Cristache Gheorghiu

Grecia – Note de călătorie, 2011

2011-04-07

Culmea politeţii

În prima zi în Atena, după o călătorie cu autocarul de 24 de ore şi un prim raid prin oraş, eram atât de obosit, încât, pe stradă, am acordat prioritate propriei mele imagini, reflectate pe oglinda unui chioşc de pe trotuar. Noroc că m-am recunoscut destul de repede; altfel, poate că aş fi încercat şi o scurtă conversaţie.

2011-04-08

Am evitat drumurile clasice şi am urcat colina pe o potecă ce şerpuieşte printre stânci. Drumul până aici a fost plăcut.

După ore de mers pe autostradă sau străzi înguste, dar foarte aglomerate, o potecă este ceva din altă lume.

În mica piaţetă de la baza urcuşului, cineva cânta la ţambal muzică italiană. Trebuie să precizez că o făcea foarte bine, iar instrumentul suna fabulos sub mâinile lui.

Ultima dată când am văzut un ţambal a fost într-o cârciumă din Bucureşti, prin 1959 sau 1960, cântând – evident – muzică adecvată locului. De data aceasta, a trebuit să-mi revizuiesc opinia asupra instrumentului. Adevărul este că, din punct de vedere tehnic, el nu este câtuşi de puţin unul rudimentar. Dimpotrivă, este chiar foarte pretenţios şi, probabil, tocmai acesta pare să fie motivul abandonării lui.

Într-o altă zi, în aceeaşi piaţetă, a cântat cineva la chitară muzică italiană. Aş fi stat acolo toată ziua, dar eu mai aveam o mulţime de alte locuri de vizitat.

* *

*

Aici, pe deal, constat că aproape întreaga Grecie este din marmură sau aproape. Zic aproape, fiindcă deosebirea dintre calcar şi marmură este doar una de calitate, ambele având la bază calcitul. Cea de aici are şi mult fier, vizibil prin inserţiile roşiatice, ce transformă defectul într-un efect estetic deosebit. Peste tot calci pe marmură. În jurul Acropolelui piatra este atât de şlefuită de picioarele vizitatorilor, încât se alunecă cu uşurinţă. Pe timp umed cred că urcuşul devine problematic.

* *

*

Acum, mă aflu într-un loc ce se numeşte Ários Págos (Άρειος Πάγος) şi încerc să notez câteva impresii, deşi agitaţia turiştilor din jur, care vin, fotografiază şi pleacă este intensă şi zgomotoasă.

Numele locului însă îmi provoacă o uşoară confuzie, dacă nu cumva tocmai acesta îi era scopul. Traducerea, acreditată de un ghid turistic, este „Piatra lui Ares”, Ares fiind zeul războiului în mitologia greacă. Nu se precizează dacă este vorba despre piatra de mormânt – deşi zeii, fiind nemuritori, nu au nevoie de morminte şi cu atât mai puţin de pietre funerare – sau de vreo piatră ce i s-ar fi atârnat de picior, pentru a-i mai stăvili elanul războinic. Recunosc, interpretarea este personală şi provine din simpatia mea pentru sensurile morale ale mitologiei grecilor. Traducerea este, evident, greşită. În dicţionar, găsesc şi o altă traducere pentru págos: gheaţă. Asta chiar nu are legătură cu Ares şi cu atât mai puţin cu realitatea climatologică a locului. De data aceasta, eroarea este folosirea greşită a dicţionarului limbii moderne şi nu al celei vechi, unde págos înseamnă stâncă. Ei da, „Stânca lui Ares” are sens. Aici venea probabil zeul să-şi ia avânt, sau pentru reculegere.

O a doua interpretare, probabil mai apropiată de adevăr, vine de la areopag. Toponimia este aceeaşi, dar semnificaţia este diferită. Termenul definea Tribunalul suprem din Atena secolelor 7-5 î. Cr.: un for constituit din filosofi şi artişti de mare competenţă, care se pronunţau în problemele cele mai grave. Se spune că aici aveau loc şedinţele Tribunalului, deşi pare puţin probabil, dat fiind dificultatea urcuşului, prea obositor pentru nişte bătrâni, fiindcă membrii acelui tribunal, în număr de nouă, erau aleşi dintre bătrânii ce-şi dovediseră calităţile de cetăţeni model ai societăţii. O tempora, o mores! (Sărmane Cicero…)

Oricum, utilizarea dealului pentru două activităţi atât de diferite nu este avantajoasă nici pentru susţinătorii războiului şi nici pentru cei ai dreptăţii acordate de vreun tribunal. Dar, să presupunem că bătrânii membri ai Tribunalului erau duşi acolo cu vreo lectică sau ceva asemănător. Cei ce-şi căutau dreptatea însă trebuiau să urce poteca pe jos, prilej tocmai bun să le atragă atenţia asupra dificultăţii obţinerii ei.

Asta era atunci. Acum, ieşiţi din agitaţia citadină, urcuşul – deşi la fel de obositor – este un prilej de relaxare, mai ales că sus nu se află nimeni să te judece. Judecătorii de astăzi sunt jos, uneori foarte jos. (Să mă ierte cei din Grecia, pe care nu-i cunosc. Gândul meu se îndreaptă către ceea ce ştiu, deşi îmi place să cred că există şi zone mai agreabile. În nici un caz la Parlamentul României, unde se legiferează nelegiuirea. Nu ştiu unde, pentru că justiţia modernă pleacă de la ideea că ansamblul legilor trebuie să fie perfect (dacă nu este încă, poate fi perfecţionat), iar procesele trebuie să se desfăşoare potrivit regulilor şi nu după logica judecătorilor, care pot greşi. Ar fi grozav, dacă nu ar utopic. Efectul unui concept asemănător, cel de societate comunistă ideală, îl cunoaştem. Însăşi ideea de perfecţiune denotă deja un nivel de ignoranţă inacceptabil. Încotro ne îndreptăm cu asemenea concepţii?

