Cristache Gheorghiu

Memoria timpului pierdut

Însemnări

Volumul 2

Braşov, 2016

2014-12-27

În Biblie se vorbeşte doar despre măslini, nu şi despre alţi arbori. Chiar în Mitologie, la competiţia pentru Atena dintre Poseidon şi zeiţă, ea a adus un măslin, cu care a câştigat inimile atenienilor. Toate acestea dovedesc că şi atunci, ca şi acum, clima era aceeaşi.

2014-12-27

În familie şi printre prieteni nu poţi fi bine apreciat.

2014-12-08

Genii şi genii

De câţiva ani buni, sărmana mea minte se chinuie să discernă între adevăratele genii şi cele propulsate din diferite interese şi – în ultimă instanţă – să se întrebe dacă există sau nu cu adevărat genii autentice.

Chiar şi asupra lui Rembrandt am avut un semn de întrebare, atunci când am constatat că au existat zeci de pictori contemporani cu el, care au pictat într-o manieră asemănătoare, iar astăzi sunt necunoscuţi marelui public. Poate că el a fost cel mai bun, dar – pentru mine – geniu este cel ce vine cu o idee novatoare şi nu un profesionist oarecare, ceva mai bun decât alţii.

Nu dau exemple de genii din ştiinţă, care s-ar putea să deranjeze. Din punctul meu de vedere, un geniu a fost, Toni Sailer. Ştiu că domeniul în care a activat va provoca dispreţul intelectualilor snobi, dar este eroarea lor să gândească îngust. La Olimpiada de iarnă din 1956, el a venit cu un stil ce a revoluţionat lumea schiului alpin de atunci. Acest stil este practicat şi în zilele noastre. M-a surprins de aceea că, de curând, am citit o trecere în revistă a marilor schiori, în care el era abia menţionat la „şi alţii”. Mulţi dintre cei ce figurau în lista nu reuşiseră nici măcar să-i egaleze performanţa cuceririi tuturor probelor olimpice, fără a mai vorbi despre modul în care el a făcut-o şi – mai ales – despre faptul că a venit cu ceva nou, a inovat tehnica cunoscută la timpul lui.

Un alt geniu autentic, care mi-a atras atenţia în urmă cu mulţi ani, a fost unul dintr-un domeniu şi mai surprinzător: politica. Este vorba despre George Orwell, cu „Ferma animalelor”. Vor zice unii că domeniul lui Orwell a fost literatura şi nu politica, dar literatura ar trebui mai întâi definită, fiindcă nu este tot una să te referi la romane de dragoste, de „crapă” şi spada, de poveşti pentru copii sau de scrieri serioase. „Ferma animalelor” este o metaforă excelentă a evoluţiei ideilor comuniste. Este vorba deci despre politică. Presupun că autorul nici nu s-a referit în mod special la ţările socialiste, care nici nu existau când scria el şi, poate că nici nu l-a fi interesat, ci la evoluţia ideilor care pot conduce la dictatură. Ideea era cunoscută încă din antichitate şi magnific evocată în Biblie prin exemplul poporului evreu, care l-a votat pe Barabas şi nu pe Iisus. Orwell însă a dus-o mai departe şi a arătat consecinţele posibile.

Pe scurt, nimic nou sub soare. Şi acum, după această introducere, să intru în subiect. El este mai scurt decât introducerea, fiind vorba de un citat, cel care mi-a stârnit aceste gânduri. Şi poate că nu atât citatul merită, cât datarea lui: 25 aprilie 1760, adică la foarte puţin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat ţara sa către Europa şi i-a trasat sarcinile pentru viitor. Era şi ea la puţin timp după ce Ivan cel Groaznic şi-a anexat Siberia, făcând o mare putere economică din ceea ce, înainte, nu era ceva de luat în seamă pe harta politică a lumii. Textul aparţine ministrului danez al afacerilor străine, contele Bernstorff, şi este adresat ministrul francez de externe, ducele de Choiseul. Iată extrasul ce mi-a atras atenţia: „Rusia e o teroare pentru toate naţiunile civilizate, de care se apropie. Ce limite s-ar putea pune vreodată cupidităţii unei naţiuni destul de numeroase pentru ca pierderea oamenilor să n-o afecteze, şi destul de săracă, pentru a fi obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei naţiuni dure şi războinice, care nu are nici moravuri, nici legi, nici plăceri, care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească său s-o reţină; care nu recunoaşte drept regulă decât voinţa unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârşit, poate să-şi cucerească toţi vecinii, încredinţată că nici unul dintre ei nu poate face acelaşi lucru cu ea?.” Citatul l-am găsit în „Civilizaţii şi tipare istorice”, de Neagu Djuvara, la pagina 123. Tot el, Neagu Djuvara, concluzionează: „Scrisoarea contelui de Bernstorff, de o extraordinară luciditate politică, se poate citi după mai bine de 200 de ani ca şi când ar fi vorba de istoria contemporană a Europei”. Într-adevăr, trebuie să recunosc, danezul a fost un geniu în comparaţia cu majoritatea politicienilor occidentali de azi, prinşi în interese meschine, din cauza cărora pierd din vedere ansamblul.

2014-12-06

Expresia „A dat în mintea copiilor” este de obicei greşit interpretată, datorită formulării inexacte. Nu este vorba de toţi copiii, ceea ce ar induce un mod de gândire copilăresc, ci la modul de gândire al acelei persoane, existent încă din timpul copilăriei, dar ameliorat prin educaţie. Este deci o revenire la caracteristicile sale intrinseci, la personalitatea sa. Pentru cele rele, există expresia „Şi-a dat arama pe faţă”. Dar, cum nu toţi oamenii sunt răi, expresia iniţială trebuie considerată ca atare, fără alte conotaţii, negative sau pozitive. Ea are şi o interpretare medicală: senilitatea este adesea manifestată prin pierderea memoriei faptelor recente, dar amintirea surprinzător de exactă a evenimentelor petrecute în copilărie.

2014-12-04

Franceza lui Panait Istrati? Emil Cioran s-a străduit o viaţă să înveţe franceza, dar n-a renunţat la ajutorul partenerei sale de viaţă, Simone Boué.

Opinii

În urmă cu câteva zile, m-a surprins afirmaţia unui român, atenian mai vechi decât mine, conform căreia grecii consideră că un apartament este cu atât mai valoros cu cât etajul la care este situat se află mai sus. De atunci, eu stau şi cuget, încercând să găsesc justificarea acestei credinţe. Eu, păstrător al mentalităţii româneşti, consideram că etajul 1 sau 2 sunt ideale. Parterul este exclus din motive evidente, iar nivelele superioare sunt cu atât mai dezavantajoase, cu cât se află mai sus. Urcuşul la etajul nouă, spre exemplu, atunci când liftul este defect, semănă cu o excursie pe munte, ceea ce, pentru o persoană în vârstă poate fi doar o amintire din tinereţe. Ultimul etaj are în plus dezavantajul tavanului insuficient izolat termic, cu toate neplăcerile ce decurg de aici, fără a mai vorbi despre infiltraţiile de apă de ploaie şi zăpadă.

De ce concepţia grecilor este diferită? Prima enigmă o aveam din blocul în care am locuit până să mă mut unde stau acum. El, blocul, a fost construit, adică finanţat, de către o familie ce şi-a rezervat ultimul etaj, unde locuieşte şi acum. Restul apartamentelor le-a vândut, le-a lăsat moştenire copiilor, sau le închiriază. Presupun că au avut grijă ca izolaţia tavanului să fie perfectă. Rămâne dezavantajul urcuşului, în ipoteza că liftul se defectează. Am locuit doi ani acolo, şi acest lucru nu s-a întâmplat. Asta mi-a adus aminte de replica unui neamţ, la întrebarea mea „Cum se descurcă, dacă un anume mecanism nu funcţionează?” Era vorba despre un automatism banal, introdus în activitatea domestică, a cărui întrerupere ar provoca disfuncţionalităţi grave. Răspunsul neamţului, după ce a depăşit surpriza provocată de întrebarea mea, a fost: „Cum să nu funcţioneze, din moment ce a fost construit pentru a funcţiona?” Ipoteza i s-a părut absurdă, iar întrebarea mea o jignire la logica lui. Întreaga discuţie ce a urmat între noi a fost marcată de suspiciunea lui că eu încerc să-l iau peste picior.

Grecii însă nu sunt nemţi. Dintre popoarele europene, ei sunt poate cel mai puţin europeni. Da, ştiu, cultura europeană a plecat din Atena, dar e mult de atunci şi, în plus, a plecat fără să lase ceva în urmă. O explicaţie trebuie însă să existe şi ea trebuie căutată în actualitate. În România s-au construit blocuri înalte, asemenea celor din occident, dar – ca în multe alte cazuri – asemănarea era doar o imitaţie. Afişam şi noi pretenţii democratice, dar lipsea democraţia. Apropo de imitaţii, îmi amintesc acum o fotografie din revista „China today” (existau asemenea reviste pentru toate ţările comuniste). Modelul fotografiei era cel american: la marile lansări în Cosmos, televiziunile şi revistele arătau imagini cu o sală imensă, plină de calculatore electronice, din spatele cărora specialiştii urmăreau funcţionarea diferitelor aspecte ale acţiunii. La un pupitru central se aflau cei ce dirijau zborul. Fotografia chinezilor arăta o sală asemănătoare, cu deosebirea că pe toate mesele se aflau cuverturi roşii, iar între „calculatoare” nu se afla nici un cablu de conectare. Mesele păreau luate de la o cantină muncitorească. Pentru orice specialist, minciuna era evidentă. La întrebarea mea „Cum de chinezii îşi permit o asemenea gafă?”, un coleg mai isteţ mi-a răspuns că revista nu se adresează specialiştilor şi - cum mulţi văd puţini pricep - ea îşi realizează perfect scopul propagandistic. A fost o mică paranteză.

Revenind la greci şi la blocuri, explicaţia este mai simplă. Grecia a intrat în NATO şi apoi în Uniunea Europeană, din motive, evident, politice. Dat fiind situaţia ei economică, a fost permanent ajutată. Spre deosebire de Germania, spre exemplu, care a folosit ajutoarele primite prin Planul Marchal pentru refacerea economiei distrusă de război, guvernul Greciei a dat banii oamenilor. Dar ce puteau să facă cu banii nişte bieţi pescari sau oieri, majoritatea analfabeţi? S-au mutat la oraş, unde şi-au construit, pentru început, case cu minimum două etaje. Cu timpul, numărul nivelelor a crescut, ca şi nivelul lor de trai, şi-au cumpărat maşini bune şi aşa mai departe. Astăzi, două treimi din populaţia Greciei locuieşte în Atena. Ultimii veniţi, mulţi de pe alte meleaguri, s-au mutat în blocuri înalte, gata făcute. Blocurile în care s-au mutat erau dotate cu lifturi funcţionale. Nu le-a trecut niciodată prin minte că s-ar putea să existe disfuncţionalităţi asemănătoare celor din România. Nu pentru că ar fi grecii foarte buni meseriaşi, ci pentru că investiţiile serioase au fost făcute de meseriaşi adevăraţi, veniţi din ţări mai avansate din punct de vedere tehnic. În ceea ce-i priveşte pe noii locatari, ei au apreciat valoarea apartamentelor în funcţie de privelişte, soare şi gradul de izolare. Evident, la ultimul etaj se pot simţi ca într-o casă izolată, chiar dacă nu direct pe pământ, ci puţin mai sus. Nimeni nu-i deranjează şi apartamentul nu poate fi inundat din neglijenţa celui de deasupra lui.

Iată deci că dreptatea este, de această dată, de partea grecilor! În necunoştinţă de cauză, opinia lor se dovedeşte a fi corectă, în timp ce a mea era greşită, tocmai pentru că ştiam ceva. Mi-ar fi prins cu mult mai bine dacă nu aflam.

2014-11-23

Scrisul meu este lapidar, fiindcă plec de la principiul că orice carte, ca orice obiect – de altfel – are o destinaţie. Judecăm lucrurile după măsura în care ele corespund scopului pentru care au fost create. Nu există ceva bun sau rău în valoare absolută, în abstract, ci mai bun sau mai rău în raport cu modul în care îşi îndeplineşte funcţia. Cărţile sunt destinate cititorilor; dar cititorii nu sunt identici. Ei diferă în funcţie de preocupări, inteligenţă, grad de cultură, afinităţi, gust şi multe altele. Nu există carte pentru toată lumea, ci doar cărţi pentru diferite categorii de cititori. Cine judecă întreaga literatură după ceea ce crede el că ar trebui să fie, ei bine, acela este un intelectual foarte limitat, dacă îl mai pot numi intelectual. Nici o persoană, oricât de inteligentă, nu poate cuprinde cu mintea lui toate domeniile cunoaşterii. De aceea, când scriu, eu am în vedere cititori asemenea mie. Lor mă adresez şi nu am pretenţia să satisfac pe toată lumea. Ori, majoritatea cunoscuţilor mei sunt oameni ocupaţi, care nu au timp şi nu agreează descrieri – fie şi pitoreşti – de genul introducerilor lui Sadoveanu. Ele au fost la modă cândva; astăzi oamenii sunt grăbiţi. Americanii nu agreează nici măcar frazele lungi şi nicidecum paragrafe fără conţinut. Asta nu înseamnă că ele, frazele, nu trebuie să fie frumoase. Frumuseţea începe cu claritatea. Cel care scrie o carte este o persoană care are ceva de spus, iar expozeul său este apreciat după claritatea expunerii.

2014-11-09

În sfârşit, mi-am găsit locul: m-am mutat pe strada Parthenonos. Ştiu că toată lumea se gândeşte la templul de pe Acropole. Mai puţină lume ştie ce înseamnă. Ei bine, tocmai aici este cheia; înseamnă „camera tinerelor femei” sau „camera fetelor”. Explicaţia este simplă: zeiţa Atena, căreia i-a fost dedicat templul, era virgină. Presupun că tocmai din acest motiv i s-a ridicat şi templul, deşi mitologii avansează alte supoziţii, mai puţin credibile. Indiferent de motive, în ceea ce mă priveşte, simpla idee că mă culc în fiecare seară în camera fetelor este un motiv de relaxare.

2014-11-09

„România are atâta noroc că nu mai are nevoie de politicieni competenţi, care să se ocupe de soarta ţării.” - Petre Carp, referindu-se la perioada fericită de după Primul Război Mondial.

Iată că n-a fost deloc aşa. Constatam astăzi ca este exact invers.

Turnirul pisicilor

Orice om are în dotare o cantitate oarecare de dragoste. Modul de distribuţie este cel care îi diferenţiază. La unii, ea este larg distribuită, în timp ce la alţii ea este concentrată asupra unui număr restrâns de persoane sau, prin restrângerea ariei, la o singură persoană, animal, sau chiar obiect.

Ca toţi parveniţii, grecii imită ceea ce li se pare lor că ar fi la modă. Acum sunt animalele de companie. Nu orice animal; doar căţeii, fiindcă cu ei se poate defila e stradă. Efectul? Urină la fiecare pom şi rahat din 10 în 10 metri. Colectarea lor nu intră în discuţie. Putem avea înţelegere pentru unele persoane în vârstă, care au pierdut pe cineva drag sau chiar pentru cele ce n-au cunoscut dragostea printre semeni şi se consolează cu fidelitatea unui animal. Pretinsa dragoste de animale este însă un moft al celor ce nu iubesc pe nimeni, dar cred că îşi pot acoperi insatisfacţiile de orice fel afişându-se cu un animal de companie. Câinii sunt de preferat, fiindcă pot fi dresaţi să afişeze dragostea pentru stăpân. Nu este cazul grecilor, decât în rare excepţii. Pentru majoritatea, animalele de companie sunt doar ceva asemănător unor articole de vestimentaţie, dar mult şic.

Există însă şi excepţii. O doamnă în vârstă se ocupă de hrana pisicilor ce profită de bunătatea ei şi îşi iau zilnic porţia de mâncare în curtea din spatele blocului în care locuieşte. Nici o pisică nu este a ei, nu se afişează pe stradă sau în casă cu vreuna dintre ele. Ea doar le dă de mâncare, fără să aibă vreun beneficiu de pe urma lor. Şi face aceasta zilnic, în ciuda colocatarilor, care se plâng de mizeria lăsată de pisici. Oricum, mizeria pisicilor nu se compară cu cea de pe trotuare, lăsată nu de câini, ci de stăpânii lor, pe care până ce şi legea îi obligă să lase curat pe unde trec.

Revenim însă la pisici. Ele oferă aproape zilnic un spectacol ce merită să-l urmăresc din balconul. De câtva timp un motănel este foarte distractiv; poate e pisicuţă, dar pare băiat, dacă e să-i compar comportamentul cu cel uman. Este un animal foarte jucăuş; atunci când nu găseşte altceva, se face că aleargă după o pradă imaginară, o prinde, se luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde, o abandonează pentru câteva secunde, apoi se aşează pe burtă, încordat, cu privirea înainte şi, dintr-odată, se aruncă asupra prăzii şi jocul continuă. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou; aleargă apoi trei-patru metri într-o direcţie oarecare, să prindă din nou aceeaşi pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Este fascinant! Are doar câteva luni, este plin de energie şi chef de joacă. Ceea ce impresionează cel mai mult este capacitatea lui de a construi scenarii. Rari sunt copiii capabili să se joace singuri cu atâta imaginaţie.

