Cristache
Gheorghiu
Filosofia unui bolovan
Volumul 3, fișierul 6
roman
Editura BETTA
2021
Bolovanul
Atunci când oamenii se judecă unii pe alții o fac după
mentalitatea fiecăruia, deși ea nu se potrivește cu a celorlalți.
Ne intrigă chiar și faptul că mentalitățile lor nu
sunt identice. Dar de ce ar fi?
Însăși evoluția
filosofiei a fost nu doar rezultatul logicii filosofilor, ci și efectul
unor evenimente care i-au marcat și le-au modificat mentalitatea. Astfel,
războaiele din perioada 1756–1763, reunite sub eticheta „Războiul de
7 ani” și denumite de Churchill „Primul Război Mondial”, fiindcă
a implicat aproape toate marile puteri, a marcat puternic mentalitatea vremii.
De asemenea, unele
evenimente naturale majore, i-au influențat și ele pe filosofi.
Printre ele, din aceeași perioadă, cutremurul urmat de tsunami din
Portugalia anului 1755.
Gâlceava foilor
-
A-ți
auzit comentariul Bolovanului? Consecința se poate vedea în lucrările
unor filosofi ai timpului, ca „Monadologia” lui Leibniz, sau opusul ei,
„Candide”, a lui Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot
ce-a întâlnit în cale, prin vocea lui Candide
recomandă cuminte semenilor lui „Să ne cultivăm
grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să-și vadă fiecare
de treburile lui mărunte și să abandoneze problemele majore, pe
care – oricum – nu le poate rezolva. O spune însuși Candide, la sfârșitul
aventurilor sale.
-
Orice
om, orice societate, este rezultatul propriei sale istorii, care i-a modelat
personalitatea. În consecință, nu trebuie să ne mire faptul
că grecii sunt diferiți de ceilalți și diferiți fată
de cei din trecut.
-
Imaginea
societăților primitive formate din triburi conduse de „sfatul
bătrânilor” aleși pașnic dintre înțelepți este cu siguranță
idilică. Cercetătorii au experimentat relațiile umane cu un grup
de bebeluși lăsați singuri într-o cameră, dar urmăriți
prin vizor. Rezultatul este relevant. În scurt timp, deși nu știau
încă să vorbească, micro-societatea lor s-a stratificat: atenția
majorității s-a concentrat asupra unuia singur, devenit astfel
conducător, înconjurat de adulatori. Doar câțiva au rămas în
expectativă, unul chiar ros de invidie.
-
Romanul
lui William Golding, „Împăratul muștelor”, este și el relevant:
un grup de adolescenți, naufragiați pe o insulă pustie, se
structurează din proprie inițiativă prin liberă voință,
în funcție de personalitatea fiecăruia. Evoluția lor a fost
aidoma celei oamenilor mari: cei cu multă voință și,
eventual, carismă, se impun majorității, deși le lipsesc
tocmai calitățile necesare unui bun conducător. În carte, cei
care i-au scos pe copii din letargia de după dezastru și au venit cu soluții
practice de supraviețuire au fost repede dați deoparte. Le-au luat
locul cei mai ambițioși. Rezultatul a fost un dezastru: război
în toată legea. Un război între copii.
Atitudinea oamenilor nu
este, din acest punct de vedere, cu nimic diferită de cea a animalelor
sălbatice. Datorită inteligenței, oamenii sunt mult mai performanți.
Nu avem însă nici un motiv să credem că societățile
primitive arau altfel organizate decât animalele sau altfel decât omenirea azi.
Filmul „Cei șapte magnifici”, realizat de americani în stil american
după japonezul „Cei șapte samurai”, avansează ideea că un
sat de oameni pașnici nu poate trăi în liniște și că
are nevoie de apărători, deoarece pe lume există și oameni
răi. Apărătorii se pot ridica din mijlocul lor, sau veniți
din afară ca ocupanți și, în cele din urmă, acceptați,
pentru a-i apăra în fata altor cotropitori, mai răi. Istoria
oricăror teritorii poate fi citită astfel. Teritoriul Franței,
spre exemplu, rămas fără apărare după căderea
Imperiului Roman de Apus, a fost o țintă ușoară pentru franci,
triburi germanice. Culmea ironiei este că Franța le poartă și
azi numele. Marea majoritate a familiilor regale europene au aceeași
origine germanică. Căpeteniile militare france, odată așezate
în teritoriu, și-au construit fortărețe, devenite ulterior cetăți
și apoi castele, de unde îi puteau stăpâni pe localnici, râmași
la munca câmpului. Cu timpul, aceste mici feude sau mărit, fie prin unire
în lupta cu inamicii (arabi în cazul Franței și al Spaniei), fie prin
dispute între ei. Astfel au apărut regatele de mai târziu.