Aceeaşi zi, seara

Nu ştiu cum aş fi reacţionat azi la întâmplarea de ieri, când am fost politicos cu mine însumi şi mi-am acordat prioritate la trecerea printr-un loc îngust, de fapt imaginii mele reflectate într-o oglindă. După o zi de umblat prin soare, am faţa atât de roşie, încât am avut un şoc atunci când m-am văzut în oglindă. Viteza de reacţie ar fi fost mult diferită şi cine ştie ce alte gesturi aş fi făcut. La Braşov plouă.

În căutarea unei gazde, am trimis câteva mesaje pe Internet. Printre răspunsuri, am primit de la o doamnă întrebarea: „You are Cristache Gheorghiu the Romanian writer?” Vă imaginaţi ce mândru m-am simţit. Cele câteva cărţi în engleză m-au făcut cunoscut într-o măsură mai mare decât tot ceea ce am făcut în limba română timp de o viaţă.

2011-04-09

Se pare că ceea ce era inevitabil s-a produs. Printre numeroasele mele defecte – cunoscute şi necunoscute – cel de a generaliza excesiv este des invocat de către cunoştinţe. Recunosc, îmi place s-o fac, doar că aici, în Grecia, unde mă aflu de câteva zile, orice încercare de identificare a unei caracteristici generale se loveşte de opusul ei. Să spui despre greci că sunt amabili, spre exemplu, este foarte adevărat. Sunt deosebit de serviabili. Când am cerut o informaţie unui domn în vârstă, acesta a cerut imediat ajutorul unui tânăr, care – la rândul lui – a acostat un cunoscut ce tocmai trecea pe acolo, pentru ca – în final – întrebarea mea să devină subiectul unei dezbateri publice în plină stradă. Am spus „în final”, pentru că eu am plecat, dar discuţia lor a continuat. S-a întâmplat în Lavrio, aproape de extremitatea sudică a Peninsulei Atica, unde căutam o gazdă pentru un sejur mai îndelungat la malul mării.

În paralel, trebuie să subliniez apetitul pentru conversaţie al grecilor: vorbesc mult, tare şi foarte repede. Atât de repede încât ai impresia că au în gură o rotativă ce învârte sunetele cu peste 1000 de turaţii pe minut. Contrar aşteptărilor, o fac cu precădere bărbaţii. Revenind la amabilitatea lor, nu vă faceţi iluzii: dacă în joc apare vreun interes personal, atunci orice interlocutor, poate fi o victimă potenţială.

O altă constatare se referă la eticheta „Grecia – ţară turistică”. Este adevărat, dar numai pentru obiectivele special amenajate în acest scop: Acropole, Athos şi mânăstirile din nord, unele porţiuni de litoral şi câteva insule, majoritatea înscrise în evidenţele agenţiilor turistice. În restul teritoriului însă nu există nici o preocupare pentru turism. Cu toţi cei 15.000 de kilometri de litoral, datoraţi configuraţiei sinuoase a teritoriului, grecii nu merg la plajă. Îmi amintesc că, în facultate, am avut câţiva colegi din Coreea de Nord, o ţară cu destul litoral pentru suprafaţa ei. Cu toţii au fost foarte surprinşi să afle că, în România, litoralul se bucură de multă căutare tocmai datorită plajelor sale. Într-una dintre vacanţe cu prilejul unei excursii prin ţară, au vizitat şi staţiunile de pe litoralul românesc. Băieţii au aruncat doar o privire de la distanţă către plajă. Nu pentru că nu i-ar fi interesat, ci pentru că ar fi fost obligaţi să raporteze superiorilor ce au văzut. Fetele nici nu s-au apropiat; expunerea publică a trupurilor nude era, în concepţia lor, mai mult decât imorală. Grecii sunt, totuşi, europeni şi nu au astfel de mentalităţi, dar plaja nu-i interesează. Nu este de mirare, dacă mă gândesc că şi în România locuitorii de la poalele munţilor nu au dat alpinişti şi nici măcar schiori remarcabili. Cei mai mulţi alpinişti români sunt din Bucureşti. Cât despre locuitorii din apropierea litoralului sau din localităţile de malul Dunării, mulţi nu ştiu să înoate. Se pare că oamenii nu apreciază ceea ce au; îşi doresc ceea ce le lipseşte, cu condiţia să afle că acel ceva există. Există totuşi şi o explicaţie. Atât cei de la poalele munţilor, cât şi cei de pe malurile fluviilor şi ale mărilor sunt marcaţi de tributul în victime dat de-a lungul veacurilor. Au învăţat astfel să le acorde respectul cuvenit. Pentru ei, apa şi muntele sunt locuri de muncă şi nu de distracţie.

Revenind la turism, în Lavrio, pentru că acolo mă aflam pe când făceam asemenea constatări, toţi cei pe care i-am întrebat au fost surprinşi de întrebările mele şi miraţi că eu doream să închiriez un apartament în localitatea lor, doar pentru clima ei şi vecinătatea mării. A mării Egee. Se spune că Teseu, fiul regelui atenian Egeu îi spusese tatălui că – dacă ucide minotaurul – la întoarcere, va înlocui pânzele negre ale corăbiei cu unele albe, dar – bucuros de victorie – a uitat. Când tatăl a văzut corabia cu pânze negre s-a sinucis, aruncându-se în mare, iar marea, de atunci, s-a numit Marea Egee. Astăzi, pe minuscula plajă nu se afla nimeni, deşi ziua era superbă, iar tatăl lui Teseu, dacă într-adevăr s-a aruncat în mare, a făcut-o de pe un mal înalt şi nu de pe nisipul unei plaje cu înclinaţie lină.