Uneori încearcă să antreneze în jocul lui şi două pisici mature. Este de presupus că una dintre ele este mama lui. Despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta fiindu-le necunoscut. Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat, aterizat să se înfrupte din hrana pisicilor. Bineînţeles, porumbelul a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă pisică, ce i-a tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de fapt o labă. Scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni.

Acum, spectacolul pare a fi unul deosebit. Eroul nostru se juca cu un obiect nedefinit, rotund şi uşor, de circa 3 centimetri diametru. Dornic de ceva nou, a antrenat în joc una dintre pisicile mature. A fost un turnir în toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul şi lancea le lipsea aşa că, la întâlnire, îşi atingeau doar labele. De pe noile poziţii, disputa se relua. Atraşi de spectacol, câţiva porumbei asistau la „luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate. La început au fost doar trei-patru, dar cu timpul s-au adunat mai mulţi şi stăteau pe crengi, ca şi cum ar fi fost în loja oficială. Interesul pentru dispută era vizibil după modul în care îşi mişcau capetele, urmărind combatanţii. Nici la meciurile de fotbal nu există un interes pentru joc atât de mare ca la aceşti porumbei. Oamenii mai mănâncă seminţe; ei nu.

2014-11-08

Când aveam 40-50 de ani, am aflat că unii colegi mai tineri îmi spuneau „bătrânul”. Astăzi, nu-mi mai spune nimeni astfel, semn că sunt deja bătrân.

2014-11-08

Mă surprinde afirmaţia unor persoane că îi pot înţelege pe cei din jur, care vorbesc o altă limbă decât a lor, dar nu se pot exprima în acea limbă. La mine e invers. Eu mă pot exprima în limbile pe care le-am învăţat, dar am mari dificultăţi de înţelegere a celor pentru care limba străină pentru mine este limba lor maternă.

2014-10-31

Întâlnesc uneori persoane relativ tinere, care îmi spun că ei şi ai lor „au dus-o bine” înainte de ’89, datorită unui statut special al unuia sau a mai multor membri de familie. Nu discut acum calitatea acelor persoane.

Mă gândesc însă: ce înseamnă „s-o duci bine”? Din ce punct de vedere facem această apreciere cu caracter general? Va trebui probabil să diferenţiem câteva praguri şi să identificăm concepţia despre viaţă a celor ce fac parte din asemenea categorii. Eliminăm din discuţie situaţia celor sub limita sărăciei absolute, în care se poate muri de foame. Vorbesc despre Europa, sau mai exact despre Europa de Est, pe o cunosc.

A fi sau a nu fi mulţumit de condiţiile oferite de societatea în care trăim presupune existenţa unui criteriu, un reper faţă de care trebuie să ne raportăm aprecierile. În marea majoritate a cazurilor, cei ce afirmă că „au dus-o bine” în acea perioadă funestă sunt persoane fără preocupări intelectuale, iar aprecierile lor se limitează la comparaţia strict pecuniară dintre ei şi ceilalţi, a lor fiind mai bună tocmai datorită faptului că au fost susţinători direcţi ai sistemului politic, sau măcar beneficiari ai lui. Un intelectual însă are obiective din alte zone decât cele strict pecuniare şi este chiar dispus să renunţe la o parte din confort pentru a-şi atinge obiectivele. Atunci însă când este obligat să-şi consume energia şi timpul pentru procurarea celor strict necesare vieţii, nu mai poate considera că „a dus-o bine”, fiindcă a reuşit să-şi procure un litru de lapte la magazinul alimentar din cartier, unde a stat la rând câteva ore bune. Timpul lui a fost iremediabil pierdut, ceea ce înseamnă că el – ca intelectual – este mai puţin realizat. Asta ca să nu mai vorbim despre dificultăţile de afirmare, sau chiar de piedicile ce i s-au pus în cale.

2014-10-14

Se spune, şi unii chiar cred, că bărbaţii adulteri ar fi mai numeroşi decât femeile adultere, deşi nimeni nu a demonstrat această alegaţie. Dacă este aşa, trebuie să oferim o cauză. O găsim în gelozia femeilor, care îi poate face pe bărbaţi să creadă că ar fi ceva de capul lor, chiar dacă au depăşit vârsta potenţialului lor sexual maxim şi chiar pe cel minim admisibil. În consecinţă, nu le rămâne decât să spere şi să încerce. Această cauză explică doar comportarea unor bărbaţi, nu şi raportul numeric dintre ei şi femei.

În lipsa unei statistici serioase, încercăm cu logica. Ea ne spune că, pentru un adulter, este nevoie de două persoane. Dacă ambele sunt căsătorite, înseamnă că numărul bărbaţilor este egal cu cel al femeilor. Rămâne deci să analizăm cuplurile mixte, compuse dintr-un partener căsătorit şi unul liber. În ipoteza că dorinţa de adulter este egală, să vedem ce gândeşte partenerul potenţial.

Femeile necăsătorite vor să se mărite şi, din acest motiv, nu se vor încurca cu bărbaţi deja căsătoriţi. Exemplele contrare - ale celor ce îşi propun să distrugă o familie, să „fure” bărbatul alteia - deşi abundă în literatură, sunt foarte puţine în realitate.

Bărbaţii necăsătoriţi, în schimb, mai ales cei tineri, preferă femeile căsătorite, cel puţin din două motive:

- tinerii au o înclinaţie naturală către femei mai „coapte”;

- relaţia cu o parteneră nemăritată ridică multe probleme, începând cu riscul unei căsătorii nedorite şi terminând cu cel al contactării unor boli venerice. În schimb, o femeie măritată, va fi discretă, aşa că – pentru moment – este de preferat.

Este deci limpede că femeile adultere sunt cu mult mai numeroase decât bărbaţii. Restul este literatură pentru suflete sensibile.

Cum rămâne cu gelozia? Ar trebui ca ea să fie mai frecventă la bărbaţi, dar o găsim din abundenţă la femei. Dat fiind lipsa ei de logică, nu ne rămâne decât s-o catalogăm ca maladie ereditară incurabilă. Ele nu au nici o vină. Sau, poate, un anacronism, pentru că sunt mii de ani ce când bărbaţii întreţineau în mod oficial amante, iar cea în care obiceiul era încă tolerat în anumite medii este astăzi doar subiect în povestirile din bătrâni.

2014-10-13

Copilul învaţă din experienţe adesea neplăcute. Începând cu mersul pe două picioare şi continuând cu tot felul de căzături şi lovituri, el deprinde abilităţi de mişcare şi nu numai. Un copil zglobiu va deveni tot mai sigur pe el şi mai performant. Bineînţeles că şi loviturile primite de-a lungul vieţii, fiind mai numeroase, vor afecta organismul într-o măsură mai mare decât al unuia mai puţin dotat. Să nu ne mirăm deci că tocmai aceştia din urmă trăiesc mai mult. Este tendinţa naturală de nivelare: cei performanţi mor repede, ceilalţi trăiesc mai mult.

2014-10-13

Mâine, 14 octombrie (anul nu are importanţă), este Sfânta Paraschiva, vindecătoarea. Te scapă de orice suferinţă ai avea, cu condiţia să te rogi de ea. Se mai spune că, dacă nu ai nici o suferinţă, îţi face ea rost de una, fiindcă doar aşa te poate ajuta. Din acest motiv, se recomandă să te fereşti de accidente, contacte cu persoane afectate de maladii contagioase etc. Cel mai bine ar fi deci ca mâine să stai cuminte în casă.

Cum asta nu se poate întotdeauna, îmi amintesc şi de o altă observaţie curioasă: „vinerea sunt trei ceasuri rele”. N-am înţeles niciodată de ce trei; ajunge şi unul iar, la nevoie, chiar şi un minut este arhisuficient să ţi se întâmple ceea ce nu-ţi doreşti. Cât despre alegerea zilei de vineri dintre toate cele şapte ale săptămânii, nu că aş fi înţeles, dar am găsit un fir. În Grecia – de unde au plecat multe din obiceiurile noastre regretabile – denumirea zilei de vineri este „Paraskevi”. Curios că, din mulţimea sfinţilor creştini, doar Paraschiva este reprezentată. Pentru celelalte zile soluţia a fost mult mai simplă: „Deftera” (luni), „Triti” (marţi), „Tetarti” (miercuri) şi „Pempti” (joi), adică „a doua”, „a treia”, „a patra” şi „a cincia”, după care, brusc, urmează această „Paraskevi”. De ce săptămâna începe cu „a doua”? Pentru că prima este ziua Domnului, „Kiriaki”. Nu numai la greci. Dacă ne uităm în majoritatea calendarelor occidentale, duminică este prima zi a săptămânii. Este de aceea aproape amuzantă superstiţia unor gospodine ca lunea să nu spele rufe şi, în general, să nu execute activităţi neplăcute, fiindcă ce fac în prima zi vor face în toate celelalte zile ale săptămânii. Este corect pentru duminică, zi dedicată Domnului, dar nu pentru luni. Englezii, şi nu numai, i-au spus duminicii „Sunday”, adică ziua soarelui, probabil de pe timpul când soarele era zeul suprem. Cu ceva timp în urmă, când duminica era singura zi liberă a săptămânii, omul muncii se bucura că putea să iasă la iarbă verde şi să se bucure de razele soarelui. Acum, sunt mai multe zile libere, poate că măcar într-una dintre ele Cel de Sus să dea puţin soare. Ar trebui deci ca întreg week-endul să se numească Sunday.

În consecinţă, până se vor lămuri toate aceste aspecte incerte, e bine ca mâine să ne ferim de accidente. În celelalte zile, puteţi face orice.

2014-10-12

Înregistrările moderne pe suport magnetic sau pe Internet se pierd. Prin dezvoltarea tehnologiei, aparatura cu care au fost înregistrate dispare, astfel că nu mai pot fi citite.

2014-10-11

Se întâmplă să primesc pe Internet acelaşi mesaj de mai multe ori, bineînţeles, din surse diferite. La prima vedere, este un dezavantaj; la o analiză mai profundă, este însă un avantaj, fiindcă circulaţia aceleiaşi idei dovedeşte că ea se înscrie în preocupările oamenilor.

Unul dintre cele mai recente mesaje este despre nota 1, acordată de un profesor pentru compunerea unui elev din clasa a 7-a, dacă ţin bine minte. Lucrarea avea ca subiect calul şi trebuia să aibă lungimea unei pagini. Elevul a scris „Calul intră în pădure . . . tâgâdâm, tâgâdâm . . .” şi aşa mai departe, pe toată pagina, încheind cu „Calul iese din pădure.” Ideea nu este nouă. Internauţii au invocat un banc cu Bulă, dar originalul – de import - este cu mult mai vechi. Atitudinea profesorului este cea care mi-a atras atenţia. În ipoteza că el ştia de existenţa precedentului, putea să admonesteze elevul pentru lipsa respectului cuvenit, nu însă atât de dur pe cât a făcut-o. Dacă nu ştia, merita să-i acorde circumstanţe atenuante pentru simţul umorului, care – în mod evident – i-a lipsit profesorului. În ambele cazuri, evidentă este doar absenţa simţului pedagogic, ca să nu mai vorbim despre alte abilităţi intelectuale.

De ce am reluat şi eu acest mesaj? Pentru că el circulă. Şi dacă circulă, m-am întrebat: de ce? Ce le-a plăcut oamenilor aici? Isteţimea copilului iese din calcul, fiindcă ideea nu i-a aparţinut. Reacţia dură a profesorului faţă de o glumă nevinovată a unui elev este cea care a şocat. Interpretarea depinde de cititor.

2014-10-11

Simptomatic pentru România de azi, dar şi pentru cea de ieri, este replica dată de Brătianu lui Nicolae Iorga, la observaţia-întrebare arogantă a istoricului: „Ce să aflu eu de la un inginer?”. Brătianu, care era prim-ministru, îi răspunde: „Măsura, domnule profesor, măsura!“. Da, măsura este cea care ne lipseşte. De aceea călcăm în străchini.

2014-10-09

În timpul verii, din diferite materiale – cumpărate sau recuperate – am confecţionat câteva mici dulapuri pentru scule, materiale de pictură şi altele asemenea, ce stau pe balcon. Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aş mai găsi una, aş putea face un mic templu. S-ar cuveni, bineînţeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuţi, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deşi au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulţime de sfinţi şi sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proştilor. I-aş cere favoarea să înlocuiesc stâlpul de marmură, care-mi lipseşte, cu unul din lemn, dar ştiu că sfinţii vor biserici nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineaţă este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată lumea îşi imaginează că, odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului. La mine în balcon, s-ar întreba ce caută acolo şi – ştim bine - la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ţi s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înţeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură în balcon nu mă simt bine. Mai bine mă întorc pe plajă şi mă aşez lângă ea.

2014-10-06

Nu ai nici o şansă să faci literatură cu o minte raţională. Şi vorbesc foarte serios. În ceea ce mă priveşte, cele mai reuşite texte îmi vin în minte în momente de visare, create din diferite motive, în nici un caz în cele de luciditate. Odată ce visarea încetează şi încerc să redactez ceea ce mi-a venit în minte, devin tot mai raţional, farmecul literar dispare şi - odată cu el - ceea ce putea fi poezie devine banalitate.

2014-09-13

Acum, că am îmbătrânit, multă lume mă sfătuieşte cum să evit boala alzheimer (un termen mai rafinat pentru ramolisment). Din păcate, mulţi nici nu ştiu cum se pronunţă corect acest cuvânt, iar despre ortografie . . . să nu mai vorbim. Acolo lipseşte un „t” şi nu se spune „alt-zaimăr”, ci „alt-zaibăr”. De ce era nevoie de un cuvânt sofisticat, din moment ce ştie toată lumea că nu e bine să schimbi vinul. Pentru cei care au probleme cu vinul, sfatul meu este să renunţe complet la zaibăr şi să se orienteze către ţuică sau similare. Măcar acestea sunt băuturi rafinate prin procesul de fabricaţie. Iar dacă indicaţia nu se referă la alt zaibăr, ci la zaibărul altuia, atunci nu este o boală organică, ci una de caracter.

2014-08-25

Turcii au pătruns într-o Europă creştină. Cea mai mare influenţă la conducerea Imperiului Otoman au avut-o grecii ortodocşi. Şi totuşi, turcii au îmbrăţişat religia islamică. De ce?

2014-08-18

Un program de calculator este bun în măsura în care răspunde cerinţelor utilizatorului. Desigur, profesioniştii au opiniile lor, cu privire la anumite tehnici de programare, dar calificativul final în acordă cel căruia îi este destinat. Un program pentru jocul de şah, spre exemplu, va fi apreciat ca fiind cu atât mai valoros, cu cât este mai greu de învins de către un şahist experimentat.

Probabil că, până aici, toată lumea este de acord cu mine. Această idee este însă valabilă şi în alte domenii, aş zice că în toate, ceea ce probabil că nu va conveni tuturor.

Voi exemplifica cu muzica, domeniu în care ne pricepem cu toţii, cel puţin în calitate de ascultători. Compozitorii profesionişti însă, cunosc în plus tot felul de teorii, metode, tehnici etc. Cu timpul, ei devin robii profesionalismului lor şi rezultatul are o legătură tot mai slabă cu gusturile ascultătorilor. Ideea potrivit căreia lipsa educaţiei de specialitate a ascultătorilor este vină este o minciună, avansată în special de către compozitorii lipsiţi de talent. Dovada o fac situaţiile în care tehnici componistice ireproşabile, asociate cu lipsa oricărui simţ muzical al compozitorului, au ca efect cacofonii în adevăratul înţeles al cuvântului (κακοφωνή = sunet rău), faţă de care chiar şi manelele (Doamne fereşte!) sunt de preferat.

Cred că aceste exemple sunt suficiente pentru această idee - a aprecierii rezultatelor după eficienţă şi nu după tehnicile de elaborare -, care este valabilă în toate domeniile. Mă opresc deci aici, fiindcă nu doresc să enervez chiar pe toată lumea.

2014-08-06

Centrul oraşului Braşov şi străzile adiacente purtau în trecut denumiri potrivit produselor pe care negustorii şi breslele le ofereau spre vânzare. Astfel, Şirul Tăbăcarilor, Şirul Ţesătorilor, Şirul Vămii etc. erau denumiri caracteristice. Mai târziu, după modernizarea oraşului, vechile străzi au căpătat aspectul obişnuit al oraşelor europene, iar denumirile s-au schimbat şi ele, chiar de mai multe ori, în funcţie fluctuaţiile politice. Odată cu transformarea în parc a unui maidan din imediata vecinătate a centrului, dincolo de parc, s-a construit o stradă elegantă, cu vile somptuoase. Deşi strada a primit şi ea diferite denumiri oficiale, localnicii au păstrat obiceiul şi au poreclit-o „Şirul Hoţilor”, deoarece majoritatea proprietarilor aparţineau „breslei” avocaţilor, una dintre cele mai profitabile în noile condiţii economice ale României moderne.