Cu timpul, micile
încăierări dintre triburi au ajuns războaie mondiale. De ce am
crede că lumea a devenit mai pașnică? Sau invers, de ce am crede
că în trecut au fost altfel. De ce s-ar fi schimbat atât de mult ceea ce
în natură este fundamental de milioane de ani? Numai tehnologia a avansat;
oamenii sunt aceiași, doar mai perfizi.
Animalele slabe
trăiesc în comun: turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători
individuali. Oamenii procedează la fel. Grecul când se simte sigur pe el,
este rău. Când e slab, se unește cu alții, protestează și
face greve. Acesta este rezultatul unui proces îndelungat de evoluție, nu
neapărat înspre bine, ci și înspre rău. Doar evoluție!
Se întâmplă
însă ceva: procesul poate fi reversibil într-o oarecare măsură.
Dacă în trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate
- la luptă ca și la dans erau împreună – omul modern este din ce
în ce mai singur. Și nu pentru că i s-ar impune. Este dorința
lui să se desprindă de societate. Primul lucru care îi displace este
să meargă la serviciu, adică să-și exercite rolului
lui firesc în societate, deși el este un animal social prin excelență.
Fără societate nici n-ar putea exista. Vrea să aibă cât mai
mult timp liber, pe care să și-l gestioneze după bunul său
plac și nu după cum pretinde societatea. Tehnologia modernă îi
permite să efectueze acasă din ce în ce mai multe activități.
Calculatoarele electronice pot fi de mare ajutor, mai ales conectate la o rețea.
Oamenii colaborează din ce în ce mai puțin, iar în lupta pentru existenta
sunt de obicei adversari. Colaborarea este rara avis.
Din punct de vedere cultural, situația este și mai categorică.
La horă nu mai merge nimeni. Dansurile moderne sunt doar pentru perechi,
în vederea împerecherii. Teatrul grec din Epidaur avea o capacitate 14.000 de
locuri, deși în localitate se aflau cu mult mai putini locuitori.
Astăzi, teatrele din orașe cu sute de mii sau chiar cu milioane de
locuitori rămân aproape goale la majoritatea spectacolelor. Oamenii
preferă televizorul, la care se uită individual. Deocamdată, la
filmele făcute în studiouri mari, de echipe numeroase de profesioniști,
dar s-ar putea ca într-un viitor destul de apropiat să prefere filmele
făcute de ei înșiși, în care eroii principali sunt chiar ei. El,
omul modern, nu mai este un animal slab. Se întâmplă așa,
datorită tehnologiei. Exacerbându-și individualismul, tehnologia nu-l
va mai servi, filmele făcute de el și cu el însuși ca unic erou
nu-l vor mai satisface și, atunci, va redeveni un animal slab, obligat
să trăiască în turmă. Turmele însă nu au
conducători; doar haitele. Iar conducătorii sunt așa precum îi știm.
Excursie
în Grecia
Din jurnalul Elenei
După
două săptămâni de alergat prin Atena printre muzee, monumente,
ruine și situri arheologice, am prins o excursie în Poloponez. Nu era în
planul nostru, dar am considerat că merită, cel puțin
datorită celor patru obiective majore: Corint, Micene,
Nafplio, Epidavros.
Cei
din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”,
făcând abstracție de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aș
putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a unei peninsule s-a
născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind
la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că
ei se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri
plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul, dar
nici nu erau preocupați să înconjoare propriul teritoriu. Ideea de a
străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, nici
măcar atunci când Atena a devenit mai puternică, ci abia după ce
au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea
navală între mările Egee și Ionică. Am citit în ghidul
turistic că vasele pot naviga acum „din Italia în Marea Egee,
fără să mai ocolească Peloponezul”. Este o eroare de
exprimare, explicabilă într-o publicație grecească. Ruta
inversă, din Marea Egee în Italia, era la fel de dorită.