* *

*

În toată Atica, pe care am parcurs-o din Atena şi până în sud, nu am văzut sate. Şi nici locuinţe modeste! În cele câteva oraşele vechi casele sunt îngrămădite. În schimb, în restul teritoriului sunt răspândite vile. Judecând după poziţia lor, nu sunt reşedinţe de vară ale unor bogătaşi din capitală. Majoritatea sunt amplasate în mijlocul unor livezi de măslini, sau alte culturi, deci sunt locuinţele fermierilor din zonă. Curăţenia şi construcţiile bine făcute – reflectând un standard economic ridicat - pot induce în eroare un român ca mine, cu ochiul obişnuit cu alte peisaje. Bineînţeles, casele sunt rare, răspândite aproape peste tot, dar mai ales pe dealuri. Nu-i atrage litoralul şi nici măcar văile, unde poate s-ar mai găsi apă, aproape inexistentă pe aici.

2011-04-10

Interesându-mă cum pot să ajung la Palatul Regal, nu obţineam informaţiile necesare de la persoanele solicitate, deşi mă aflam în zonă. Cel care m-a scos din impas a fost un englez, care – nu numai că m-a îndrumat – dar mi-a făcut şi recomandarea să întreb de Palatul Prezidenţial şi nu de cel Regal. În România se foloseşte încă termenul „Palat Regal”, eventual „fostul Palat Regal”, deşi nu mai avem rege demult. Să fi uitat grecii că au avut rege, sau nu mai vor să ştie? Grecia şi-a declarat independenţa în 1821, în 1928 s-a încheiat Războiul de Independenţă, iar în 1833 devine monarhie, deci înaintea României, pentru ca în 1973 să renunţe la ea, deci după România. A devenit republică însă prin voinţă proprie şi nu sub ocupaţie sovietică. Asta îmi aminteşte că, în 1995, în vacanţă prin Eforie Sud, am constatat că aproape nici un localnic nu ştia că oraşul lor s-a numit cândva Carmen Silva. Pentru ca penibilul să fie maxim, cei mai în vârstă îşi aminteau, în schimb, denumirea Vasile Roaită, ce într-adevăr o purtase pentru scurtă vreme. Sau în Craiova, „Parcul Bibescu” era cunoscut doar ca „Parcul Poporului”. În cazul grecilor, subiectul poate fi de natură politică, iar atitudinea lor explicabilă pentru un popor cu un foarte înalt simţ patriotic şi, în consecinţă, puternic implicat în politică. În cazul românilor însă este vorba de simplă ignoranţă şi ignorare a propriei istorii.

În cele din urmă, am ajuns la Palatul Regal / Prezidenţial şi am văzut chiar şi schimbarea gărzii, un spectacol cu adevărat inedit şi amuzant.

În locul unei descrieri, am făcut câteva video-clipuri, ce mă scutesc de o relatare, prin care – oricum - nu aş putea realiza decât o foarte vagă sugestie a realităţii.

Pe unul dintre ele l-am plasat pe youtube, aşa că poate fi văzut acolo, sau prin clic pe fotografia alăturată. Adresa la youtube este:

http://www.youtube.com/watch?v=YKrM9AzcD40

2011-04-11

Românii ce vin în Atena cu autocarul sunt debarcaţi şi, eventual, cazaţi puţin mai sus de Piaţa Omonia. Aici am stat şi noi – eu şi soţia – într-un hotel de două stele, dar care ar fi primit patru în România; doar baia era cam mică, însă curăţenia şi serviciile erau perfecte. Am primit chiar şi un aparat de bărbierit, pe lângă multe alte obiecte de igienă. Deşi zona este aproape de centru şi de Acropole, hotelurile din zonă sunt ieftine, iar piaţa agroalimentară omonimă este celebră. Orice avantaj trebuie să aibă însă şi un dezavantaj. Alături de români, aici se află cei mai mulţi imigranţi: ruşi, asiatici, africani. Cele mai recente valuri masive sunt din Asia de sud, în special Bangladej, şi Africa. Eticheta de „rău famat” nu este foarte departe, iar impresiile culese de aici nu au nimic comun cu celelalte cartiere ale Atenei.

Grecia face parte din Uniunea Europeană de mult timp, ca să nu mai amintim istoria ei, astfel că este de aşteptat să vedem şi altceva. Acel altceva devine vizibil imediat ce depăşim Piaţa Omonia şi, în drum către Piaţa Sintagma (Piaţa Constituţiei), pe strada Eleftheriou Venizelou (Numele străzilor este înscris pe plăcuţe la toate intersecţiile cu caractere greceşti şi latine.), trecem pe lângă Biblioteca Municipală, Universitate şi Academia, toate pe partea stângă, una lângă alta.

Sunt clădiri relativ recente, dar sugerând arhitectura antică, cu statui ale personalităţilor moderne alături de unele mitologice, dintre care cea a Atenei nu putea să lipsească.

În Piaţa Sintagma se află clădirea Parlamentului, iar în spatele ei un parc imens, cu plante de tot felul, iar în colţul opus găsim fostul Palat Regal, acum al Preşedintelui.

Din Piaţa Sintagma către Est, pe partea stângă a bulevardului Sofias, vizavi de parc, construcţiile amintesc de unele imagini de film din marile capitale ale lumii, în special din ţări cu climă tropicală. Grecia este clar una dintre ele.

