Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

 

 

 

Memoria timpului pierdut

Însemnări

 

 

 

Volumul 1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Braşov, 2016

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

 

GHEORGHIU, CRISTACHE

Memoria timpului pierdut / Cristache Gheorghiu

ISBN 978-973-0-21608-0

 
 
 

 




Memoria timpului pierdut

Mici eseuri, însemnări

 

 

            Sunt cu trei centimetri mai scund

Mai sunt şi alte transformări, datorate vârstei, dar nu cred că ele interesează pe cineva.

Multe persoane declară cu convingere că viaţa lor a fost una cu totul deosebită, o adevărată aventură, care ar merita să fie scrisă, dar ei nu o fac, fiindcă nu au timp. Din fericire sau nefericire – e greu de stabilit care variantă ar fi mai avantajoasă -, eu nu fac parte din această categorie. Sunt un om comun şi biografia mea poate părea banală pentru mulţi cei care cred că a lor e mai altfel.

În ceea ce mă priveşte, autobiografii am făcut destule în vremurile când orice cerere trebuia însoţită de una, ca şi cum s-ar fi schimbat ceva în viaţa mea de la ultima cerere, probabil neaprobată. Nu am deci motive să mai fac una, deşi mă tentează. De ce? Poate tocmai pentru că nu mi se mai cere. Nu ştiu dacă este o tendinţă generală sau o caracteristică a mea, dar sigur am dorit întotdeauna să fac altceva decât mi s-a impus de către alţii. Pentru orice eventualitate, am luat mai demult obiceiul să-mi notez ceea ce am considerat ca merită să ţin minte, mai ales că nu am o memorie prea bună. Nu se ştie la ce poate folosi. Însemnările sunt însă un soi de autobiografie intrinsecă, doar că nu sunt romanţate, şi nu sunt puse în ordine.

Ar mai trebui poate să spun că am fost un elev modest, poate chiar puţin cam bleg, am învăţat ce nu trebuia şi nu am fost un descurcăreţ în niciuna dintre etapele vieţii mele. De aceea, nu am înţeles niciodată de ce, mai târziu, reuşeam să-i enervez pe unii dintre cei care constatau că nu corespund imaginii standard,  în care trebuia să mă încadrez. Oricum, era treaba lor, iar eu mi-am văzut de treaba mea, mai ales că nu aveam niciuna, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult, fiindcă am avut şansa să aleg.

Teoretic, tocmai viaţa unui om banal ar merita să fie scrisă. Este singura realistă, de luat aminte pentru orice adolescent, spre deosebire de cele incitante, de genul celor de „c(r)apă şi spada”, recomandate doar de către dascăli lipsiţi de vocaţie.

 

 

Esenţa vieţii este memoria

Criticii lui Darwin au emis o glumă, potrivit căreia şansele evoluţiei naturii, conform teoriei sale, ar fi egale cu ale unei pisici de a reproduce o lucrare de Beethoven, plimbându-se aleatoriu pe clapele unui pian. Se vede că autorii glumei nu se pricepeau la muzică.

Un compozitor are nu doar talent, ci şi cultură muzicală. El ştie că o anumită succesiune de sunete are un anumit efect: armonios, disonant, induce veselie sau tristeţe şi altele de genul acesta. Atunci când compune, el se foloseşte de asemenea „cărămizi”, pe care le pune într-o anumită succesiune, îşi îmbogăţeşte „biblioteca”, inventând altele noi şi creează secvenţe, care devin cărămizi de ordin superior. Memoria lui înregistrează deci asemenea „macrouri”, utilizate ulterior de către el şi urmaşii lui.

În programarea calculatoarelor, se foloseşte aceeaşi metodă: instrucţiuni elementare compun o rutină, care – la rândul ei – poate deveni o subrutină pentru o acţiune mai complexă şi aşa mai departe. În esenţa lui, calculatorul este cel mai simplu instrument, deoarece conţine elemente care pot răspunde la cele mai simple întrebări: cele ale căror răspunsuri nu pot fi decât da sau nu, terţium non datur. „Deşteptăciunea” calculatoarelor constă în organizare, în complexitatea programelor, care nu sunt altceva decât succesiuni de subrutine, de macrouri.

La nivelul nostru de cunoaştere a materiei, vorbim despre particule elementare, asamblate în atomi, molecule, celule etc. Ştim astăzi că, în profunzime, particulele elementare nu sunt chiar atât de elementare şi că, în intimitatea lor, complexitatea poate fi tot atât de mare ca a stelelor de pe cer; dar acesta este alt subiect. Ceea ce putem observa este că particulele de un anumit rang se pot grupa, formând entităţi distincte. Exemplul cel mai clar este cel al atomilor, care pot forma molecule. Nu orice atomi formează însă molecule. În marea majoritate a cazurilor, ei trec unii pe lângă alţii fără să se întâmple nimic.

Tot aşa şi oamenii: majoritatea trec indiferenţi unii pe lângă ceilalţi. Uneori însă, între două persoane există o atracţie reciprocă; ea se poate finaliza printr-o căsătorie, iar rezultatul este o familie.

Atracţia se bazează pe memorie. Experienţa trecută le arată oamenilor dacă interacţiunea cu cei pe care întâmplător îi întâlnesc le este favorabilă sau nu.

Şi nu numai oamenilor. Materia în general acţionează astfel. Atomi, molecule, celule, organisme întregi, se unesc, pentru a forma o entitate de rang superior. Experienţa anterioară este memorată. Simplu la nivelele elementare, din ce în ce mai complex la organismele evoluate. ADN-ul nu este decât o primă dovadă, un exemplu concret de memorie, probabil dintre cele mai simple, unul la nivelul cunoştinţelor noastre actuale.

Natura nu face fiinţe din fragmente sau bucăţi. Ea nu asamblează. Metoda ei este geneza. Fiinţele nu se realizează prin asamblare, ci prin geneză. Ea se naşte cu toate facultăţile vitale înscrise în codul ei genetic.

Schopenhauer vorbeşte despre primatul voinţei („Voinţa în natură” (Über den Willen in der Natur). N-am prea înţeles eu cum intervine în mod concret voinţa în natură, cum aş putea pune mâna pe ea, dar dacă recitesc scrierile lui, înlocuind cuvântul „voinţă” cu „memorie”, înclin să fiu de acord cu el. Din filosof, devine fizician. Fizicianul nu poate fi optimist sau pesimist – aşa cum l-au caracterizat pe Schopenhauer cei care i-am analizat biografia, fără să-i înţeleagă opera – deci îl putem lua în seamă în mod obiectiv.

Da, „Speicher in der Natur” – „Memoria naturii” - ar trebui să fie titlul unui gânditor al zilelor noastre.

 

 

Ironia sorţii

În avântul propagandistic din timpul ocupaţiei sovietice, numele multor străzi din Braşov au fost schimbate. Bineînţeles că Marx,  Engels, Lenin nu puteau să lipsească. Braşovul însuşi a fost rebotezat „Stalin”. Se spune că Sibiul ar fi trebuit să aibă această onoare, dar exista deja salamul de Sibiu, cu renume internaţional, căruia nu i se putea spune „salam de Stalin”.

Ironia sorţii a făcut ca străzile Karl Marx şi Friedrich Engels să se intersecteze la „Ceasu’ rău”,  loc poreclit astfel din vechime de către localnici, datorită unui ceas public nu prea bun şi, mai ales, a restaurantului din spatele ceasului, unde cei care uitau noţiunea timpului, dădeau vina pe „ceasul rău”, vinovat că avuseseră imprudenţa să intre într-un local cu asemenea reputaţie. Atât ceasul, cât şi restaurantul există şi azi.

Au trecut mulţi ani până când cineva din conducerea oraşului să afle gafa şi să hotărască schimbarea denumirii străzii F. Engels. A rămas K. Marx, paralelă cu V.I.Lenin, semn că ideile celor doi se întâlneau doar la infinit, nu şi la Braşov.

Erori mai sunt şi azi, poate mai puţin amuzante. În Bucureşti, bulevardul „Şoseaua viilor” se termină la cimitirul „Belu”. Probabil că pe acolo se cultiva cândva viţa de vie. Viaţa viei s-a stins între timp.

 

 

Îl admiram

Doream să aflu freamătul lui interior, pe care mi-l imaginam asemenea foşnetului frunzelor unui mare stejar, în adierea vântului. Vântul puteam fi noi, tinerii, cu ideile noastre năstruşnice. Am început să-l înţeleg după ce şi-a pierdut o parte din frunziş. Structura lui era cât se poate de comună, chiar cu prea multe defecţiuni, pe care frunzişul le ascundea.

Şi totuşi, ceea ce vedeam era tocmai trunchiul care producea frunzişul.

 

 

Ca o liră

Cu şirurile de vapoare ce se văd la orizont, aşteptând intrarea în port, golful seamănă cu o liră antică, pe care, deşi cam lent, se mişcă degetele celei ce cântă. Cu puţină imaginaţie, pot auzi chiar şi melodia. Poate că nu este tocmai aceeaşi; cu siguranţă nu e. E ceva pe înţelesul meu, aşa cum îmi imaginez eu că ar fi putut suna instrumentul mângâiat de o fiinţă diafană.

Ştiu că, în realitate, lucrurile sunt diferite, dar mie îmi place să mi le imaginez altfel. Distanţa este cea care îmi permite să văd altceva decât realitatea.

 

 

 

 

Între infinitul mare şi infinitul mic

Dacă privim materia în profunzime, constatăm că orice substanţă este formată din atomi, că aceştia sunt formaţi din particule mai mici, care se rotesc unele în jurul altora, şi care particule sunt formate din altele şi mai mici şi aşa mai departe. Doamne fereşte să le abaţi din traiectoria lor, că iese o bombă de toată frumuseţea.

Dacă privim printr-un telescop, vedem planete, sori, stele, nebuloase etc. Deci tot nişte corpuri, dar mai mari, ce se rotesc unele în jurul altora. Încă n-am reuşit să le modificăm traiectoriile, dar nu lipseşte mult.

Ciudată asemănare între infinitul mic şi infinitul mare. Iar între ele o lume, a noastră, plină de viaţă, mistere, pasiuni şi întrebări.

Calculatoarele sunt cele mai simple lucruri din lume; ele lucrează cu biţi, adică cu particule capabile să răspundă la cele mai simple întrebări, cele la care răspunsul nu poate fi decât da sau nu.  Complexitatea constă în organizare, în agregarea elementelor pe nivele din ce în ce mai înalte. Da, lumea noastră este compusa din elemente foarte puternic organizate. Poate că fiecare dintre noi suntem un fel de Dumnezeu pentru organele noastre interne, care se întreabă ce mesaj am vrut să le transmitem, când am băut un pahar de lapte sau de alcool. Sau poate că nu se întreabă . . .

 

 

 

 

Între ţărână şi univers

Atunci când vorbim despre ideea reîntoarcerii omului în universul veşnic şi imuabil, caracteristic religiilor orientale, avem în vedere un univers infinit. Aşa este el gândit astăzi de către noi, europenii. Omul căzut din acest univers va reveni acolo, după un număr de reîncarnări, prin care se va purifica. Este necesară deci o purificare, ceea ce înseamnă că devenise impur, motiv pentru care a fost expulzat, „a căzut” din univers, aşa cum se spune.

Iată deci că ideea păcatului original nu este nouă.

În Biblia noastră, scrie că Dumnezeu l-a făcut pe om din „ţărâna pământului”. Pe de altă parte, noi ştim bine că, după moarte, el revine în pământ, deci tot o reîntoarcere.

Diferenţa dintre cele două concepţii este dată de termenul „căzut”, folosit pentru varianta orientală. S-ar putea să fie vorba doar de o problemă de interpretare sau chiar de traducere, dar poate şi una de concepţie. În varianta biblică se avansează ideea creaţiei (există un început şi – firesc – va exista şi un sfârşit), în timp ce varianta orientală este mai naturalistă. Totul este veşnic.

 

 

Vor adopta grecii Islamismul?

Afirmaţia pare mai mult decât surprinzătoare. Cum este posibil ca cel mai credincios popor creştin să îmbrăţişeze o religie împotriva căreia a luptat de secole? N-a luptat împotriva religiei, ci împotriva unor popoare care aveau acea religie. Iar acum, dacă relaţia dintre popoare se schimbă, ce mai contează religia.

Până nu demult, când grecilor le mergea rău, Europa i-a salvat şi le-a oferit o prosperitate la care nici nu visau. Ar trebui să-i fie recunoscătoare. Ei bine, „recunoştinţa e povară grea”. Acum, grecii consideră că Uniunea Europeană este duşmanul lor. A grecilor inculţi, bineînţeles, nu şi a celor cât de cât cultivaţi.

Ştim că o ţară mică nu poate trăi fără prieteni. Dacă Europa nu mai este prietenul Greciei (o greşeală, evident), actualii guvernanţi au sperat în ajutorul Rusiei şi, poate, chiar al Chinei, dar guvernele acestor ţări sunt destul inteligente şi îşi dau seama că prietenia dorită de greci ar fi doar o gaură neagră în bugetele lor.

Islamul însă nu este o ţară, ci o religie. De dragul expansiunii, imamii vor aprecia ca oportun prilejul de a-i „ajuta” pe greci şi vor găsi şi resursele necesare. Rămâne doar ca grecii să accepte. Şi de ce n-ar face-o?

Credinţa creştină? Să nu uităm ca tot ei sunt cei care au abandonat Mitologia în favoarea Creştinismului, şi nu oricum, ci foarte repede şi cu multă convingere.

Pare surprinzător că recomandarea „crede şi nu cerceta” a fost preferată vechii credinţe, în care – dimpotrivă – mitul era nu doar discutabil, ci folosit ca suport, ca „material didactic”, pentru analize, dezbateri, comparaţii cu evenimente reale, în vederea aflării celor mai potrivite soluţii. „Mit” înseamnă poveste şi nu spune nimeni că ar trebui interpretat ca un fapt real, sau ca o doctrină. Mitologia elină era filosofia unor oameni inteligenţi, dispuşi să discute, să caute adevărul.

Primii mari filosofi au fost greci. Cei care au inventat teatrul, ca mijloc de analize filosofice, şi-au pierdut „uzul raţiunii”? Nu, ei au plecat la Roma, fie şi ca sclavi, unde îi învăţau carte pe copiii romanilor avuţi şi chiar filosofie, pe cei dispuşi să-i asculte. Nu neapărat pentru că au ales astfel, ci şi pentru că au fost obligaţi s-o facă. Fapt este că, în teritoriul de azi a Greciei, poporul a rămas fără lideri şi, cum erau deja sub ocupaţie romană, noua religie era tocmai ceea ce oamenii sărmani îşi doreau ca suport psihologic.

Versatilitatea este una dintre principalele caracteristici ale grecilor, iar - dacă până acum au rămas ortodocşi – explicaţia nu se află în consecvenţă, ci în faptul că peste 2000 de ani au trăit sub ocupaţie. Bine, bine, vor zice unii, şi Imperiul Bizantin, n-a fost unul grecesc? Eroare! Termenul „Imperiul Bizantin” a fost inventat în 1557 de către istoricul german Hieronymus Wolf, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului,. Numele original al imperiului era Imperium Romanorum, pe româneşte, Imperiul Roman. În timp, pe măsură ce se degrada, el devenea din ce în ce mai puţin roman şi mai mult grec, astfel încât cei din Occident începuseră să-l poreclească în derâdere „grecesc”. Marea Schismă de la 1054 n-a fost una doar religioasă, ci în primul rând una politică, generată de decalajul economic şi dispreţul pentru influenţa orientală tot mai accentuată a Bizanţului ş neasimilarea noilor valori occidentale. Cruciadele au pus capăt definitiv fostului Imperiu Roman de Răsărit, rămăşiţele lui până la căderea Constantinopolului fiind departe de imaginea unui imperiu. Pe scurt, grecii au primit gratuit un imperiu, pe care însă l-au distrus cât au putut de repede.

Odată cu eliberarea de sub turci, au devenit brusc aroganţi şi xenofobi. Se declară iubitori de libertate, dar nu ştiu să trăiască în libertate, adică pe picioarele lor, prin cunoaşterea şi respectarea mecanismelor internaţionale de funcţionare a comunităţii naţiunilor. Au devenit xenofobi încă din perioada formării statului, în dauna propriilor lor interese. Prin Legea din 3-4 februarie 1884, spre exemplu, deci la puţin timp de la eliberare, noua guvernare grecească au exclus participarea în administraţie a celor care nu erau născuţi în teritoriul existent în acel moment al proaspăt înfiinţatului Regat al Greciei. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic faţă de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituţii de cultură. Şi-au ucis chiar şi primul preşedinte de după dobândirea independenţei, pe Kapodistria, un intelectual format în străinătate. Cât despre intelectualii din Istambul şi împrejurimi, aceştia au fost acuzaţi de colaboraţionism cu foştii asupritori, astfel că au fugit în apus, Grecia fiindu-le ostilă. Insuficienta culturală în deciziile politice se simte şi azi în procesul de guvernare a ţării.

Astăzi, emit pretenţii democratice, dar confundă democraţia cu anarhia. Imensele ajutoare, primite în mod repetat din occident, nu le-au folosit în investiţii, ci le-au distribuit populaţiei, pentru a le câştiga voturile. Persoane fără nici o pregătire intelectuală au primit bani, cu care nu ştiau ce să facă în cătunul în care se născuseră. S-au mutat în capitală, unde şi-au cumpărat case şi maşini. În prezent, două treimi din populaţia Greciei locuieşte în Atena, unde – bineînţeles - nu pot avea cu toţii de lucru.