Aveţi probleme cu justiţia? Sincere păreri de rău!

2014-07-25

Telepin – fiul unei căpetenii hitite, avea capacitatea de a se teleporta.

2014-07-24

M-am născut şi am copilărit în municipiul Roman, am urmat cursurile universitare la Iaşi, am locuit 9 ani în Ploieşti, unde am cunoscut-o pe soţia mea (din Tulcea), împreună cu care m-am mutat în Braşov. De peste jumătate de secol, reşedinţa mea oficială este în acest oraş, deşi – de trei ani – locuiesc în Atena (Grecia). La întrebarea „Unde este casa mea?”, trebuie să mă gândesc de două ori, înainte de a da răspunsul, care depinde de context. Cred că acolo unde am conexiunea la Internet.

2014-07-11

Îmi place muzica după care tema principală îţi rămâne în minte. Pleci de la concert cu ea în cap, spre deosebire de piesele cu final prelungit, după care uiţi tema principală.

2014-07-11

În antichitate, copiii învăţau la scoală să gândească. Mai târziu, şcoala a pus accentul pe retorică: cum să convingi sau măcar să impresionezi, chiar şi atunci când nu ai nimic de spus. A fost un pas decisiv către ipocrizia politică. Astăzi, se învaţă doar ştiinţele exacte, pentru ca cei mai inteligenţi să fie îndepărtaţi din politică. Având alte preocupări, se detaşează singuri faţă de viaţa politică, unde rămân lichelele.

2014-07-11

Persoanele educate nu fac afirmaţii deplasate. De acea, discuţiile cu ele sunt plate. Cei ne-educaţi sunt mult mai productivi. Prin inepţiile lor, ei generează controverse, ridică întrebări, cer răspunsuri.

2014-07-11

N-aş avea răbdare să scriu o carte în care totul este dinainte gândit, iar mie nu-mi rămâne decât să înşir cuvintele potrivite pe hârtie. Nu reuşesc să fac aşa ceva nici în pictură. Fiecare pată de culoare cere o altă pată, astfel că, în final iese ceva cu totul diferit decât ceea ce avea în cap când am început. Arta şi scrisul sunt – cel puţin pentru mine – procese de creaţie. Asta nu are nici o legătură cu calitatea creaţiei. Este vorba doar despre metodă.

2014-07-11

Fiul risipitor reprezintă viaţa. Fratele lui este doar un jalon, menit să marcheze punctul de plecare, momentul de început şi cel de sosire.

2014-07-11

În Las Vegas, adevăratul peisaj ce merită şi este admirat – chiar fără voie – este peisajul uman. Cel urban este kitsch. Cel uman însă este superb. Toţi oamenii – turişti 99,999% - se uită unii la alţii. Te uiţi şi tu la ei, ei se uită la tine, fiindcă faci parte din peisaj. Nu mai eşti tu, eşti un obiect.

2014-07-11

În străinătate, interlocutorii mă priveau cu simpatie, atunci când îmi lăudam ţara şi compatrioţii, chiar dacă – poate – nu credeau chiar tot ce le spuneam. Simţeam că, dacă aş fi procedat invers, m-ar fi crezut un om fără caracter, care încearcă să pară altceva decât este.

2014-07-11

Dacă americanilor le ascunzi originea, vei deveni o persoană dubioasă.

2014-07-11

Când eram adolescent sau chiar mai mic, la fiecare vizită într-o locuinţă în care nu mai fusesem până atunci aveam sentimentul că acolo se va deschide pentru mine o nouă etapă de cunoaştere a vieţii, ca şi cum tot ce ştiam până atunci valora cu mult mai puţin decât ceea ce voi afla în următoarele ore. Aveam chiar şi vise după vizită, vise în care îmi apărau spaţiile văzute şi unde urma să se întâmple ceva miraculos.

Vârsta optimă a dascălilor

Este greşită alegerea profesiunii de învăţător sau profesor de liceu, fără o verificare prealabilă a harului pedagogic al candidaţilor. De aici şi rezultatele dezastruoase, atât pentru elevi, cât şi pentru mulţumirea sufletească a celor în cauză. Se constată, în schimb, că unii bunici comunică mult mai eficient cu copiii, chiar în comparaţie cu părinţii. Bineînţeles, cei cu har. La cealaltă extremă, printre adulţi, transmiterea informaţiilor profesionale nu mai are nevoie de har pedagogic. Cred că o soluţie mai eficientă ar fi ca, pentru copii, să se recruteze persoane în vârstă, dispuse să renunţe la carieră şi să se dedice pedagogiei. Cu cât sunt mai în vârstă sunt dascălii, cu atât sunt mai mici să fie copiii. Pentru vârstele medii, cel mai bine comunică între ei persoanele de vârste apropiate. Am stabilit chiar şi o formulă de calcul:

X = 70 – vârsta elevilor

Rezultatele vor fi aproximativ următoarele:

- peste 60 de ani pentru cursul primar;

- circa 50 pentru ultimii ani de liceu;

- 45 la universităţi;

- 35 pentru lucrători activi.

2014-06-27

Aproape în fiecare zi de sărbătoare, se aude lătratul unui câine de prin vecini. Numai în zilele de sărbătoare! Nu cred să-l fi botezat. Grecii sunt destul de credincioşi şi botezul unui câine ar fi fost o blasfemie. Atunci când am văzut un căţel cu o cruce la gât, soţia mea – femeie deşteaptă – a spus imediat că stăpâna stârpiturii nu este creştină, ceea ce s-a dovedit curând a fi adevărat. Acesta este un câine mare, care latră cu o voce baritonală. Deşi deranjează întreg cartierul, singurii cărora nu le pasă sunt chiar stăpânii lui. Explicaţia este cât se poate de simplă: ei pleacă la vila ce o au pe o insulă şi închid câinele în balcon. De acolo, bietul animal îşi plânge singurătatea.

Ne e de mirare. Grecii îşi fac o plăcere din a se deranja reciproc, verificându-şi astfel convingerea că sunt şi ei cineva. Îşi întind rufele la uscat peste balustrada balconului, obturând vederea vecinului de la etajul inferior. La trecerea printr-un loc îngust, se laminează unul pe lângă celălalt, dar nu ar ceda trecerea nici în ruptul capului. Bărbaţii au prioritate în faţa femeilor. Dacă eu acord prioritate unei femei, aceasta îmi răspunde cu „Thank you”, ştiind bine că un grec nu ar fi făcut gestul meu.

Termenul „politicos”, deşi de origine greacă, are aici o cu totul altă semnificaţie decât cea cunoscută în limba română. El înseamnă politic, civil, cetăţenesc, toate pornind de la „póli” (oraş), deci ceva ce ţine de oraş, de administrarea lui. Interpretarea europeană a cuvântului nu ştiu să aibă un corespondent în limba greacă, fiindcă aici lipseşte comportarea corespunzătoare a termenului.

2014-06-04

Se condamnă insistent ideea creării plantelor modificate genetic, pe motiv că ar fi dăunătoare sănătăţii. Poate! Dar noi mâncăm plante modificate genetic de mii de ani. Dacă n-am fi făcut-o, am mânca şi azi doar mere pădureţe.

Se duce o campanie înverşunată împotriva industriei farmaceutice, care este preocupată doar de prosperitatea afacerii ei. Nimic mai firesc! Greşeala este a noastră, că ne lăsăm înşelaţi. Povestea nu este nouă; industria cosmeticelor face acelaşi lucru, şi nu de azi de ieri. Naivitatea femeilor ce vor să pară tinere chiar şi atunci când nu mai sunt este de vină. În cazul medicamentelor, am putea da vina pe medici, şi poate că n-am greşi prea mult. Nu este vorba, bineînţeles, despre toţi medicii, ci doar despre aceia care conduc instituţiile de la nivelul cel mai înalt. Nici aici povestea nu este nouă: sunt cunoscute tratamentele aplicate unor capete încoronate cu prafuri din aur şi pietre preţioase. Este greu de crezut că medicii în cauză chiar credeau în eficacitate tratamentelor recomandate de ei. Erau doar şarlatani regali.

Acuzăm globalizarea, ca şi cum ea ar fi decizia cuiva. Nu, ea este doar efectul dezvoltării tehnologice, în special în domeniul transportului şi al comunicaţiilor. Ideea renunţării la progres – viitor şi trecut - ar însemna să ne limităm la mersul pe jos. Poate că şi poziţia bipedă a fost o evoluţie cu efecte negative.

2014-05-27

Dacă îţi imaginezi că oamenii vor fi blânzi cu tine, fiindcă tu eşti blând cu ei, te înşeli. Este ca şi cum ai crede că leul nu te va mânca, fiindcă tu nu mănânci lei.

2014-05-27

Despre Thomas Morus se poate spune că a fost decapitat, deşi el îşi pierduse deja capul, decizia lui Henric al VIII-lea fiind doar o răzbunare inutilă. Dovada pierderii capului este lucrarea sa de bază, „Utopia”.

2014-05-24

Un om politicos are multe ticuri (poli-tic-os)?

2014-05-22

Filosofia tuturor religiilor se bazează pe teama de durere – fizică şi psihică - a oamenilor. Varianta filosofiei scolastice este Stoicismul. De ce nu s-a inventat o filosofie şi o religie bazată pe plăcere, nu ştiu, dar se pare că este cea spre care ne îndreptăm acum. Ceea ce de asemenea nu ştiu este dacă această direcţie va fi una bună sau rea.

2014-05-22

Dumnezeu a creat lucrând din aproape în aproape, constatând de fiecare dată că ceea ce făcuse poate fi completat cu încă ceva, creaţiile sale înlănţuindu-se în mod firesc. S-a oprit după ce l-a făcut pe Om şi nu avem o explicaţie plauzibilă asupra încetării acestui proces în plină desfăşurare. Poate că înzestrarea omului cu darul vorbirii să fi fost cea care l-a deranjat. Plictisit şi agasat de logoreea acestuia, a făcut un ultima efort şi – pentru a-l ţine ocupat – a creat femeia. Acum vorbeşte ea, ceea ce se pare că pe Dumnezeu nu-l deranjează. Sau îl deranjează şi poate de aceea i-a izgonit din Rai. Povestea cu mărul a fost un pretext.

2014-05-21

Fosta Piaţă „I.V.Stalin” s-a numit pentru scurt timp „Adolf Hitler”. Pare-mi-se că, înainte, s-a numit „Jianu”. Tot un haiduc!

2014-05-17

Cineva numea aforismele „frânturi de gânduri”. O fi poetică exprimarea lui, dar se vede că nu a înţeles mecanismele naşterii lor. Ele sunt coagulări, exprimări condensate şi nu fragmente.

Alţii a asemănat aforismul cu poezia, considerându-l un gen inferior. Dacă mă gândesc la poezia modernă, sunt tentat să-l consider nu superior ci chiar superlativul poeziei, dar adevărul este că aforismul este altceva decât poezie.

Ele, aforismul şi poezia, au, poate, în comun o anume graţie, dar diferă prin domeniu de aplicaţie. Poezia are de-a face cu sentimentul; aforismul cu intelectul. Dacă poezia are un caracter efemer, datorită metaforei menită să sugereze, nu să explice, aforismul are caracter de concluzie definitivă, motiv pentru care nu place tuturor. De cele mai multe ori, ele se susţin printr-un paradox glumeţ, care le salvează de platitudine. Unele platitudini însă au rolul de a ne trezi din visare, de a ne aduce cu picioarele pe pământ. Aceasta este diferenţa dintre poezie şi aforism. Prima ne transportă din realitate în vis, în timp ce aforismul ne trezeşte. Ele se află deci pe aceeaşi direcţie, pe aceeaşi stradă, dar pe sensuri opuse.

Dacă despre iubire cel mai adesea scriu poeţi care nu au cunoscut-o cu adevărat niciodată, aforismele sunt scrise de către cei ce cunosc foarte bine subiectul ce-l tratează.

Aforismele sunt pietre preţioase elegant şlefuite.

2014-05-17

Din ce am citit despre Nae Ionescu, cred că este cel mai bun exemplu pentru expresia „străluceşte fără să lumineze”.

2014-05-16

Un scriitor – orice scriitor, orice persoană – nu poate aşterne pe hârtie cu pretenţii de originalitate mai mult decât are în cap. Ori, ce are el în cap este acumularea informaţiilor înregistrate în decursul vieţii. Valoarea literară depinde de talent. Conţinutul ideatic este întotdeauna autobiografic.

2014-05-10

Mai demult, făcusem un tablou cu subiect marin, apreciat nu numai de mine. Marea nu era deosebită, dar vegetaţia, stâncile uscatul în general erau foarte bune. Mi-am propus să îmbunătăţesc şi marea. Mi-a reuşit una dintre cele mai bune. Acum, atenţia privitorului este atrasă de mare; nimeni nu mai acordă atenţie litoralului, iar tabloul, în ansamblu, a pierdut din atracţie.

2014-05-06

Prin anii '80, când situaţia se înrăutăţise grav în România, plecam uneori pentru cumpărături la Sf. Gheorghe, oraş cu multă populaţie maghiară (de fapt secui), mult mai bine aprovizionat. Pe atunci, de teama criticilor Occidentului, populaţia maghiară era relativ protejată.

Mă gândesc acum la ruşii din Ucraina. Ca ruşi, în Ucraina erau o etnie favorizată şi protejată de „fratele mai mare”. Toate pretenţiile, toate mofturile le erau imediat îndeplinite. Este o variantă chiar mai bună ca cea a miilor de ruşi care pleacă în străinătate, să lucreze ca slugi, decât să trăiască în mizeria de acasă. Ca ruşi din Rusia, vor avea aceeaşi soartă ca toţi ceilalţi, ceea ce nu este deloc încurajator. Mujicul rus n-a dus-o niciodată prea bine şi nici nu i se va întâmpla într-un viitor previzibil. Acum însă se bate fără să gândească pentru tot ce poate fi mai rău pentru el, fiindcă aşa i s-a spus. De către cine? De către politrucul pe care nu l-a iubit şi nu l-a stimat niciodată. Cum se face că tocmai acest politruc reuşeşte să-i inoculeze o idee contrară intereselor sale? Ba îl convinge chiar să lupte pentru ea.

Recunosc, subtilitatea funcţionării acestor mecanisme sociale mă depăşeşte. Mă întreb: cum de pot fi manevraţi oamenii în asemenea hal şi încă în dauna propriilor lor interese?

2014-05-05

Ardeiul abundenţei

A fost o naivitate din partea celui care a născocit povestea cu cornul abundenţei, să creadă că oamenii o vor lua în serios. Cine a mai văzut un corn de capră din care să curgă ceva cât de cât utilizabil. Cu o formă asemănătoare, dar mult mai atrăgător ar fi fost un ardei capia. Chiar dacă, în mod obişnuit, interiorul este aproape gol, cel puţin el, ardeiul, este comestibil. În plus, dă gust şi aromă mâncării, astfel că sfârşeşti prin a crede că ai avut o masă copioasă, de unde impresia de abundenţă.

Totul se află în imaginaţia noastră, începând cu Mitologia însăşi.

2014-05-04

Sentimentele pe care le numim umane nu sunt deloc caracteristice oamenilor; le găsim în totalitate şi cu mult mai curate la unele animale. „Cel mai bun prieten al omului este câinele” etc. Ce au oamenii în plus sunt sentimente cu care nu ne mândrim: viclenia, ipocrizia şi multe altele.

2014-05-02

Am mai împlinit un an. Sunt acelaşi, uşor diferit, ca o carte într-o ediţie adăugită şi revizuită, nu neapărat îmbunătăţită, ci doar cu unele corecturi neimportante.

1 mai e sărbătoare

Aşa după cum era de aşteptat, grecii au adăugat ziua de 1 mai la şirul sărbătorilor religioase. Nu vă gândiţi la religia creştină; religia lor este ne-munca, motiv pentru care orice pretext este binevenit, iar la venituri se pricep mai bine ca oricare alţii. Eu m-aş fi gândit că „ziua muncii” să fie interpretata de ei ca fiind unica zi din an în care să muncească. Ca de obicei, m-am înşelat!

Pentru a-mi confirma că „1 Mai e sărbătoare pentru clasa muncitoare”, alarma unei bănci din apropiere sună de ceva timp. Aceste aparate sunt programate ca, la anumite intervale de timp, paznicul să apese pe un buton, ca semn că totul este în regulă, nimeni nu l-a atacat, iar el veghează c eroism. În caz contrar, alarma se declanşează automat. Acum, atât banca cât şi paznicul sunt în regulă, doar că sărbătoarea l-a cuprins pe bietul om în mrejele ei. Iar alarma încă sună . . . şi sună . . .