Majoritatea clădirilor sunt ale unor ambasade.

În spatele lor, pe străzi relativ înguste, ce urcă către Colina Lycabettus, se ghicesc locuinţe ale atenienilor cu pretenţii mai elevate.

Pe Colina Lycabettus, vizibilă de aproape oriunde, pe lângă ruinele unui vechi templu, se află un teatru funcţional, la care se poate ajunge şi cu un teleferic.

Tot din Piaţa Sintagma, dar către Vest, se poate ajunge pe litoral, eventual în Portul Pireu. Distanţa este însă mare, aşa că se recomandă metroul sau, mai bine tramvaiul, din care se poate admira oraşul. Merită! Teoretic, ar mai exista soluţia cu automobilul propriu – cea mai neinspirată din cauza aglomeraţiei - şi cea cu taxiul – o cheltuială inutilă.

Odată ajuns pe malul mării, tramvaiul coteşte spre Sud şi merge până la Voula, trecând printr-un şir continuu de staţiuni luxoase. Clădiri elegante pe stânga şi marea pe dreapta.

Am petrecut două zile minunate, plimbându-ne pe plajele din zonă, cu soare de 30 de grade Celsius în luna aprilie.

Vorbeam de aglomeraţie. Străzile Atenei nu sunt aglomerate, ci extrem de aglomerate. Prima recomandare ce se face celui ce vine cu automobilul aici este să-l lase în parcare. Acesta este şi motivul pentru care, deşi scumpe, taxiurile în circulaţie sunt în proporţie de peste o treime. Iar printre maşini, motocicletele, motoretele şi scuterele se strecoară cu viteză, astfel că traversarea prin alte locuri decât din intersecţiile semaforizate este cu desăvârşire imposibilă. Acolo, toate vehiculele sunt disciplinate; mai puţin pietonii, care nu aşteaptă culoarea verde, ci se reped să traverseze imediat ce ultima maşină a trecut.

Circulaţia este deci o activitate ce solicită atenţia tuturor în cel mai înalt grad. Ea îmi aminteşte de o scenă petrecută în Viena, tot în luna aprilie, dar în 1990, când, profitând de schimbarea politică, am făcut prima excursie în direcţia Vest. Scena cu pricina a avut loc pe la ora unu sau două noaptea. Străzile erau aproape pustii. Cu toate acestea, semaforul de la o intersecţie funcţiona. În faţa mea, un domn mergea agale. La semafor, s-a oprit, a stat cuminte şi a plecat numai după apariţia culorii verzi. Disciplina lui poate părea exagerată, dar – de fapt – nu disciplina conta de această dată. Omul ieşise să se plimbe. Nu se grăbea să ajungă undeva. Ba, poate că, dimpotrivă, nici nu-şi dorea să ajungă acasă prea repede. Gândurile lui umblau probabil mai repede decât picioarele. Şi atunci, de ce să-şi tulbure meditaţia cu probleme stupide ca cea „dacă să traverseze sau nu strada?”. Faptul că scena se întâmpla în Viena nu are nici o relevanţă, deşi o diferenţă de mentalitate există. Grecii, cu care românii seamănă destul de mult din acest punct de vedere, îşi consumă mare parte din energie făcându-şi probleme din nimic. Deşi inteligenţi, epuizaţi fiind, nu mai au resursele necesare pentru chestiuni mai importante decât circulaţia pe străzi, cu sau fără roţi.

* *

*

Palmieri sunt peste tot, dar şi portocali, în frunzişul cărora există aproape permanent fructe pe care nu le culege nimeni, nici măcar cerşetorii (sunt destui, majoritatea bine-cunoscuţi nouă). Oranjul lor face un contrast puternic cu verdele intens al frunzelor, astfel că aceşti pomi sunt cu adevărat decorativi.

Bineînţeles că punctul central de atracţie al Atenei este Colina Acropole. Este vizibilă de oriunde, aşa că se poate ajunge acolo pe o mulţime de căi.

Plecând din Piaţa Omonia, drumul cel mai scurt este pe strada Stadiou, paralelă cu Eleftheriou Venizelou, dar lipsită de eleganţa ei şi marcată, în schimb, de mulţimea magazinelor destinate turiştilor. La poalele Acropolelor, Plaka şi Monastiraki sunt două spaţii lipite prin care e bine să nu te afli în zilele aglomerate. Ambele au însă un farmec aparte, tocmai datorită aglomeraţiei. Aici se află Agorá, unde Socrate se adresa oamenilor. Acum, modernizată, este dedicată în exclusivitate comerţului. Tot acolo se spune că Apostolul Pavel ar fi rostit predica către atenieni (Faptele apostolilor, 17).

Despre Acropole nu are rost să scriu. Au făcut-o milioane de alţi vizitatori înaintea mea, iar informaţiile minimale nu scapă nici unui ghid turistic. În traducere, Acropole înseamnă „oraşul de sus”. Câte un oraş de sus există în mai toate localităţile, dar cel de aici este cel mai celebru. Amuzantă pentru mine este denumirea americană a centrului oricărui oraş: downtown, adică oraşul de jos, iar şi mai nostim faptul că, în Los Angeles, se află pe o colină.

