citit până acum nu mă
interesează şi nici nu mă pricep la modă. Există
probabil scriitori care îşi imaginează că opera lor
interesează pe toată lumea şi, în consecinţă, ei se
adresează tuturor. Este o naivitate!, ca să mă exprim delicat.
În realitate, orice carte are o adresă, în sensul că se
adresează unei anumite categorii sociale: există cărţi de
fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru
văduve etc. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în ciuda
acelor sectanţi, care te acroşează pe stradă şi
îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc
şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel cultural. Se
justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar
ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau
analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor
extrem de putini ştiutori de carte şi care erau savanţii
timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele –
avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul
creştin. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau
stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind
astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li
se întâmplă sectanţilor din zilele noastre.
Cei care scriu
cărţi – pot sau nu să facă parte din categoria căreia
i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către
copii. Există adulţi, care s-au dedicat acestui sector şi scriu
într-o formă agreată de către copii, chiar dacă
înserează mesajele adulţilor.
Cât despre
recomandările criticilor literari, nu este nevoie să mă uit prea
departe. Este suficient să mă refer la recomandările
profesorilor de liceu. N-am înţeles niciodată de ce ni se recomanda
„Contele de Monte Cristo”, spre exemplu, al
cărei mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau
cărţile „de aventuri”. E drept că acestea din urmă erau
prost traduse, dar mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus,
mai învăţai şi ceva geografie, aflai câte ceva despre alte
meşteşuguri decât cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor
popoare, şi multe altele. Mai bine ar făcut ca aceste cărţi
să fie mai bine traduse. Ca să fiu pe deplin sincer, nu am fost un
mare admirator nici al acestui gen de romane; scrise după aceeaşi
schemă; finalul era uşor de intuit. Singurele detaliile mai contau.
Dar nu despre mine este vorba.
Acum trebuie să revin
la realitate şi să citesc manuscrisul. Să termin totuşi
ideea. Altă carte recomandată copiilor este „Tartarin
din Tarascon”. Carte pentru copii! Oare??!!! Mai
bătrân fiind, mi-a căzut în mână un exemplar cu comentarii.
Cartea a fost în epocă un pamflet politic ce numai copiilor nu era
adresat. Aproape fiecare paragraf era însoţit de explicaţii cu
trimiteri la oameni politici sau la evenimente publice din timpul acela. Este
probabil că în epocă a fost un pamflet superb, motiv pentru care s-a
şi păstrat, dar din care noi astăzi nu mai înţelegem nimic,
iar poantele nu mai sunt gustate după prea multe explicaţii. Şi
dacă nu înţelegem noi, adulţii, recomandăm cartea copiilor,
poate că ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se
amuză! Am făcut acest experiment. Consideră subiectul ridicol.
Şi ridicol devine atunci şi cel ce recomandă asemenea
cărţi. Ne mai miră că cititul nu-l mai atrage pe copil?
Să nu ne mai mire! După o aşa recomandare, nu ne putem
aştepta decât la efecte pe măsură. O carte bună pentru
copii este „Robinson Crusoe”.
Daniel Defoe n-a urmat vre-o şcoală de
scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a
fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat
printr-o satiră ascuţită
şi, tot îmbunătăţindu-şi instrumentele, a devenit
scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai
târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi
aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura
este la el un pretext.
O altă categorie de
scriitori este formată din cei ce îşi descriu propriile
experienţe de viaţă. Dacă o fac cu sinceritate, sunt cele
mai bune cărţi. Evenimentele descrise nu trebuie să fie
neapărat excepţionale Daca sunt, sau a o implicare socială sau
politică, cu atât mai bine; vor avea şi rol de mărturie
istorică. Tocmai am citit o carte de memorii a unui „fost”. Ştie să
scrie bine, „are mână”, dar îi lipseşte sinceritate şi acest
lucru se simte şi de către cei ce nu cunosc evenimentele reale.