Reacţii opuse

Un domn mai în vârstă decât mine – pe atunci aveam mai puţin de 40 de ani – dar mai tânăr decât vârsta de pensionare, se bucura de pensie de boală. Pentru a şi-o menţine, trebuia să meargă odată pe an la o comisie de specialitate, pentru confirmarea sau infirmarea diagnosticului şi implicit prelungirea sau întreruperea condiţiei sale de pensionat din motiv de boală. Boala lui era ceva cu inima şi – pentru a fi sigur că nu ratează – înainte de a pleca, a băut cam un kilogram de cafea tare, convins fiind că medicii din comisie vor fi uimiţi de ritmul anormal al inimii sale şi va obţine prelungirea pensiei. Efectul a fost opus. Pentru că mai avea puţin timp la dispoziţie, a simţit nevoia să se întindă puţin pe pat. A adormit şi s-a trezit a doua zi. Avea o inimă puternică.

2014-05-01

Multe persoane – mai ales femei, dar nu numai – cred că un inginer se pricepe să repare tot felul de obiecte de uz casnic, fiindcă a învăţat să facă asemenea operaţii la facultate, indiferent dacă specialitatea lui este electrotehnica, mecanica, chimia, construcţii, aeronautica, sau orice altceva. E drept că o facultate tehnică te învaţă să gândeşti logic – ceea ce îţi permite să efectuezi şi asemenea mici reparaţii domestice - deşi este de presupus că cel în cauză avea această calitate dinainte. Mai corect spus, a urmat o facultate tehnică, fiindcă avea o gândire logică.

2014-04-29

Cain şi Abel au oferit Domnului daruri din produsele muncii lor. Domnul a apreciat darurile lui Abel, păstor, dar nu şi pe ale lui Cain, agricultor. Drept urmare, deşi Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu nu a luat măsuri severe. Greşeala este deci a Domnului; el este autorul moral al crimei, prin lipsa lui de tact.

Am considerat întotdeauna Biblia ca o carte de înţelepciune, în care nu povestea contează, ci morala ei. În această poveste însă nu se află nici o morală, motiv pentru care caut o explicaţie.

Fiind scrisă în perioade diferite de timp, ca o colecţie de vechi povestiri, învăţăminte şi relatări ale unor fapte autentice, Biblia conţine texte a căror semnificaţie şi interpretare trebuie adaptate momentului.

În cazul crimei lui Cain, cred că textul a fost conceput pe vremea când triburile de evrei erau încă nomade, în curs de cucerire a teritoriilor ocupate de popoare deja stabilizate, care se îndeletniceau cu cultivarea pământului. Aceştia erau deci cei împotriva cărora evreii luptau, iar luptătorii trebuiau să creadă că Dumnezeu îi preţuieşte pe evrei şi nu pe potrivnicii lor, agricultori, asemenea lui Abel. Este o ipoteză ce poate explica includerea poveştii în doctrina religioasă a timpului.

Este clar că unele paragrafe, ne mai fiind de actualitate, ar trebui, fie eliminate, fie explicate în contextul în care a avut loc întâmplarea.

Actualizarea din când în când a Bibliei trebuie făcută indiferent dacă ne situăm pe poziţia credinciosului sau a necredinciosului. În primul caz, deoarece Dumnezeu ne trimite din când în când mesaje sub diferite forme şi este de datoria noastră să le recepţionăm şi să ni le însuşim. Pentru al doilea caz nu este nevoie – cred – să dau explicaţii, înţelepciunea evoluând şi ea odată cu umanitatea.

2014-04-28

Americanii sunt mândri dacă pot să se laude cu rădăcinile lor europene, arătând astfel că nu sunt indieni băştinaşi sau că ar avea ceva de care să le fie ruşine. Cei ce nu au un răspuns clar şi convingător cu privire la originea lor ridică un semn de întrebare, devin suspecţi. Păcat că emigranţii români nu realizează aceasta decât la a doua generaţie.

2014-04-24

Printre glumele cu ardeleni, circulă şi următoarea replică:

- Ce faci, bade, şezi şi cugeţi?

- No! Numa’ şed.

Mă gândesc dacă nu cumva există o legătură între verbul a şedea şi upanişade, a cărui semnificaţie este „şezi lângă mine să discutăm”, sau chiar cu Şeherezada, fiindcă şi ea l-a făcut pe Shahryar să stea să asculte poveşti. Acum, că stau de câteva ore pe scaun, a început să mă doară şezutul, al cărui nume vine tot de la a şedea. Sau invers!

2014-04-09

Majoritatea filosofilor, ca să dea greutate operei lor, pleacă la o lucrare a unui predecesor, pe care mai întâi îl desfiinţează, pentru ca apoi să-şi avanseze concepţia lui, ce tocmai a inventat-o. De aceea, citind istoria filosofiei, participi odată cu autorul la răsturnarea unor vechi doctrine şi ai sentimentul că noutatea îţi aparţine şi ţie într-o anumită măsură, din moment ce ai înţeles-o. Asta dacă nu gândeşti „Vai, Doamne, ce prost am fost să mă las convins de concepţia greşită a filosofului precedent”. Crezi că te-ai învăţat minte, dar la următorul capitol procedezi la fel cu următorul mare filosof.

2014-04-09

Cei care mă cunosc mă consideră un curajos, pentru că am avut multe iniţiative surprinzătoare pentru ei: am făcut alpinism, am plecat în excursie în Statele Unite ale Americii fără relaţii şi cu prea puţini bani, mi-am schimbat domiciliul în Grecia la peste 70 de ani şi altele. Cu toate acestea, în multe situaţii, chiar dintre cele foarte comune, când mi s-a oferit aventura am refuzat-o. Mă pot deci considera curajos sau nu?

Există o diferenţă între cele două situaţii. Am acţionat cu curaj atunci când iniţiativa mi-a aparţinut şi am socotit că pot să-mi permit riscul. La oferta altora am dat înapoi. Îmi amintesc acum de unele din copilărie. E drept, unele nu erau tocmai oneste; pentru asemenea cazuri am scuza moralei spartane, deşi n-aş zice că mă caracterizează, cu toate că am în firea mea ceva din ea. Fapt este că ceva m-a oprit. Nu ştiu ce. Lipsa curajului, intuiţia că nu ar fi bine… Să-ţi asculţi firea e bine, dacă şi ea e bună. În situaţiile ce-mi vin în minte acum nu ştiu dacă am făcut bine sau nu şi sunt tentat să cred că nu sunt un curajos. Pe de o parte, sunt tentat să dau curs unor idei îndrăzneţe, iar dacă raţiunea îmi spune că sunt posibile, chiar o fac. Pe de altă parte, ezit atunci când tentaţiile oferite de alţii nu se potrivesc cu firea mea.

2014-04-07

Se spune „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”; niciodată „Cum ţi se aşterne, aşa vei dormi”.

2014-04-06

Astăzi, fiindcă bătea vântul, nu ne-am mai plimbat pe faleză, ci ne-am retras pe o alee din spaţiul de joacă al copiilor, unde am stat pe o bancă. Trebuie să precizez că acest loc este deosebit de bine amenajat şi dotat.

Privindu-i pe copii, mă gândeam că aptitudinile lor reale pot fi observate între 2 şi 7 ani şi nu la sfârşitul liceului, când trebuie să-şi aleagă o profesiune, dar au fost influenţaţi de către profesori şi părinţi.

Un bun observator poate nota existenţa sau lipsa interesului copilului pentru artă, muzică, dans, dacă este sau nu ordonat, organizat (nu trebuie confundate cele două), sociabil, vesel sau trist, vioi sau apatic, harnic sau leneş, inteligent, tenace, încăpăţânat, robust sau delicat etc. În funcţie de aceste caracteristici îşi poate alege mai corect viitoarea profesiune şi nu după pasiunile părinţilor sau înclinaţiile pedagogice ale profesorilor, pe care întâmplător i-a avut.

2014-04-06

Pe când eram copil, mă dădeam cu sania pe burtă şi cu capul înainte. Matur fiind, când au apărut concursurile oficiale de sanie, pe care le vedeam la televizor, poziţia concurenţilor – pe spate şi cu picioarele înainte – m-a surprins. Mă întrebam: oare nu le e frică că – în caz de accident – ar putea să-şi rupă picioarele. Nu-mi trecea prin minte că noi am fi putut să ne spargem capetele.

2014-04-05

Dacă din politeţe acorzi prioritate unui grec, nu numai că nu-ţi mulţumeşte, dar crede că i se cuvine, arborează un aer de superioritate şi trece pe lângă tine de parcă ai fi un milog.

2014-04-04

În privinţa artei culinare, grecii au ajuns la esenţe: lămâie şi ulei de măsline. Indiferent ce pui pe masă, chiar şi surcele, cu puţin ulei şi câteva picături de lămâie devine gustos. (E bine ca surcelele să fie bine fierte în prealabil.) Dacă ai şi câteva măsline, poţi declara că ai avut o masă copioasă. Restul mâncărurilor sunt turceşti.

2014-03-31

Pe măsură ce trece timpul, se multiplică textele prin care ni se arată că poporul român este indolent, leneş şi – mai ales – corupt. Şi nu de azi de ieri, ci foarte de demult. Cele mai convingătoare „probe” sunt declaraţiile unor străini, care au avut ocazia să ne cunoască. Nu ştiu dacă o fi chiar aşa. Ni se induce astfel ideea că şi guvernanţii de azi sunt la fel ca noi toţi, şi – mai ştii? – poate că ar trebui să ne mândrim cu ei.

O primă observaţie este faptul că aceşti străini nu au cunoscut poporul român, ci doar o mică parte din pătura de sus a societăţii timpului.

Studii psiho-sociologice serioase nu s-au făcut până acum, fiindcă cele demarate de Dimitrie Gusti în prima parte a secolului trecut au fost abandonate de către conducerea politică impusă de fostul URSS. „Ce nevoie aven noi de cercetări asupra satului românesc? Ce, noi nu ştim de unde am venit?”- era replica noilor lideri.

În consecinţă, nu s-a avut în vedere mentalitatea reală a poporului român, ci doar pe a celor ce i-au făcut această faimă nefastă. Reţinem deci ideea că alegaţia a fost extrapolată asupra întregului popor, fără a dovedi veridicitatea ei.

Chiar dacă există o componentă genetică – deocamdată nedovedită - comportamentul este efectul educaţiei şi a experienţei de viaţă. Va trebui deci să vedem cum s-a ajuns aici. De multe ori dăm vina pe poziţia geografică şi conjunctura istorică, cărora le-am fost victime. Ne scapă însă din vedere că, atunci când încercăm să ne explicăm succesul unor civilizaţii dispărute azi, afirmăm că tocmai diversitatea culturilor vecine a permis cristalizarea uneia noi, superioare. Exemplul elocvent este cel al Greciei antice. Argumentul nu stă deci în picioare.

Mai aproape de adevăr este influenţa nefastă. Intrigile şi trădarea au părut mai atrăgătoare celor doreau să parvină sau să dobândească putere. Venirea fanarioţilor, spre exemplu, a însemnat o adevărată şcoală a corupţiei, înşelăciunii şi altora de acest gen.

Ce s-a întâmplat ulterior? A venit „democraţia”. Ce fac cei de sus au început să facă şi ceilalţi. Dinu Păturică din „Boierii vechi şi noi” este modelul politicienilor de azi, cărora le urez acelaşi succes. S-a extins corupţia în toate păturile sociale? Poate că nu încă. Eu rămân optimist.

2014-03-30

În dialogurile cu străini, invocăm uneori argumentul „noi am mâncat salam cu soia” şi ne imaginăm că i-am convins de cât de rău o duceam. Nu ştim însă că, la vremea aceea, soia era privită în occident ca o alternativă dietetică la grăsimilor animale, deci mai sănătoasă. În consecinţă, produsele cu soia erau chiar mai scumpe, astfel că argumentul nostru era derutant pentru ei: ne lăudăm sau ne plângem?

2014-03-28

Invidia este atât de comună, încât putem s-o considerăm naturală şi, deci, inutil s-o condamnăm. O soluţie ar fi să ne auto-invidiem. Încă nu ştiu cum am putea s-o facem, dar . . .

2014-03-25

Expresia „Fereşte-te de greci chiar şi atunci când îţi fac cadouri” nu trebuie înţeleasă restrictiv, ca în cazul Calului Troian, ca un gest ce ascunde o intenţie malefică. Grecii, într-adevăr, fac cadouri. De regulă, sunt mici atenţii sau obiecte ce nu le mai sunt de folos şi – în loc să le arunce la gunoi – le cadorisesc. Este greşeala noastră să-i etichetăm ca fiind generoşi, fiindcă am primit de la ei un asemenea „cadou”. Vom constata curând că am greşit. Cu impresia falsă, creată în urma primirii cadoului, ne bizuim pe cumsecădenia prietenului grec şi . . . constatăm ulterior că nu e chiar aşa, ceea ce ne poate crea neplăceri mai mici sau mai mari, în funcţie de acţiunea în care am pornit alături de el. Grecii sunt rapace, impulsivi şi în total dezacord cu ceea ce europenii, consideră a fi un om civilizat, adică cu respect pentru vecinul său.

Simbolurile naţiunii

Unul dintre primele simboluri ale oricărei ţări este Ziua Naţională, aleasă astfel încât să pună în evidenţă un moment care a marcat în mod semnificativ istoria ei. Grecii au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a înălţat steagul grecesc, declanşând astfel, în mod simbolic, Războiul de Independenţă. Alegerea a fost inteligentă. Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoaşterea independenţei de către celelalte ţări depinde de interesele lor şi ţine de diplomaţie şi politică externă, în timp ce începutul acţiunii pune în evidenţă iniţiativa grecilor, patriotismul lor. Noi ştim de la istorie că, înaintea lui Germanos, a existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care o recunosc şi grecii. Acest Ipsilante însă a făcut şi multe greşeli, care ar putea umbri puritatea mişcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de simbol incomparabil mai mare.

25 martie este şi sărbătoare religioasă şi nu una oarecare; este Bunavestire. Grecii sunt foarte credincioşi, astfel că asocierea celor două sărbători capătă o valoare şi mai mare.

Sfârşitul lunii martie oferă în Grecia zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel că se pot organiza manifestaţii adecvate, ceea ce grecii ştiu să facă. Este al doilea an când am privit defilarea organizată în cartierul în care locuiesc, Palaio Faliro. Acum trei ani am fost în centrul Atenei, în Syntagma, unde a vorbit chiar preşedintele ţării. Defilarea ce a urmat însă m-a impresionat mai puţin. Aici, în Palaio Faliro, după câţiva soldaţi şi maşini militare, defilează elevii. Adulţii privesc de pe margine şi aplaudă. Primele constatări sunt importanţa pe care adulţii o dau sărbătorii şi convingerea cu care elevii participă, convingere ce poate fi citită pe feţele majorităţii copiilor. Evident, nu ale tuturor, dar a foarte multora. Este o dovadă clară a educaţiei primite. A altă constatare este faptul că toţi poartă uniforme, la care, cu această ocazie, au adăugat eşarfe, sau cravate. În primele rânduri au etalat şi costume populare, foarte frumoase, cu adevărat specifice. Şi încă una: mulţimea participanţilor. Întreaga defilare a durat mai mult de o oră. Iar Palaio Faliro este doar o suburbie a Atenei.

Anul acesta am avut parte şi de o surpriză. Cele câteva maşini cu care a început defilarea erau relicve din al Doilea Război Mondial, de producţie americană, începând cu celebrele Willis. Pe caroseria unora încă putea fi citită inscripţia „U.S.Army”. Ca piese de muzeu este surprinzător că sunt încă în stare de funcţionare. Cerul a fost permanent brăzdat de elicoptere, iar cu câteva zile înainte, chiar în golful din faţa noastră a staţionat timp de trei zile un portavion, semn că Grecia dispune de armament modern. Explicaţia expunerii acelor maşini trebuie deci căutată tot în zona simbolurilor. Da, americanii sunt cei care au hotărât soarta războiului şi nu alţii.

Iată că şi simbolurile sunt bune la ceva sau, mai exact, sunt mai bune decât orice altceva. Important este ca cineva să le pună în valoare, iar la asta grecii se pricep.

2014-03-17

Experţi de tot felul – finanţişti, sociologi, economişti şi alţii – judecă prin prisma complexului de reguli şi legi în vigoare.

Codul legislativ nu este perfect, pentru că nu a fost conceput pentru societatea în care funcţionează, ci s-a dezvoltat în decursul timpului, plecând de la cele mai vechi rutine. Societatea a avut însă momente de reorganizare radicală, după care legile ar fi trebuit regândite la fel de radical, ceea ce nu s-a întâmplat. Doar unele au fost eliminate, iar altele noi au fost inventate, pentru a compensa anumite disfuncţionalităţi dintre noile paradigme ale societăţii şi legile rămase din vechiul cod. În plus, alte reguli au apărut ca urmare a unui interes de moment într-o ţară oarecare.