2011-04-12

Socrate nu ne-a lăsat nimic scris. Dar oare ştia să scrie? Puţini îndrăznesc să avanseze asemenea ipoteze şi nici n-ar fi prea interesante. La vremea aceea filosofia – şi nu numai ea – se făcea cu predilecţie pe cale orală, iar retorica era una dintre cele mai importante discipline de învăţământ. Chiar şi astăzi, scrierea lor este nu numai foarte dificilă, dar şi inconsecventă. Există, spre exemplu, cel puţin cinci forme de redare a sunetului „i”, ceea face dificilă căutarea în dicţionar a unui cuvânt recepţionat auditiv. În schimb, nu au semne pentru sunetul „u”, redat prin combinaţia „ou”.

Scrise sau nescrise, dialogurile filosofice ale lui Socrate erau cu oameni reali, cu subiecte pe înţelesul şi în interesul lor, din moment ce acceptau discuţia. Ceva din mentalitatea de atunci s-a păstrat, deoarece grecii de azi discută cu înfocare. Ce discută nu ştiu, dar ştiu că discută. Asta am constatat.

* *

*

Înainte de a pleca în această excursie, îmi cumpărasem o carte de Limba Neogreacă, din care învăţasem mai mult de jumătate, aşa că eram curios să aflu dacă m-aş putea descurca cu ce ştiam. Prima constatare a fost aceea că grecii care ştiu limbi străine sunt bucuroşi să-şi etaleze cunoştinţele şi, în consecinţă, neinteresaţi să asculte pe cineva care le stâlceşte limba. Ceilalţi sunt încântaţi să le vorbeşti pe limba lor. Din păcate, nu foloseşte la nimic, fiindcă răspunsul vine ca un torent de sunete, neinteligibil atât din cauza pronunţiei în dialect, cât – mai ales – din cauza vitezei fantastice cu care sunt rostite.

Învăţând însă am remarcat asemănarea cu limba română. Şi nu mă refer la neologismele intrate în limba noastră prin filieră ştiinţifică, ci la cele aflate demult în nucleul de bază al limbii. Era de presupus să existe asemenea cuvinte. Surpriza – cel puţin pentru mine – este numărul lor. Şi nu este vorba numai de cele directe, ci şi de unele care şi-au schimbat sensul, fie că le-au limitat înţelesul, fie că, dimpotrivă, l-au lărgit, fie că le-au dat o cu totul altă semnificaţie. Astfel, de la grecescul χορóσ = dans, în română avem horă ; de la adjectivul áσχημος = urât, avem substantivul aschimodie. Nu este cazul să insist; exemple sunt nenumărate şi stau la îndemâna oricui are un dicţionar. Sunt şi corespondenţe amuzante, chiar în interiorul limbii greceşti. Spre exemplu, leftá înseamnă bani, dar lefteriá înseamnă libertate. În locul ambelor, românii au emis o variantă originală: lefter.

Constatarea neplăcută a venit din altă direcţie. Dicţionarul limbii române consemnează multe cuvinte ca fiind de origine slavă. Că lucrurile nu stau tocmai aşa bănuiam. Încercările sovieticilor de a ne slaviza îmi erau clare încă din copilărie. Dimensiunea şi, mai ales, persistenţa minciunii mă surprinde. S-a mers atât de departe, încât şi unii termeni religioşi sunt prezentaţi ca fiind de origine slavă, deşi românii au fost creştinaţi cu mult înaintea slavilor, iar sursa este, evident, Grecia. Verbul „a mirui”, spre exemplu, este prezentat în dicţionarul enciclopedic al limbii române ca fiind de origine slavă, deşi el este, evident, grecesc. Ocolul lui prin Rusia n-ar putea fi explicat decât de către un „savant” rus şi acceptat de un altul român. (Cred că, dacă Stalin ar mai fi trăit câţiva ani, am fi aflat că însuşi Iisus Christos ar fi fost rus.)

Cât despre greci, ei sunt şi astăzi unul dintre cele mai credincioase popoare dintre creştini. O dovedeşte mulţimea bisericilor ce împânzesc oraşul, de la cele mari şi frumoase, până la unele extrem de mici, rămase din timpuri străbune şi ghicite doar după o cruce deasupra sau alături de uşa de la intrare.

Astăzi vorbind despre slavi, majoritatea persoanelor mai puţin instruite se gândesc la ruşi. Hălăduind prin S.U.A., am fost tentat să testez cunoştinţele americanilor despre alfabetul kirilic. Răspunsurile aproape unanime au indicat Rusia, fără cea mai vagă bănuială că autorii (fraţii Kiril şi Metodiu) nu călcaseră niciodată pe-acolo. Ideea slavizării este deci una care prinde la masele ignorante.

Orice carte de istorie ne învaţă că zona de origine a migraţiei slave a fost teritoriul Poloniei de astăzi. Rezultă că originalul limbii slave trebuie să-l găsim în limba polonă. Evident, poloneza, ca orice limbă, a suferit influenţe de la vecini, în special germani şi suedezi, cu care au avut numeroase conflicte. Despre limba română ştim că s-a format din mixtura daco-romană plus influenţele ulterioare. Dar limba rusă cum s-a format? Indiferent care i-ar fi nucleul, pe lângă slavonă, trebuie să analizăm şi influenţele popoarelor uralo-altaice şi a celor cucerite odată cu extinderea imperială.

Influenţa slavonă în limba română? Sigur că există, dar nu în măsura în care se pretinde. Evident, la mijloc sunt influenţe politice binecunoscute. O primă eroare este de natură logică. Rusia nu a ajuns la extinderea de azi decât în ultimele secole. În trecut, nu se putea vorbi despre vreo limbă slavă pe teritoriul ei decât în partea de nord. Sudul era ocupat de nomazi, mai mult sau mai puţin agresivi, în continuă mişcare. Este spaţiul prin care s-au mişcat tătari, huni, cumani, pecenegi şi foarte mulţi alţii. Limba rusă a preluat cuvintele greceşti pe două căi: prin creştinare şi prin intermediul nomazilor uralo-altaici din sudul viitoarei Rusii, odată cu aşezarea lor.