Inițiativa
a aparținut însă lui Nero, pe când Grecia era o provincie a
Imperiului Roman și la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la
Roma”. Despre Nero știm numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele
sunt adevărate. Pe cele bune nu le știm, fiindcă el a fost
ultimul reprezentant al dinastiei Iulio-Claudiene,
iar următorii împărați, din dinastia Flavilor,
s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidentă.
Nu este singurul caz. Rușii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I și
îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, prin
alipirea unei zone din Siberia, a transformat Rusia într-un imperiu multietnic
de peste 4 milioane de kilometri pătrați, cu un uriaș potențial
economic, fără de care Petru cel Mare și toți ceilalți
urmași ar fi fost cu mult mai mici. Dar, cel mai evident caz de denigrare
este Niccolň Machiavelli; pentru că a scris
prima și poate singura carte de știința politicii, deconspirând
tehnicile uzitate în lupta pentru putere. I s-a folosit numele pentru a desemna
modul de gândire cunoscut astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de
scrupule), ca și cum el l-ar fi inventat, deși el nu a făcut
decât să-l descrie. De practicat l-au practicat alții și este
valabil și azi.
Din
nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle și trâmbițe, la o
festivitate unde el însuși a făcut prima săpătură
simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat, iar vapoarele au
fost în obligate să ocolească peninsula, ceea ce dura câteva zile
bune, chiar săptămâni, în condiții periculoase: furtuni, stânci
submarine și, mai ales, pirați. Mai puțin periculoasă și
de aceea mai uzitată, dar și mai costisitoare, era descărcarea
mărfurilor, transportul lor pe uscat și încărcarea pe alte vase,
pentru continuarea drumului pe cealaltă mare. O altă variantă a
fost ridicarea micilor lor ambarcațiuni pe un șasiu cu roți și
transportarea lor pe uscat de cealaltă parte a istmului. Așa se face
că orașul Corint ajunsese la 300.000 de cetățeni și
460.000 de sclavi. Canalul Corint, visul de milenii al marinarilor a devenit
realitate abia în 1893.
Cu
o astfel de istorie, este de înțeles de ce Canalul Corint figurează
pe lista obiectivelor turistice grecești. El a fost primul și pe
itinerariul excursiei organizate de un grec, interesat să-și
facă publicitate și grupul comunităților de români din
Atena. Cum, în continuarea traseului, figurau Micene și
Nafplio – prima capitală a statului independent
Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare.
Primul
obiectiv, Canalul Corint, îl privim de pe vechiul pod și apreciem efortul
celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la peste 80
de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei și
8 dedesubt). Ciudat este faptul că, astăzi, canalul nu mai are nici
pe departe aceeași importantă ca în trecut, și ne întrebăm
ce rost a mai avut construcția lui. Vasele moderne de mari dimensiuni nu
se pot strecura prin cei 23 de metri lățime ai lui la nivelul apei,
dar pot ocoli peninsula în condiții de siguranță.
Trecătorii mai grăbiți, folosesc autostrada, de pe care probabil
că nici nu vor remarca existenta canalului. Privit de aproape,
seamănă cu un șanț mai mare. Cu siguranță
că, în occident, excursioniștii ar fi plimbați cu mici ambarcațiuni
de-a lungul canalului, de unde pereții abrupți, priviți de jos
în sus, ar impresiona cu adevărat turiștii. Contrar
așteptărilor, grecii nu știu să organizeze excursii
atrăgătoare, ci doar să ia bani. Fac acum o paranteză.
Duminica trecută am vrut să vizităm Agora romană, dar
poarta era închisă, iar pe ea o hârtie cu textul Απεργία, adică grevă. Pe
lângă noi, într-un grup de spanioli, o femeie aproape plângea iar o
familie de americani plecau bombănind. Să vii de la mii de kilometri,
să-ți ratezi excursia . . .
Dar
să revin la excursia noastră. Deocamdată, ne salvăm în
legendă. Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm și
nu de canal. Până să-l pedepsească Zeus să urce bine-cunoscutul
bolovan, se spune că a construit Acrocorint (Corintul
de sus) și a fortificat istmul, forțând călătorii să
plătească o taxă de trecere. A fost un mare șmecher acest
Sisif, motiv pentru care a și fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul
că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că
Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Șeful s-a înfuriat și i-a
ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai
puternic și l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de
către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Șmecherul
fusese prevăzător și își instruise soția să nu
execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins
pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp
să se întoarcă pentru a-și pedepsi soția. Odată ajuns
pe pământ, nu și-a respectat promisiunea și a continuat viața
sa obișnuită. Despre el mai circulă alegația conform
căreia ar fi tatăl real al lui Odiseu, fiul lui Anticleia,
soția regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat
ca autor al multor șiretlicuri, dar, în final, tot la munca de jos, cu
bolovanul, a ajuns. Eu aș reține de aici ideea de mișcare, și
anume pe cea de jos în sus, deci de aspirație către înalt, cu observația
că, în cazul lui Sisif, ascensiunea îi era impusă de altcineva, nu
era inițiativa lui, și poate de aceea nici nu reușea să
ajungă în vârf. Îi lipsea motivația necesară.