Acum, ura le întunecă minţile. Actualul guvern nu şi-a îndeplinit nici unul dintre obiectivele programului  electoral. Şi nu pentru că nu a putut, ci pentru că nici nu a încercat. În afara unor obiective dificile, au existat altele, care nu ridicau nici o problemă. Nu a existat însă nici cea mai mică intenţie de a le lua în seamă. Însăşi asocierea unui partid de extremă stângă cu unul de extremă dreaptă, doar pentru a intra la guvernare, dovedeşte lipsa oricărei doctrine politice reale. Beneficiile oferite de deţinerea puterii politice sunt singurele obiective al acestor indivizi. Cu toate acestea, la referendumul recent, majoritatea oamenilor a votat în favoarea lor. Ignoranţa are cote neaşteptat de înalte, iar dovadă este uşurinţa cu care populaţia poate fi manipulată. Obiectivul referendumului era rămânerea sau ieşirea din zona euro. Sondajele arătau un scor categoric în favoarea rămânerii. Întrebarea a fost însă pusă în mod perfid, sub forma acceptării sau respingerii condiţiilor restrictive impuse de finanţele europene, pentru acordarea unui nou împrumut, deoarece Grecia nu şi-a respectat vechile angajamente. Funcţionarea acestor mecanisme rudimentare de manipulare, dovedeşte un nivel extrem de scăzut de înţelegere din partea populaţiei, lipsa celei mai elementare culturi economice, o gândire fixată pe ură faţă de cei mai înzestraţi, dorinţe fără limite, neasumarea oricărei obligaţii.

Anul 2015 părea să fie pentru greci momentul adevărului. Problemele interne ale Uniunii Europene au amânat decizia, ceea ce va adânci căderea grecilor. Să nu-i confundăm pe greci cu Grecia.

Vor învăţa grecii, pentru prima dată în istoria lor, să administreze cum se cuvine un stat în adevăratul sens al cuvântului, sau vor trece la Islamism? Nu cred că au capacitatea necesară să inventeze o altă religie.

 

 

Istoria civilizaţiei?

S-au scris cărţi cu acest titlu, iar autorii lor sunt oameni de cultură cotaţi la cel mai înalt nivel. Există însă o civilizaţie? Una singură? Care? Pentru acest cuvânt, dicţionarele moderne dau definiţii suficient de vagi, dar într-un Larousse mai vechi am găsit una, în care nivelul de dezvoltare tehnologică era criteriul de apreciere a gradului de civilizaţie al oricărei societăţi. Evident, era produsul aroganţei franceze – în topul ţărilor dezvoltate la vremea aceea – motiv pentru care ei înşişi nu ar mai accepta acest criteriu azi, când mai multe ţări au depăşit Franţa. Astăzi, acceptăm expresii de tipul civilizaţie egipteană, malgaşă, japoneză, rurală, montană şi de multe alte feluri. Din acest motiv, nu poate exista o istorie a civilizaţiei, decât cel mult la plural, o istorie a civilizaţiilor, care însă nu ar fi o istorie, ci doar o trecere în revistă a câtorva evenimente din sânul acestor entităţi, deoarece nu există o dezvoltare continuă a lor, o trecere dintr-una într-alta, ca etape ale aceleaşi evoluţii.

Am putea vorbi despre o istorie a puterii politice. Asta DA! Ar fi însă cu totul altceva. Şi poate că nici n-ar fi rău ca cineva s-o scrie. Despre principiile politicii a scris Niccolň Machiavelli, în „Principele”. În ciuda detractorilor săi, speriaţi că cineva le-a devoalat secretele, cartea este una serioasă, dar e mult de-atunci, şi ea nu este o istorie.

Revenind însă la civilizaţie, mai bine definit este termenul „civilizat”. El ne spune că o persoană merită această caracteristică, dacă prin comportamentul său se încadrează în normele societăţii în care se află. Exemplu contrar, care îmi vine în minte în acest moment, este cel al celor ce îi deranjează sonor pe cei din jur. Gradul lor civism nu este proporţional cu tehnica electronică folosită, ci dimpotrivă. Ei sunt pur şi simplu necivilizaţi pentru zgomotul pe care îl produc.

Revenind de unde am plecat, cred că termenul „civilizaţie” ar trebui definit chiar prin această prismă: putem considera o societate ca fiind civilizată, dacă în interiorul ei există un sistem coerent de norme, de cutume, pe care membrii ei le respectă. Consider, spre exemplu, că satul tradiţional românesc era mai civilizat decât multe aşezări urbane de azi, unde multe persoane îşi permit să facă ce vor, într-un total dispreţ faţă de concitadinii lor.

 

 

Sculptură vs. pictură

Oricât de viu colorate ar fi tablourile, viaţa este redată mai bine în sculptură. Marmura, deşi rece şi albă, prinde mai bine mişcarea.

 

 

Timpul şi arta

Uneori, timpul ridică arta mai sus decât au făcut-o autorii ei.

Sculpturile grecilor din antichitate erau colorate. Timpul a şters această eroare. În Atena, în apropiere de Acropole, se află rămăşiţele unei mânăstiri: doar o poartă, cu stâlpii de susţinere, peste care creşte puţină vegetaţie. Întreaga construcţie nu avea probabil nici o valoare artistică şi cu  atât mai mult zidul de împrejmuire, din care făcea parte poarta. Nu ştiu prin ce minune s-a păstrat, dar azi toţi turiştii o admiră şi se întreabă ce reprezintă. În peisaj, apare ca o curiozitate. Am scris despre această poartă într-o carte, dar acum nu-mi amintesc în care şi nu am chef să caut, fiindcă mi-am adus aminte de altă lucrare îmbunătăţită de timp. Poate că cea mai evidentă: Victoria din Samotrake. Nu are nici cap nici mâini. Mi-e greu să cred că, dacă le-ar avea, mi-ar fi plăcut mai mult. Abia fără ele devine impresionantă, monumentală. La fel şi Venus din Mile.

 

 

Nostalgii

Într-o scurtă „vizită de lucru” prin România în urmă cu ceva timp, am întâlnit o cunoştinţă din vremuri de demult. Locuieşte în acelaşi cartier cu noi din Braşov. Era de fapt o fostă pacientă a soţiei mele, care avusese unele probleme de sănătate specific feminine. Nu-mi amintesc ce anume şi poate că nici nu am ştiut, fiindcă nu mă interesează subiectul şi nici nu ar fi în concordanţă cu deontologia medicală. De altfel, ea m-a recunoscut prima.

Iniţial, i se citea pe faţă bucuria revederii, probabil că nu atât a mea – eram singur – cât ideea legăturii cu soţia mea. A durat puţin. După ce privirea ei a coborât către sticla de lapte, pe care tocmai o cumpărasem, s-a întristat brusc. La exprimarea nedumeririi mele, mi-a răspuns că nu are nici o problemă, chiar a menţionat că sănătatea de care se bucură la bătrâneţe o datorează soţiei mele, că altfel ar fi decedat demult, dar  . . .  şi încet-încet a început să-şi descarce nemulţumirile faţă de schimbările politice de după 1989. Printre ele, faptul că nu mai existau cozi, la care să se aşeze cu plăcere, fiindcă „acolo avea ocazia să întâlnească oameni, să mai schimbe o vorbă” etc. Întâlnea chiar persoane importante: profesori, ingineri, oameni educaţi. Acum, aceleaşi persoane sunt grăbite şi, când o întâlnesc, parcă ar vrea să scape de ea”. Am înţeles-o imediat. Cauza era sticla mea cu lapte, pe care o cumpărasem fără să stau la coadă, la o oră când ar fi fost imposibil s-o fac pe atunci. Îmi amintesc bine asemenea scene. Cum nu aveam copii, nu eram obligat să procur lapte, aşa că renunţasem la el. Vedeam însă, de la fereastra apartamentului nostru de la etajul trei, cozile ce se formau seara încă de la ora 11-12, pentru laptele ce se aducea în cantităţi mici la 6 dimineaţa. După câteva minute se epuiza şi nu exista nici o posibilitate de a-l cumpăra mai târziu. Aşa se întâmpla în Braşov. Îmi amintesc că la Cluj, unde am mers în câteva delegaţii, organizarea era cu mult mai bună.

Nu cred că ea stătea la coadă la lapte, fiindcă cei din categoria ei se descurcau mai bine în astfel de probleme, dar – cum singură spunea – se aşeza la rând în timpul zilei pentru conversaţie. Cât despre intelectuali, obiceiul românilor de a face haz de necaz a produs şi o replică a pensionarilor. La clasicele întrebări: „Ce mai faci?”, „Cu ce te mai ocupi?”, răspunsul era „Acum sunt procuror”, ceea ce, bineînţeles,  stârnea nedumerirea interlocutorilor, cel în cauză având alte studii decât cele de drept. Venea însă imediat explicaţia: „Acum procur lapte, carne, pâine etc.” Într-adevăr, pentru familiile cu copii mici, bunicii-pensionari erau cei care puteau sta la cvasi-permanentele cozi, mai ales la cele din timpul nopţii. Părinţii trebuiau să meargă la serviciu.

Deşi nu eram grăbit, m-am despărţit de cunoştinţa mea fără să-i pot schimba modul de interpretare a faptelor. Mi-am amintit însă de o consemnare a unui demnitar, scrisă înainte de al Doilea Război Mondial. Am uitat cui aparţine şi reproduc textul aproximativ. Era vorba despre o discuţie cu un ţăran:

- Spune bade, care guvernare ţi s-a părut mai bună: a lui X-ulescu sau a lui Y-ulescu?

- Apăi a lui X-ulescu, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare şi n-am cules mai nimic.

Omul simplu are criteriile lui de judecată.

 

 

Ideograme

Scrierile egiptenilor din mileniul 4 î.Ch. erau destinate zeilor. Pentru comunicarea între oameni exista deja vorbirea. Pentru a se adresa zeilor, trebuia găsită altă metodă. Aşa au apărut simbolurile, scrierea ideografică. În epoca modernă, mesajele lansate în Cosmos către eventualii găsitori extratereştri au fost tot simboluri. Nu m-ar mira ca ideea să revină, mai ales în condiţiile globalizării tot mai accentuate şi a utilizării echipamentelor electronice. Multitudinea limbajelor de azi este deja un impediment. Simboluri unanim recunoscute, independente de limbaj, ar fi incomparabil mai avantajoase.

 

 

Ce este un intelectual?

În trecut, era considerat intelectual orice persoană cu studii superioare. Există şi azi tendinţa de a păstra acelaşi criteriu, deşi ea nu mai este corectă, mai ales de când sovieticii ne-au eliberat de cultură. Eroarea provine din faptul că nu cunoştinţele de specialitate transformă un tânăr oarecare într-un intelectual, ci preocuparea pentru cultură. Înainte de 1945, cei ce urmau studii superioare erau tineri cât de cât educaţi, cu preocupări culturale, deci deja intelectuali. Cunoştinţele de specialitate, inclusiv cele strict literare, nu formează intelectuali, ci specialişti într-un domeniu oarecare. Am cunoscut muncitori mai culţi decât unele persoane ce se pretind oameni de cultură, doar fiindcă lucrează într-o instituţie pendinte de Ministerul Culturii.

 

 

Masa Tăcerii

„Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”. În decursul timpului, complexul de la Târgul Jiu a primit mai multe denumiri şi interpretări. Nu-mi propun să le comentez şi cred că opera lui Brâncuşi nu numai că merită, ci ar trebui analizată şi reanalizată mereu, fiindcă nu vom fi niciodată siguri că l-am înţeles pe deplin. Prin asta nu facem decât să confirmăm ca acesta este rolul artei – să ne facă să gândim - şi că Brâncuşi este unul dintre marii ei creatori.

Am ajuns la „Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci din datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur şi cavalerii lui nu sunt doar un rapel la trecut, pentru că ele însele fac acest lucru, invocând origini imemoriale, sau simboluri cu ar fi căutarea sfântului Graal.

Am fi poate tentaţi să ne aşezăm şi noi la masa lui Brâncuşi, dar n-o facem. Simţim că ar fi o impietate. De ce? Pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest fel nu prea se regăseşte în firea românilor. Şi totuşi, despre respect este vorba, dar despre respectul pentru Brâncuşi, românul nostru. Şi de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alţii? Pentru barba lui albă? Nu, barbă au şi alţii. La el regăsim sufletele noastre înălţate la nivelul artei. El a reuşit să păstreze în opera lui rădăcinile folclorului românesc, făcând însă artă, cu care a cucerit întreaga lume. A ştiut, ce-i drept, să facă un simbol şi din el însuşi, simbol în care barba albă are şi ea un rol.

Deşi piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mişcare în timp. Doar scaunele au această formă. Masa nu. Să fie o întâmplare? Brâncuşi n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se aşează la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veşnicia, motiv pentru care ea are o formă simplă, robustă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la întreţinerea universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu este absolut veşnic, imuabil. Totul este devenire. Chiar şi stagnarea se menţine prin întreţinere. Şezătorii pe scaunele-clepsidre sunt trecători, dar ei sunt cei care întreţin lumea, aşa cum este ea. Noi nu îndrăznim să ne aşezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol şi ne simţim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne macină pe noi, lucrători umili sau mai puţin umili, pentru ca veşnicia să nu se stingă.

Ca să te poţi aşeza la Masa Tăcerii – fie şi doar cu gândul - trebuie mai întâi să treci prin Poarta Sărutului, să primeşti sărutul de piatră. Şi după ce ţi s-a scurs timpul din clepsidră, îţi poţi afla rostul în Coloana Infinitului, ca un infinit mic, într-un şir de mici clepsidre fără sfârşit.

 

 

Deformarea limbii

Cele mai multe şi mai grave deformări ale limbii nu vin de la ignoranţi, ci de la semidocţii cocoţaţii în posturi necuvenite.

 

 

Medici

În majoritatea cazurilor, în funcţie de specialitatea şi cunoştinţelor lor, medicii vor depista bolile la care se pricep ei cel mai bine şi nu suferinţele majore ale pacienţilor, ajunşi la ei în mod întâmplător.

 

 

Credinţe orientale

Am presupus întotdeauna că există o filosofie mai adâncă a religiilor orientale, decât cea care ni se transmite nouă prin scriitorii europeni creştini. Tot ce am citit până acum au fost poveşti asemănătoare cu ale noastre, dar cu alte divinităţi. Doctrinele religioase - oricare ar fi ele - conţin o filosofie de viaţă. Ritualurile, poveştile şi tradiţiile sunt doar mijloacele prin care filosofia respectivă este transmisă oamenilor. Presupun de aceea că noi, creştinii, nu ne-am însuşit esenţa religiilor orientale, nu am înţeles filosofia lor intrinsecă. Plecăm de la ideea că religia noastră este mai nouă, deci superioară, şi le tratăm cu superficialitate pe cele vechi. Pe de altă parte însă, tocmai vechimea celorlalte, rezistenţa lor în timp, ar trebui să ne îndemne să le acordăm mai multă atenţie.

O primă observaţie este faptul că panteonul zeităţilor indiene este dominat de trinitatea zeilor superiori:

-           Brahma – creator

-           Siva – distrugător

-           Vishnu – cel care restabileşte armonia, protector al Universului.

 

Simultaneitatea existenţei celor trei asigură eternitatea universului prin re-creare continuă. Grecii – deşi consideraţi părinţi ai filosofiei europene – în mitologia lor au făcut mai multă literatură. Monoteismul cu care ne mândrim noi nu mi se pare deloc un progres, ci dimpotrivă. Iudaismul a furnizat „poporului ales” o ideologie naţionalistă. Europenii au generalizat naţionalismul la nivel mondial Acum constatăm că şi religia noastră se clatină.

De la Nietzsche ştim că „Budismul nu făgăduieşte, ci îndeplineşte”, în timp ce „Creştinismul pretinde totul, dar nu îndeplineşte nimic”. (Antichristul) Şi tot el ne atrage atenţia că „… n-a fost decât un singur creştin, şi acela a murit pe cruce”.  (ibidem) Dacă ne gândim la evoluţia bisericilor creştine şi a prelaţilor ei, avem destule motive să-i dăm dreptate.

 

 

Monarhie

Toate mitologiile prezintă organizarea socială a timpului lor ca fiind una de tip monarhic. Aceasta a fost deci evoluţia naturală. De ce credem noi, cei de azi, că suntem mai deştepţi decât natura?

 

 

Trecutul

Lumina ce vine din trecut îţi luminează calea, viitorul. Lumina ce-ţi vine din faţă doar de orbeşte.

 

 

Tăcerea

O glumă: doi bărbaţi, după ce au băut fără să-şi vorbească, se despart, spunându-şi: „Ceea ce am vorbit rămâne între noi”.

Gluma poate avea haz doar între cei ce nu cunosc semnificaţia tăcerii. Bărbaţii pot petrece câteva minute bune în tăcere, chiar fără să fi băut nimic şi mai ales atunci. Există posibilitatea că, înainte această tăcere, să fi discutat un subiect, sau să fi participat la o scenă, ce nu mai avea nevoie să fie comentată, deoarece participanţii îşi cunosc opiniile. Tăcerea nu este lipsită de semnificaţie. Dimpotrivă, ea arată că cei doi îşi păstrează opiniile – comune sau diferite – şi că orice comentariu suplimentar ar fi inutil în acele momente. Mai important decât orice paradă de cuvinte este ideea că relaţiile dintre ei rămân neschimbate.

 

 

 

Dialog fictiv în prima zi de după 1001 de nopţi

 

-           Fiule, soarta îţi oferă ţie şansa de a ajunge la cele mai înalte curţi, chiar la cea a împăratului. Poţi deveni unul dintre cei mai importanţi slujbaşi ai Înălţimii Sale. Depinde doar de tine, de cât de abil vei fi. Eşti inteligent şi rangul familiei noastre îţi va deschide toate uşile necesare.

-           E tentant ceea ce-mi spui, tată, dar asta înseamnă că – oricât de sus aş ajunge – va trebui să stau cu capul plecat în faţa şefilor mei şi să-i tratez cu superioritate pe cei mai mici decât mine, să „dau din coate” pentru ca să mă ridic şi să-i „calc în picioare” pe cei ce-mi stau în cale. Mie mi-ar surâde mai mult poziţia unui om independent.

-           Asta înseamnă că toată lumea te va considera un ratat.

-           Poate că nu toată. Majoritatea, DA. Sper, totuşi, că vor fi câţiva, care să mă aprecieze. Pe mine, părerea lor mă interesează.

-           În mod sigur, nu ai şanse ca politician.