Ei bine, nu ştiu cum vorbeau tătarii, cu care s-au învecinat sute de ani, ca să nu mai vorbesc despre nesfârşitele şiruri de popoare migratoare, dar constat că multe cuvinte din limba rusă ce desemnează obiecte din locuinţă sau activităţi gospodăreşti sunt însuşite din limba greacă. Este limpede că nomazii şi-au însuşit cuvintele existente în zona în care s-au aşezat şi au început să-şi construiască locuinţe stabile. Pentru cuvintele care sunt identice în greacă, română şi rusă este clar că sursa nu a fost slavona, ci greaca, deci procesul este invers celui insinuat de propaganda politică.

De ce tendinţa de slavizare continuă încă printre unii filologii români, nu ştiu şi parcă nici nu mi-ar face plăcere să aflu.

2011-04-13

Este ora 9 seara şi plecăm spre casă. Se spune că amazoanele locuiau undeva pe lângă Pontul Euxin. Direcţia ar fi deci bună.

Prin Grecia vom merge tot noaptea, la fel ca la venire. Atunci, ne-a impresionat autostrada parţial luminată şi multitudinea de tunele şi viaducte. Acum, probabil că vom dormi. Ne aşteaptă o călătorie de aproximativ 24 de ore.

Anul trecut, în luna august, dornic de peşte şi plajă la malul mării am fost pe litoralul românesc, la Sfântul Gheorghe Deltă. Călătoria, cu schimbarea trenului la Bucureşti şi aşteptarea vaporului la Tulcea, a durat aproape tot atât de mult, iar sejurul a fost un dezastru. Am făcut două băi în mare şi restul la vânt (apa era prea rece). Am schiţat câteva tablouri, nu prea multe, tot din cauza vântului, care mi-ar fi transformat şevaletul în corabie cu pânze.

Ne-am cazat la o gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo, pentru calitatea preparatelor din peşte. Cel mai bun a fost oul (de găină) prăjit ce ni-l dădea la micul dejun. Cu siguranţă că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea localnicilor odată cu evoluţia localităţii merită însă atenţie, mai ales pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general. Mă refer la cei rămaşi în sat, fiindcă cei mai mulţi au plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuinţe părăsite.

Până nu demult, Delta Dunării era o ţintă turistică nu numai pentru pescarii amatori, ci şi pentru orăşenii dispuşi să renunţe pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar şi a unor festinuri pe bază de peşte, preparat „ca la el acasă” de către specialişti. Serviciile turistice - să le zicem aşa - erau oferite de către pescari, bucuroşi să câştige un ban în plus, dar şi din ospitalitate.

Îmi amintesc de o excursie în Deltă, efectuată cu mulţi ani în urmă, când, un pescar, dintr-un sat izolat, din dorinţa de a ne oferi ceva deosebit, ne-a dat salam în loc de peşte. Sărmanul om, îl comandase de la oraş special pentru noi; vizita noastră îi fusese anunţată, iar el se străduise să ne primească cum putea mai bine. A fost cândva!

Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate şi cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară. Explicaţia este evoluţia localităţii, cu bunele şi cu relele ei. Eu alesesem satul Sfântul Gheorghe pentru că oferă în plus şi o plajă cu nisip fin la malul Mării Negre. Acest avantaj este şi unul dintre motivele evoluţiei mai rapide a localităţii, preconizată să devină în curând oraş. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt convins că, în viitor, va exista şosea asfaltată până la malul mării.

Unele lucruri m-au încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile şi - mai ales - una cu barca în rezervaţia de păsări. Desigur, imaginile se pot vedea şi la televizor, dar atunci când păşeşti, aşa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar şi prin găinaţ de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile, totul pare altfel. Chiar şi băile în mare, aşa puţine câte au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observaţie interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele marilor staţiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-şi bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu se practică, ceea ce dovedeşte că turiştii, adepţi ai acestui spaţiu, au alte concepţii.

Sursele dezvoltării localităţii sunt două: investiţii ale magnaţilor din marile oraşe şi încercările unor localnici de a-şi adapta casele necesităţilor turismului modern. Prima este benefică, chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în străinătate. A doua este însă discutabilă. Faptul că oamenii se schimbă ar fi, teoretic, foarte bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat este mentalitatea.

Iată câteva mici exemple, culese chiar din locuinţa gazdei noastre: un scaun de W.C. la şase dormitoare, care nu este dezinfectat niciodată, este mai puţin igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii au astăzi frigidere, peştele nu mai este proaspăt, ci din congelator; se prepară dimineaţa şi se încălzeşte pentru prânz şi cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură. Ciorba de peşte este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peşte şi se adaugă peste cea veche, pe tot parcursul sezonului.

Festinul cu peşte „ca la el acasă” a devenit o amintire. În trecut, pentru siguranţă, pescarii îşi luau vâslele acasă după o zi de muncă. Vâsla era o prelungire a braţului lor şi nu riscau să le fie furată. Acum au bărci cu motor. Motorul este însă mai greu şi ar fi incomod să-l ducă în spate. Ca urmare, au apărut hoţii de motoare. Dacă o pereche de vâsle nu costa mare lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un motiv de condamnare a societăţii moderne. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă oamenii ar fi cooperat şi ar fi amenajat un spaţiu păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boscheţi, în zone întunecoase, sunt pradă uşoară, iar recuperarea motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă poliţia veghează doar asupra intereselor statului, nu şi ale oamenilor.  Evoluţia pare a fi un joc cu suma nulă; ce se câştigă într-o parte se pierde în altă parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost. Ar fi putut să nu se întâmple aşa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat prima într-una favorabilă progresului. A intervenit însă rapacitatea. Şi nu numai rapacitatea, ci pur şi simplu neadaptarea la schimbare. Ar fi fost cu mult mai bine dacă, în loc să se repeadă la câştiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluţiilor optime etc. Investiţiile lor ar fi fost mai sigure şi mai eficiente.