Trecerea de la monarhie ereditară la democraţia parlamentară, spre exemplu, ar fi trebuit însoţită de o schimbare radicală a sistemului legislativ. Noi îl avem însă la bază pe cel latin, care nu mai are mare legătură cu realităţile societăţii de azi. Rezultatul este apariţia a sute de legi compensatorii, care însă nu fac decât să complice lucrurile, nu să le rezolve. Orice acţiune, orice idee, orice iniţiativă este evaluată după şansele ce le are de a evolua, de a se strecura prin labirintul acestor legi. Lucrurile s-au complicat astfel încât astăzi numai un „expert” se mai poate descurca printre ele. Evident că soluţia nu este altă regulă compensatorie, ci renunţarea la regulile aberante, bazate pe principii ce nu mai sunt valabile.

2014-03-14

Astă noapte am avut două vise cu temă asemănătoare.

În primul, urcam către apartamentul nostru din Braşov, dar nu pe scară, ci pe o schelă metalică ruginită, parţial mobilă, într-un spaţiu slab luminat, împreună cu fiul vecinului ce locuieşte un etaj mai jos, exact sub al nostru. (Între timp, fiul s-a căsătorit şi locuieşte în altă parte. Uneori vine la părinţii săi, în vizită.) Urcuşul era dificil, din cauza schelei: ruginite, labil fixate şi în mare parte mobilă. După o primă încercare, eu renunţasem. El însă, mai experimentat, s-a descurcat mai uşor. Încurajat de reuşita lui, am reluat escalada şi am reuşit şi eu. Aici, visul s-a întrerupt.

A urmat al doilea, în care mă urcam pe o structură metalică asemănătoare, de asemenea dificilă din cauza unor ţepuşe de fier murdare şi ruginite, ce nu numai că împiedicau urcarea, dar te zgâriau şi stricau hainele. De data aceasta, mă aflam într-un grup ce urma să viziteze o întreprindere braşoveană, iar acesta era drumul către ea. În cele din urmă am reuşit să escaladez obstacolul, în urma tuturor celorlalţi. Când am ajuns sus, ei stăteau deja la o masă întinsă pe un platou înconjurat de clădiri vechi, probabil foste hale industriale, acum părăsite. Pe masa, acoperită cu o faţă de masă albă, se aflau multe sticle şi pahare, dintre care am remarcat o sticlă de bere, deoarece îmi era sete după urcuşul dificil. Nu apucasem să beau nimic, deoarece m-am trezit, răspunzând ironic întrebărilor unei tinere din grup.

2014-03-13

Deşi se întâmplă rar în Atena, în urmă cu o săptămâna, a plouat. Norii au venit dinspre Olimp, semn că zeii ne-au atras atenţia că ar fi cazul să ne spălăm… de păcate. Nu cred că este o coincidenţă faptul că ploaia a căzut odată cu intrarea în Postul Paştelui. De atunci însă, din Olimp ne vin doar vânturi.

2014-03-12

Babá – înseamnă în limba greacă tata. „Vine babau” = vine tata. În România toate femeile în vârstă sunt tătici?

Orice om poate fi cinstit, câteodată.

Nu-i cunosc prea bine trecutul şi – dacă stau să mă gândesc bine – am motive să cred că a avut numeroase momente când n-a fost deloc cinstit, dar nu asta are importanţă pentru ceea ce vreau să povestesc. Era tânăr inginer, probabil unul remarcabil, când sovieticii care, imediat după război, dirijau economia românească şi înfiinţaseră celebrele pe atunci SOVROM-uri – întreprinderi mixte menite să dirijeze producţia românească către URSS. L-au numit directorul unui proaspăt înfiinţat institut de proiectări. Eu am fost în audienţă la el în 1968, solicitându-i angajarea pe un post ce tocmai se înfiinţase şi pentru care eram calificat. În cei peste 20 de ani de la numirea lui ca director, multe lucruri se întâmplaseră în România, astfel că menţinerea lui în aceeaşi funcţie era mai mult decât inexplicabilă, mai ales că depăşise demult vârsta de pensionare. Audienţe, în adevăratul sens al cuvântului, nu acorda şi nici nu primea pe oricine. Dacă eu aş fi cunoscut aceste detalii, nici nu aş fi încercat să-l abordez. Teoretic, nu aveam nici o şansă. S-a întâmplat însă o minune. Primul pas l-a făcut secretara lui. Nu ştiu ce a amuzat-o, fiindcă gestul ei a fost însoţit de o mimică asemănătoare celui ce tocmai a auzit o glumă bună. Probabil naivitatea mea! Nu ştiu ce i-a spus; fapt este că m-a primit, convins fiind că sunt altceva decât un simplu solicitant. Cred că prima reacţie a fost să mă dea afară, dar ceva l-a amuzat şi pe el şi – bine dispus – a început să discute cu mine, nu numai despre postul solicitat, ci şi despre alte lucruri. Deşi discuţia avea loc în timpul orelor de program, era evident că el tocmai îşi luase prânzul şi discuta cum mine în timpul siestei. La vârsta şi poziţia lui îşi permitea asemenea tabieturi. Cu timpul, îi devenisem simpatic, doar că – din când în când – încercam să-i amintesc scopul vizitei mele, la care el – simulând unele defecţiuni ale memoriei (datorate vârstei, bineînţeles) – îmi punea în mod repetat aceleaşi întrebări, ca şi cum uitase ceea ce deja îi spusesem. Simula. Scopul real era dorinţa lui de a-mi da diferite sfaturi de om bătrân. În ceea ce priveşte postul solicitat, mi-a destăinuit că, deşi există trei persoane la specializare în Anglia, nici măcar aceştia nu au vreo şansă, deoarece asupra lui se fac presiuni din partea unor sus-puşi pe care nu-i poate refuza, aşa că problema lui este cum să-i împace pe toţi aceştia, deoarece nu are atâtea posturi câte solicitări. Nu era obligat să-mi facă această destăinuire, acuzând indirect sistemul în care lucrase o viaţă şi care-l lansase. În lunile care au urmat, am aflat că, într-adevăr, chiar aşa s-a întâmplat; nici unul din cei trei nu au profesat conform specializării.

Mi-au rămas în minte sfaturile lui, care nu erau deloc rele. Presupun că gestul lui faţă de mine a fost al unui bătrân, care nu mai avea proiecte majore pentru care să lupte şi îşi permitea să fie bun, să facă ceea ce nu prea făcuse în timpul vieţii. Sunt sigur că nu fusese prins de chemarea bisericii. Era însă acel dram de cumsecădenie, ce există în fiecare om şi care, la bătrâneţe se dezvoltă, precum planta nouă dintr-un bulb vechi, ce începe să miroase urât în cămară. Se întâmplă însă doar celor ce sunt mulţumiţi, pentru că au avut succes în viaţă. Ceilalţi, chiar dacă au fost buni, se înrăiesc.

Morala? Există una? Dacă da, înseamnă că trebuie să analizăm pârghiile care ne fac fericiţi. Şi atunci îmi aduc aminte de povestea cerşetorului, fericit că tocmai mâncase bine şi chiar băuse ceva (cred), dar nu avea cămaşă.

2014-02-24

În perioada comunistă, televiziunea din România emitea doar două ore pe zi. Era un foarte mare avantaj, deoarece eram la adăpost de o mare cantitate de imbecilitate şi aveam timp pentru citit, povestit, băut vin şi practicat seducţia, care era sport naţional. Presupun că aşa se petreceau lucrurile şi în Anglia victoriană, doar că ei beau whisky.

2014-02-19

Volga-Volga, mati radnaia – Volga, mama patriei! Cântecul popular recunoaşte originile Rusiei: primele cnezate unite din zona Moscovei de azi s-au extins mai întâi de-a lungul Volgăi. Ulterior, în special în timpul lui Ivan cel Groaznic, Rusia a devenit un mare stat, mai ales după înglobarea Siberiei, cu bogăţiile ei. Cântecul popular relatează mai corect istoria Rusiei, decât propaganda politică, care îşi include chiar şi Ucraina printre teritoriile ei. Elocventă este poziţia Ucrainei, ocupată de Rusia în secolul 17-18, ucrainenii însăşi nerecunoscând tutela rusească.

2014-02-06

În toamna anului 1909, a sosit în Bucureşti aviatorul francez Louis Blériot şi a prezentat românilor o nouă cucerire a tehnicii: avionul. (Traian Vuia, care zburase la Paris în 1906, era încă un necunoscut pentru co-etnicii săi.) (Revista Historia special, an II nr. 5, decembrie 2013, pagina 65)

2014-01-30

După părerea mea, vlah înseamnă cioban. Cum nu toţi ciobanii erau daci, înseamnă că acest cuvânt era comun în toată Peninsula Balcanică şi înseamnă că toţi locuitorii acestui teritoriu foloseau un vocabular asemănător.

2014-01-29

„Când religia îmbătrâneşte, credinţa e înlocuită cu dogma, virtutea cu ataşamentul faţă de reguli, devoţiunea cu ritualul, meditaţia cu speculaţia metafizică, înţelepciunea cu scolastica.” (Anagarika Govinda, Meditaţie creatoare, pg. 34)

2014-01-23

Notele muzicale (do, re, mi . . .) sunt primele silabe ale versurilor unui cântec religios latin. Au fost propuse de un italian în secolul 11.

2014-01-19

Lumina zilei te ţine conectat la realitate, în timp ce întunericul stimulează imaginaţia.

2014-01-18

Ne lăudăm că, înainte de al doilea război mondial, eram grânarul Europei. Era, ce-i drept, un progres, pentru că, înainte de asta, nu eram nici măcar atât. Ar fi însă o greşeală să credem că Europa nu putea trăi fără grâul furnizat de noi. Nici pe departe! Eram ţara cu o agricultură subdezvoltată, celelalte ţări ştiind să-şi valorifice mai bine suprafeţele agricole. Grâul este cultura leneşilor; între însămânţare şi recoltare nu necesită nici o întreţinere. Pentru comparaţie, dintre cereale, la cealaltă extremitate, se află orezul. Românii însă nu sunt chinezi.

Poate că ar trebui să fim mai atenţi atunci când ne lăudăm, cu ce ne lăudăm.

2014-01-06

Citeam mai demult un text despre programul de dinaintea micului dejun al copilului ce urma să devină faraon în Egiptul antic. Exerciţiile fizice şi de pregătire militară erau comparabile doar ci cele ale marilor campioni sportivi din zilele noastre. Iar după micul dejun, urma studiul. Doar mitocanii îşi imaginează că viaţa unui copil educat este un „dolce farniente”, în timp ce copiii lor au un trai chinuit. De altfel, însuşi cuvântul ‚ne-educat’ – prin forma pasiva - ne arată că nu copiii sunt de vină, ci adulţii, care ar fi trebuit să se ocupe de educaţia lor. Iar dacă asemenea oameni ajung lideri în urma unui cutremur social, ei cred că este spre binele copiilor să-i protejeze exagerat, în loc să-i educe. Iar pentru ca eşecul să fie total, îi trimit la şcoli speciale de artă, muzică şi altele asemenea, pentru că - deh! - odrasla lor e musai să fie un geniu (deşi, evident, nu este) şi nu ar urma nici în ruptul capului o profesiune banală.

2014-01-05

Orice persoană este solicitată de către cunoscuţii săi să facă ceea ce ştie el mai bine. Cu excepţia celor ce suferă de simptomul „violon d’Ingre”, aprecierile confraţilor sunt măgulitoare şi solicitările îi fac plăcere. Cu timpul însă, activitatea îl plictiseşte şi consideră că ceea ce cândva îi făcea plăcere devenise o corvoadă, este nemulţumit, se simte exploatat şi doreşte să facă altceva, ceva la care, de obicei, nu se pricepe nici pe departe la fel de bine.

2014-01-05

Şi în trecut intelectualii erau ignoraţi. Scribul era o slugă, iar la romani de-a dreptul sclav. Inteligenţa singură – chiar şi a neştiutorilor ce carte – era marginalizată. De exemplu, bufonul. Însuşi termenul de bufon este peiorativ, deşi el era un om inteligent şi – uneori – era chiar un sfătuitor subtil al stăpânului.

2013-12-29

Trăim într-o societate construită pe minciună; deosebirea dintre animal şi om este minciuna. Omul a inventat minciuna.

2013-12-29

În spatele oricărei religii se află o filosofie de viaţă, ce urmează să se facă simţită în etică, comportament, obiceiuri. Ea poate fi naturală sau impusă. Din nefericire, cu timpul se degradează, ajungând – uneori – chiar opusul idealurilor iniţiale.

2013-12-29

Statul de drept, adică justiţia bazată strict pe legi, este similar cu economia centralizată, planificată, în care se presupune că cele câteva creiere din conducere pot administra absolut totul. Natura este cu mult prea complexă pentru înţelegerea umană, iar societatea face parte din natură. Să crezi ce cele câteva persoane din vârful piramidei pot dirija totul, că poţi să creezi un set de legi care să guverneze natura este doar o dovadă de ignoranţă.

2013-12-20

Diferitele popoare spun pentru sâmbătă samedi, subota, sabato, savvato şi multe altele, în mod evident, toate derivate din românescul „s’(ne)îmbăt(ăm)”, singura care are o explicaţie raţională: ziua în care tot omul „se îmbată”.

2013-12-18

Unul dintre necazurile oltenilor este cel că Jiul se varsă în Dunăre şi nu direct în Marea Neagră, deşi ideal ar fi fost să se verse într-un ocean. Probabil de aceea mulţi dintre ei îşi botează copiii cu numele Marin. Cine ştie, poate ajunge marinar dacă nu chiar – dă Doamne! – mare domn.

2013-12-09

Oamenii sunt mai mult sau mai puţin perfizi. Totuşi, unii sunt mai perfizi decât alţii, sau invers, unii sunt mai puţin perfizi decât alţii. Nu-i chiar acelaşi lucru; depinde la ce grup social ne referim.

În general, persoanele ce aparţin unor popoare cuceritoare sunt mai puţin perfide faţă de cele cucerite. Explicaţia e simplă. Cuceritorii sunt în minoritate în teritoriile cucerite şi ei ştiu că se pot menţine la putere numai dacă sunt uniţi între ei. În consecinţă, ei sunt corecţi în interiorul grupului. Faţă de cei cuceriţi, atitudinea lor nu poate fi etichetată ca perfidă, deoarece poziţia de cuceritor este pe faţă.

Dacă tocmai am spus o banalitate, înseamnă că am dreptate. De ce totuşi am spus-o? Pentru că aşa îmi explic etica celor ce au stat un timp îndelungat sub ocupaţie străină.

2013-12-06

„Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. De cum am ieşit pe litoral pentru plimbarea obişnuită, am găsit un creion. Era aproape întreg, dar radiera din capătul opus era aproape consumată, semn că a aparţinut unui copil pe punctul de a deveni conştient de greşelile sale.

2013-11-28

Eram sănătoşi; idealul comunist a fost să devenim sănă-cubici; să ocupăm mai puţin spaţiu şi să locuim în apartamente-cub, cât mai mici.

2013-11-17

Originea omului

Se spune că evoluţia omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziţiei bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de ştiinţă se întreabă încă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped. Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false.

Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări şi animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existenţă, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, ştiu, cineva mi-a atras atenţia asupra existenţei legendelor despre cai înaripaţi, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginaţiei europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniţi călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, şi – de aici - asocierea cal-pasăre, om-cal. Până să înveţe ei să călărească, au inventat legende cu cai şi păsări.)

Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spaţiul lor de vieţuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor şi forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptaţi către înainte. Şi unii şi alţii au o bună memorie a spaţiului în care se află. Porumbeii, spre exemplu, se aşează milimetric pe o crenguţă subţire, pe care însă nu o văd în acel moment. Patrupedele nu „dau în gropi” cu picioarele din spate, deşi nu văd pe unde calcă. Omul poate privi înainte, dar şi în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecinţă, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârşiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziţie verticală de la început.

A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi şi va sfârşi, probabil, ca parazit pentru el însuşi.

Ca parazit nici nu mai importanţă originea, ci viitorul lui.

2013-11-12

Prin fabule şi poveşti, copilul îşi însuşeşte semnificaţia unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca dragoste, ură, viclenie etc. Aproape întotdeauna se apelează la animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos şi aşa mai departe. Dar nu toţi copiii sunt educaţi in acest mod. Unora nu li s-au spus poveşti niciodată, iar alţii nici nu ştiu să citească. Ne-am aştepta ca cei mai educaţi să-şi însuşească mai repede aceste noţiuni şi să fie mai performanţi în viaţă. Realitatea însă dovedeşte că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia, aparţin altora, nu nouă. Noi suntem perfecţi, nu trebuie să ne preocupe asemenea fleacuri. Şi astfel, copilul „lasă garda jos”.