-           Nici nu ştii cât mă bucură vestea ce mi-ai dat-o.

 

 

 

Mitologie diversă

Japonezii au o variantă asemănătoare celei greceşti a lui Orfeu. Zeităţile primordiale s-au adunat pe Calea Lactee şi au decis să construiască o lume, care să-i slujească. Cum treaba era dificilă, au creat doi zei, pe Izanagi şi Izanami, cărora le-au trasat această sarcină. Izanagi era un bărbat bine făcut, în timp ce Izanami a fost concepută ca o femeie foarte frumoasă. După ce aceştia au creat mii de fiinţe umane, au zămislit şi câteva divinităţi mai mici, ultima fiind un zeu al focului. Din cauza temperaturii foarte mari a copilului, Izanami a murit. Asemenea lui Orfeu, Izanagi a coborât în lumea subpământeană a întunericului, acolo unde a ajuns soţia sa, cu intenţia de a o readuce în lumea luminii. Şi tot asemenea lui Orfeu, el nu a putut să-şi ţină promisiunea de a nu se uita la ea şi a ratat recuperarea.

Nu este singurul caz al legendelor similare, iar descoperirea nu-mi aparţine. Claude Lévi-Strauss şi-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că mitologia popoarelor - deşi de o mare varietate - se bazează pe un set limitat de legende, făcând din structuralism o noţiune înţeleasă şi acceptată chiar şi de către filosofii zilelor noastre. „Antropologie structurală” este una dintre lucrările sale fundamentale.

 Ceea ce nu a făcut el şi îmi place mie să subliniez este faptul că tocmai micile diferenţe dintre legende pot caracteriza popoarele cărora le aparţin.

Pentru amuzament, putem remarca, spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiţă a războiului, pe Sekmet, în timp ce grecii au preferat un bărbat, pe Ares. E drept că bărbaţii luptă în război, dar nu ei le generează.

Tot egiptenii au avut un zeu al adevărului. Ne mai fiind necesar, lumea modernă l-a abandonat. Se numea Thot, era al doilea ca importanţă după Ra şi răspundea de ştiinţe, arte, legi şi scrierile sacre. În mod evident, el nu ar fi avut ce căuta în religia Evului Mediu din Europa occidentală, marcată de Inchiziţie.

Legenda românească a meşterului Manole nu este nici ea unică. În versiunea chineză, împăratul i-a cerut meşterului Kouen-yu să construiască un clopot foarte mare, al cărui sunet să se audă de la foarte mare distanţă. Deşi meşterul a folosit cele mai bune metode, amestecând cuprul chiar şi cu aur şi argint, rezultatul nu a fost nici pe departe mulţumitor. Salvarea a venit de la fiica lui, care îl iubea foarte mult. Disperată că împăratul îl ameninţase cu moartea pe tatăl său, dacă acesta nu reuşeşte să execute comanda, ea a cerut sfatul unui astrolog. Soluţia acestuia a fost sacrificiul unei fecioare. Fără a ezita, fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tatăl ei încerca o nouă compoziţie, cu cuvintele „Fiindcă te iubesc, tată!” Personal, deşi nu-mi plac sacrificiile de nici un fel, apreciez totuşi că sacrificiul personal este un gest nobil, în timp ce sacrificarea altei persoane – oricât de iubită ar fi ea – rămâne o crimă.

Şi dacă tot am pornit de la mitologia japoneză, să mai amintim un detaliu despre aceiaşi Izanagi şi Izanami. Se spune că primii lor copii au fost doi monştri. Disperaţi, au cerut sfatul unor divinităţi cu ceva mai multă experienţă. Li s-a spus că ei au fost vinovaţi, deoarece Izanami a fost cea care i-a propus lui Izanagi să se căsătorească, deşi tradiţia cerea că băiatul s-o ceară pe ea în căsătorie. Ruşinaţi, s-au retras pe insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon. Mai timid, lui Izanagi i-a trebuit ceva timp, până când şi-a luat inima în dinţi şi să-i ceară mâna lui Izanami, dar în cele din urmă a făcut-o. Rezultatul a fost patru mii de copii frumoşi şi sănătoşi.

Acum. mă întreb eu, nu fără îngrijorare, unde va ajunge societatea modernă, azi fiind la modă ca fetele să curteze băieţii.

 

Bicigaş

Vechea denumire de „bicigaş” (de la bici) a devenit în „vizitiu”, deoarece doamnele din secolele trecute mergeau în vizite cu droşca sau trăsura. (Boierii mergeau călare.)

Odată cu apariţia automobilelor, a apărut termenul „şofer” - prea franţuzit pentru urechile proletare – transformat în „conducător auto”. Este locul în care li s-a permis bărbaţilor să conducă ceva. Auto-conducător ar fi prea mult în lumea reală.

 

Biserica din Sărindar

Se spune că, la dărâmarea bisericii din Sărindar, în 1986, au venit bătrâni să roage să li se dea o cărămidă, s-o ducă acasă, drept amintire şi pavăză împotriva relelor (sursa: Gheorghe Cruţescu, Podul Mogoşoaiei, editura Meridiane1987, pagina 170).

Denumirea „Sărindar” vine probabil din grecescul „Saranda” (patruzeci), de la hramul „Celor 40 de mucenici”.

A fost construită de Matei Basarab, la 1640, pe locul bisericii „Coconilor”, mai veche. Pe locul ei s-a construit „Cercul Armatei” rebotezat „Casa Centrală a Armatei”. (Intrarea liberă, ieşirea prin Sărindar, azi Matei Millo).

 

 

Apelativul „doamnă”

Era o noutate mai puţin acceptată în secolul 19. Se povestea că, într-o zi, Ionescu blănarul, care locuia în fundul curţii, zărind pe cucoana Istiotina, îşi scoase frumos pălăria şi îi spuse: „Vă salut, Doamnă”. – „Cu mine să fii cuviincios, să-mi spui sărut mâna, cucoană”, îi răspunse boieroaica. (Gheorghe Cruţescu, Podul Mogoşoaiei, editura Meridiane1987, pagina 250).

 

 

Dar unde-i neaua de mai an?

Aflăm din cronici că, în iarna 1438, lupii înfometaţi au năvălit în Paris. Înseamnă că ninsese foarte mult şi ei nu-şi mai găseau hrana în locurile obişnuite. François Villon avea şapte ani şi toate motivele să se bucure.

După o viaţă de vagabondaj, finalizată la ocna din Mehun, unde a fost torturat, se relaxează în casa mamei sale, graţie amnistiei oferită de regele Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării. (Încoronarea regelui. Villon n-a purtat coroană, dar i-o punem noi, astăzi. Din nefericire, nu putem amnistia pe nimeni cu această ocazie.) Acolo şi atunci, în 1461, nostalgic, îşi aminteşte de plăcerile oferite de „doamnele din alte vremuri”, dar şi de copilărie: „Mais ou sont les neiges d’antan?”.

Eu mi-am amintit de zăpadă la sfârşitul anului trecut, când am fost la Braşov pentru un tratament medical de câteva săptămâni. La început, am fost îngrijorat, fiindcă mă întrebam „cum voi suporta vicisitudinile iernii?”, de care mă dezobişnuisem. Temerile mele nu au fost justificate, şi începusem să-mi doresc o iarnă adevărată. A fost neobişnuit de cald, dar cu ceaţă în fiecare zi. Nici vorbă de admirat frumuseţea peisajului; munţii erau invizibili. Când pe un prieten l-am întrebat la telefon care este situaţia în cartierul lui, mi-a răspuns că ceaţa este atât de densă încât nu vede ce bea.

La munte era senin, dar, în depresiuni, o mare lăptoasă acoperea toate văile. Solul era ud, deşi nu ploua. Doar noaptea, uneori, se lumina. Da, sună ciudat: noaptea se luminează. Este posibil în oraş, unde există iluminatul public. Putem spune că, în afara oraşelor, se înseninează? Nu prea, dar am o explicaţie: am observat că, la Braşov şi prin alte locuri pe unde am umblat, soarele apune în aceeaşi zi în care răsare. Aici cred că este eroarea: luminează pe partea greşită.

Asta îmi aduce aminte de o glumă. Se spune că Iţic era un evreu atât de ghinionist încât lipsa lui de şansă devenise proverbială. Chiar şi soţia îl părăsise împreună cu cei doi copii, cărora le dorea un viitor mai acătării. Trăia din mila comunităţii, cu o simbrie cât să nu moară de foame, pentru un serviciu de care nu avea nimeni nevoie. A venit însă şi ziua în care chiar şi această ofertă i-a fost retrasă, deoarece se răspândise ideea că ghinionul lui este contagios. Distrus din punct de vedere psihic, mergea spre casă, fără să-şi ridice privirea de pe asfaltul umed. Nu ploua, dar era ceaţă şi destul de întuneric în seara aceea de iarnă, când soarele apune devreme. Pe asfalt, o pată deschisă la culoare i-a atras atenţia. Mai întâi i-a fost lehamite să se aplece să vadă mai bine ce-o fi. Adevărul este că nici nu obişnuia să meargă cu privirea în pământ. Se considera doar ghinionist, dar nu era şi pesimist. Spera întotdeauna că norocul se va întoarce într-o zi şi în favoarea lui. Acum însă, tocmai se gândise că, acasă, nu numai că nu-l aştepta nimeni, dar nici nu avea ce mânca. Ce-i drept, era şi neglijent din fire, iar acum prea se adunaseră toate ghinioanele pe capul lui. Magazinele erau deja închise, dar şi dacă l-ar fi aşteptat pe el, tot degeaba ar fi fost. Buzunarele lui erau goale, căci portofel nu mai avea demult, pentru că nu i-ar fi fost de nici un folos. Cum tot nu avea ce face, s-a aplecat. N-o mai făcuse niciodată. Acum însă, starea lui psihică era deosebită. Surpriza n-a întârziat; pata deschisă la culoare era o bancnotă de douăzeci de lei. Nu i se mai întâmplase până atunci să găsească nici măcar o monedă de un ban. O bancnotă şi încă de douăzeci de lei era ceva peste puterea lui de înţelegere, ne mai vorbind despre situaţia specială în care se află în seara aceea. Nici nu îndrăznea s-o ridice. S-a aplecat chiar de câteva ori, dar s-a ridicat din nou. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a ridicat bancnota.

Era prea târziu să-şi cumpere ceva de mâncare; cum spuneam, toate magazinele erau închise. Dar ce mai conta? Surpriza fusese atât de mare, încât îi trecuse şi foamea. Totuşi, cu timpul, trecând prin faţa vitrinelor luminate, reflexele fiziologice lucrau, astfel că începuse să regrete ora nepotrivită. Aproape de casă, are a doua surpriză: prin fereastra magazinului alimentar îl vede pe Ştrul. Nu erau prieteni. Dimpotrivă, încă de mici copii se certau aproape zilnic. Cu timpul, nu numai că nu se mai jucau împreună, dar distanţa dintre ei se mărea cu fiecare an, împreună cu dispreţul lui Ştrul faţă de el. Magazinul era închis, dar Ştrul, patron serios şi preocupat de prosperitatea afacerii lui, lucra încă la o masă încărcată cu hârtii. În mod normal, n-ar fi îndrăznit să-l tulbure, convins fiind că Ştrul nu i-ar fi acordat nici o atenţie, ba l-ar fi repezit ca pe ultimul golan. După găsirea bancnotei însă, starea de spirit a lui Iţic era însă una neobişnuită. Uşa era încuiată, dar a îndrăznit şi a ciocănit uşor în geam. Nu prea tare. Îşi încerca doar norocul. Inima îi bătea în piept, mai să-l spargă. Şi iarăşi surpriză! Nimeni nu şi-ar fi imaginat că Ştrul a ridicat capul peste hârtii şi, la vederea lui Iţic, faţa i s-a acoperit cu un zâmbet. A sărit imediat de pe scaun, cu braţele deschise s-a repezit la uşă s-o deschidă şi l-a întâmpinat cu cuvintele: „Cu ce-ţi pot fi de folos, dragă prietene?”. Fâstâcit la culme şi cu picioarele muiate, i-a răspuns că ar vrea doar un pachet de unt şi o pâine dintre cele mai mici. Sare îşi amintea că parcă mai avea prin casă, aşa că o felie de pâine cu unt era tot ce îşi dorea în seara aceea. Chiar îi plăcea pâinea cu unt şi puţină sare. Bineînţeles, Ştrul l-a servit cu amabilitate. – „Altceva, ce-ţi mai pot oferi, dragă Iţic? – Nimic, mulţumesc, seara nu obişnuiesc să mănânc prea mult.” Îi răspunse cu o voce, pe care nici el nu şi-o recunoştea.

Copleşit de surprize, se întreba dacă va mai fi în stare să urce scările la mansarda în care locuia. După primele trepte însă, parcă începea să prindă aripi. Fără să se mai dezbrace, a tăiat iute o felie de pâine şi a început s-o ungă. Mâinile îi tremurau de emoţie, aşa că nu e de mirare că a scăpat felia pe jos. Toată lumea ştie că, în asemenea cazuri, pâinea cade cu untul pe podea. Nu şi acum! Pâinea a căzut cu faţa unsă cu unt în sus. Asta era prea mult. Nu mai putea fi vorba despre o coincidenţă. „Aici este mâna lui Dumnezeu” – şi-a zis. Toată noaptea, Iţic a cugetat la şirul întâmplărilor neobişnuite, din ce în ce mai convins că la mijloc este o minune divină. A aşteptat cu nerăbdare dimineaţă, să meargă la rabin să-i mărturisească minunea. Surprins, rabinul a recunoscut că, într-adevăr, este ceva de-a dreptul ciudat ca tocmai lui să i se întâmple toate acestea. Nu ştie ce să-i răspundă, dar, din fericire, urmează să se întâlnească în aceeaşi zi cu bătrânii înţelepţi ai comunităţii şi se va sfătui cu ei. Să vină deci a doua zi să afle părerea lor. Cu greu a suportat Iţic următoarele 24 de ore, în aşteptarea verdictului. Nu numai că era pentru prima dată când faptele lui urmau să fie discutate de către cei mai deştepţi oameni, dar nimănui nu i se mai întâmplase aşa ceva până atunci. Era o dovadă clară că era un semn divin, ce trebuia înţeles, dar şi că el, Iţic, era alesul Domnului pentru această veste minunată. Când, în sfârşit, epuizat după două nopţi nedormite şi nemâncat de tot atâtea zile, fiindcă n-a mai îndrăznit să se mai atingă de pâinea şi untul cu pricina, când a ajuns în faţa rabinului aproape că nu mai era în stare să audă, deşi răspunsul a fost simplu: bătrânii au stabilit că doar el, Iţic, este de vină; a uns felia de pâine pe cealaltă parte.

François Villon n-a avut nici măcar această şansă şi nu ştim dacă el era conştient sau nu că va intra în istoria literaturii franceze. Concursul „Mort de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprčs de la fontaine), iniţiat de ducele Charles d’Orléans, pe care l-a câştigat fără probleme, i-a fost premonitoriu. Licenţiat la Universitatea din Paris, având cunoştinţe în sferele înalte ale societăţii, ar fi putut fi un personaj important în epocă. A renunţat la toate acestea, pentru o viaţă uşoară, mai exact uşuratică. Deşi poeţi erau mai puţini ca în România de azi, cei câţiva menestreli – care erau şi poeţi – se bucurau de o largă audienţă nu doar în spaţiul public, dar chiar şi la cele mai înalte curţi domneşti, ceea ce presupune că talentul lor era real. Prin ce se deosebea François Villon de ceilalţi? Evident, prin educaţie! Limba franceză uzuală era cea vulgară. Renaşterea era abia în faşă. Succesul lui postum a constat din îmbinarea celor două: talent şi educaţie. Intuia că poate deveni celebru? Puţin probabil. Şi-a risipit oportunităţile ca nimeni altul. Neşansa lui a fost însă şansa literaturii franceze.

Mare lucru şi zăpada asta . . . La noi e ceaţă. Va veni oare un timp când nostalgicii vor spune „Unde’s ceţurile de-altă dată?”. Παναγήα μου! Eu sper să nu se întâmple, dar …. God knows!

 

 

Egipt

Prosperitatea Egiptului antic este datorată calităţilor organizatorice ale primilor conducători. Dăinuirea ulterioară este aproape firească: la cea mai mică slăbire a autorităţii, datorată revoltelor sau a invaziilor străine, productivitatea scădea, lumea sărăcea, astfel că populaţia trebuia să recunoască necesitatea şi avantajele de a fi conduse.

Justificarea dăinuirii datorate vecinătăţii (deşert şi mare) este greşită. Egiptul a avut întotdeauna o armată puternică, semn că era necesară, că nu ducea lipsă de duşmani.

 

 

Idoli

Ca toţi adolescenţii, am avut şi eu idolii mei. Fiind un introvertit, nu mi-am afirmat preferinţele, astfel că nu am fost contrazis. Am făcut-o singur, mai târziu, fie că mi s-a oferit proba contrarie, fie că mi s-au dezvoltat mie criteriile de evaluare. Am învăţat astfel despre viaţă mai mult decât dacă m-ar fi condus alţii de mână.

 

 

Românii nu sunt patrioţi

Se spune – şi nu am motive să neg – că modelele noi de autoturisme DACIA sunt foarte bune. Ca dovadă, sunt căutate chiar şi în Europa occidentală. În plus, sunt şi relativ ieftine. Cu toate acestea, pe străzile Braşovului circulă maşini fabricate în alte ţări. Zilele trecute, aşteptând autobuzul într-o staţie de pe strada Lungă, am numărat în două reprize maşinile ce treceau prin faţa mea. Strada Lungă este una dintre cele mai circulate din oraş. În prima repriză, au trecut doar patru Dacii, dintre care două erau taxiuri, faţă de 50 de maşini fabricate în Europa occidentală, Japonia sau Coreea de Sud. În cea de a doua repriză, la acelaşi număr de maşini străine (cincizeci) au trecut cinci Dacii, din care trei taxiuri. Precizez că taxiurile în cauză aparţin firmelor şi nu cumpărătorilor individuali, a cetăţenilor. Rezultă că, în ambele cazuri, raportul este de 50 la 2.