Spuneam că unele observaţii locale pot fi generalizate. Venind dintr-o zonă urbană dezvoltată, mi-a fost uşor să identific erorile pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul celorlalte localităţi ale ţării. România, la rândul ei, încearcă să se integreze spaţiului european. Oare nu cumva, la nivel naţional, facem şi noi greşeli similare? Cu siguranţă, da. Cum nu-mi propun să dau soluţii - oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă - mă opresc aici.

* *

*

Da, am adormit aproape imediat. Nici nu e de mirare, după o zi de umblat. M-am trezit, sau am fost trezit la graniţa cu Bulgaria. După câţiva kilometri, autocarul a oprit într-o parcare. Era înnourat şi foarte frig. De la Sofia, unde înţelepciunea (σοφία) a luat formă bulgărească, a început să ningă. Cu o zi în urmă mă bronzam la peste 30 grade Celsius. A fost frumos prin Bulgaria la dus, dar este foarte urât acum. Atunci am avut şi o altă revelaţie. Spre deosebire de zona Bucureşti – Giurgiu, plină de gunoaie şi terenuri lăsate în paragină, în Bulgaria era o încântare să priveşti ogoarele perfect întreţinute, lucrate cu dragoste. Atunci când am mai văzut şi câţiva muncitori ce culegeau hârtiile şi ambalajele din plastic aruncate de către turişti din maşini, îmi venea să mă întorc şi să-i strâng de gât pe politicienii români, care ne-au adus în starea în care ne aflăm. Bineînţeles că nu am făcut-o, fiindcă sunt şi eu român, deci am aceeaşi doză de laşitate ca toţi conaţionalii mei. A nu se crede că aş fi un simpatizant al vechiului regim comunist. Doamne fereşte! Ştiu însă că orice regim politic îşi lasă amprenta asupra mentalităţii poporului, prin educaţia ce o practică. Dacă în deceniile 6-7 ale secolului trecut situaţia economică a României părea să se îmbunătăţească, aceasta se datora adulţilor de atunci, educaţi înainte de invazia sovietică. Acum, la maturitate sunt cei educaţi în timpul regimului comunist, iar efectele sunt cele pe care le vedem. Va trebui deci să treacă cel puţin o generaţie, dacă nu mai multe, pentru ca politicienii şi „oamenii de afaceri” să aibă altă mentalitate. Acum faptul că în Bulgaria plouă – nu mai ninge – parcă îmi mai atenuează asprimea comparaţiilor. Totuşi, de ce în Bulgaria ogoarele sunt lucrate şi oamenii nu aruncă gunoiul peste gard încă nu ştiu.

* *

*

În Bucureşti am schimbat autocarul cu un microbus, pentru cei ce mergeau în direcţia Sibiu via Braşov. Aici am avut parte de o scenă amuzantă, deşi, la început a fost enervantă. O doamnă făcea un tărăboi imens pentru că valiza ei fusese murdărită. Era o valiză drăguţă destul de mică, cu un desen în culori deschise, ce nu avea ce căuta printre geamandanele imense ale majorităţii călătorilor. Fusese deci greşeala ei că o pusese în remorca pentru bagaje. Comportarea de-a dreptul isterică avea, cred, o altă explicaţie. Era modalitatea ei de a atrage atenţia. Cum rezultatele se lăsau aşteptate, şi-a intensificat eforturile astfel că, în timp, oferea un adevărat spectacol, cu efecte opuse celor scontate. Microbuzul plecase şi ea continua să vocifereze, deşi nimeni dintre cei implicaţi în transportul bagajelor nu mai era de faţă. Toată lumea era iritată. Atunci, cineva a avut ideea să-i spună şoferului: „Pune domnule ceva muzică”. Într-o veselie, au urmat şi alte replici pe aceeaşi temă: „Bagă buzuki”, „Dă muzica mai tare”. Gluma a fost gustată de toţi pasagerii, s-a râs copios şi, astfel, femeia a tăcut. Nu ştiu dacă a înţeles că stratagema ei a fost greşită, dar s-a făcut linişte. Că buzuki nu ar fi acoperit zgomotul nu mai avea importanţă. Buzuki este o muzică instrumentală, caracterizată printr-o trăire intensă a fiecărui sunet, o muzică ce se cere ascultată în linişte. De fapt termenul desemnează în primul rând instrumentul la care se cântă, un fel de mandolină, şi abia apoi genul muzical. Vorbind despre gen, remarcabilă este apropierea lui cu muzica spaniolă. Deşi fiecare are specificitatea ei bine definită – oricine poate discerne între un flamingo şi un buzuki – regăsim în ambele acelaşi nerv şi simţire profundă, cu sunete puternic accentuate. Aş crede că este un specific mediteranean, dacă la mijloc nu ar fi Italia, cu un stil total diferit, relaxant şi, de cele mai multe ori, vesel.

Între Sinaia şi Predeal ningea de-i plângeam şoferului de milă.