(Curios este că cei care le cunosc şi se simt lezaţi într-un fel
sau altul, nu protestează decât la nivel de bârfe, fără să
ia o atitudine. Dimpotrivă, în public îl laudă. Explicaţia este,
pentru unii, frica inoculată de pe timpul când „fostul” era cineva şi
din care nu au reuşit să scape, iar pentru ceilalţi camelionismul, pe care l-au practicat o vreme prea
îndelungată ca să se poate dezbăra de el.) Cât despre autor,
momente importante din viaţa sa sunt eludate, lăsând astfel cititorul
să facă supoziţii, care sunt cu siguranţă mai grave
decât realitatea. Dacă le-ar fi relatat – eventual cu unele
justificări (fie şi psihologice) – ar fi reuşit cu mult mai
bine. Shakespeare sau Dostoievski sunt celebri tocmai
pentru că şi-au purtat eroii de la o stare psihologică la alta –
uneori opusă – numai prin argumentări interioare. Eu sunt convins
că dacă cineva ar descrie trăirile sale la o traversare a
străzii, ar putea depăşi „Bătrânul şi marea” a lui Hemingway şi multe altele, unde subiectul aproape
că nu contează.
Apropo de subiect; spuneam
că în manuscrisul din faţă mea tocmai subiectul nu mă
atrage. Poate că ar fi trebuit să spun tema, sau ideea
cărţii. Oricum i-as spune tot nu mă atrage.
Se consideră în lumea
oamenilor de litere că un roman este mai ceva decât o carte de memorii,
pentru este o creaţie, un produs al imaginaţiei. Aşa este, dar
romanele bune din aceasta categorie sunt rarisime. Majoritatea sunt mai mult
sau mai puţin autobiografice, autorul schimbând persoana I-a cu a III-a
şi punându-şi trăirile pe seama unei persoane fictive.
Cum spuneam, orice carte
are o adresă. Prima întrebare este deci: ce adresă are această
carte? După primele pagini pare să fie o carte de dragoste, deşi
poate că mai corect ar fi să-i spun „carte de gelozie”, dar acest gen
literar nu este încă oficializat. Dragostea este şi ea de mai multe
feluri: cea matură, între doi soţi, spre exemplu, este radical diferită
de cea adolescentină, care şi ea este diferită în funcţie
de sex. Aici este vorba despre un tânăr ce se comporta ca un adolescent,
deşi nu mai este demult aşa ceva. Pare să fie o excepţie,
deci nu poate reprezenta o categorie socială. Să scrii o carte pentru
o singură persoană şi aceea fictivă? Nu ştiu dacă
merită! Profesionalismul autorului, cum spuneam, este prezent în carte,
chiar prea prezent. Autorul aplică regulile. Efectele nu sunt însă
întotdeauna cele scontate. Rupturile de tempo nu fac lectura mai
atractivă, ci mai obositoare, chiar enervantă. Inserţiile de
citate şi referiri la mitologie, istorie, literatura universală etc.
nu vin în mod firesc, nu susţin o anume idee, nu au rolul de a indica
cititorului că eroul este erudit, ci doar că autorul ar fi. Pasaje
prea lungi, fără nici o legătură cu subiectul nu
susţin tema principală. Se vede că au fost scrise cu alt prilej
şi înserate ca material de umplutură, să „umfle nuvela până
la dimensiunile unui roman”.
Şi eu trebuie s-o
recenzez. Dar oare există recenzori profesionişti
adevăraţi? Există cineva capabil să se pronunţe
dacă o carte sau orice altceva este sau nu potrivit pentru cineva dintr-o
categorie socială diferită de cea din care face el parte? Sigur,
adulţi se consideră autorizaţi să facă
recomandări copiilor. Profesorii au chiar această profesiune. Uneori,
din deformaţie profesională, încearcă să-şi
extindă pretenţiile de atotcunoscători şi asupra semenilor
lor adulţi, ceea ce poate fi un abuz, mai ales atunci când interlocutorii
sunt din alte categorii sociale sau chiar intelectuale.
Pe scurt, iată cum
mi-am ratat definitiv şi irevocabil cariera de recenzor. Acum pot fi
liniştit.
Sfârşitul volumului 3