 

 

 

În apărare parlamentarilor

Că activitatea parlamentarilor este penibilă nu mai trebuie demonstrat. Este mai mult decât evident. Şi totuşi, un semn de întrebare planează chiar şi în minţile celor mai aprigi acuzatori: ei sunt aleşii neamului, deci nu pot fi răii răilor, sau cel puţin nu păreau să fie – poate că nici nu erau – atunci când au fost aleşi. Ceva se întâmplă după aceea. Şi pentru că nu este vorba despre o persoană sau două, ci despre câteva sute, la mijloc nu poate fi decât o vrajă. O vrajă ce se află chiar în parlament. Ea, vraja, îi transformă pe bieţii oameni în ne-oameni, aşa precum a făcut-o Circe cu însoţitorii lui Ulise. Să nu uităm că vrăjitoarea a operat nu foarte departe de teritoriul de azi al României, aşa că avem toate motivele să bănuim că locul este în continuare bântuit. În mitologie, povestea este relatată foarte simplist. Analişti mai profunzi au arătat că vraja nu a fost atât de misterioasă pe cât pare; este suficient să creezi condiţii prielnice şi oamenii se transformă din ceea ce sunt, în ceea ce doreşti tu să fie. Ulise a reuşit să desfacă vraja, deşi el nu era vrăjitor. Probabil că a îndepărtat condiţiile create de Circe şi astfel şi-a recuperat oamenii. Noi nu avem un Ulise, dar am putea proceda ca el.

 

 

Învăţăm din greşeli

Platon a apărut pe scena filosofiei după eşecul democraţiei. Dar noi nu învăţăm nimic de la Platon, fiindcă era platonic.

 

 

Rousseau

Despre Marx nu mai are rost să vorbim. Poate că nici despre J.J. Rousseau, dar el a fost cel care a marcat în mai mare măsură spiritele oamenilor nemulţumiţi, doritori de altceva, ceva ce, în minţile lor limitate, ar fi trebuit să fie mai bun. De ce? De ce am crede că ceea ce a produs umanitatea până acum – bun sau rău – poate fi aruncat la gunoi, fiindcă tocmai s-a născut - după milioane de ani - un „deştept”, care a inventat o umanitate de tip nou. Rousseau credea că societatea s-a stricat datorită inegalităţilor sociale, imaginându-şi că, până atunci, omul ducea o viaţă paradisiacă. Îi scapă din vedere faptul că, în natură, lucrurile stau altfel. Iar omul este parte a naturii, unde orice celulă luptă pentru viaţă şi trăieşte pe seama mediului înconjurător. Ce-i drept, natura nu stă pe loc, iar omul este nu doar parte a ei, ci partea ei cea mai creativă. Totuşi – atenţie! – natura non facit saltus. Este ceea ce ne scapă adesea din vedere şi ne depăşim vocaţia.

Pentru a nu decade cu totul, trebuie să admitem că omul este cea mai bună realizare a lui Dumnezeu (sau a naturii, după preferinţe). Acesta este însă doar începutul. Pentru că fiecare om este unic, lucrarea se desăvârşeşte pe parcurs, de către fiecare persoană în parte. Suntem deci proprii noştri creatori, continuatori ai Creatorului suprem, dar numai pentru noi înşine, nu pentru toată specia umană. Ne auto-construim după un model dat, iar reuşita noastră constă în măsura în care am înţeles ce aveam de făcut şi în inteligenţa cu care ne folosim de libertăţile oferite. Abaterile de la modelul arhetipal reprezintă aportul nostru creativ, care însă poate fi folositor sau distructiv. Oricum, diferenţa dintre sacru şi secular este forţată. În fapt, ea nu există.

Zeul de află înăuntru. Socrate a spus-o clar. În ciuda faptului că, azi, toată lumea condamnă lipsa de înţelegere a judecătorilor filosofului pentru ceea ce el numea „Daimonul” său, preoţimea zilelor noastre este la fel de obtuză, ca dovadă că interesele rămân neschimbate.

Toate doctrinele religioase pleacă de la ipoteza unei revelaţii. (Din păcate, nu numai doctrinele religioase, ci chiar şi lucrări ştiinţifice cu pretenţii savante fac această greşeală.) Religia este o invenţie a omului, mai exact a  liderilor tribali, în scopul mobilizării semenilor pentru activităţi comune. Este falsă ideea că vreo credinţă a apărut din nevoia oamenilor de a-şi explica fenomenele naturii. Este aberaţia însuşită de propagandiştii marxism-leninismului. Nu a avut nimeni nevoie de asemenea explicaţii, aşa după cum nici un animal n-o face. Liderii sunt cei care speculează slăbiciunile oamenilor.

 

 

Mitologie

În istoria religiilor, mitologia elină ocupă un loc aparte, oarecum lateral, fiindcă ea nu este tocmai o religie. Desigur, la vremea ei, parte din mituri au servit ca suport pentru religia oficială. Ceea ce gândim noi astăzi ca fiind mitologia elină a fost însă ceva cu mult mai mult decât atât. A fost suport pentru dezbari morale, etice, chiar filosofice. Se pare că tocmai acesta i-au fost şi viciul: a fost mult prea mult pentru o religie. Poporul are nevoie de concepte mai simple, chiar foarte simple, pentru că tocmai acesta este rolul oricărei religii: să-l înveţe pe oameni să trăiască conform unor norme potrivite societăţii respective. Mitologia elină ieşise din rol, îşi depăşise atribuţiile.

Nu toate ideile ei au fost noi, Unele erau chiar foarte vechi. Spre exemplu, Prometeu îşi găseşte izvorul în Isis a egiptenilor, fiinţă ce l-a în înşelat pe zeul Ra şi astfel a devenit ea însăşi zeiţă. Pentru egipteni ideea era doar afirmată şi putem presupune că era subiect de dezbatere între savanţi, în timp ce la greci Prometeu a devenit literatură pentru tot poporul. Şi, într-adevăr, tot poporul era interesat de asemenea dezbateri. Avem ca probă dimensiunea uriaşă a teatrelor din antichitate, raportată la puţinătatea populaţiei din zona limitrofă.

 

 

Creştinismul este grecesc

„Creştinismul este în mai mare măsură elenic decât este evreu”, O spune Ernest Havet în „Le Christianisme et ses origines”, citat de Robert Wenlney în „Socrate şi Christos”. R.W.Mackay, în „The Rise and Progress of Christianity”, citat de acelaşi, scrie: „Adevărurilor deja rostite Creştinismul  nu le-a mai adăugat decât câteva elemente sau poate chiar nici unul, cu excepţia câtorva simboluri, care, deşi poate bine gândite în vederea acceptării populare, au mai mult rolul de a dezorienta decât de a instrui şi oferă o mai bună oportunitate pentru mistificarea preoţească.”

 

 

Sfinţenia frumuseţii

Grecii au elogiat „sfinţenia frumuseţii”, în timp ce preoţii de mai târziu au propovăduit „frumuseţea sfinţeniei”, doar că imaginaţia lor s-a mărginit la a zugravi grozăviile Iadului mai mult decât splendorile Raiului - aproape inexistente - în speranţa că, în imaginaţia oamenilor, Raiul (sau măcar lipsa Iadului) ar fi de preferat.

 

 

Membru al unei monarhii ereditare

Orice membru al familiei regale ştie că el se află acolo datorită apartenenţei la acea familie şi nu a meritelor sale personale. Ca atare, se simte obligat să onoreze moştenirea ereditară, să dovedească că este un demn urmaş al ei şi să-i asigure continuitatea.

 

 

Democraţie vs. fascism

S-a încetăţenit ideea că fascismul ar fi ceva opus democraţiei. Fals! El este un produs al democraţiei. Unul rebut, desigur, dar rezultat al ei. Hitler a fost ales prin alegeri libere şi s-a bucurat iniţial de un larg sprijin popular.

 

 

Răceala britanică

Se afirmă că englezii sunt reci, fără sentimente. Dar la evenimentele majore – vesele sau triste – se adună mii, uneori milioane de oameni. Funeraliile Dianei au fost urmărite de 32 milioane de oameni numai din Marea Britanie, rating depăşit doar de meciul de fotbal dintre Anglia şi R. F. Germania de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1966. La diverse jubilee, nunţi şi alte evenimente asemănătoare ale familie regale, oamenii ocupă locuri pe stradă cu două zile înainte, pentru ca să privească alaiul regal dintr-o poziţie favorabilă.

 

 

Monarhie ?

Orice persoană îşi doreşte să urce pe scara socială sau măcar să dovedească şi să-şi dovedească că „este cineva”.  Un monarh însă nu mai are unde să urce. El trebuie să aibă simţul datoriei – aproape dispărut în societatea modernă – şi să găsească satisfacţii în sentimentul că şi-a îndeplinit-o. Dar care este datoria lui? Continuitatea! Guvernele sunt efemere, politicienii sunt preocupaţi de propria lor ascensiune şi interese particulare de scurtă durată. Monarhul este singurul interesat de viitorul ţării, de dăinuirea ei şi a monarhiei ereditare al cărui membru este. Acesta este singurul lui obiectiv. Problema e că ar trebui să aibă şi mijloacele necesare, măcar pentru a atrage atenţia electoratului asupra modului în care evoluează ţara, a direcţiei către care se îndreaptă sub mâna politicienilor ajunşi la guvernare. Ce-i drept, asta ar putea s-o facă şi un preşedinte, fiindcă nici el nu mai are unde urca, dar istoria nu a înregistrat încă pe vreunul care s-o facă. Explicaţia e simplă: toţi au fost aleşi dintre politicieni şi …. „lupul nu-şi lasă năravul”.

Ferice de ţările care au avut inteligenţa să păstreze ideea de monarhie, moştenită peste veacuri, din vremea când oamenilor nu le intrase în cap democraţia!

Monarhia britanică rezistă prin voinţa poporului şi nu prin forţa armelor. Nu forţa, ci tocmai lipsa forţei face din ea, din monarhie, o expresie a democraţiei.

Deschiderea oficială a Parlamentului o face regele, acum regina. În consecinţă, toţi cei care nu au votat cu partidul ajuns la putere văd în ea un aliat al lor. Ea devine astfel un simbol al democraţiei. Iată paradoxul sistemului politic numit monarhie parlamentară.

În plus, guvernele sunt efemere, în timp ce monarhia reprezintă continuitatea. Ea reprezintă trecutul şi viitorul. Prin ea, poporul devine conştient de trecutul său, de istoria sa - de care probabil că este mândru şi se poate gândi la rolul pe care el însuşi îl poate avea în asigurarea viitorului ţării, dincolo de ciclurile electorale.

Prin tradiţie, în Marea Britanie, în fiecare vineri la ora 18.30, primul ministru merge în audienţă la rege/regină. Amândoi păstrează discreţia discuţiilor între patru ochi. El, ca prim ministru, nu se poate încrede în nici un politician. Regele sau regina n-ar avea însă de ce să-l păcălească. Nici unul din ei nu are motiv s-o facă, fiindcă nici unul nu poate urca mai sus decât este. Discuţia este deci sinceră şi utilă pentru ambii. Se sfătuiesc reciproc.

 

 

Crama

În limba greacă, crama (κράμα) înseamnă amestec. Ideea că la cramă găsim un vin mai curat decât în altă parte este deci eronată. Acolo este locul unde vinul este botezat. Grecii, cel puţin cei din antichitate, nu obişnuiau să bea vinul simplu, ci cu apă. Ştim asta, pentru că aveau la masă vase speciale pentru amestecul vinului, vizibile în orice muzeu.

 

 

Coiful şi craniul

În limba greacă, cranos (kράνος ) înseamnă coif. Nu întâmplător, apropiat de el fonetic şi nu numai, cranion (κρανίον) se spune la craniu. Primul cuvânt are forma clasică a unui substantiv masculin, în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui. Suntem deci îndreptăţiţi să credem că, pentru elini, craniul era doar un suport pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în luptă, ci – mult mai important – să te scoată în evidenţă. Este firesc: funcţia de lider exista încă înainte de desprinderea omului din rândul animalelor şi ea avea nevoie de elemente estetice, care s-o facă vizibilă. Preocuparea pentru protecţia capului, în schimb, nu putea să apară decât după inventarea tehnologiei de confecţionare a obiectelor necesare. Despre creier nu are rost să vorbim. Pentru omul primitiv, inima sau ficatul erau considerate organe vitale; existenţa creierului au descoperit-o cu mult mai târziu, el fiind închis în cutia craniană. Cât despre utilitatea lui, nu cred că şi-au pus întrebări, iar adevărul este că nici nu prea aveau de ce. Oricum, răspunsul nu putea avea legătură cu inteligenţa. La unele animale, creierul este foarte mare, fără nici o justificare, în timp ce alte vieţuitoare, cu un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi deosebit de inteligente. Organizarea unor insecte ne surprinde şi pe noi, cei de azi, cărora nu ne rămâne decât să deplângem viciile umanităţii şi să regretăm incapacitatea de a ne organiza asemenea insectelor.

Da, cei vechi aveau dreptate: coiful contează!

Mai aproape de zilele noastre, era la modă pălăria. Dacă privim cu atenţie fotografiile luate în prima jumătate a secolului trecut, sau filmele a căror acţiune se petrecea atunci, observăm că, din ţinuta obligatorie a bărbaţilor europeni şi nord-americani, nu lipsea pălăria. Era semnul distinctiv al omului civilizat, de care nu se despărţea nici în cele mai toride zile, decât pentru o secundă-două, în faţa unei femei. Pălăria a dispărut odată cu răspândirea pe scară largă a automobilelor. Cauza a fost tot moda, iar motivul mândria: „Am maşină! Sunt cineva! Nu mai am nevoie de pălărie”. A dispărut şi moda paltoanelor. Ce-i drept, atât paltonul, cât şi pălăria, sunt incomode în maşină. Tot atunci au dispărut galoşii şi şoşonii, deşi străzile noastre erau departe de a fi curate. Majoritatea nu erau nici măcar asfaltate. Dar moda e modă şi maimuţăreala este încă un semn convingător al originii noastre. Poate cel mai convingător!

În legătură cu pălăria există două expresii pentru acelaşi gest, care admit interpretări diferite. A-şi „ridica” pălăria şi a-şi „scoate” pălăria. Prima poate indica o încercare de subliniere a măreţiei autorului, care vrea să pară mai important, cu un rang mai înalt. A doua, dimpotrivă, de auto-umilire faţă de cineva pe care îl consideră superior, sau de apropiere faţă de interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la aparenţe; mă descopăr în faţa ta, să mă vezi aşa cum sunt cu adevărat; vreau să-ţi fiu prieten”. Cât despre gestul cavaleresc de a-şi ridica pălăria în faţa femeilor, el a devenit caduc odată cu ideea egalităţii drepturilor. Nu mai are importanţă faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în faţa unei femei, din moment ce nu mai are motiv s-o facă.

Dar, clima nu ţine seama de înfumurările oamenilor. Îmbrăcămintea neadecvată afectează sănătatea, aşa că fiecare se poartă cum crede de cuviinţă. Nu ştiu dacă tot atunci a apărut expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit”, fiindcă nu puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima expresie exista dinainte, semnificaţia ei putea fi una ironică, aceea că persoana în cauză nu prea are minte, sau este dintr-o clasă socială inferioară.

Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligaţi de protocol să stea chiar şi pe viscol cu capul gol, semn că sănătatea societăţii este în mare pericol. De aceea, pentru Ziua Naţională, conducătorii unor state au ales un anotimp favorabil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă peste tot. Nu ştiu dacă asta are sau nu vreo legătură cu coiful.

 

 

Cădere în derizoriu

Am în faţă un set de pahare şi vaze mici, decorate cu foiţe de aur, bordate cu un fir alb, dintr-un material necunoscut mie. Pe foiţele de aur sunt pictate motive vegetale. Le avea mama în vitrină (acum sunt la mine), dar sunt de pe vremea bunicii, poate chiar mai vechi. Lucrarea, deosebit de migăloasă şi lucrată cu mare precizie, poate fi greşit interpretată, deoarece bordura albă din jurul suprafeţei aurii sugerează un carton vopsit, tăiat înclinat şi lipit pe sticlă. Că nu este aşa se vede doar la o analiză mai atentă, sau chiar prin pipăit (avantajul nevăzătorilor). La o primă vedere superficială însă, întreaga artă cade în derizoriu.

 

 

 

Inutilitatea gramaticii eline

Limba greacă este atât de iraţională şi confuză, încât serveşte ca demonstraţie pentru inutilitatea gramaticii.

 

 

Adresabilitatea cărţii lui Marco Polo

În prologul cărţii sale (dictată pisanului Rustigielo), Marco Polo îşi îndeamnă cititorii (regi, baroni, duci etc.) cu formula: „puneţi să vă fie citită (cartea)”. Nu există deci nici o suspiciune că vreunul dintre aceştia ar şti să citească.

 

 

Comunismul naşte hoţi

În România comunistă, nu exista posibilitatea să cumperi un kilogram de ciment, ci doar un sac de 50 de kilograme. Este doar un exemplu. De fapt, era imposibil să poţi face o mică reparaţia în apartamentul în care locuiai, fiindcă nu aveai cu ce. Teoretic, Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi Administraţie Locativă (ICRAL) era cea care avea această sarcină, dar în aproape 50 de ani de comunism nu se cunoaşte ca ea să fi intervenit în asemenea cazuri mărunte. Se ocupa doar de lucrările mari şi de cele ale şefilor. Singura soluţie era să furi o mână de ciment, sau să apelezi la un zidar, care ar fi lucrat la negru, cu cimentul pe care îl sustrăgea el de la locul de muncă.

A fost doar un exemplu.

 

 

Istoria şi marile personalităţi

Marile personalităţi ne sunt de multe ori prezentate deformat. Exemple sunt multe.