După
traversarea Canalului Corint, intrăm în peninsulă, în Peloponezul lui
Pelops. Mai aruncăm totuși o privire spre
dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului și ne dăm
seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era un
obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroșii
fii ai lui Zeus, pentru a verifica omnisciența zeilor, veniți să
cineze la el, și-a ucis fiul, pe Pelops, și
le-a servit carnea lui la masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viața, iar Tantal a fost pedepsit
să sufere de sete și foame. Legat de un copac, avea apă și
mâncare din belșug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele,
acestea se îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge. Blestemul
zeilor s-a perpetuat și asupra generațiilor următoare. Legenda
este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia
se afla tot aici. Există și alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai
interesante sunt cele despre faptele lui și ale urmașilor săi,
Heracles printre ei, la a patra generație. Dintre legende, cea mai
cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia,
fiica lui Oenomaus, în urma unui șiretlic,
într-o cursă de care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia, dacă îl ajută să-l învingă
pe Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roțile carului,
Oenomaus a căzut și s-a rănit mortal.
Înainte să-și dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a și întâmplat. Mitul este înfățișat
pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la
Muzeul de Arheologie din localitate.
Olimpia
nu se află pe itinerariul excursiei noastre; Micene,
în schimb, este și merită cu prisosință să fie vizitată,
fie și numai pentru că a dat numele civilizației miceniene. Ceea
ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”. Accesul se face
prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită uriașei
pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptați.
Remarcabilă
și generatoare de întrebări este mărimea pietrelor folosite la construcția
zidurilor. Surprinzătoare pentru mine este ideea construcției unui
castel, întărit ca o cetate, pe o înălțime apărată în
mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, și nu o cetate țărănească,
în genul celei de la Râșnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau
refugia temporar din fata năvălitorilor. De altfel, însăși
ideea năvălirilor mi se pare puțin probabilă într-o
zonă muntoasă, greu accesibilă și prea puțin
ospitalieră. Năvălitori au fost cei ce, venind din Orientul
Apropiat, au construit ceea ce se numește azi „civilizația
miceniană”. Erijați în castelani și regi, ei aveau nevoie
să se apere de eventuale revolte ale populației locale. Situația
este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde,
după prăbușirea Imperiului Roman de Apus, șefii militari ai
triburilor germanice năvălitoare au construit fortărețe,
dezvoltate ulterior ca cetăți și castele. Rog să-mi fie
iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abține să-mi pun
întrebări și chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmații
mi se pare șubredă, chiar dacă vine din partea unor specialiști.
La
intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo
comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice comoară,
fiindcă a găzduit mormintele unor regi și, posibil, ale unor
eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada” lui
Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a
găsit chiar masca funerară din aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetății Troia.
Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a
bunicului său, Tantal. Se spune că soția lui a fost sedusă
de către fratele lui, Thyestes. Ca
răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat
cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut
ceea ce tocmai mâncase. Bineînțeles, zeii nu au lăsat fapta
nepedepsită, iar consecințele au trebuit să le suporte și urmașii
lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste și alții.
Agamemnon și-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia,
pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere,
să fie ucis de către soția sa,
Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei
doi au fost, la rândul lor, uciși de către Oreste, fiul lui Agamemnon
și al Clytemnestrei. Astăzi, noi
admirăm masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat și
sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele
noastre, dar s-ar putea să ne înșelăm.