Mândrie patriotică

Deşi e luni şi nu este ziua nici unui sfânt, clopotele bisericilor au sunat mai ceva ca la marele sărbători religioase; este 28 octombrie, a doua zi naţională a Greciei. Prima este, bineînţeles, cea de la 25 martie, când episcopul Germanos (Γερμανος) din Patra a ridicat steagul Greciei, în semn de sfidare a turcilor. Ea este luată în consideraţie ca dată simbolică pentru începutul Războiului de Independenţă.

28 octombrie ar putea fi considerată la fel de bine o comemorare. Este ziua când, în 1940, primul ministru al Greciei i-a spus „NU” lui Mussolini, la cererea acestuia de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. În ciuda refuzului, italienii au intrat, dar pentru că grecii au pus mâna pe arme, a fost nevoie de intervenţia Germaniei. Ce a urmat a fost un dezastru pentru Grecia, motiv pentru care spuneam că sărbătoarea ar putea fi considerată mai curând o comemorare, decât un prilej de bucurie, mai ales că nu a folosit nimănui.

Pentru greci însă este un motiv de mândrie naţională, fiindcă au avut îndrăzneala de a se opune solicitării unei ţări europene. În cartierul Palaio Faliro al Atenei, se organizează în fiecare an o paradă, deschisă de câteva autovehicule militare şi urmată de lungi coloane de copii, purtând mândri steagul Greciei, uneori cu mult prea greu pentru forţele lor. Spectacolul este însă impresionant, iar pe feţele copiilor se citeşte importanţa gestului asumat.

2013-10-25

Limba greacă e-atât de grea, că şi grecii au probleme cu ea.

Astăzi, între două reprize de înot, am întrebat un pescar amator cum se numeşte „arici de mare” în limba greacă. După ce mi-a spus, l-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă ştiu literele greceşti. I-am răspuns că literele le ştiu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă pare un om educat, vorbeşte binişor engleza etc.

Ce-i drept, în limba greacă nici filologii nu s-au pus de acord cum ar trebui scrise unele cuvinte.

Cât despre alfabet… au încercat fraţii Kiril şi Metodiu să-l îmbunătăţească, l-au adoptat ruşii, iar grecii tot la cel vechi au rămas.

2013-10-25

A venit iarna, aşa că şi eu am revenit la munca de jos, adică la cea de pe scaun, pentru că pe el ne aşezăm atunci când stăm jos.

2013-10-20

Cineva mi-a spus că sunt un temerar. De unde ştia el că, pe când eram elev, obişnuiam să-mi fac temele mai rar?

2013-10-11

Într-una din curţile ce se văd din balconul nostru, erau câteva tufe mari - aproape arbori – pline cu flori. Predominau culorile violet şi oranj de diferite nuanţe. Ansamblul lor era deosebit de frumos. Sunt mai multe asemenea curţi, fiindcă toate blocurile de locuinţe au angajaţi grădinari, care le îngrijesc. Însăşi denumirea de curte este improprie; pe pământul roşiatic iarba este înlăturată şi doar arborii şi tufele sunt îngrijite pentru flori. Fiecare grădinar are libertatea să cultive ce vrea el. Ansamblul curţilor – cel puţin cele pe care le văd eu - formează însă un mic parc.

Am vorbit despre tufele-arbori la trecut, deşi ele există şi azi, dar nu mai sunt mari. Le-au tăiat crengile, deşi erau pline cu flori. În primul moment, constatarea m-a surprins. Erau atât de frumoase… Abia azi, când am trecut pe lângă blocul în cauză, am realizat că frumuseţea lor era vizibilă din apartamentul nostru, de la etajul doi. Florile aparţineau altor plante, ce îşi întinseseră ramurile deasupra arborilor. De jos, se vedea doar o boltă compactă de vegetaţie, prea puţin atrăgătoare. Acum locul este mult mai aerisit, iar tufele se vor reface în scurt timp. Iată cât de mult contează punctul de vedere.

2013-10-05

Orice război se încheie cu o mare problemă: generalii rămân şomeri, iar unii dintre ei au mari pretenţii.

2013-09-30

Crimhilda, o fată frumoasă şi iubitoare, se dovedeşte a fi proastă şi, în loc să-şi recunoască greşelile, are ca unică dorinţă răzbunarea.

Mai toate legendele europene au final trist. Tema principală este iubirea, dar ea sfârşeşte prost.

2013-09-30

Balaurii au mai multe capete, dar nu să gândească cu ele, ci să mănânce. Capul este locul unde se află gura. Celelalte sunt anexe.

2013-08-28

Afirmaţia „nu există filosofie, ci doar o istorie a gândirii omeneşti” nu se susţine. Ea aparţine celor care constată că astăzi nu se mai face filozofie. În antichitate, filosofii erau preocupaţi de problemele fundamentale ale timpului. Astăzi, unele dintre ele s-au schimbat. Răspunsuri la întrebarea „din ce este formată materia” caută fizicienii. Din domeniul larg al filosofiei s-au desprins discipline specializate. Asta nu înseamnă că filosofia a dispărut. Dacă definim filosofia ca domeniu al întrebărilor fundamentale, rezultă că ea va exista veşnic; doar că unele întrebări se pot schimba. Problema noastră, a celor de azi, este lipsa filosofilor.

2013-08-24

Problemele care apar de la sine dispar de la sine, semn ca doar par a fi fost probleme.

2013-08-24

Patriarhatul pare să fie o invenţie evreiască. Ei au redactat legi privind puritatea bărbaţilor, declarând astfel cultul ebraic ca fiind destinat exclusiv bărbaţilor. Femeile sunt considerate purtătoare şi intermediare ale impurităţii şi sunt excluse din cult (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 52). Lilith – care simbolizează fertilitatea şi sexualitatea femeii este un demon, resimţit de bărbaţi ca o ameninţare.

Ideea preconcepută conform căreia femeile erau persecutate în antichitatea greacă şi latină trebuie nuanţată. Pentru anumite perioade ea este chiar falsă. Astfel, „venerarea zeiţelor se vede şi în faptul că toate templele dorice ale grecilor erau închinate lor. Nu Zeus este cel care va sta la baza formării panteonului, ci marele zeităţi mame, Demetra şi Hera. Templul lor, ridicat în vechiul panteon al zeilor din Olimpia este cu 300 de ani mai vechi decât templul lui Zeus. (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 116)

La etruşci, femeile erau foarte respectate. Ele decid succesiunea regilor. (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 120) Grecii şi romanii în considerau pe etruşci ca fiind imorali. Totuşi, chiar şi la greci, marile ritualuri sunt executate de către femei în fiecare an. Mult trâmbiţatele olimpiade ale bărbaţilor se ţineau doar la patru ani. În timp ce ele cultivă calităţile fizice ale bărbaţilor – indicând aptitudinile lor de luptători – femeile cultivau activităţile fundamentale, necesare vieţii. Demetra – zeiţa fertilităţii şi prosperităţii, mai ales a agriculturii – Hera, erau cu mult mai venerate chiar decât Zeus.

E clar că politicienii erau executanţi. Hăţurile politicii erau în mâna femeilor, ca în majoritatea cazurilor, de altfel.

2013-08-17

Se spune că, în antichitate, atât romanii, cât şi grecii, mergeau la piaţă să facă cumpărăturile, fiindcă femeile nu aveau voie să iasă din casă. Asta înseamnă că ei se pricepeau la toate treburile gospodăreşti, inclusiv bucătărie, spre exemplu? Aşi! Se mai spune că ei erau însoţiţi de unul sau doi sclavi, pentru căratul cumpărăturilor. Cred că aceşti sclavi erau de fapt bucătarii, femeile fiind nişte doamne. Adevărul este că, în casă, ele conduceau, iar bărbatul era cel trimis la piaţă, să facă şi el ceva.

2013-08-11

Se invocă deseori căldura, pentru a scuza lenea locuitorilor din teritoriile cu climă caldă. Argumentul poate fi adevărat în zonele ecuatoriale; nu ştiu, n-am fost niciodată acolo. El nu este justificativ însă în cele cu climă temperată. Sunt de doi ani în Grecia şi pot face o comparaţie cu România. În ambele ţări, lunile iulie şi august sunt cele mai călduroase. Poate părea curios unora, dar în sudul României poate fi mai cald decât în Grecia. Explicaţia este simplă: în România clima este continentală, în timp ce în Grecia ea este una temperată. Diferenţa de temperatură dintre vară şi iarnă este mare în primul caz şi mică în cel de al doilea. Rareori termometrul urcă peste 40 de grade în Atena. În plus, umiditatea face ca disconfortul să fie cu mult mai mare în Bucureşti, situat la marginea lacurilor, în comparaţie cu Atena, unde nu plouă aproape niciodată în timpul verii.

Independent de aceste consideraţii, s-ar putea considera că celelalte zece luni ale anului sunt bune pentru muncă. Asta pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă iarna în România, cu viscol şi temperaturi sub minus 20 de grade Celsius, în timp ce în Atica temperatura nu coboară sub zero grade. (Multe instalaţii de apă sunt executate în exterior, pentru că apa nu îngheaţă niciodată.) Disconfortul căldurii excesive este mai uşor de suportat decât cel al frigului prelungit.

Dacă am accepta aceeaşi logică pentru justificarea lenei, am ajunge la concluzia că, în România, doar câteva luni din an sunt bune de muncă, în rest fiind prea cald, prea frig sau plouă excesiv, în timp ce în grecilor - dacă ar pleca în concediu pe timpul caniculei - tot le rămân zece luni excelente pentru muncă.

2013-08-11

De multe ori, autorii unor texte, atunci când dezvoltă o idee dragă lor sau impusă de alţii din diferite motive, invocă texte mai vechi, pentru a-şi întări argumentaţia şi justifica teza. Nu rareori, acestea sunt interpretate tendenţios, ajustate sau chiar uşor deformate. Dacă lucrarea are succes - fie şi numai printre susţinătorii ideii - ea devine astfel cunoscută publicului larg. Pentru început, nimeni nu acordă importanţă inexactităţii comise; scopul scuză mijloacele.

Ulterior, argumentele speculate în lucrare sunt luate ca valabile de către alţi autori, lucrarea însăşi este citată în alte texte şi, astfel, minciunile devin adevăruri istorice.

2013-08-07

Limbile română, franceză spaniolă şi – evident – italiană – sunt limbi latine, pentru că aşa i-au învăţat romanii să vorbească pe locuitorii fostului imperiu. Nu ştim cine i-a învăţat pe romani să vorbească, dacă nu cumva Roma a fost „l’ombelico del monde”. Stupid!

În DEX, marea majoritatea a cuvintelor au pătruns în limba română din alte limbi, din care nu lipsesc slava şi bulgara, ca şi cum românii nu ştiau să vorbească până la venirea lor. Cu asemenea „specialişti” îmi iau şi eu libertatea să vorbesc.

Înaintea romanilor a existat civilizaţia greacă. Prin Hellas, grecii de altădată înţelegeau întreg spaţiul pe care locuiau greci, deci bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre. Ei sunt azi un popor exagerat de tradiţionalist şi nu renunţă nici la obiceiurile cele mai ridicole. (Autobuzul B2 merge încă la fostul aeroport, acum un maidan imens, unde nu urcă şi nu coboară nici un călător, fiindcă aeroportul s-a mutat.) Limba greacă actuală - nu pot spune modernă - este una arhaică. A rezistat oricăror încercări de modernizare. De remarcat că ea are foarte multe puncte comune cu limbile latine, despre care vorbeam la început. În mod evident, nu grecii le-au adoptat în ultimul timp; ele existau în limba lor încă înainte ca limba latină să se formeze. Rezultă că a existat o limbă cu trăsături comune în acest spaţiu. Grecii din antichitate, ca şi fenicienii înaintea lor, prin dinamismul şi mobilitatea lor, au contribuit la răspândirea limbilor. Asta nu înseamnă că fenicienii, grecii şi alţii asemenea lor doar au răspândit limba lor. Ei, la rândul lor, au preluat cunoştinţe de la popoarele cu care au intrat în contact şi cu care făceau comerţ sau se luptau. Chiar dacă zona de contact era litoralul, produsele şi informaţiile veneau şi se duceau în adâncimea teritoriului. În final, romanii n-au făcut decât s-o oficializeze. Pe fondul limbilor locale, s-au format cele pe care le numim azi limbi latine moderne, suferind ulterior influenţe străine şi modernizându-se într-o măsură mai mare sau mai mică. Până la venirea romanilor şi construirea de către ei a valurilor de apărare, nu exista nimic care să-i împiedice pe oameni să comunice în orice limbă care le era cât-de-cât cunoscută. Amestecul de cuvinte este şi astăzi frecvent printre cei ce doresc să comunice în lipsa unei limbi comune.

Cum de românii vorbesc o limbă latină, deşi doar o parte a teritoriului României de azi a aparţinut Imperiului Roman pentru mai puţin de trei secole? Iată explicaţia: şi una şi alta - şi româna şi latina - au rădăcini comune.

2013-08-06

În exodul babilonian au fost luată doar aristocraţia evreiască. Masa populaţiei a rămas pe loc. Este un principiu politic notat (şi nu inventat) şi de Machiavelli, conform căruia învingătorul, dacă vrea să stăpânească teritoriul ocupat, trebuie să elimine vechii conducători. Altfel, aceştia vor sabota noua conducere, instalată de el. Nabucodonosor II nu i-a ucis pe liderii evreilor, ci doar i-a luat de-acolo şi i-a adus în Babilon, unde puteau fi supravegheaţi mai bine. Termenul „robie” este, în acest caz, o minciună. Ei nu au fost supuşi la nici o muncă în Babilon. Dimpotrivă, sufereau de inactivitate. De altfel, atunci a fost scrisă cea mai mare parte a Bibliei. Mulţi dintre ei au rămas în Babilon după eliberare, ca dovadă că se simţeau foarte bine acolo.

2013-08-06

Dacă deşteptăciunea omului provine de la mersul biped, ar trebui să ne gândim că printre strămoşii lui au fost nu doar maimuţele, ci şi mangustele, sau în variantă mai românească, a popândăilor.

2013-08-05

Imperiul Rus îşi datorează existenţa în primul rând lui Ivan cel Groaznic şi abia în al doilea rând lui Petru cel Mare.

2013-07-21

Entuziasm – en-theon-siasmos – starea în care zeul sălăşluieşte în tine.

2013-07-19

În Grecia antică, oamenilor le plăcea să asculte poezii. Ele îmbinau poveştile cu muzicalitatea exprimării prin ritm şi rimă. Homer exprimă chintesenţa acestei idei. Chiar şi în Franţa medievală, menestrelii făceau aproximativ acelaşi lucru, punând accentul pe muzică şi iubire, deşi identificăm deja o cădere în derizoriu. Romantismul secolului 18 în Anglia, 19 în Franţa şi apoi în majoritatea ţărilor europene a fost cântecul de lebădă, ecoul târziu al unui stil de viaţă demult apus.

Astăzi, poezia este gustată doar de către un grup restrâns de specialişti. În majoritatea cazurilor, ea nu are nimic atrăgător pentru publicul larg, nici măcar ritm sau rimă.

Filosofia a avut şi ea o evoluţie asemănătoare. Socrate mergea în agora pentru a păstra legătura cu realitatea socială în care trăia. Filosofii din vremea lui se străduiau să răspundă întrebărilor concetăţenilor lor.

Există vreo legătură între cele două? Desigur! Filosofii cugetau, pornind de la problemele reale ale societăţii. În ciuda eforturilor izolate ale unora ca Socrate, ideile lor nu erau accesibile populaţiei. Le recepţionau însă artiştii, care construiau mesaje pe măsura înţelegerii maselor. Politicienii, abili manipulatori, îşi ajustau propaganda potrivit aspiraţiilor oamenilor şi încurajau mesajele adecvate politicii lor. Preoţii, slujbaşi fideli politicienilor, ajustau religia astfel încât comportarea oamenilor, fixată prin ritualuri şi obiceiuri să fie adecvată sistemului social. Mentalitatea oamenilor era astfel modelată. În funcţie de politicieni, ea era pozitivă sau negativă.

Între timp, situaţia s-a modificat. Populaţia nu mai poate fi manipulată cu asemenea metode. Asta nu înseamnă că nu este manipulată. Dimpotrivă, ideile democratice o fac chiar mai vulnerabilă. Nu oamenii au devenit mai deştepţi, ci politicienii mai abili, iar democraţia este cea mai eficientă metodă de manipulare. Nimic mai productiv decât să inciţi invidia unor neisprăviţi şi să-i dirijezi în direcţia dorită. Dorinţa de îmbogăţire sau de putere, de dominare a semenilor, iată tot atâtea mijloace de manipulare, pe care politicienii abili ştiu să le folosească în interes propriu. Iar dictonul vechi „divide et impera” îşi cunoaşte abia astăzi valorificare sa deplină. Spre deosebire de plante şi animale, în cazul oamenilor, lupta pentru existenţă este completată cu orgoliu, vanitate şi alte „secrete” scoase din cutia Pandorei.