Eu mă voi opri la Descartes, considerat a fi părintele raţionalismului. A fost francez, motiv pentru care suntem îndemnaţi să credem că francezii ar fi oameni foarte raţionali. De fapt, este invers. Francezii aveau nevoie de cineva care să-i înveţe raţionalismul, ei fiind la polul opus. Raţionali sunt englezii. Cea mai bună dovadă este umorul lor. Exprimarea lor este scurtă, precisă, dar cuprinzătoare. Francezilor le trebuie un paragraf întreg – dacă nu o pagină – pentru exprimarea unei idei simple. Nu le rămâne niciodată spaţiu pentru umor.

 

 

Dintr-un speech la lansarea unei cărţi

Se spune că, până la 20 de ani, omul învaţă să vorbească, iar după 20 de ani, învaţă să tacă. La mine a fost puţin invers. În copilărie, ni s-a spus – mie şi surorii mele – „Voi, copii, încercaţi să treceţi neobservaţi, fiindcă originea voastră socială nu este pe placul regimului”, deşi nu era chiar mare scofală de capul acestei origini, dar frica era mare. Mama în special, ca văduvă a unui ofiţer mort pe frontul de est, era speriată. Mai târziu, când mi-am dat seama că nu mai aveam motive să umblu cu capul plecat, era prea târziu să învăţ să vorbesc. Orice lucru trebuie făcut la timpul lui, iar eu pierdusem timpul potrivit. În consecinţă, nu trebuie să vă miraţi că nu sunt un bun orator. Mă gândesc, totuşi, că la 80 de ani ar trebui să spun câteva cuvinte, fiindcă 90 nu cred să mai apuc şi – chiar dacă ar fi să fie – prefer să risc acum, decât să fiu penibil atunci.

 

 

 

Aşteptarea

Mi se întâmplă uneori în Atena ca, aşteptând la rând, persoana din faţă să discute cu funcţionarul minute în şir. Nu două, trei, ci suficiente pentru a se informa asupra întregii activităţi a instituţiei, inclusiv regulamentul de ordine interioară, normele de pază împotriva incendiilor, protecţia muncii şi recomandările Ministerului Sănătăţii pentru o viaţă sănătoasă. Primul gând a fost presupunerea că persoana în cauză are probleme psihice sau este redusă mintal şi am apreciat răbdarea funcţionarului. Situaţia însă s-a repetat şi nu doar o singură dată. Am constatat că în toate cazurile persoanele implicate erau femei trecute de prima tinereţe. Se aflau acolo nu pentru a se informa, ci pentru a discuta cu cineva şi – dacă în familie nu aveau această posibilitate - se foloseau de oportunitatea oferită de funcţionarul de la ghişeu. Faptul că, în spatele ei, aşteptau persoane cu probleme reale, n-o interesa

 

 

Democraţie greacă

Sunt grecii inventatorii democraţiei? Da, dar cu observaţii. În primul rând, Grecia antică n-a existat ca stat. Au existat oraşe-stat, deci ceva de dimensiuni foarte mici, uşor de administrat, radical diferite de ţările moderne, unele de dimensiuni uriaşe. Dar, ce-i mai important, ideea conducerii de către popor (demo) a acestor oraşe-stat este foarte relativă şi în nici un caz nu are nici o legătură cu votul universal. Meritul lor este acela că au avansat ideea de democraţie, dar au aplicat-o cu măsură. În realitate, extrem de puţine persoane participau la actul de conducere. Cei mai mulţi nici nu aveau acces în agora, iar dintre cei care intrau doar puţini aveau drept de vot şi mult mai puţini erau cei ale căror discursuri erau cu adevărat luate în seamă. În primul rând, selecţia era foarte dură. Prima condiţie era să fi absolvit o şcoală militară de elită, să aibă un stagiu militar destul de lung şi să se fi remarcat în timpul acelui stagiu. Toate acestea nu i se puteau întâmpla mai devreme de 35 de ani. Notorietatea era singura care îl făcea ascultat. De asemenea, averea nu putea fi nici ea ignorată. Ideea de democraţie la elini nu era altceva decât opusul dictaturii unei persoane, nicidecum votul universal, mai ales într-o societate sclavagistă. Clistene a lărgit, ce-i drept accesibilitatea la forul decizional pentru cei cu mai puţină avere, dar nu au sărit calul, precum francezii la 1789. El însuşi era un nobil. Şi mai e ceva extrem de important. Responsabilitatea. E uşor să vorbeşti. Vorbind prea bine, era posibil să fii ales. Funcţiile publice presupuneau asumarea responsabilităţii incubate, iar greşelile erau sancţionate, pedeapsa cu moartea fiind una destul de frecventă. Trebuia deci să fii atent ce spui. Foarte atent!

 

 

Muzica modernă

Nu sunt muzician; nu ştiu să cânt la nici un instrument. Ascult însă muzică câteva ore pe zi, de cele mai multe ore când citesc sau lucrez, dar şi numai pentru a o savura. Ascult toate genurile muzicale, în funcţie de dispoziţie. Beethoven, spre exemplu, se cere ascultat cu atenţie, în timp ce muzica preclasică este tocmai bună în timpul lecturii.  Bineînţeles că am şi preferinţe. Între muzica preclasică şi cea modernă – spre exemplu – o prefer pe prima, deşi nu sunt conservator. Dimpotrivă, fiindcă sunt curios din fire, dornic de noutăţi, mă străduiesc să desluşesc frumuseţi ascunse ale muzicii moderne, pe care nu le aflu imediat, dar presupun că există. Vorbesc despre muzica cultă. Mi se întâmplă şi în muzica uşoară, dar aici există alte explicaţii, despre care nu-mi propun să scriu acum.

O primă explicaţie este faptul că muzica veche a fost selectată în timp, iar ceea ce ascultăm noi astăzi sunt cele mai reuşite lucrări.

În muzica modernă, încerc să găsesc noutatea, să descopăr ce a adus nou compozitorul. Sunt bucuros atunci când îmi place ce am găsit şi apreciez ca benefică „invenţia” lui. De multe ori însă invenţia nici măcar nu există, iar explicaţia este relativ simplă. Compozitorii sunt persoane educate; ei au învăţat nu doar notele, ci armonii complexe, despre care cunosc şi efectele lor. În ultimul timp, sunt acceptate şi unele sunete mai puţin armonioase sau chiar deloc, pentru efecte speciale. Aşa se face că, în faţa unei teme, compozitorul se foloseşte de asemenea mici „cărămizi”, cu care construieşte o lucrare complexă. Noutatea constă în modul în care le-a combinat. Dacă a făcut-o cu talent, avem noroc. Noi, ascultătorii. Dacă nu, rămâne ca doar specialiştii să aprecieze faptul că cel în cauză a fost un elev conştiincios la o şcoală de muzică, unde profesorii nu i-au spus la timp că nu are talent, sau i-au spus, dar s-a gândit că poate fi compozitor, dacă nu este acceptat ca interpret.

 

 

Limbile moarte

Greaca veche este mai vie decât cea modernă, fiindcă are mai mulţi cititori. Vorbesc despre cititorii serioşi.

 

 

Eforie Sud

Cu ocazia unei tabere de pictură la Eforie Sud, unde am stat două săptămâni, am constatat că extrem de puţini localnici ştiau că oraşul lor s-a numit Carmen Silva. Cei mai mulţi auziseră doar de Vasile Roaită.

 

 

Veşnica reîntoarcere şi populaţia Terrei.

Populaţia Terrei a crescut. Rezultă că teoria reîncarnărilor succesive se cuvine a fi revizuită, deoarece ea presupune existenţa unui număr constant de persoane, sau să acceptăm ideea că sufletele au capacitatea de înmulţire. Cum? Dintre posibilităţile cunoscute de noi, singura logică ar fi cea prin diviziune. În plus, ea ar proba şi faptul (real) că sufletele oamenilor sunt din ce în ce mai mici, semn că, după divizare, nu au timp să se dezvolte până la maturitate.

Ar mai fi şi teoria extrem-orientală a „căderii” sufletelor din Univers, dar asta ar însemna că este ceva putred în acel Univers, din moment ce tot mai multe suflete ajung pe pământ. În consecinţă, nu suntem noi de vină. Universul este bolnav.

 

 

Numitorul comun

Prea puţină lume realizează că, în societate, numitorul comun este punctul de plecare pentru un progres adevărat. Cei mai mulţi gândesc individual şi caută nu doar cel mai mic multiplu – care nu poate fi comun – ci un multiplu cât mai mare şi cât mai personal.

 

 

În Braşov, „Răsăritul” a apus

În partea de vest a oraşului, se află strada  „Carierei”. Nu vă gândiţi că acolo ar fi locul în care să faceţi carieră, deşi la capătul ei există un mini-cartier, de unde puteţi culege informaţii despre acele fuste largi, lungi, bogat colorate, cu multe pliuri şi care au făcut cunoscută România peste hotare.

Pe la mijlocul străzii a existat o fabrica de cărămizi refractare. Se numea „Răsăritul”. Între timp, s-a desfiinţat.

La capătul străzii, se află strada „Cucu”. Dacă nu aţi ghicit de ce se numeşte astfel, vă spun eu. Pe ea nu se află nici o construcţie. Este capătul oraşului, dar şi expresia folosită de copii în jocul de-a „v-aţi ascunselea”.

Partea nostimă este că strada „Carierei”, împreună cu tot ce se află pe ea, este – cum spuneam - în partea de vest a oraşului. Adică la apus. Până acum, doar fabrica „Răsăritul” a apus. Restul cartierului prosperă, deşi nu ştie nimeni cum a răsărit.

 

 

Prea multa siguranţă de sine produce accidente

Statistica spune că într-un an (am uitat care) cele mai multe accidente auto au avut loc în Portugalia, în timp ce Norvegia sau Suedia (şi asta am uitat) s-a remarcat prin cele mai puţine.  Ne-am fi aşteptat sa fie invers, dar ….

A fost doar o exemplificare. Prea multa siguranţa de sine produce disfuncţionalităţi în orice domeniu, nu doar în cel automobilistic.

Din statistici am mai aflat ceva: cele mai multe accidente se produc lunea, dar cele mai grave duminica. Asta-i mai uşor de înţeles.

 

 

 

Mama şi sfaturile ei

Atunci când vorbeşti despre mama ta, nu poţi exprima decât frazele unanim acceptate. Dacă încerci să particularizezi, îţi faci singur rău. Asta nu înseamnă că este interzis să gândeşti asupra acestui subiect. Poţi, şi ar trebui s-o faci, ţinând însă sama de  două lucruri: mentalitatea ei şi zestrea ta genetică. De fapt, de un singur lucru: de faptul că tu însuţi eşti rezultatul cele două entităţi. Desigur, cu inteligenţa ta (pe care nu ţi-o va contesta nimeni) ai interpretat în fel şi chip sfaturile mamei, deşi ea s-a străduit să-ţi dea cele mai bune sfaturi, adecvate firii tale, vârstei şi conjuncturii. Pe de altă parte, dacă datele tale îi erau clare, conjunctura depindea şi de informaţiile pe care i le furnizaseşi. Deci sfaturile ei depindeau mai mult de tine, decât de ea. Un singur lucru este sigur: era fiinţa cea mai bine intenţionată în ceea ce priveşte viitorul tău. De sinceritatea ei nu te poţi îndoi. Dacă sfatul ei a fost adecvat conjuncturii, sau dacă interpretarea ta a fost inteligentă sau nu, sunt chestiuni care pot fi discutate, deşi ambele sunt astăzi istorie. Fapt este că tu eşti aşa cum eşti, ca o consecinţă a combinaţiei dintre cele două, ca o rezultată a lor. Asta este însă doar problema ta personală, despre care poţi discuta cu tine însuţi şi numai cu tine.

 

 

Vestigiile noastre

În istoria omenirii, majoritatea invadatorilor au distrus multe monumente din teritoriile ocupate. Astăzi regretăm pierderea lor. Este de aşteptat că la fel se va produce şi în viitor. Mă întreb: dintre monumentele epocii noastre, ce vor regreta urmaşii? Ce ruine vor atrage turişti?

 

 

Aristotel şi dumnezeul lui

Pentru Aristotel, Dumnezeu era „existenţa desăvârşită”, prima cauză şi scopul ultim al tuturor mişcărilor, „mişcătorul nemişcat”. O precizare: dumnezeul lui Aristotel nu era acelaşi cu cel al bisericilor creştine, inexistente la vremea lui.

 

 

Atena şi regele Otto

Citeam într-o revistă de publicitate regretul unui ziarist că, din obişnuinţă, trecem pe lângă tripleta clădirilor Universitate-Academie-Bibliotecă din Atena, fără să le mai băgăm în seamă. Eu sunt de cinci ani aici şi nu pot spune acelaşi lucru. Nu încetez să le admir nici azi şi nu scap prilejul s-o fac ori de câte ori am ocazia, deşi în primii doi ani treceam aproape în fiecare zi de două ori prin faţa lor şi peisajul îmi devenise comun. E drept că, din autobuz sau tramvai, le poţi ignora, mai ales dacă sunt aglomerate şi priveşti prin fereastra opusă. De multe ori însă, în staţia din faţa acestui ansamblu arhitectural - cred că unic în lume - aşteptam un mijloc de transport şi doar frumuseţea lui îmi făcea aşteptarea mai uşor suportabilă.

Articolul din revista invocată mi-a atras însă atenţia asupra unui detaliu pe care nu-l cunoşteam: fresca de pe porticul de la intrare îl reprezintă pe Otto – primul rege al Greciei – înconjurat de artişti şi oameni de ştiinţă. Mi-am dat seama atunci că nu ştiu aproape nimic despre istoricul acestor clădiri şi am început să caut informaţiile menite să-mi ridice sentimentul de ignoranţă. Lacunele privind una dintre cele mai importante perioade din evoluţia Atenei moderne trebuiau umplute măcar cu datele importante.

Toate cele trei clădiri sunt realizate în stil neoclasic, adică sunt recente, dar imită stilul celor din antichitate. Cât de recent? Confruntând diferite surse – unele contradictorii – am aflat că Universitatea a fost înfiinţată în 1837, dar a funcţionat într-o clădire de la poalele Acropolelui. Avea 33 de profesori, 52 studenţi şi 75 "auditori" neînmatriculaţi, conform Wikipedia. Numele ei a fost Universitatea Othoniană (Οθώνειον Πανεπιστήμιον), după numele primului ei fondator, regele Otto. Grecii nu iubesc ideea de monarhie şi cu atât mai puţin pe cea a unui prinţ german, al cărui nume le aducea aminte de otomani, aşa că, imediat ce au avut ocazia, i-au schimbat numele. Astăzi se numeşte "Universitatea Naţională şi Kapodistriană a Atenei", în onoarea lui Ioannis Kapodistias, primul preşedinte al Greciei, pe care însă tot ei îl asasinaseră în 1831. Din istorie mai aflăm că independenţa Greciei a fost pe deplin recunoscută în 1832, prin Tratatul de la Constantinopole, iar Atena definitiv părăsită de către turci în 1833. Tot atunci, prin regele Otto (1833-1863), Grecia a devenit regat.

Atena avea în 1833 aproximativ 400 de case, în jurul Acropolelui. Bineînţeles că se impunea un program masiv de construcţii, necesar unei capitale. Multe dintre clădirile remarcabile ale Atenei, clădiri care fac şi azi faima oraşului, au fost construite atunci, spre lauda regelui Otto.

Construcţia actuală a Universităţii a început în 1839, după planurile arhitectului danez Christian Hansen. Pictura murală, de care am amintit, aparţine artistului austriac Carl Rahl şi a fost continuată după moartea artistului de către polonezul Eduard Lebiedzki.

Ideea unei biblioteci naţionale a viitorului stat independent Grecia a aparţinut germanului Johann Jakob Mayer şi englezului Lord Byron, ambii filo-greci. Ea a fost implementată în 1829 de către noul guvern grec Ioannis Kapodistrias, într-o clădire de pe insula Aegina. Informaţiile găsite de mine privind data la care s-a pus piatra de temelie şi la care a fost finalizată construcţia actualei clădiri sunt contradictorii. Se ştie doar că ea a fost realizată după proiectul baronului Theophil von Hansen, construcţia fiind supravegheată de către Ernst Ziller. Lucrarea a fost finanţată de către trei fraţi din diaspora, născuţi în Kefalonia, Panagis, Marinos si Andreas Vallianos.

Nici una dintre construcţiile importante din perioada de început nu ar fi fost construită fără donaţiile generoase venite din afara proaspăt înfiinţatului stat Grec. Simon Sinas este un nume ce apare frecvent, dar nu este locul aici să-l aglomerez cu nume proprii. Surprinde la prima vedere faptul că arhitecţii şi aproape toţi cei ce au jucat un rol important la realizarea acestor construcţii au fost străini şi suntem tentaţi să punem această alegere pe seama regelui Otto, de naţionalitate germană. Ar fi greşit. Adevărul este că nici nu se putea altfel. Nou înfiinţatul stat grec nu avea intelectuali pentru lucrări de asemenea anvergură. Capitala Imperiului Otoman fusese la Istambul, iar grecii de acolo au fost acuzaţi de colaboraţionism şi au fugit majoritatea în occident. Pe teritoriul de atunci al Greciei nu existase nici o universitate. Şi astăzi, grecii evită cuvântul Istambul şi vorbesc despre el spunându-i Constantinopol. Nici măcar Bizanţ, numele vechi al localităţii peste care împăratul Constantin a construit a doua capitală a Imperiului Roman. Nu-i vorbă că, printre grecii ce locuiau în Istambul nu se aflau arhitecţi şi constructori capabili să edifice clădiri demne de o capitală europeană, aşa cum se dorea de către cei ce eliberaseră teritoriul de sub fostul Imperiu Otoman. Ei aveau alte îndeletniciri.

În plus, ceea ce pare astăzi o curiozitate, datorită naţionalismului lor exagerat, în 1884, prin Legea din 3-4 februarie, statul grec a interzis accesul la guvernare - şi nu numai, ci în orice funcţie administrativă oricât de mică - a celor nu erau născuţi pe teritoriul de atunci al Greciei. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic faţă de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituţii de cultură. Am găsit această informaţie în cartea „Grecia de azi” a francezului Edmond About, care a vizitat-o la sfârşitul secolului 19. Cartea a fost tradusă în limba română, publicată de Editura Minerva şi se putea achiziţiona cu 30 de bani. Astăzi se găseşte la Biblioteca Academiei Române sau pe Internet la www.digibuc.ro (buc nu vine de la book, ci de la Bucureşti).