Excursia
noastră continuă pe drumul spre Nafplio, ținta
finală a excursiei. Notăm doar în trecere existența a două
situri arheologice importante, Argos și Tiryns,
pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracție
este amfiteatrul de 20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. și
modernizat de romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe
care s-a aflat anticul acropole, de pe care priveliștea Marii Egee se
spune că este impresionantă. Bineînțeles, există în Argos și
un muzeu de arheologie. Tiryns a fost o cetate,
situată pe malul mării, menită să apere Micene
și Argos. Indicația lui Homer, potrivit căreia cetatea avea
ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine și, dacă mai
adăugăm și panta foarte abruptă, ne dăm seama că
atacurile asupra cetății erau extrem de dificile. Între timp, marea
s-a retras, așa că turiștii de azi își pot imagina cetatea,
privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în Tiryns, se
spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi
purificat de către regele Proetus. Numele lui
era Hipponous și era fiul lui Poseidon. Bellerophon (ucigașul lui Bellerus)
a fost porecla ce a primit-o, după ce și-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viață
aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai
încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce și-a
propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâți să-l
pedepsească pentru aroganța sa, zeii au făcut astfel încât Pegas
să-l arunce. Rănit și, în cele din urmă, paralizat, a
trăit restul zilelor sale în mizerie.
Nafplio este astăzi un oraș
modern. El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a
primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul
Războiului de Independentă din 1821 și până în 1834, când
regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Șeful
statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias,
diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi,
interesante sunt însă obiective sale turistice: fortărețele Palamidi, Bourtzi şi Its Kale,
Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica Sfântul
Spiridon.
Principala
atracția este fortăreața Palamidi și
– mai ales – priveliștea oferită asupra orașului și a
golfului. Fortăreața a fost construită de către venețieni,
în cea de a doua ocupație (1686-1715). Aici, scopul construcție este
bine definit. Accesul este posibil de pe șoseaua ce urcă până la
intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (așa se spune, dar mai sunt și
pante fără trepte), pe un perete aproape vertical. Pe noi, autocarul
ne-a dus până la intrare. Aici am avut inițial o dezamăgire,
finalizată însă mai bine decât mă așteptam. Ghidul ne-a
spus că, fiind în întârziere, autocarul nu ne poate aștepta;
urmează să coboare în oraș pentru a lua masa. Mi s-a părut
absurd să vii până la intrare și să ratezi obiectivul
pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare,
autocarul a fost cel care întârziase o oră. Ne aflăm în Grecia și,
duminică la 8 dimineață, când ar fi trebuit să plecăm,
este mai aproape de miezul nopții decât de zorii zilei. Spre norocul meu,
există varianta scărilor, pe care o vom folosi la coborâre, urmând
să ne întâlnim cu ceilalți în port. Bineînțeles că am ales-o.
Recompensa
a fost mare: priveliștea asupra orașului și golfului este
superbă. Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare și
ne-ar fi așteptat, m-aș fi mulțumit cu o vizită
superficială a fortăreței și aș fi ratat coborârea pe
trepte, mai spectaculoasă chiar decât fortăreața
propriu-zisă, de o frumusețe greu de egalat și imposibil de
povestit, cel puțin de către mine.
Insulița
din golf este și ea dotată cu o mică fortăreață.
Poartă numele Bourtzi și a fost
construită tot de către venețieni, în scop de apărare.
Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar un canal de navigație,
care putea fi blocat cu lanțuri din insulă. Până să-și
găsească destinația finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreața
a servit drept casă a călăului orașului și, mai
târziu, de hotel de lux. O utilitate totuși are: este deosebit de
pitorească.
Pentru
a evita întoarcerea pe același drum – dar nu numai – itinerariul nostru a
inclus și Epidavros, cu celebrul teatru, despre
care se spune că are cea mai bună acustică din lume. O
monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude
până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra.
Șoseaua
pe malul Golfului Saronic, de la Epidavros
la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un pitoresc
incredibil. În mijlocul plantațiilor de portocali și măslini,
casele rare, majoritatea cu un etaj, unele adevărate vile, arată
că ocupația de fermier merită toată atenția, cu condiția
s-o iei în serios.
Pe
ultimii kilometri, Zeus ne-a luat și pe noi în seamă. Pe fondul unei ușoare
ploi, și-a aruncat fulgerele sale, brăzdând cerul în toate direcțiile.
Nu a durat mult; în final, a apărut și curcubeul, semn că a fost
doar o atenționare.
• •
•
-
Mâine expiră rezervarea noastă la
hotel.
-
Îmi pare rău. Mie mi-a plăcut. Cu
căldura ne-au speriat degeaba. Abia mi-am uscat puțin oasele
după ploile brașovene din primăvara asta.