2011-04-14

Am ajuns acasă. Oraşul ideal, la care poate am visat, este – bineînţeles - unul utopic. Epoca de Aur a Atenei s-a terminat odată cu victoria asupra Spartei, la sfârşitul războiului poloponesiac. (Fereşte-ne Doamne de victorii!) Atena de azi, cea reală, are toate defectele cunoscute şi prin alte părţi, dar şi câteva particularităţi, care ne ajută să construim oraşul ideal în sufletele noastre.

De ce am face-o? Ce mai avem în comun, noi, cei de azi, cu grecii de acum câteva mii de ani? La Delphi, majoritatea întrebărilor de acum 3000 de ani erau aceleaşi ca în zilele noastre: ce carieră să urmeze un tânăr, dacă să aibă sau nu încredere în cel/cea care se oferă să-i fie partener de viaţă, sau – în ipoteza că are unul – dacă îi este devotat sau nu, etc. Oare de ce nouă ni se pare că, între timp, am fi evoluat? Pentru că în locul Pythiei apelăm la „Mama Omida” (renumită ghicitoare ţigancă) şi altele asemenea ei?

Sau poate pentru că ne imaginăm că am construit Cornul abundenţei pentru toată lumea? Grecii l-au imaginat doar pentru Amalteea, capra care l-a alăptat pe Zeus. Nu, nu este pentru toată lumea; cel mult pentru capre şi nu pentru toate.

Cicero spunea că Socrate „a adus filosofia de la cer la pământ”. Asta datorită realismului ei. Cum însă, între timp, „filosofii” moderni au îngropat-o, astăzi ar trebui dezgropată şi adusă la suprafaţă. Dar cine s-o facă?

* *

*

Pe panoul de afişaj al bisericii „Sfânta Treime” din centrul Braşovului (strada Bariţiu 12) scrie că, în 1786, când a fost construită, în oraş existau:

41 familii ortodocşi români însumând 218 persoane;

9 familii ortodocşi ne-români, însumând 27 persoane;

Total 50 familii ortodocşi, însumând 245 persoane

Bătrânii o cunosc şi sub numele de „biserica grecească”, fiindcă cele 9 familii de „ne-românii” erau greci. Ei au fost principalii fondatori, alături de câţiva membri ai familiei Brâncoveanu. Biserica s-a construit în doi ani. Da, doar câţiva oameni au avut forţa financiară şi voinţa să construiască o biserică şi încă într-un timp atât de scurt. Şi erau greci.

Biserica este monument istoric. Dar nu numai biserica este remarcabilă, ci şi cimitirul minuscul din spatele ei. Din punct de vedere istoric, cimitirul este – sau era – cel puţin la fel de valoros. Se aflau acolo înmormântaţi ctitorii bisericii, inclusiv câţiva membri ai familiei Brâncoveanu, mitropolitul Ungrovlahiei Dositei, personalităţi marcante ale urbei. Era arhiplin încă de acum două secole. Aflat în centrul oraşului, înconjurat de clădiri, spaţiul minuscul l-a făcut inaccesibil pentru generaţiile următoare. Era un adevărat monument istoric. Asta până nu demult. Acum, numărul mormintelor datate în mileniul 3 creşte vertiginos; cu cât mai centrale, cu atât mai recente şi, evident, mai scump plătite. Bineînţeles că noii locatari nu vor intra în istorie doar cu o cruce indecent plasată, care va fi înlocuită, la rândul ei, cu alta. Oraşul însă îşi pierde astfel istoria, neştiind să-şi preţuiască adevăratele personalităţi.

În economia românească de piaţă nici nu ne surprinde prea mult. Avem chiar şi explicaţia preferinţei oamenilor pentru profesionişti ai pieţei, în dauna bisericii, din moment ce preoţii şi-au trădat menirea.

Spuneau unii că războaiele descrise de Homer au fost, de fapt, cu mult mai mărunte şi că doar talentul scriitorului le-ar fi ridicat în rang. Rezultă că şi despre eroi s-ar putea spune acelaşi lucru. Chiar şi Ulise, pare să fi fost doar un mare pişicher. Aşadar, datorită lui Homer, grecii ar avea un trecut glorios.

„La trecutu-ţi mare, mare viitor”. Pentru noi, a fost o dorinţă, o urare. Dar pentru greci? Viitorul Greciei nu părea să mai fie mare, dar simplu fapt că există de câteva milenii bune, dintre care ultimele două sub ocupaţie străină, este o dovadă că a avut – şi are încă – un viitor cu care puţine ţări se pot lăuda. Cum însă nu războiul troian a fost mare, ci opera lui Homer şi a altora ca el, rezultă că nu dimensiunea politică trebuie avută în vedere, ci dimensiunea culturală. Ei, grecii, din acest punct de vedere, au un trecut cu adevărat mare, şi aceasta este explicaţia dăinuirii lor. Asta nu înseamnă că toţi grecii sunt oameni de cultură. Dacă însă, într-o cafenea – spaţiu în care grecii, în mod tradiţional, îşi petrec serile la o ceaşcă de vorbe - încerci să pui la îndoială valoarea culturii sau orice altceva de sorginte grecească, eşti pierdut: nu mai prinzi rând să scoţi un sunet, pentru că toată cafeneaua devine o tribună ce ţi se adresează numai ţie. Ce-i drept, dacă Ahile, Ajax, Patrocle şi ceilalţi au fost eroi de roman, urmaşii lor – cu sau fără nume celebre - sunt adevăraţi şi astfel se poate explica rezistenţa acestui popor.

Nu ştiu dacă ceea ce ne lipseşte nouă este Ahile sau Homer. (Nu vă gândiţi la Elena!) Cred însă că, înainte de orice, avem nevoie şi de ceva fapte, fie ele şi mai mici, dar pornite din bune intenţii.