 

 

 

 

Un copac

Un copac într-o pădure nu spune nimic. Nu-i vedem decât tulpina; coroana se uneşte cu cea a altor copaci şi formează o boltă comună. Pădurea ne poate marca sentimental; un singur copac nu. El este asemenea unei cărămizi în zidul unui templu sau al unei cocioabe.

Un copac izolat însă, mai ales într-un peisaj sterp, capătă nu doar valoare psihologică, dar chiar şi estetică.

 

 

Eroul

În toată mitologia greacă, eroul se luptă – nu chiar cu zeii, ci – cu creaturile nefaste ale zeilor, metaforic, cu natura. Cu natura-natură, sau cu natura oamenilor. În nici un caz, el nu se luptă cu alţi oameni. (Iliada şi Odisea nu fac parte din mitologie; ele sunt istorie romanţată.)

În cultura medievală europeană (alta mai veche nu avem) eroul se luptă cu duşmanul, cu alţi oameni. Cine sunt duşmanii? Ei sunt alţi oameni, adversari ai seniorului în slujba căruia se află eroul. Este efectul generalizat al „naţiunii alese”, singura autorizată să poarte „războiul cel drept”.

 

 

Prietenii

Se spune că atunci când unui om îi merge rău, prietenii dispar. Nici nu-i nevoie să-i meargă rău; e suficient să nu-i meargă bine.

 

 

 

 

In vino veritas

„În vin e adevărul”. De aceea e recomandabil să fie băut cu măsură.

 

 

Evoluţia artei

Între arta din trecut şi cea modernă este o diferenţă fundamentală, astfel încât ele nu pot fi comparate. În trecut se urmărea perfecţiunea formelor cunoscute. În arta modernă se caută noutatea. Dacă despre tablourile sau sculpturile antichităţii putem spune că au atins sau nu perfecţiunea, despre arta modernă nu avem criterii de evaluare, pentru că lipseşte modelul ideal. Mai putem numi evoluţie trecerea de la o extremă la alta?

 

 

Optimist

Mulţumită progreselor medicinii moderne, astăzi sunt considerat vindecat de cancerul la prostată, ce mi-a fost depistat vara trecută. Există deci şanse ca, în curând, să scap şi de celelalte hibe mai mici sau mai mari, astfel că se va putea spune despre mine că voi muri sănătos. O bucurie pentru viermii ce speră să se înfrupte din rămăşiţele mele pământeşti, deşi eu optez pentru crematoriu. Cu regret o spun şi nu pentru ca să le fac în ciudă, mai ales că viermii nu m-au preocupat niciodată, deşi au mişunat obsedant în jurul meu. Şi dacă nu-mi fac probleme cu rămăşiţele mele pământeşti, nu văd de ce-aş face-o cu cele de altă natură. Trecutul nu mai preocupă azi pe nimeni, deşi el există prin evenimentele care l-au umplut, în timp ce viitorul este doar o ipoteză de lucru. Acum, că a apărut această prioritate a vindecării, moartea va trebui şi ea să aştepte la rând. Chiar dacă suntem cu toţii datori cu o moarte, dacă avem mai multe datorii, pentru a ne achita onorabil de ele, trebuie să le eşalonăm.

Să nu se mai spună despre mine că n-aş fi optimist. Deşi mama spunea că peste 80 de ani nu mai merită să trăieşti.

 

 

Tristeţe germană

În diversele variante ale lui Haydn, melodia ce a devenit imnul Germaniei este tristă.

 

 

2016-02-04

Aud de multe ori în autobuze reproşul pasagerilor la adresa şoferului: „parcă ar transporta cartofi. Sunt însă convins că ar conduce cu mai multă grijă, dacă ar transporta cartofii lui.

 

 

2016-02-05

Astăzi am privit mai atent frizele Parthenonului, nu doar din fotografiile mele, dar şi din câteva reproduceri din cărţi. Scrie că friza din vest reprezintă întrecerea dintre Atena şi Poseidon. (Legenda spune că locuitorii oraşului trebuiau, conform tradiţiei, să-şi aleagă un zeu protector. S-au oferit Atena şi Poseidon. Darul Atenei, măslinul, i-a impresionat mai mult pe cei din juriu, motiv pentru care şi astăzi există pe Acropole un măslin, întreţinut cu grijă.) În centrul scenei sunt, bineînţeles protagoniştii. În dreapta şi stânga se află câte opt persoane mature şi un copil. Ce mi-a atras mie atenţia este faptul că cel puţin jumătate dintre maturi sunt femei. (Pentru unele este greu de stabilit sexul.)  În plus, femeile par mai interesate de dezbatere, în timp ce bărbaţii stau tolăniţi sau sunt atraşi de alte subiecte. Rezultă că înşişi grecii considerau că, în trecut, drepturile femeilor erau cel puţin egale cu ale bărbaţilor. Schimbarea mentalităţii a survenit mai târziu.

 

 

2016-02-03 - La Muzeul Acropole

Primul lucru care te impresionează este clădirea: mare, modernă, frumoasă, adecvată scopului.

Obiectivul meu era să văd cele câteva statui care păstrează urmele culorilor. Le-am văzut. Într-adevăr, sunt doar urme. Din fericire, muzeografii au creat alături copii colorate, aidoma celor originale, sau pe-aproape.

Al doilea obiectiv era reproducerea frizele Parthenonului, după originalele ce se află la Londra. Este vorba despre aşa numita „Marmura Elgin”, pe care grecii o cer înapoi, fără succes, bineînţeles. Iată istoria: în 1801, guvernul turc i-a permis lordului Elgin, ambasador al Marii Britanii, să ia „câteva pietre şi sculpturi” din ce mai rămăsese din Acropolele năruit, pe care acesta le-a vândut ulterior către British Museum. Aproape 200 de ani mai târziu, grecii şi-au dat seama ce au pierdut şi le revendică. Răspunsul englezilor era de aşteptat: dacă nu le recuperau ei, ele ar fi dispărut demult, fiindcă nu doar turcii, dar chiar şi grecii foloseau marmura din Acropole ca material de construcţii pentru lucrări dintre cele mai rudimentare. În plus, la British Museum, ele stârnesc admiraţia şi curiozitatea a mii de oameni, care îşi propun să vadă Atena, contribuind astfel la veniturile din turism ale Greciei.

De asemenea, de remarcat şi originalele cariatidelor, ce pot fi admirate aici de aproape. Au cam doi metri şi jumătate înălţime.

În rest, risipite în spaţii largi, bucăţi de statui şi basoreliefuri, dovezi ale trecutului, dar prea puţin interesante pentru un vizitator comun ca mine. De la capete fără nas şi penisuri fără corp, se găsesc sute de fragmente, din care muzeografii încearcă să reconstituie originalele.

Ah, era să uit! Din punct de vedere artistic, cel puţin în opinia mea, vasele pictate merită toată atenţia.

 

 

2016-01-25

Brânza proaspătă de vaci se prepară din lapte vechi.

 

 

 

2015-10-05

În agora vechii Atene se înălţau statuile înţelepţilor. La polul opus se află Kőnigsberg, oraşul în care s-a născut şi a trăit Kant, al cărui nume a devenit după sovietizare Kaliningrad.

Triburile din comuna primitivă erau conduse de bătrâni înţelepţi. Astăzi?

Se pare că avem de-a face cu o schimbare majoră de mentalitate.

Sau poate că doar ni se pare. Este posibil ca ceea ce credem noi că se întâmpla în trecut este eronat. Poate că bătrânii „înţelepţi” ai triburilor erau foşti tineri ambiţioşi, care se ţineau cu dinţii de funcţie, iar statuile ridicate în antichitate erau a celor decedaţi, fiindcă cei în viaţă se mâncau între ei şi pe cei mai valoroşi îi înlăturau. Cazul Socrate şi foarte mulţi alţii.

 

 

2015-09-29

Sfântul Augustin credea că pământul este rotund, dar şi-l închipuia ca o bilă care pluteşte pe apă, din care doar o treime din el se află deasupra şi poate fi locuită.

Orice credinţă este parţial adevărată şi parţial falsă.

 

 

2015-09-19

Toată lumea vorbeşte despre don Quijote ca despre un ţăcănit idealist, dar aproape nimeni despre cartea lui Cervantes, pentru care eroul principal este doar suportul epic, prin intermediul căruia autorul face sute de afirmaţii de ordin moral, etic, filosofic, politic, unele cu referire la evenimentele timpului, majoritatea perfect valabile şi azi.

 

 

2015-09-19

Platon, în „Republica” (I Politeia) condamnă artele ca „moleşitoare pentru spiritul civic”. Se vede că nu se pricepea deloc la psihologia oamenilor. Aşa se şi explică eşecul său în politica reală, atunci când i s-a încredinţat conducerea statului.  Nu am pretenţia că ştiu care ar trebui să fie trăsăturile caracteristice ale unui şef de stat, dar este suficient să mă gândesc la cele ale unui simplu antrenor de  fotbal, ca să-mi dau seama că una dintre cele mai importante calităţi ale sale este abilitatea dialogării cu membrii echipei.

Eşecul lui Platon nu infirmă însă teoriile lui, tocmai pentru că insuccesul are alte cauze.

 

 

 

Jucătorul

Se simţea neîmplinit, fiindcă toată viaţa a jucat la loto şi n-a câştigat decât sume infime. Invoca neşansa. La bătrâneţe, nu era invidios pe cei ce au câştigat, ci pe cei care nu jucaseră la loto şi îşi construiseră viaţa după alte criterii, decât ale banilor câştigaţi fără efort. Dispreţul nutrit în tinereţe pentru cei ce „nu au curajul să joace la loto” s-a transformat cu timpul în ură, pentru simplu fapt să situaţia lor spirituală şi, uneori, chiar materială era mai bună.

 

 

2015-09-14

Surâsul Giocondei este interesant doar împreună cu privirea ei. Independent de ea, el este doar ironic. Asocierea cu tristeţea privirii, dă privitorului un sentiment ambiguu, creează nelinişti. Gioconda lasă impresia unei persoane care a văzut şi ştie multe, ne cunoaşte bine şi ne compătimeşte pentru pretenţiile noastre absurde.

 

 

2015-09-13

Religia îşi propune să dea răspunsuri la toate întrebările. Chiar dacă ar fi să le luăm în serios, viaţa ar deveni complet goală, fără sens, fiindcă orice răspuns anulează întrebarea care l-a generat şi o lume fără întrebări, fără tensiunea dilemelor, ne-ar transforma în roboţi, în mici piese ale unui mecanism uriaş. Poate că asta şi suntem, dar ne place să credem că deciziile ne aparţin, că suntem trestii gânditoare sau aşa ceva. Dacă nu, înseamnă că viaţa n-ar avea nici un rost.

 

 

2015-09-13

Toiagul lui Moise nu era lemn, era idee. La ieşirea din Egipt, el era încă tânăr, viguros, nu avea nevoie de baston la mers. Lemnul noduros ce-l purta avea valoare de simbol. Cu el lovea piatra din care făcea izvor.

 

 

2015-09-10

Se remarcă faptul că limba greacă a rezistat timpului, în ciuda vicisitudinilor. Dar tot pe teritoriul Greciei se află şi azi minoritatea vlahilor, care vorbesc o limbă foarte apropiată de limba română. Despre ei nu se mai miră nimeni.

 

 

 

2015-09-05

Nu numai păsările zboară. O fac şi lucrurile uşoare, pe care vântul le poate duce unde vrea el. Desigur, păsările zboară unde vor ele, pentru că au aripi.

Asemenea şi oamenii. Cei care acumulează informaţii, au amintiri, se desprind mai greu de locul în care au creat ceva. Ceilalţi, uşori ca fulgul, abia aşteaptă o pală de vânt să-şi ia zborul. Nu au aripi, aşa că doar vântul este responsabil cu destinul lor.

 

 

2015-09-05

Singurul timp adevărat este trecutul, cel umplut cu evenimente. Viitorul este doar o ipoteză de lucru. El va exista, va fi construit, cu evenimentele ce vor urma, anticipate sau nu de noi.

 

 

2015-09-05

Dacă paradisul originar a fost pierdut prin cunoaştere, avem şansa acum, în mileniul trei, să-l regăsim prin ignoranţa către care ne îndrumă educaţia modernă.

 

 

2015-09-05

În lumina difuză a tablourilor create de impresionişti, se vede mai bine, mai profund, decât în cea dură, reală, sub soarele unui miez de zi.

 

 

2015-09-04

După traducerea Bibliei de către Wulfila în limba goţilor, Creştinismul a fost adaptat lumii barbare şi aşa a rămas pe tot parcursul Evului Mediu occidental. Clovis a fost botezat in 496, împreună cu cei 2000 de  războinici ai săi. Nici vorbă de credinţă, de propagarea prin convingere a valorilor Creştinismului.

Inchiziţia şi cruciadele nu au nici o legătură cu Cristos şi Creştinismul iniţial. Catolicismul ce i-a urmat nu este o variantă a Creştinismului, ci o doctrină aproape opusă.

 

 

2015-09-04

Cum au descoperit elinii frumuseţea? Imitând natura. Şirul lui Fibonacci se regăseşte, printre altele, în dispunerea nervurilor la majoritatea frunzelor. Elinii nu ştiau formula matematică a elementelor din şirul lui Fibonacci, dar observaseră asemănarea proporţiilor, care se repeta în numeroase alte exemple din natură, chiar şi în corpul omenesc. „Proporţia de aur” nu a fost o invenţie, ci o descoperire. Se poate spune deci că frumuseţea n-a fost nici ea o invenţie, ci o descoperire. L-au observat mai întâi în natură şi apoi l-au definit la oameni.

 

 

2015-09-04

Nimeni nu se poate trage de păr, ca să iasă din mlaştină, aşa cum pretinde baronul Münchausen. Doar părinţii comunismului au încercat. Evoluţia – oricare ar fi ea – nu poate fi decât nefirească.

 

 

2015-09-03

În antichitate, filosofia era însoţită de mituri, adică de poveşti, ca suport pentru discuţii, interpretări, filosofare. În zilele noastre, ceea ce pretinde a fi filozofie se însoţeşte cu doctrine, limbaj abscons, fără putinţă de filosofare.

 

 

2015-09-03

Omul religios pretinde că i s-a relevat credinţa, deşi a fost doar îndoctrinat. Omul de ştiinţă poate pretinde cu atât mai mult că ideile i-au fost relevate, fiindcă el nu a fost îndoctrinat, ideile nu le-a aflat de la alţii, sau din cărţi, precum Biblia.

 

 

 

2015-09-03

Omul este în situaţia absurdă de a dori să stăpânească natura, fiind în interiorul ei, parte a ei şi supus legilor ei.

 

 

2015-08-30

Unii călătorii străini au afirmat că femeile din România erau frumoase. Bineînţeles că nimeni nu i-a contrazis, mai ales că afirmaţia era corectă pentru eşantionul examinat. Ca vizitatori, ei au cunoscut doar femeile din oraşe, nu şi pe cele din mediul rural, deci un eşantion selectat din mai puţin de 20 la sută din populaţia ţării, chiar sub 10 la sută pentru timpuri mai îndepărtate. Fie şi numai din acest punct de vedere, eşantionul este nereprezentativ pentru întreg. În plus, între femeile din cele două categorii – urban şi rural – au existat diferenţe fundamentale. Cu excepţia soţiilor, femeile din oraşe – amante, slujnice, doici etc. – fuseseră aduse la oraş de către orăşeni, deci erau selectate. Printre criteriile de selecţie, frumuseţea era pe primul plan. Cu timpul acestea se măritau sau nu, dar făceau copii, care le semănau, adică erau frumoşi. Există deci o explicaţie a frumuseţii româncelor, astfel că observaţia străinilor era corectă.

Se întâmpla în trecut şi nu se poate spune acelaşi lucru despre cele de azi. Nu numai că ne lipsesc boierii, care să-şi aducă amante din satele de pe unde aveau moşii, dar migraţia masivă a populaţiei de ambele sexe din rural în urban din timpul dictaturii comuniste a schimbat radical structura oraşelor. Majoritatea orăşenilor, indiferent de sex, poartă amprenta satelor de provenienţă a lor, a părinţilor sau bunicilor lor.

 

 

2015-08-24

Prin mitologie, elinii au cultivat gustul pentru mituri. Grecii de azi cultivă mitul conform căruia ar fi ceva de capul lor.

 

 

2015-08-21

Culoarea preferată de Bacovia este violet. Violet este un amestec de roşu şi albastru. Roşu fierbinte şi agresiv, cu albastru rece, deprimant. Acţiune şi luciditate. Ele nu se pot combina, nici măcar echilibra sau anula reciproc. Rămân prezente împreună, dominând când una, când cealaltă, în funcţie de starea de spirit a celui ce priveşte. Ea însăşi, starea de spirit, oscilează între cele două extreme, nehotărându-se pentru niciuna. Se pare că tocmai această incertitudine dă farmecul culorii pentru cei ce o iubesc.

Plumbul este pentru Bacovia materia, cea care îl trage în jos, îl ţine ţintuit. Este trupul – trupul unui om bolnav – este societatea, este uneori el însuşi. Doar zborul îi dă speranţă. El însă nu-i aparţine. Este al altora, trecători peste el, peste neclintirea lui.

 

 

2015-08-09

La câţiva ani după înlăturarea lui Ceauşescu – nu mai mulţi de cinci – am folosit în discuţia cu o adolescentă cuvântul „revoluţie”. Ca să-mi arate că a învăţat la şcoală despre revoluţii, ba ştie chiar şi câteva (Avram Iancu, 1948 etc.) puştoaica m-a întrebat: „Care revoluţie?”. Mi-am dat seama că eram anacronic, dar nu mă pot abţine nici azi, după 25 de ani, să mă refer la evenimentele de atunci.