-
Dacă zici că ți-a plăcut
așa tare, putem să ne prelungim sejurul aici. Nu e nici o problemă.
-
M-aș bucura.
-
O.k. Mă
duc chiar acum la recepție să aranjez.
-
Nu te grăbi ca fata mare la măritat. Am
o idee mai bună.
-
Descarc-o!
-
Să ne mutăm pe litoral. Sunt și
acolo hoteluri.
-
Excelentă idee. De acolo putem veni oricând
cu tramvaiul în centru și avem marea la doi pași.
-
Avem și autobuze, dar tramvaiul este, ce-i
drept, cu mult mai civilizat.
• •
•
-
Dacă din politețe acorzi prioritate unui grec, nu numai
că nu-ți mulțumește, dar crede că i se cuvine,
arborează un aer de superioritate și trece pe lângă tine de
parcă ai fi un milog.
-
Iar dacă ești femeie, trebuie să te ferești din
drumul lui.
• •
•
Din jurnalul Elenei
Cartierul în care ne-am mutat se
numește Palaió Fáliro.
Fáliro a fost un tip cu barbă ondulată, sau
cel puțin așa l-au înfățișat cei care i-au dedicat un
mic monument pe malul mări. Sub chipul lui, se află o barcă cu
multe vâsle, specifică navigației de dinainte de apariția celor
cu pânze, cu o tehnologie mai avansată. Astăzi, marea este plină
de pânze, de la cele mai mici, ale practicanților de surfing și
până la cele mai pretențioase ale iahturilor de lux. Nu știu cât
de distractivă este navigația cu pânze, dar – chiar dacă nu ar
fi – pentru frumusețea peisajului ar merita plătiți unii s-o
facă. Vapoarele adevărate se zăresc mai departe. Ele sunt
frumoase doar noaptea, după ce își aprind luminile. Vin sau
pleacă în portul Pireu, sau puțin mai încolo, în Golful Saronic, cu mărfuri pentru zona industrială din
nord-vestul Atenei. Numele zonei poate fi derutant: Elefsina.
Este locul unde zeița agriculturii, Demeter, își căuta fiica, pe
Persefona. Se pare că, pe atunci, în Grecia se făcea
agricultură, iar povestea este o metaforă a concepției
grecești a „veșnicei reîntoarceri”, materializată prin ciclul
agricol anual: Persefona stătea cu Hades, sub pământ, pe timpul
iernii și cu Demeter, mama ei, pe timpul verii, pe pământ. Fapt este
că, începând de prin anul 1500 înainte de era noastră și
până în secolul patru al erei noastre, aici se desfășurau de-adevăratele
sărbătorile rituale cunoscute ca „Misterele Eleusine”. Ele sunt o
influență a Orientului și au la bază credința în
viața de după moarte. Misterele erau calea prin care cei
inițiați puteau dobândi mântuirea, imortalitatea sau chiar să devină
niște zei mai mici. „Misterele mici” se țineau în fiecare an; cele
mari odată la cinci ani. În funcție de mentalitatea epocii,
„inițiații” erau doar câțiva aleși, sau oricine dorea, cu
condiția să nu fie barbar, adică să cunoască limba
greacă. În ceea ce mă privește, regret că pe timpul lui
Stalin, când eram elev, regimul de atunci a scos din programa școlară
limbile latină și greacă, iar acum sunt prea bătrân să
le mai învăț.
Cartierul nostru se numește
așa pentru a-l deosebi de Néo Fáliro. Nu este vorba despre două persoane: Fáliro cel Bătrân și Fáliro
cel Tânăr, ci despre vârsta cartierelor. Dar chiar și din acest punct
de vedere, denumirile sunt relative. Cronologic, Néo Fáliro a apărut pe harta Atenei după Palaió Fáliro, dar acesta din
urmă a fost aproape în întregime modernizat recent, astfel că, azi,
el este mai nou și cu mult mai frumos.