Filosofia şi chiar şi poezia nu mai funcţionează, pentru că au fost instituţionalizate. Odată cu instituţiile apare şi birocraţia, cea mai sigură cale pentru autodistrugere. Fie că îşi arogă titluri universitate, în cazul filosofilor, fie că aparţin unei camarile pretinse literare, şi unii şi alţii nu mai prezintă vreun interes public.

Filosofii de astăzi – în majoritatea lor recrutaţi dintre cei ce s-au dovedit inapţi pentru alte discipline - îşi inventează propriile lor întrebări, la care încearcă să formuleze răspunsuri. Nu interesează pe nimeni asemenea întrebări şi cu atât mai puţin răspunsurile lor. Filosofia a încetat a mai fi o preocupare a savanţilor.

2013-07-17

O familie de basarabeni s-a pocăit. La prima vedere, este surprinzător; alături de ruşi – popor credincios – suntem tentaţi să-i credem chiar mai ataşaţi ortodoxismului decât pe români. În realitate, tocmai Biserica rusă, pe care ei o ataşează Ortodoxismului, îi îndepărtează de acest cult. Şi-au pierdut încrederea în ea.

Nu ştiu dacă îi tentează să facă prozelitism în Grecia; ar fi o greşeală. Deosebirile dintre popoare sunt enorme.

Pentru greci, ortodoxismul se confundă cu ideea naţională. În primul rând, ei se consideră că sunt – şi în cea mai mare măsură chiar sunt - făuritori ai Creştinismului, iar Ortodoxismul este „dreapta credinţă”. Slavii şi toţi ceilalţi au devenit creştini prin răspândirea acestuia în lume. Alfabetul kirilic, folosit de ruşi este de sorginte grecească. Fraţii Kiril şi Metodiu, din Salonic, l-au inventat pentru a-i creştina pe slavii ce penetraseră în Peninsula Balcanică. În toată istoria Greciei de după Christos, acest popor s-a delimitat de invadatori prin credinţa sa. Iar invadatori au fost mulţi şi nu numai păgâni. Încă înainte de ocupaţia turcească, veneţienii au lăsat urme adânci, ca să nu mai vorbim despre distrugerile provocate de Cruciade. Pentru grec, a nu fi ortodox înseamnă aproape duşman. În conversaţia cu un străin, prima lui întrebare este: „De unde eşti?”. Dacă populaţia ţării este majoritar ortodoxă, urmează a doua întrebare, fundamentală: „Eşti ortodox?”. În cazul răspunsului afirmativ, eşti considerat prietenul lui. În caz contrar, discuţia – dacă va continua – va fi una formală.

Să fii pocăit într-o ţară ortodoxă ridică un mare semn de întrebare în mintea oricărui grec.

2013-07-14

Nu ştim cum a fost sufletul grecului în trecut, pentru că nu avem scrieri din acele timpuri. Ceea ce ştim şi putem interpreta sunt informaţii din antichitatea târzie, când influenţele orientale sunt vizibile, iar ideea Veşnicei Reîntoarceri devine o constantă a filosofiei eline. Mai târziu însă, îşi face loc o idee contrară pesimismului oriental: trăieşte clipa (carpe diem!) Contrar ascezei orientale, în speranţa scurtării ciclului reîncarnărilor şi a revenirii mai rapide în sânul naturii-mama, şi chiar a scepticismului de mai târziu al stoicilor, europeanul preferă să se bucure de prezent, din moment ce nimic nou nu se poate întâmpla în natură. Chiar şi zeii sunt priviţi ca histrioni, pentru care oamenii sunt jucării, pe care – uneori - le înalţă doar pentru ca să le coboare mai dramatic. Putem trage de aici concluzia că sufletul grecului era şi a rămas optimist, din moment ce a găsit această soluţie în situaţia în care părea că totul este pierdut.

2013-07-14

Catastrofa învingătorilor din Războiul troian simbolizează zădărnicia eforturilor lor.

2013-07-14

Filosofia stoicilor n-a apărut din senin. Grecia se prăbuşea.

Elenismul s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul oamenilor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast şi plăceri – împrumutat din orient - goana după pradă şi averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul. Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii greceşti, dar - în acelaşi timp - a însemnat amurgul civilizaţiei greceşti. Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă. Epicur şi alte câteva spirite înalte s-au retras din viaţa politică activă şi au emis o filozofie individualistă. „Atenienii, atâta vreme mândri de libertatea lor, au ajuns la limitele cele mai de jos ale înjosirii lor, zeificând, încă de viu, pe Demetrios Poliorcetul şi închinând temple curtezanelor sale. Aceasta a fost vremea nefericită în care câteva spirite nobile s-au retras, dezgustate, în secretul studiilor lor, sustrăgându-se cu dispreţ unei lumi condamnate fără scăpare.” (Adriano Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, pg. 60) Căutare fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ţinta studiilor lor, iar abstinenţa fost soluţia. Cucerirea romană era de aşteptat. Nu mai avea cine să apere Atena.

Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma şi împăratul ei, dar Grecia antică şi filosofia ei deveniseră deja istorie.

2013-07-14

Creştinismul este religia derivată din filosofia stoicilor: resemnează-te, renunţă la plăceri în viaţă, că te vei bucura după moarte. Destinul nu este aprioric hotărât. Viitorul ţi-l hotărăşti singur, prin comportare. Iar omul modern şi-l face chiar acum. Iar pentru asta nici nu mai are nevoie de religie.

Filosofia a fost abandonată încă cu 4-5 secole înainte de Christos. Filosofii fac mai mult religie decât filosofie. Întrebările fundamentale fuseseră abandonate.

2013-07-10

Estetică

Primul gând a fost acela că omenirea a abandonat obiectivul general al lumi vii: perpetuarea speciei. Criteriile - in aparenţa estetice – nu mai urmăresc sănătatea fizică; selecţia naturală nu mai funcţionează. Ceea ce este lege naturală în toată lumea vie a fost abandonată de umanitate.

La o analiză mai atentă însă, constat că, la om, aptitudinile intelectuale contează mai mult decât cele fizice. Este firesc deci ca şi criteriile de selecţie să difere. Este apreciat nu atletul cu muşchi, ci afaceristul mic, gras şi chel.

Evident, nu putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice, deci estetica nu mai este un criteriu de selecţie.

Femeile se îmbracă după gustul lor şi nu al bărbaţilor. Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă pe bărbaţi. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru ca să-i respingă. Spre exemplu, ideea pantalonilor cu talie joasă, având ca efect segmentarea şoldurilor în două şunci dizgraţioase, nu numai că distruge orice apatit sexual, dar îţi dispare şi pofta de mâncare. Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare calităţile purtătoarelor şi să le ascundă pe cât posibil defectele. Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar dacă asupra lor efectul este negativ. Iar moda o stabilesc conclavele de femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de specialist designer sau stilist, pus parcă să-şi bată joc de „sexul frumos”.

Şi atunci, ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern este preocupat de mişcare. Pentru grec, perfecţiunea se afla în natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecţiunea este un ideal în continuă devenire. De aceea, noul îl atrage, chiar dacă nu este mai frumos decât cel vechi, adică opusul aspiraţiei grecului, care avea ca obiectiv realizarea aceluiaşi lucru, dar mai frumos decât se făcuse în trecut.

2013-07-10

În concepţia noastră materialistă, am reţinut de la antici numai elementele materiale şi am construit cu ele o filozofie modernă, dar – în esenţă – cu nimic diferită. De fapt, ce am construit nu este nici măcar o filosofie, întreaga noastră cunoaştere fiind doar o mai bună înţelegere a mecanismelor ce guvernează lumea materială. Empedocle (490-430 î.Ch.) admitea că, pe lângă cele patru elemente materiale (pentru el) - apă, aer, pământ şi foc – există şi două principii fundamentale: ura şi iubirea, a căror dominaţia alternează şi că existenţa lumii - aşa cum o ştim noi – este posibilă numai atunci când aceste două principii se află în echilibru.

Este clar că cele patru elemente nu arau nici pentru Empedocle asemenea atomilor, pământul fiind în mod evident compus din materiale diferite, iar ura şi iubirea putem presupune că erau doar cuvinte menite să sugereze două principii opuse. Pornind de aici, am putea filosofa cu mai mult succes decât aşa cum am făcut-o în ultimele secole.

2013-07-10

Pentru noi, o specie derivă din altă specie, superiorul din inferior. Pentru grecii din antichitate, o specie rămâne stabilă; nu există evoluţionism. Doar natura este perfectă; indivizii sunt imperfecţi. Pentru omul modern contează mişcarea. Muzica este, de aceea, arta care îl caracterizează. Pentru antici, mişcarea nu adaugă nimic. Statuia nudă reprezintă perfecţiunea, iar sculptura este arta supremă. Mişcarea era la elini perturbare, alterare. Ei caută perfecţiunea în stagnare. Noi avem simţul istoriei, al devenirii, motiv pentru care mişcarea este indispensabilă. Pentru noi, fiinţa trece dintr-o stare în alta, tinzând către perfecţiune. Pentru elini, nu există decât trecerea dintr-o formă în altă formă, fiinţa rămânând aceeaşi.

2013-06-17

La intrarea într-un restaurant au prioritate cei ce ies; la intrarea în toaleta restaurantului au prioritate cei ce vor să intre.

2013-06-02

Conform diplomei de bacalaureat, cele mai mici note le-am avut la Limba rusă şi Limba română. La o privire superficială, s-ar putea concluziona că acesta ar fi putut fi motivul alegerii profesiunii de inginer. Fals!

A fost doar atitudinea profesorilor faţă de mine, şi nicidecum caracteristicile mele.

Începusem să mă cunosc şi să-i cunosc.

2013-05-19

Ziua de ieri a fost obositoare aşa că, pentru întoarcere acasă, ne-am propus să folosim metroul. Ştiam că există o staţie în apropiere, dar – pentru a nu greşi drumul -, am cerut informaţii de la un grup de opt poliţişti. Mersesem destul de mult pe jos până atunci, soţia mea era deja obosită şi m-am bucurat să găsesc acel grup de poliţişti, cu gândul că voi primi o informaţie autorizată. În Atena, echipajele de poliţie sunt formate din două motociclete, câte doi pe motocicletă. Niciodată nu circulă altfel. Atunci se întâlniseră două echipaje, care stăteau de vorbă. Erau deci opt persoane. A încercat să răspundă unul dintre ei, dar un altul, care probabil vorbea englezeşte mai bine, a preluat ştafeta. Între timp, observasem un zâmbet ironic pe faţa altuia, dar nu i-am acordat importanţă. Am plecat în direcţia indicată şi am constatat că greşisem ignorând acel zâmbet. Direcţia indicată era opusă celei corecte.

Mă gândeam că, în România, nu mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. Nu pentru că românii ar fi mai patrioţi. Dimpotrivă, grecii sunt patrioţi. Ei sunt însă şi xenofobi, iar în acest caz a avut prioritate xenofobia. Românii, în schimb, s-ar fi temut că vreunul dintre ei ar fi putut să-l pârască la şef pe cel ce şi-a bătut joc de doi străini bătrâni, făcându-şi astfel de râs ţara.

O asociere ciudată

În limba greacă, pentru adevăr şi realitate (αλήθει) se foloseşte un cuvânt asemănător cu vagabondaj, hoinăreală (αλητεία). Rezultă că omul real este vagabond (αλήτης).

Aş fi înţeles să asociez vagabondajul cu libertatea, dar să-l confund cu adevărul?

2013-05-06

Am visat că eram în prezenţa unui mare filosof, de la care îmi doream să învăţ, să profit de competenţa lui, dar el, din modestie, se străduia să mă convingă că nu este un bun dascăl şi că are o sumedenie de defecte. În replică, eu îi spuneam că şi eu sunt foarte dificil ca elev: sunt cârcotaş, în loc să urmăresc firul logic al expunerii, deviez prin speculaţii în afara subiectului şi multe altele, dar – mai ales – cred că sunt cam prostănac. În final, ne bucuram amândoi de defectele noastre şi am sfârşit sărutându-ne ca doi beţivani, de parcă toate acestea ar fi fost calităţile indispensabile unor adevăraţi filosofi. Noroc că m-am trezit la timp.

2013-05-03

Ieri am împlinit trei sferturi de veac. Nici măcar unul întreg. Mai am timp! Deja am mai adăugat o zi la „zestrea” mea de timp. Când sora mea mai mare împlinise 25 de ani, o ironizam, spunând că e bătrână: avea un sfert de secol. Nu doi-trei ani, nici zece, ci o bună parte dintr-un secol, ori un secol e ceva. Glumeam, bineînţeles, pentru că şi eu mă apropiam de această vârstă. Pe atunci însă, numărul 20 mi se părea enorm. Un eveniment întâmplat în urmă cu 20 de ani mi se părea a fi din antichitate, în timp ce previziunile pentru viitori 20 – chiar dacă se refereau la viaţa mea – păreau din domeniul ştiinţifico-fantastic. Până atunci, aveam probleme mai stringente, care îmi răpeau toată energia. În consecinţă, celelalte puteau să mai aştepte.

. . . . .

- „Vino să te învăţ să vorbeşti cu păsările.”

Vroiam să-l întreb „de ce trebuie să învăţ să vorbesc cu păsările?”, dar mai întâi trebuia să aflu cine este acest individ cu aspect mai mult de cerşetor decât de profesor. El mi-a arătat o haină groasă, ca un suman rupt şi mi-a spus că este a mea: „doar atât am găsit din lucrurile tale”. Eram deci singur, deşi parcă fusesem patru. Fusesem într-o călătorie şi ceva se întâmplase. Nu-mi era clar ce anume. Dintre ceilalţi trei, unul era soţia mea. Ceilalţi doi erau fie doi prieteni, poate cei cu care am sărbătorisem ieri aniversarea mea - primii trei sferturi de veac - sau poate că erau sora şi mama mea. Ele au trecut demult în lumea cealaltă. Nu am aflat răspuns la nici una dintre întrebări, fiindcă nu ştiu ce s-a întâmplat – parcă s-a rupt filmul – şi mă aflam sub streaşina unei case, iar el îmi spunea să mă urc pe acoperiş. Deşi vroiam s-o fac, nu puteam; nu aveam nici un punct se sprijin. Cu toate acestea, în timp ce el a fost sustras în altă activitate, eu am reuşit să mă urc într-un pom, iar de acolo pe casă. A fost chiar uşor; la căţăratul prim pomi am fost expert în copilărie. Mai ales atunci! Acum sunt un om în vârstă. De pe acoperiş, am văzut jos cum o mamă şi un fiu au alergat unul către celălalt şi s-au îmbrăţişat bucuroşi de întâlnire după o absenţă îndelungată.

Să fi fost această călătoria întreruptă o metaforă a vieţii mele, iar sumanul rupt ceea ce mai rămăsese din ea? Oricum, pe acoperişul casei, misteriosul cerşetor-profesor era iar lângă mine, iar eu îi spuneam că Romanul - oraşul în care m-am născut – nu era departe. Doar vre-o 20 de kilometri (iarăşi 20). Doream să ajung acolo? Poate! De ce? Nu ştiu, fiindcă m-am trezit.

2013-04-24

Intrasem într-o mică localitate şi doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete şi mai aveam încă mult de mers până la destinaţie. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar şi nici măcar un chioşc cu răcoritoare, am ieşit din maşină şi am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă şi mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puţin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie.

Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă şi foarte îngrijită. Nu ştiu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar şi casă, de o parte şi de alta a „porţii”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existenţa unei persoane sensibile. Uşa era şi ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat şi am bătut la uşă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uşi erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Şi tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curăţenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin uşa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - şi poate că aşa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa şi şase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai ştiu să fac. Când totul a fost gata şi îmi sorbeam încet licoarea, simţeam cum, la fiecare înghiţitură, primeam informaţiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea iniţială cu privire la aceasta casă şi localitate, deşi nu-mi vorbea nimeni.

Proprietara era o cântăreaţă de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, nu mai mare cât un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de localitate, dar nu şi de oamenii care au ajutat-o în copilărie şi pe care i-a ajutat şi ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă şi, cu cât celebritatea ei creştea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesionişti, dar, pe lângă aceştia, a reuşit să racoleze mulţi concetăţeni, pentru activităţi mai puţin pretenţioase. Avea şi un avantaj: aceştia îi erau sinceri şi devotaţi. Pe cei mai talentaţi dintre copiii lor i-a trimis la şcoli şi, după absolvire, i-a angajat ca profesionişti. Nu ştiu dacă, în acest moment, ea mai era în viaţă sau nu. Oricum, nu mai are mare importanţă. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o şi îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezenţa ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puţine, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente şi, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o uşă, nimeni nu o păzeşte. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineaţă pentru curăţenie. În mod oficial, nimeni nu o plăteşte, dar toţi concetăţenii o ajută, fiindcă toţi se ajută între ei. Acum am înţeles şi rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un şef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuţii, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observaţii la propunerile făcute.

Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la maşina salubrităţii, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 şi jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, aşa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva, deşi mi-a plăcut acest vis.

Cum se pot face două greşeli cu o singură literă

Dacă litera mare „Y”, există atât în limba greacă, cât şi în română, litera mică este diferită. Simbolul grecesc este „u” şi nu „y”, care nu există în alfabetul elen, probabil pentru a nu-l confunda cu „γ” (gama). În consecinţă, pronunţarea literei greceşti „υ” ca pe un „u” românesc este o greşeală.

A doua eroare se petrece atunci când această literă se află după una dintre vocalele „α” sau „ε” şi înainte de o consoană surdă, când se pronunţă ca un „f” românesc. Pronumele personal neutru „αυτό”, spre exemplu, se pronunţă „aftó” şi nu „autó” sau „aitó”.

Dubla greşeală este totuşi frecventă tocmai în expresii ce se vor elevate. Astfel, expresia „Misterele Eleusine” pentru manifestările ce aveau loc aici în trecut, „Eλευσίνια Μυστήρια”, nu au altă explicaţie, decât necunoaşterea subtilităţilor gramaticii elene. Nu este singurul caz. Sunt numeroase asemenea erori, nu numai pentru nume proprii, dar chiar şi a unor substantive comune, dovedind că preluarea informaţiilor s-a făcut pe baza scrierilor şi nu a comunicării directe între oameni.

2013-04-14

Noi locuim în Palaió Fáliro, un cartier al Atenei. Fáliro a fost un tip cu barbă ondulată, sau cel puţin aşa l-au înfăţişat cei care i-au dedicat un mic monument pe malul mări. Sub chipul lui, se află o barcă cu multe vâsle, specifică navigaţiei de dinainte de apariţia celor cu pânze, cu o tehnologie mai avansată. Pe o hartă veche, am descoperit denumirea Phaliron pentru golful şi vechiul port unde se află acum cartierul nostru. Se spune că de aici ar fi plecat Tezeu să omoare Minotaurul.

Astăzi, marea este plină de pânze, de la cele mai mici, ale practicanţilor de surfing şi până la cele mai pretenţioase, ale iahturilor de lux. Nu ştiu cât de distractivă este navigaţia cu pânze, dar – chiar dacă nu ar fi – pentru frumuseţea peisajului ar merita plătiţi unii s-o facă. Vapoarele adevărate se zăresc mai departe. Ele sunt frumoase doar noaptea, după ce îşi aprind luminile. Vin sau pleacă în portul Pireu, sau puţin mai încolo, în Golful Saronic, cu mărfuri pentru zona industrială din nord-vestul Atenei. Numele zonei poate fi derutant: Elefsina. Este locul unde zeiţa agriculturii, Demeter, îşi căuta fiica, pe Persefona. Se pare că, pe atunci, în Grecia se făcea agricultură, iar povestea este o metaforă a concepţiei greceşti a „veşnicei reîntoarceri”, materializată prin ciclul agricol anual: Persefona stătea cu Hades, sub pământ, pe timpul iernii şi cu Demeter, mama ei, pe timpul verii, pe pământ. Fapt este că, începând de prin anul 1500 înainte de era noastră şi până în secolul patru al erei noastre, aici se desfăşurau de-adevăratele sărbătorile rituale cunoscute ca „Misterele Eleusine”. Ele sunt o influenţă a Orientului şi au la bază credinţa în viaţa de după moarte. Misterele erau calea prin care cei iniţiaţi puteau dobândi mântuirea, imortalitatea sau chiar să devină nişte zei mai mici. „Misterele mici” se ţineau în fiecare an; cele mari odată la cinci ani. În funcţie de mentalitatea epocii, „iniţiaţii” erau doar câţiva aleşi, sau oricine dorea, cu condiţia să nu fie barbar, adică să cunoască limba greacă. În ceea ce mă priveşte, regret că pe timpul lui Stalin, când eram elev, regimul de atunci a scos din programa şcolară limbile latină şi greacă, iar acum sunt prea bătrân să le mai învăţ. Nu am deci nici o şansă la iniţiere, nici măcar în epoca modernă.

Cartierul nostru se numeşte aşa pentru a-l deosebi de Néo Fáliro. Nu este vorba despre două persoane: Fáliro cel Bătrân şi Fáliro cel Tânăr, ci despre vârsta cartierelor. Dar chiar şi din acest punct de vedere, denumirile sunt relative. Cronologic, Néo Fáliro a apărut pe harta Atenei după Palaió Fáliro, dar acesta din urmă a fost aproape în întregime modernizat recent, astfel că, azi, el este mai nou şi cu mult mai frumos.

Cum spuneam, de aici a plecat Thezeu către Insula Creta, să omoare Minotaurul. Evident, este un simbol. Ca urmare a unor evenimente cum numai în poveşti se întâmplă, Atena trebuia să trimită în Creta regelui Minos un tribut de fiinţe vii, cu care era hrănit monstrul, Minotaurul. Thezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei, a plecat să rezolve problema. Este, de fapt, relatarea metaforică a momentului decăderii civilizaţiei minoice (cretane) şi înflorirea celei miceniene (continentale). La întoarcere, se pare că Thezeu a folosit alt loc de debarcare, fiindcă tatăl său s-a aruncat în mare de pe o stâncă, iar aici malul nu este atât de abrupt. Este de presupus că el, tatăl, aştepta sosirea fiului din alt loc, probabil chiar la Cap Sunion, în sudul peninsulei Atica, acolo unde acum sunt ruinele Templului lui Poseidon. Conform convenţiei stabilite între tată şi fiu, în caz de reuşită, Thezeu trebuia să arboreze pânzele albe; altfel, pe cele negre. Din motive încă neelucidate, Thezeu a uitat de convenţie, tatăl a văzut pânza neagră şi, de necaz, s-a aruncat în mare. Dar - cine ştie? – poate nici măcar nu s-a aruncat în mare şi a murit de bătrâneţe, şi doar povestitorul s-a gândit să-i dea un sfârşit dramatic, sau, mai curând, să-i dea mării nume său ca semn că el, regele Egeu, domina zona maritimă, tot aşa după cum se pare că Minos nu a fost o persoană, ci şirul tuturor regilor ce au guvernat în Creta în acea epocă şi a fost sintetizat printr-un singur nume: Minos.

Cert e că Faliro era în antichitate un port important, unde cu siguranţă că s-au întâmplat multe.

2013-04-14

Întrebări fundamentale

- De ce laptele tuturor animalelor este alb?

- De ce sângele tuturor animalelor este roşu?

- De ce reacţiile de veselie şi tristeţe – râsul şi plânsul – sunt asemănătoare la oamenii tuturor raselor şi chiar la unele animale?

Hazna

În limba turcă, trezoreria statului se numeşte hazna. În România chiar este.

2013-04-08

Între frumos şi urât nu se află nimic. Ambele sunt excepţii de la normal. Nu există o scală cu urâtul jos, frumosul sus şi obişnuitul la mijloc, decât dacă vrem noi să le dăm note. Ambele sunt abateri de la normal. Nu putem amesteca urâtul cu frumosul, în speranţa că va ieşi mediocrul. Normalul nu este media dintre urât şi frumos. Frumosul este o abatere armonioasă, în timp ce urâtul este una nearmonioasă, neplăcută gustului nostru.

2013-03-27

Deşi pare ciudat, există mulţi bulgari în Grecia, care au uitat limba bulgară. Explicaţia este totuşi simplă: ei sunt de fapt români, majoritatea din Cadrilater, ai căror părinţi au fugit în Grecia. Deşi, prin forţa împrejurărilor, învăţaseră limba bulgară, imediat ce au avut prilejul, s-au grăbit s-o uite. La cei pe care i-am cunoscut, m-a impresionat corectitudinea cu care pronunţă cele câteva cuvinte româneşti, învăţate de la părinţi.

2013-03-16

Mare atenţie la nuanţe: în limba greacă, πατριά înseamnă şatră, în timp ce πατρίδα înseamnă patrie.

2013-03-16

Graur. Gra-Ur. Gra, de la gramatică, şi Ur, de la Ural. (Predilecţia lui uralică era evidentă.) Sau poate de la ura ce o purta în suflet pentru români şi limba română.

2013-03-16

Ce mare diferenţă între câini şi pisici. Câinii sunt credincioşi, iubitori şi pot fi dresaţi. Pisicile nu au nimic din toate acestea; îşi păstrează demnitatea, iar mersul lor este de-a dreptul maiestuos.

2013-03-15

„Orice pasăre pe limba ei piere”. Mai grav e când piere şi limba. Verbele „a fi” şi „a avea”, zise auxiliare, devin tot mai auxiliare când ceea ce ai se apropie de nimic şi ceea ce eşti se limitează la 1 într-o statistică oarecare.

2013-02-28

M-am trezit azi dimineaţă la ora 5 – foarte devreme pentru mine – din cauza unui fulger ce a luminat camera, urmat de un tunet extrem de puternic. Fiindcă n-am mai putut să dorm m-am sculat. Ploua mărunt. După puţin timp însă, ploaia s-a transformat în averse de intensităţi variabile, cu vârfuri de ploaie torenţială. După un timp a încetat. Cu totul deosebite au fost însă descărcările electrice. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva. Este ora 11 acum, când scriu aceste rânduri, şi, de şase ore, tunetele se aud sub forma unui uruit continuu, asemenea celui produs de o avalanşă de zăpadă. Cei ce nu au auzit o avalanşă, o pot asemui cu zgomotul produs de o escadrilă de avioane cu reacţie zburând la joasă altitudine, cu deosebirea că intensitatea nu este tocmai uniformă. Uimitoare pentru mine a fost continuitatea fulgerelor, mai ales până să se lumineze de ziuă. Aş fi putut să citesc la lumina lor; deranjantă era doar variaţia intensităţii. Cerul pâlpâia, fără a se stinge complet pentru nici o secundă.

Comparaţie

Am cunoscut destul de bine două persoane cu un start în viaţă asemănător, dar cu evoluţii radical diferite. Ambele persoane provin din familii de comunişti greci şi şi-au petrecut copilăria în România.

Prima persoană s-a născut în România, unde părinţii erau refugiaţi, ca urmare a Războiul Civil de după al Doilea Război Mondial. Comunişti convinşi, şi-au educat copilul în aceeaşi doctrină. Deşi a crescut printre copii români şi a mers la şcoală ca orice copil român, repatriat în Grecia, el este astăzi un inveterat activist comunist, cu care nu se poate dialoga.

Celălalt copil, deşi s-a născut în Grecia, orfan de mamă, după arestarea tatălui, a fost recuperat într-una dintre taberele de copii refugiaţi, organizate în România. Aceste tabere aveau un regim relativ închis, unde îndoctrinarea comunistă a copiilor – aşa cu era de aşteptat – a fost dintre cele mai puternice. Izolaţi de mediul înconjurător, ea era singura sursă de cunoaştere. Mai departe însă, copilul a mers la şcoală, a urmat chiar şi cursuri universitare şi a lucrat câţiva ani în România, înainte de a se repatria în Grecia. Astăzi, el este un anticomunist convins, cu toată îndoctrinarea primită în copilărie.

Între cei doi copii există în mod evident o mare diferenţă de inteligenţă. Totuşi, deşi îndoctrinarea profesionistă din tabără nu se compară cu cea a unor părinţi inculţi, rezultatele au fost opuse. Argumentele nu au contat, pentru că ele au putut fi înlocuite cu altele, pe măsura acumulării cunoştinţelor. Explicaţia persistenţei îndoctrinării în primul caz este ura sădită în sufletul copilului. Ea a rămas, şi orice argument n-o atinge nici azi. Pentru celălalt, contactul cu realitatea i-a atras atenţia că ceva nu se potriveşte şi a început să gândească.

2013-02-22

Plaja mării este un izvor formidabil de informaţii. Întâlneşti aici o mulţime de oameni, fiecare cu istoria vieţii lui, fiecare doritor să ţi-o relateze mai mult sau mai puţin înflorit, reflectând tot atâtea psihologii. Astăzi, după o discuţie destul de lungă cu o doamnă, am constatat că o alta aştepta să se termine conversaţia noastră, pentru a-şi începe propria-i destăinuire, ce s-a încheiat – spre regretul ei – numai datorită programului de masă, la care trebuia să fie punctuală. Eu am reluat discuţia – singura care mă interesa – cu un domn, născut în Franţa din mamă franţuzoaică şi tată grec, căsătorit cu o japoneză, şi care îşi împarte timpul între Atena, Tokio, Paris şi Grand Cannaria, unde şi-a cumpărat o casă. În Paris şi Atena are câte o locuinţă moştenită, pe care le administrează. Vorbeşte curent greaca, franceza, japoneza, spaniola şi engleza. Din nefericire pentru mine, o altă doamnă era impacientată, fiindcă dorea să intre în discuţie cu propria-i biografie. În final, am plecat eu, fiindcă soarele se apropia de orizont şi mi se făcuse frig, nu înainte însă de a asculta pledoaria unui grec refugiat în R. D. Germană după Războiul Civil, şi care acum făcea propagandă politică comunistă. În majoritatea conversaţiilor, persoanele doresc să-şi justifice evoluţia, să explice de ce viaţa lor s-a desfăşurat astfel şi nu altfel.

2013-02-21

Erysichthou, nepot al lui Poseidon, considerat cea mai urâcioasă creatură din lume, a fost blestemat de către Demeter cu foame permanentă. După ce a mâncat tot ce se putea, a sfârşit mâncându-se pe sine. Se întâmplă doar în mituri, din nefericire.

2013-02-18

Iubitorii de animale de casă nu au un surplus de dragoste pentru animale, ci o nevoie de dragoste din partea cuiva, către ei înşişi. Ei nu întreţin orice animal, ci numai pe cele ce pot fi dresate să-şi manifeste ataşamentul faţă de cel ce le mângâie şi le dă de mâncare.

2013-02-15

Secretul bunei funcţionări a unei organizaţii este fidelitatea subalternilor. Fidelitate nu înseamnă slugărnicie. Subalternul fidel este cel care îşi asumă rolul de şef al domeniului ce i s-a încredinţat, are iniţiativă, devine specialist, îi sugerează şefului soluţii, are curajul să-şi contrazică şeful atunci când indicaţiile şefului i se par nepotrivite. Le va executa totuşi, dacă seful îl convinge că există raţiuni superioare înţelegerii lui.

2013-01-26

Un amic mi-a reproşat că, într-o carte, am abordat un subiect discutabil. Păi tocmai acesta este obiectivul oricărei cărţi: sa pună în discuţie diferite subiecte. Bineînţeles că, în literatură, nu se dau verdicte, nu se trag concluzii de netăgăduit; se exprimă doar opinii, prin care autorul îl incită pe cititor să-şi pună în evidenţa opinia sa, fie ea şi opusă. Evident, amicul meu avea altă părere despre acel subiect, dar nu avea tăria să şi-o susţină. Ar fi vrut s-o spun eu.

2013-01-23

Vorbind cu vecinul de apartament, un grec în vârstă, despre instalatorul ce urma să efectueze o reparaţie comună, m-a întrebat dacă este grec. Răspunsul meu afirmativ l-a dezamăgit.

Culmea prostiei

În Războiul Civil American au murit neaşteptat de mulţi oameni. Cauza a fost tactica greşită de luptă: soldaţii înaintau în front compact, unii împotriva celorlalţi, asemenea legiunilor romane, dar nu cu scuturi şi lănci, ci cu arme de foc. Şi asta în secolul 19.

2013-01-21

Persoanele inculte sunt încrezute. Ele cred că inteligenţa lor deosebită este cea care le-a permis să se descurce în viaţă la fel de bine ca cele cu studii, sau chiar mai bine.

2013-01-19

Hidro-gen – care face apa

2013-01-09

Globalizarea nu este o doctrină politică, nici măcar una economică. Ea este un efect. Un efect al dezvoltării tehnologice: avem astăzi automobile, trenuri, avioane, telefoane, Internet, televizoare etc. Comunicaţiile au făcut posibilă globalizarea. Cine vrea să-şi probeze atitudinea împotriva globalizării ar trebui să renunţe la toate aceste şi nu numai. Ar trebui să trăiască din produsele naturii, asemenea lui Adam şi Eva.

Poate mai puţin merele, deoarece consumul exagerat de mere dăunează grav sănătăţii intelectuale, prin dobândirea conştiinţei de sine, care conştiinţă este cea mai gravă eroare ce s-a produs în evoluţia noastră.

2013-01-09

ADN-ul uman seamănă cu cel de urangutan, dar cel al porcului pare chiar mai bun, fiindcă de la el se prelevează cele mai multe organe pentru transplant.

Apreciind însă inteligenţa după numărul şi forma circumvoluţiunilor, se pare că nuca este cea mai apropiată omului. Având coaja mai tare, se pare că este chiar într-o fază mai avansată a evoluţiei naturale.

Sfârşitul volumului 2