 

 

2015-08-08

X e un mare grafician. Încă din copilărie, supărat că unii profesori îi dispreţuiau inteligenţa, s-a ambiţionat să deseneze un pătrat cu cinci colţuri. Încă n-a reuşit, dar insistă.

 

 

2015-08-03

Iliada lui Homer şi nici chiar Faust a lui Goethe n-au avut ISBN.

 

 

2015-08-02

Ne tragem din maimuţă. Cu cât mai sus este craca pe care ne urcăm, cu atât mai bine ni se vede fundul.

 

 

2015-08-02

Crescătorii de cai din Mongolia gustă transpiraţia cailor, pentru a verifica starea de sănătate a animalelor. Analize de laborator a transpiraţiei oamenilor ar oferi numeroase indicii ale sănătăţii noastre.

 

 

2015-08-02

O afirmaţie despre ceva ce nu am văzut poate fi corectă, dar nu este „simţită”, nu ne marchează afectiv. Ca rezultat al recepţionării prin simţuri, orice constatare ne afectează sentimentele şi judecata noastră devine subiectivă. Şansele ei a fi corectă sunt deci mai mici.

 

 

2015-08-02

Clasificăm religiile după mituri, deşi ar trebui s-o facem după efectele lor, după etica indusă oamenilor, după filozofia de viaţă pe care o inspiră.

Nirvana, mitul reîncarnărilor succesive până la revenirea în Universul primar şi toate celelalte similare creează dorinţa ruperii din societate, a auto-înstrăinării.

În Creştinismul primitiv, devenirea este redusă la două etape (viaţa prezentă şi cea de apoi), dar omul rămâne la fel de neimplicat în viaţa socială. În Imperiul Roman, creştinii erau acuzaţi pentru că nu-şi respectau obligaţiile sociale, nu-şi plăteau impozitele etc. Mai târziu, Biserica Catolică a  impus spiritul de echipă; omul este o parte a mecanismului general, singurul care contează şi pe care omul este silit să-l slujească. Viaţa unui individ este nesemnificativă din punctul de vedere al societăţii; el poate fi sacrificat, dacă imperative majore o cer.

Consecinţa este – ca de obicei – alternativa opusă: omul modern luptă pentru interesele sale şi nu pentru cele ale societăţii. Este probabil etica religiei viitoare, încă nescrise. Societatea evoluează ca o rezultantă a luptei contrariilor dintre elementele ei componente. Este ceea ce face natura în toate formele ei de existenţă.

 

 

2015-07-23

Oamenii (societatea) nu te caută pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce le poţi fi lor de folos.

 

 

2015-07-23

Celui ce n-a înţeles de prima dată ceva ce era evident dinainte, este dăunător să-i explici a doua oară; s-ar putea să creadă că a înţeles.

 

 

2015-07-12

Scriam mai demult că Aristotel a făcut o greşeală prin identificarea a trei moduri de organizare politică şi, implicit, de conducere a societăţii: de către o persoană (monarhie), de către un grup de persoane şi de către întreg poporul. Eronat este faptul că poporul nu poate participa în totalitatea lui la actul de guvernare, ci doar un grup de persoane, selectate într-un anumit mod. Modul de selectare este cel care face diferenţa dintre diferitele societăţi. Mă gândeam, de aceea, că Aristotel a făcut o a doua greşeală, analizând doar modul de conducere şi nu şi accesul la conducere. Cred însă că este vorba despre o singură greşeală: modul de conducere este un efect, ale cărui rădăcini se găsesc în modul de acces la conducere. Analiza lui Aristotel a fost deci una superficială. Ce-i drept, la vremea lui, numărul celor ce puteau ajunge la conducere era extrem de mic.

În sistemul monarhic accesul este ereditar. În celelalte (aristocraţie, oligarhie, elitocraţie etc.), minciuna democraţiei le uneşte, diferenţele fiind nesemnificative.

Deosebirea dintre democraţie şi demagogie este din ce în ce mai neînsemnată. Amuzant este că termenul „demagog” desemna în limba greacă pe şeful unei grupări democrate. Sensul peiorativ al cuvântului a apărut ulterior şi constatăm astăzi că demagogia este un atribut firesc al oricărui conducător.

Nu intenţionez să fac acum o comparaţie între sisteme; toate au calităţi şi defecte. Menţionez doar că, în monarhii, după un conducător prost, prin legea hazardului, poate veni unul bun, în timp ce în sistemele selective accesul persoanelor oneste este exclus.

 

 

 

2015-06-26

Centaurul nu este a suta parte dintr-un taur şi nici un cent din aur. El este un animal fabulos, imaginat se pare de către cei ce au văzut pentru prima dată hoardele barbare din Asia centrală atacând călare.

 

 

2015-06-24

În urma acordului convenit la Sankt Petersburg de Tsipras şi Putin la 19 iunie 2015, gazoductul Turkish Stream urmează să fie extins şi pe teritoriul Greciei. Va exista deci gaz …. lacrimogen după pofta inimii.

 

 

2015-06-24

Umbra trecutului – care-i apasă pe unii – poate fi lanterna care luminează drumul altora.

 

 

2015-06-18

S-a strâmbat axa pământului

Specialiştii ne informează că, per global – adică pe Terra, că ea este globul nostru – temperatura a crescut. Nu ştiu unde, că la Atena nu-şi aminteşte nimeni să fi avut un sezon iarnă-primăvară atât de rece. Soţia mea zice că s-a schimbat axa pământului. Ea face deseori astfel de presupuneri. Deşi, din punct de vedere ştiinţific, ipoteza ar fi posibilă, eu nu cred să se fi întâmplat; din mulţimea de astronomi care se uita la stele zi şi noapte, ar fi aflat unul şi ne-ar fi spus şi nouă.

Eu cred că axa pământului nu şi-a schimbat orientarea, dar s-a strâmbat. Ştiu că, la asemenea afirmaţie, orice geometru ar sări în sus ca ars. E adevărat că varianta mea nu respectă un principiu elementar, dar astăzi, când nici ştiinţa nu mai este ştiinţifică, ce mai contează o biată axă?

Şi dacă tot am ajuns la ipoteze liber alese, mai am una: axa pământului s-a scurtat. Această soluţie nu numai că nu poate fi combătută, dar are marele avantaj că nu foloseşte la nimic.

Pentru răspunsuri la întrebări banale, de genul „De ce a fost o iarnă friguroasă în Atena?” ar trebui să stabilim cum anume s-a strâmbat axa pământului, pe unde trece şi pe unde nu trece ea.

Da, ar trebui, dar noi nu facem politică aici.

 

 

2015-06-17

Funcţia creează organul: bărbaţilor în vârstă le creşte păr în urechi, pentru a atenua sunetele acute, asemenea reporterilor, care acoperă microfoanele cu materiale menite să atenueze fluieratul vântului. Mai sunt şi alte modificări, dar analiza tuturor organele nu este specialitatea mea.

 

 

2015-06-17

Ai crede că expresia „Arde gazul de pomană” se referă la cei care – înainte de apariţia curentului electric – încercau fără rezultat să înveţe la lumina lămpilor cu gaz, aşa cum era numit petrolul pe atunci. Eroare: în limba greacă, verbul „a lucra” este εργάζομαι şi se pronunţă ergázome. Ironia românilor a extras esenţialul.

 

 

2015-05-20

Cine mai ştie că Montmartre este Muntele Martir. Aici a fost decapitat Sfântul Denis, primul martir al Parisului. Legenda spune că el şi-a luat capul sub braţ şi a continuat să meargă până acolo unde, acum, se află bazilica Saint Denis, necropolă a regilor Franţei. Picasso şi-a luat capul şi s-a mutat în Montparnasse fără să fi fost decapitat. Nu ştiu dacă l-a ajutat cineva la mutat. Oricum, prea multe lucruri nu avea de transportat. Avere a făcut mai târziu.

 

 

2015-05-18

Judecata grecilor este foarte îngustă. În trecut, au văzut în Rusia prietenul Greciei, fiindcă a dus numeroase războaie împotriva Turciei, duşmanul lor. Le scapă din vedere faptul că Grecia nu era câtuşi de puţin un obiectiv al Rusiei. Astăzi, păstrează aceeaşi simpatie, fără să se întrebe dacă ruşii sunt sau nu mai buni ca turcii. Dacă i-ar fi cunoscut pe ruşi, aşa cum au avut ghinionul s-oa facă cei din ţările ocupate de ei, ar privi altfel situaţia. Proverbul „Deşteptul învaţă din experienţa altuia; prostul nici dintr-a lui” dovedeşte că deşteptăciunea nu şi-a găsit casă în Grecia. Un singur exemplu: turcii nu s-au atins de bisericile ortodoxe, deşi erau de altă religie, în timp ce ruşii au distrus bisericile din propria lor ţară. Aici, ce-i drept, seamănă cu grecii, care au distrus toate moscheile.

 

 

2015-04-20

De ce nu există un corespondent feminin pentru misogin?

 

 

2015-04-11

În trecut, numărul zero nu era recunoscut ca atare de către matematicieni. (Abia în secolul 19 au făcut-o.) Acum este. Însemnă că nimicul a devenit ceva ce trebuie luat în seamă.

 

 

2015-04-09

A trecut epoca romantică, când era uşor să obţii informaţii de pe Internet. Astăzi, răspunsul la o întrebare serioasă se pierde printre mii de reclame şi postări diverse, astfel că zicala cu acul în carul cu fân este mai potrivită ca oricând. Odată cu îmbrăţişarea Internetului de către copii, bătrâni şi adulţi de tot felul, el a devenit similar cu „gura lumii”. Şi încă n-ar fi atât de rău dacă n-ar fi sufocat de publicitate. Aşa pier toate lucrurile bune.

 

 

 

2015-04-09

Politicienii noştri au început să scrie cărţi. Ce cărţi? Dar ce contează? N-am zis că ar fi rău. Creşte preocuparea lor pentru cultură. Din păcate, nu şi nivelul lor cultural.

 

 

2015-04-09

Există încă persoane care îl evocă pe Graur ca pe o somitate a filologiei româneşti. Nu am nimic împotriva evreilor şi nici a celor ce au profitat de avantajele regimului comunist pentru a se lansa, români sau de alte naţionalităţi, dacă ceea ce au făcut a avut valoare. Mă irită doar impostura.

Cineva a spus – şi sunt de acord – că acceptă ca România să fie condusă şi de către evrei, dacă sunt ca Nicolae Steinhardt. Se spune că Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, i-a spus unui evreu: „Tu ştii că eu vreau ca România să fie condusă de evrei?” „Dar ştii cum? Să fie evrei ca Sfântul Apostol Pavel, nu ca Ana Pauker”. Putea să-l pomenească şi pe Graur (Alter Braurer). Din profesor la un liceu evreiesc, înfiinţat de el însuşi, la recomandarea sovietică devine brusc, în 1946, profesor universitar şi membru al Academiei în 1955. Este posibil ca unele dintre lucrările semnate de el, (eventual concepute de subalterni) să fie valoroase. Este de asemenea posibil ca şi el însuşi să fi avut idei valoroase. Este însă greu de aflat astăzi cine a fost adevăratul autor. Admit şi ipoteza că a fost un geniu, dar înainte de a deveni savant, a fost un copil, care ar fi trebuit să-şi însuşească cunoştinţele necesare, pentru a putea fi considerat om de ştiinţă, ceea ce nu este la îndemâna unui profesor la un mic liceu provincial.

Indiferent cum o fi fost Alexandru Graur, insistenţa cu care se menţionează numele lui este o jignire adusă culturii române.

 

 

2015-04-07

Dictonul latin „Experientia docet stultos” vrea probabil să ne spună că experienţa este atât de folositoare, încât şi proştii pot beneficia de ea. Mai poate însă exista şi varianta „experienţa ne face proşti”, mult mai apropiată de traducerea literală. Desigur, din punct de vedere didactic, este recomandabilă prima variantă. Totuşi, nici a doua nu este de neglijat. În viaţă, de cele mai multe ori, experienţa ne învaţă să ne acomodăm condiţiilor - nu întotdeauna prielnice -, pentru a ajunge la acel necesar modus vivendi.

Mai există însă o cale, şi anume lupta pentru depăşirea situaţiilor precare, care însă are nevoie de curaj, chiar şi de puţină ignoranţă, aşa că excesul de experienţă poate fi dăunător.

 

 

2015-04-02

Se spune că repetiţia este mama învăţăturii, dar e greşit; copiatul este mama învăţăturii. Problema e să ştii pe cine să copii.

 

 

2015-03-24

La testul PISA din 2012 (Program pentru evaluarea internaţională elevilor), elevii români ocupă doar locul 45 din cele 65 de ţări participante. Au fost acordate punctaje la disciplinele: matematică, citit/lectură şi ştiinţe.

Scorul României este similar cu cel al unor ţări ca: Uniunea Emiratelor Arabe, Chile, Costa Rica, Bulgaria, şi inferior Ciprului, Slovaciei, Rusiei, Turciei, Greciei, Lituaniei, Sloveniei, Islandei, Suediei sau Croaţiei.

Testul se evaluează din trei în trei ani, pentru elevi de 15 ani.

 

 

2015-03-23

Valoarea culturală a unei persoane – sau chiar a unei naţiuni – este dată de capacitatea acestora de a comunica în domenii interdisciplinare. Bineînţeles, nu am în vedere dialoguri de gen şuete, ci discuţii pe teme serioase, din diferite domenii, nu doar literatură uşoară. Atenţia asupra actualităţii acestui adevăr mi-a atras-o Solomon Marcus, care aminteşte în „Singurătatea matematicianului” că, în trecut, discursurilor din Academia Română, rostite de către un specialist dintr-un domeniu, referitoare la un specialist din alt domeniu, le răspundeau un alt coleg dintr-un al treilea domeniu. Şi fiecare dintre aceste discursuri puteau fi eseu demn de a fi cotat ca piesă literară.

Astfel: „Inginerului, matematicianului şi pedagogului Petrache Poenaru, care–şi consacrase discursul de recepţie rostit în anul 1871 lui Gheorghe Lazăr şi şcolii româneşti, i-a răspuns scriitorul George Sion. Fizicianului, chimistului şi matematicianului Emanoil Bacaloglu, care vorbise la 1880 despre calendar, i-a răspuns scriitorul şi inginerul Ion Ghica. Discursului despre Spiru Haret, rostit de Gheorghe Ţiţeica în 1914, i-a răspuns fizicianul şi meteorologul Ştefan C. Hepites. In 1933, compozitorul George Enescu îşi prezintă discursul despre scriitorul Iacob Negruzzi şi despre intrarea muzicii la Academia Română iar răspunsul este dat de matematicianul Gheorghe Ţiţeica.”

Şi tot el, mai departe în aceeaşi lucrare, spune: „Porneşti de la probleme, idei şi rezultate ale altora, încerci să faci un pas mai departe şi, dacă reuşeşti sau numai crezi că ai reuşit, încerci să transmiţi altora mesajul tău. Aştepţi cu înfrigurare reacţia lor, pentru a testa în acest fel coerenţa, corectitudinea şi interesul mesajului respectiv şi pentru a vedea în ce fel este, la rândul său, dus mai departe. Nu cumva tocmai în acest dialog generalizat se află esenţa activităţii de cercetare, a creaţiei, în general?”.

Da, creaţie nu înseamnă să te rupi de lume şi să-ţi imaginezi că ideile tale sunt un pas înainte. În domeniile în care măsurarea nu este posibilă (deşi „există o măsură în toate” – spun unii) şi unde se pare că orice este posibil. Comunicare este feed-back-un necesar pentru a fi sigur că pasul făcut este înainte şi nu în prăpastie.

 

 

2015-03-19

În 500 de ani, de la făurirea regatului Israel de către David şi până la cucerirea lui de către Nabucodonosor II, evreii au produs mai puţin decât în cei 50 de ani de exil babilonian, când au scris cea mai mare parte a Vechiului Testament.

 

 

2015-03-19

Legătura dintre onoruri şi onoare este întâmplătoare.

 

 

2015-03-19

Confucianismul a devenit religie acceptată de stat abia la 400 de ani după moartea lui autorului (500 – sec.2 î.Hr.), deşi doctrina lui propovăduia integrarea individului în familie, în stat şi în morală. Statul nici nu putea să-şi dorească una mai bună.

 

 

2015-03-19

Invocăm doar citate latine nu şi greceşti, deşi este de presupus că adevăraţii autori ai multora dintre ele au fost greci, fie şi anonimi.

 

 

2015-03-19

Baza credinţei iudaice a fost profeţia. Vechiul Testament este istorie romanţată, asociată cu sfaturi şi norme de comportament. El a venit şi foarte târziu, în timpul exodului babilonian. Credinţa iniţială, începând cu Moise şi continuând cu profeţii nu au mare legătură cu Biblia. Abia ulterior, începând cu Amos, evreii au avansat ideea salvării prin Mesia. Nu puteau s-o aibă când erau în plină glorie, câştigând de la caneeni şi ceilalţi oraş după oraş.

 

 

2015-03-19

Se spune că un tsunami, provocat de cutremurul din Santorini, ar fi distrus cultura miceniană. Micene nu se află pe litoral, ci pe deal, departe de mare, imposibil de atins de orice tsunami.

 

 

2015-03-19

Erato = muza poeziei erotice. Ai prea multe greşeli în text? De ce să faci o erată? Declară-l poezie.

 

 

2015-03-17

Opiniile despre animale nu sunt identice pe tot globul. Măgarul, spre exemplu, este bine cotat în Orientul Mijlociu, astfel că atribuirea epitetului „măgar” unui om nu este considerată o jignire. Ea va provoca doar nedumerire. Nu mai vorbim despre vacă, considerată sfântă de către cei din India.

 

 

 

2015-03-16

„Virtute et labore” este un dicton latin. Este o dovadă că limba latină s-a născut pe teritoriul României, fiindcă orice dicton recomandă oamenilor să se comporte altfel decât o fac în mod uzual.

 

 

2015-03-16

Ne diferenţiem prin modul în care ne folosim timpul liber.

 

 

2015-03-16

„Omnia mutantur, nihil interit” (totul se schimbă, nimic nu moare); a scris-o Ovidiu în „Metamorfoze” în urmă cu peste 2000 de ani şi cu 1700 de ani înaintea lui Lavoisier şi Lomonosov.

 

 

2015-03-16

Sărăcia a dus pe om la înţelepciune

 

 

2015-03-16

Singura salvare este să nu speri că vei fi salvat; trebuie să-ţi iei soarta în propriile tale mâini.

 

 

2015-03-16

Grecii sunt opusul ruşilor ca subordonare şi al nemţilor ca disciplină.

 

 

2015-03-16

„Marea” literatură rusă stă doar în câţiva scriitori, apăruţi destul de târziu. Primul poet remarcabil a fost Antioh Cantemir (1709-1744), urmat de Puşkin (1799-1837), descendent dintr-o „familie de nobili de viţă veche”, după cum scrie în enciclopedia Wikipedia, dar cu străbunic din Africa (Eritreea). Cu Gogol (1809-1852), Tolstoi (1828-1910),  Dostoievski (1821-1881), Cehov (1860-1904) am cam încheiat panoplia, căreia doar Gorki (1868-1936) i-ar mai putea da foarte puţină culoare. Cea română a început cu Dimitrie Cantemir, tatăl lui Antioh, dar a avut prea puţini continuatori.

 

 

2015-03-15

În Evul Mediu – şi chiar ceva mai târziu - Peloponezul s-a numit Morea, probabil după numele arborelui dud (μορέα), care creştea în sălbăticie, dar a fost intens cultivat după aducerea mătăsii din China. Theba devenise celebră pentru mătase. Astăzi a dispărut atât renumele cât şi cultivarea duzilor.

 

 

2015-03-14

Spre bătrâneţe, mama mea s-a mutat într-o garsonieră la parterul unui bloc mare, de 10 etaje cu multe scări. Zilnic, în faţa blocului se jucau câţiva copii. Pe unii chiar îi îndrăgise. Dincolo de dragoste era şi prudenţa: se gândea că este mai bine să aibă o relaţie cordială cu zvăpăiaţii, decât să se trezească cu geamurile sparte. Ca urmare, îi trata cu bomboane şi prăjiturele de casă, făcute chiar de ea. Delicatesele de acest fel erau pentru ea o pasiune şi mândrie, astfel că aprecierea lor, fie şi de către copii, îi oferea o clipă de satisfacţie şi bucurie. Copiii se învăţaseră şi veneau la oră fixă la fereastra bucătăriei după bunătăţi. Au trecut anii, ea a mai îmbătrânit şi, într-o bună zi, n-a avut prăjiturele să le dea. Deşi şi-a cerut scuze – de parcă ar fi fost nevoie – în loc de înţelegerea lor a primit doar cuvinte jignitoare: babă zgârcită, zgripţuroaică etc.

 

 

2015-03-08

Sovieticii insistă că nu există naţiune; popoarele s-au amestecat. Le convenea ideea, pentru că URSS era un conglomerat de naţiuni. Atunci însă când este vorba de politică internaţională, aleargă să-i apere pe ruşii care „întâmplător” se află pe alte meleaguri.

 

 

2015-03-05

Relevantă pentru mentalitatea construită de sistemele democratice este constatarea lui Panait Istrati în vizita făcută în U.R.S.S., despre gospodarii etichetaţi chiaburi (culaci), în proaspăt înfiinţatul stat sovietic. Nu este vorba despre ţărani relativ bogaţi, rămaşi bogaţi după revoluţie. Nu, este vorba despre ţărani foşti săraci, dar ridicaţi în funcţii de către noul regim. După eliminarea „duşmanului de clasă”, economia ţării trebuia refăcută, terenul agricol cultivat. Unii o făceau chiar bine. Ei bine, invidia celorlalţi i-a transformat în personaje negative. Nu Stalin era de vină. Interesul lui era ca ţara să prospere şi să iasă din dezastrul economic în care se afla în anii imediat următori revoluţiei. El şi ceilalţi din jurul lui erau prea ocupaţi cu alte treburi, pentru ca să vadă ce se întâmplă undeva, departe de Moscova. Localnicii sunt cei care şi-au însuşit noua „etică”. Vizita lui Panait Istrati se întâmpla după aniversarea cu mult fast a zece ani de la revoluţie. Surpriza lui este relatată în „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”, de Eleni Samios Kazantzakis, cea care i-a însoţit pe el şi Nikos Kazantzakis în periplul lor prin proaspătul U.R.S.S. (paginile 145-8).

„Am văzut peste tot circularele împrăştiate de sovietici, până în cele mai mici sate: instrucţiuni despre cum să se are şi să se semene pământul, după metode ştiinţifice.” Deci, intenţia era bună. „Dar iată ce se întâmplă: cei care urmează instrucţiunile produc mai mult şi au un trai ceva mai bun. Sovietul sătesc, pus pe gâlceavă, intervine; îi declară pe aceşti oameni de ispravă „culaci”, le confiscă bunurile adunate cu trudă şi îi afuriseşte ca duşmani ai regimului.”

Morala: din sclav nu faci om gospodar cu una cu două. Este nevoie de educaţie.

 

 

 

 

2015-03-04

Aproape toţi scriitorii occidentali importanţi au fost orăşeni.

 

 

2015-03-05

Cu excepţia Franţei, în varianta românească a enciclopediei Wikipedia, literatura este aproape inexistentă. Pentru Germania sunt menţionaţi doar Goethe şi Schiller, dar pentru Italia, Anglia, S.U.A., Spania nici unul. Că cei care întreţin varianta românească a enciclopediei nu deţin informaţii culturale, nu mă miră. Ceea ce mă intrigă este faptul că majoritatea textelor sunt traduse din varianta mamă, limba engleză. Ei bine, acolo cultura este bine reprezentată; doar că cei care au tradus nu s-au mai ostenit s-o facă şi pentru literatură, considerată de ei ca fiind lipsită de importanţă.  Nici măcar numele autorilor remarcabili nu sunt menţionate. Apar însă numele unor fotbalişti.

 

 

2015-03-04

De ce amintirile orăşenilor nu produc nostalgii?

 

 

2015-03-04

Pennsylvania nu este o pădure de condeie (pen = condei, silva=pădure) şi nici măcar una a condeierilor.

William Penn – un quaker – a primit de la regele Carol al II-lea al Angliei un document, prin care i se acorda dreptul de a stabili o nouă colonie în „West Jersey”.

Acest teren s-a numit Pennsylvania, după numele său.

 

 

2015-02-18

Cultura generală nu înseamnă să ştii multe fleacuri din domenii diverse, dar nici mai multe cunoştinţe dintr-unul singur. Cultură generală înseamnă să ştii ceea ce ar trebui să fi învăţat la liceu. Mai multe cunoştinţe dintr-un domeniu în dauna altuia înseamnă doar cunoştinţe de specialitate.

Este de asemenea o infatuare concepţia conform căreia sunt oameni de cultură doar cei ce lucrează în domenii considerate „umaniste”, adică accesibile oricui. Ea este de cele mai multe ori dovada incapacităţii lor de a se încumeta în efectuarea unor raţionamente mai complexe.

 

 

2015-02-18

Cei care, în trecut, au conceput sistemele politice a avut în vedere guvernarea de către oameni educaţi. Democraţia, ca formă de conducere de către popor, presupune că toţi oamenii cu drept de vot sunt educaţi. Se întâmpla în democraţia vechii Atene. Dreptul de vot universal este dovada maximei ipocrizii. Eroarea se vede cu ochiul liber. Acum, şi aleşii sunt aidoma alegătorilor, adică din ce în ce mai ne-educaţi.

 

 

2015-02-16

Orice stat puternic se bazează pe o economie puternică. Pentru a avea o economie puternică, este nevoie de oameni bogaţi. (Ideea stupidă că averea poate aparţine statului – ca bun al întregului popor – a fost abandonată chiar şi de ruşi, cei care au experimentat-o.) Problema este „cum să faci oameni bogaţi dintr-o turmă de sărăntoci?”. Ce se poate întâmpla ne spune Orson Wells în „Ferma animalelor”. Pentru ce s-a întâmplat în lumea reală, exemplul României post-decembriste este elocvent. Din păcate, aceşti oameni nu pot asigura în perspectivă prosperitatea economiei naţionale şi nici măcar a propriei lor averi, pentru că au construit-o prin fraudă şi nu prin abilităţi profesionale reale. Speranţa teoretică ar fi în urmaşii lor, dar experienţa ne arată că urmaşii parveniţilor sunt, în cele mai multe cazuri, chiar mai puţin capabili decât părinţii lor, deoarece nu au fost educaţi corespunzător. Ca urmare, majoritatea averilor acumulate astfel  se risipesc. Doar puţine rămân, suficiente însă pentru a dovedi urmaşilor primilor îmbogăţiţi că orice avere are nevoie de un bun administrator. Vor apărea astfel bogătaşi cu adevărat capabili să-şi merite numele şi averea. În consecinţă este necesară o stabilitate politică pe parcursul a cel puţin trei generaţii pentru a construi o astfel de societate şi multe altele generaţii pentru a convinge populaţia că aşa e bine.

 

 

2015-02-14

În tratamentul homeopatic, se spune că medicamentele îşi păstrează valoare chiar şi după mai multe diluări, prin amprenta ce o lasă în lichidul sau substanţa în care au fost diluate. Pe de altă parte, se ştie că apa unui pârâu de munte este curată, fiindcă soarele, dar mai ales filtrul natural al drumului pe care-l străbate printre pietre, nisip vegetaţie o purifică. Deci, după câţiva metri sau kilometri, apa redevine curată, chiar dacă în amonte o căprioară şi-a lăsat acolo dejecţiile. După teoria homeopatică însă, amprenta lor rămâne. Şi nu numai a lor. Apa însăşi provine din ploi, care la rândul lor s-au format din apa evaporată din mările şi oceanele lumii, în care s-au vărsat toate fluviile cu râurile şi pâraiele lor, deci şi cu amprenta tuturor rahaţilor, nu numai ai animalelor, ci şi ai semenilor noştri de azi, de ieri, din secolul trecut şi celelalte milenii dinaintea erei noastre. Pe scurt, rahatul se pierde, dar amprenta lui rămâne. Partea proastă e că unii dintre strămoşi nu erau tocmai sănătoşi şi – dacă sănătatea nu se ia – unele boli sunt molipsitoare. În concluzie, consumaţi cel puţin doi litri de lichide pe zi, dar nu apă.

 

 

 

 

2015-02-13

Când eram în ultimele clase de liceu – se întâmpla prin anii 1953-54 – venea uneori un trimis al partidului, să ţină o cuvântare. Profesorii, în frunte cu directorul şi elevii din clasele mai mari eram adunaţi cu toţii în amfiteatru, să-l ascultăm. Vorbea o oră şi ceva; niciodată mai puţin. Una dintre întrebările mele de atunci, ce-mi stăruie şi azi în minte, era tocmai aceasta: cum reuşeşte să vorbească atât de mult fără să spună mare lucru? Ce-i drept, eu n-am fost niciodată un bun vorbitor, iar „ideile” lui le-aş fi epuizat în mai puţin de două minute. De regulă, vorbitorul era puţin mai în vârstă decât noi şi mai tânăr decât oricare dintre profesori. În mod cert, nu era absolvent de liceu. O dovedea lipsa lui de cultură, ceea ce însă nu-l împiedica să-i admonesteze şi ameninţe cu destituirea pe profesori, ca şi cum speech-ul lui ar fi fost rezultatul unei anchete serioase, în urma căreia, el – specialistul – face o sinteză şi trage concluziile finale. Directorul era atacat în modul cel mai virulent. Neobrăzarea activistului era fără margini. Acesta a fost modul în care am luat eu contact direct cu „organele” de partid.

 

 

2015-02-13

În comportarea sa faţă de natură, omul procedează în mod asemănător ca în luptele marţiale orientale: se foloseşte de energia adversarului, pe care îl dezechilibrează într-un moment de instabilitate, după care face ce vrea cu trupul lui. De regulă îl trânteşte la pământ. Asta face şi omul cu natura, atunci când afirmă că a creat ceva nou. Până acum, el n-a creat nimic cu adevărat. El se foloseşte tot de natură, pentru a crea ceva, acel ceva fiind însă un ceva contra naturii, o parte a ei dezechilibrată şi „trântită la pământ”.

 

 

2015-02-09

Aseară, după ce am venit de la un spectacol, copii vecinilor încă se jucau, deşi era trecut de ora 1 noaptea. Nu era pentru prima dată. Este în programul lor zilnic să se culce foarte târziu. Se obişnuiesc de mici astfel, deşi nu cred că este folositor pentru formarea viitorului adult, pentru adâncimea puterii lor de judecată. Am experienţa anilor de studenţie, când nu puteam să învăţ după ora 9 seara. Confirmarea mi-a furnizat-o soţia, susţinând constatarea cu probe personale. Mai târziu, când consideram că seara îmi creşte agerimea, în timp ce dimineaţa mă trezeam cu dificultate, am încercat să-mi schimb programul: mă culcam după masă şi încercam să dorm cât mai mult, astfel încât să pot prelungi seara până târziu după miezul nopţii. Îmi propusesem să realizez un studiu profesional, pentru care aveam nevoie să nu fiu deranjat. Reuşisem aproape să inversez ziua cu noaptea. Am constatat însă curând că randamentul meu era mult sub cel normal. Deşi se părea că sunt în depline facultăţi mintale, analiza rezultatelor arăta că volumul de muncă prestat era foarte mic, în comparaţie cu ceea ce făceam în mod normal. În plus, nu am avut nici o idee novatoare. Tot ceea ce făcusem noaptea era doar execuţia ideilor elaborate în cele câteva ore din timpul zilei.

 

 

2015-01-22

Nu sunt filolog şi nu am nici titluri academice în arta culinară, aşa că în cele ce urmează nu se află o comunicare ştiinţifică, ci doar constatările unui neofit. Incursiunea mea a pornit de la eticheta de pe o cutie de vânzare la un supermarket. Acolo scria clar: „Salată de boeuf cu carne de pui”. Nici măcar „salată boeuf”, ci „de boeuf”. Nu cred că se referă la cel care a făcut-o, dar . . . uneori gura păcătosului adevăr grăieşte. Că este aşa o dovedeşte şi variata „salata á la russe”, pentru prepararea căreia nu se foloseşte carnea vre-unui rus; ea este doar o variantă a salatei bśuf fără carne, pentru cine n-o are sau nu şi-o doreşte.

 

 

2015-01-07

De când sunt în Grecia, cârcotelile mele (ce m-aş face fără ele?) îi vizează – bineînţeles – pe greci. Prin comparaţie, încep să cred că românii sunt – dacă nu chiar sfinţi – măcar nişte mici învăţăcei la şcoala de balcanistică. Aşa ar fi dacă, din când în când, nu mi-aş aminti de unele întâmplări din România, când conaţionalii mei s-au comportat aidoma grecilor, uneori depăşindu-i. Iată un exemplu.

De câteva zile aştept o scrisoare din România, care întârzia să apară. Poate a ajuns la scara vecină, unde nu pot intra, fiindcă nu am cheie. Mi-am amintit că, în urmă cu mulţi ani, mă întorceam acasă, în Braşov, într-o seară de iarnă, înfrigurat şi bolnav. Era vineri, aveam febră mare şi abia aşteptam să mă culc într-un aşternut călduros. La intrarea în bloc, am găsit, o scrisoare pentru cineva de la scara vecină. Eram prea slăbit pentru ca să mă întorc şi s-o duc acolo. M-am gândit că cineva mai tânăr şi sănătos o va face a doua zi. Din cauza bolii, nu am ieşit din casă. După zece zile, găsesc scrisoarea tot acolo. Nici unul din cei aproape 30 de locatari din scara noastră nu s-a învrednicit s-o ducă. Nu trebuia nici măcar să se întoarcă din drum. Putea s-o facă atunci când pleca de acasă şi – oricum – trecea pe lângă scara vecină.

Şi îmi aduc aminte de François Perroux, care scria: "În ţările subdezvoltate, structurile mintale ale populaţiei nu stimulează înclinaţiile spre a investi, care sunt resorturile creşterii… economia este nearticulată… indivizii şi grupurile lor îşi transmit defectuos informaţia economică…". Se potriveşte?

 

 

2015-01-06

De câteva zile, în blocul de vizavi, s-a mutat o familie de tineri. Nu ştiu dacă au maşină, dar în balcon, se văd două biciclete. Aici, în Atena, prezenţa ambelor este frecventă, aşa că informaţia nu este tocmai relevantă. Mai văd şi un câine mare, care latră gros. Nu sunt un admirator al celor ce se declară iubitori ai animalelor de casă şi prefer un câine adevărat faţă de unul – fie şi drăgălaş – dresat să ţină locul unui partener de viaţă, pentru cei ce nu şi-au găsit persoana potrivită.

Una peste alta, nu ştiu de ce, am un plus de simpatie pentru această tânără familie. Rămâne să elucidez dacă la baza sentimentelor mele – fie şi provizorii – stă câinele sau faptul că sunt tineri. Eu am aproape 80 de ani şi mă întreb dacă simpatia pentru tineri este o calitate sau un defect.

Întrebarea era valabilă până acum câteva minute, când am constatat că el cântă la vioară. Are şi note. Până să deschid calculatorul să notez evenimentul, i-a venit un musafir, probabil un coleg, şi acum cântă amândoi . . . atunci când nu vorbesc. Nu-i acuz; grecii nu se pot abţine: vorbesc aproape permanent. Aceşti doi tineri – totuşi – din când în când, cântă. Nu aud ce şi cum o fac, văd doar că citesc aceeaşi ştimă. Şi mai văd câinele, care dă din coadă, ceea poate fi un indiciu în favoarea muzicii lor.

 

 

2014-12-29

Shirley MacLaine, Dancing in the Light

„Ruşii iubesc, dar nu cunosc respectul, în timp ce americanii au respect, dar nu cunosc iubirea. De aceea, ruşii sunt pasionali iar americanii sunt raţionali.” (pag 241-2)

 

 

Sfârşitul volumului 1