Se spune că, de aici, din
golful din fața lui, a plecat Thezeu către
Insula Creta, să omoare Minotaurul. Evident, este un simbol. Ca urmare a
unor evenimente cum numai în povești se întâmplă, cei din Atena
trebuiau să trimită în Creta regelui Minos
un tribut de ființe vii, cu care era hrănit monstrul, Minotaurul. Thezeu, fiul lui Egeu, regele
Atenei, a plecat să rezolve problema. Este, de fapt, relatarea
metaforică a momentului decăderii civilizației minoice (cretane)
și înflorirea celei miceniene (continentale). La întoarcere, se pare
că Thezeu a folosit alt loc de debarcare,
fiindcă tatăl său s-a aruncat în mare de pe o stâncă, iar
aici malul nu este atât de abrupt. Este de presupus că el, tatăl,
aștepta sosirea fiului din alt loc, probabil chiar la Cap Sunion, în sudul peninsulei Atica, acolo unde acum sunt
ruinele Templului lui Poseidon. Conform convenției stabilite între
tată și fiu, în caz de reușită, Thezeu
trebuia să arboreze pânzele albe; altfel, pe cele negre. Din motive
încă neelucidate, Thezeu a uitat de
convenție, tatăl a văzut pânza neagră și, de necaz,
s-a aruncat în mare. Dar - cine știe? – poate nici măcar nu s-a
aruncat în mare și a murit de bătrânețe, și doar
povestitorul s-a gândit să-i dea un sfârșit dramatic, sau, mai
curând, să-i dea mării numele său, ca semn că el, regele Egeu, domina zona maritimă, tot așa după cum
se pare că Minos nu a fost o persoană, ci
șirul tuturor regilor ce au guvernat în Creta în acea epocă și a
fost sintetizat printr-un singur nume: Minos.
• •
•
Azi, de cum am ieșit pe litoral pentru
plimbarea obișnuită de dimineață, am găsit un creion.
Era aproape întreg, dar radiera din capătul opus era aproape
consumată, semn că a aparținut unui copil pe punctul de a deveni
conștient de greșelile sale.
În centrul-centrului Atenei,
în Piața Syntagma, lângă clădirea
Parlamentului, deci nu într-un cartier oarecare, se află de mult timp un
copac uscat. Fără răutate, nu mă pot abține să
speculez puțin. Tulpina relativ dreaptă arată parcursul istoric
al Greciei până într-un anumit moment, după care unitatea de vederi
s-a ramificat și contorsionat în cele mai ciudate moduri. Interesant este
faptul că toate s-au abătut în aceeași direcție. Luminile
din trecut - artificiale azi - au rămas undeva jos. Aceasta este istoria
Greciei.
Cât despre copac, a nu se crede că
edilii orașului nu-și fac bine datoria. Ar fi o acuzație
nedreaptă. Dimpotrivă, apreciez în mod deosebit eforturile lor de a
păstra un oraș bine întreținut. Din păcate, atitudinea
oamenilor simpli nu este la aceeași înălțime. La orice
intersecție, spre exemplu, oricât de mică ar fi, există
plăcuțe indicatoare cu denumirea străzilor. Multe dintre ele
însă nu pot fi citite, din cauza anunțurilor lipite de
cetățeni: pierdut cățel, ofer ... și altele asemenea.
Ar fi suficient ca doar câțiva dintre cei în cauză să fie
amendați, pentru ca ceilalți să renunțe la asemenea
practici necivilizate, dar democrația modernă se limitează la
alegerile generale și, în consecință, cei deja aleși nu
doresc să-și piardă alegătorii. Democrația
autentică, cea invocată de greci ca fiind invenția
străbunilor lor, cea care i-a permis lui Socrate să vorbească
liber în public, a durat foarte puțin și a fost cea care, la final,
l-a condamnat la moarte pe același Socrate.
Dar, revenind la copac, mă întreb:
de ce edilii, pentru care am toată considerația, nu l-au tăiat
până acum? Copacul se află în aceeași stare și azi.
Găsesc un singur răspuns: le place. Într-adevăr, deși
imaginea este statică, există parcă o mișcare,
sugerată de forma crengilor. Proiectate pe fondul permanent verde al
copacilor din spate, creează un ansamblu ce trebuie încadrat într-o
estetică ce scapă normelor scolastice și tocmai de aceea
capătă valoare artistică. Da, edilii Atenei au multe asemenea
realizări, începând – sau poate culminând – cu varietatea florilor
cultivate cu migală pe un sol arid. Chiar mi-ar părea rău
să-l taie.
Zidul AE
-
Bine că ai venit. Tocmai am făcut o
descoperire și eram nerăbdătoare să ți-o comunic.
-
Știu că ești inventivă,
așa că nu mă surprinde, dar sunt întotdeauna bucuros să
aflu ce mai poate ieși din mintea aia neliniștită a ta.
-
Mulțumesc pentru părerea ta bună
despre mine, dar de data aceasta greșești.
-
Cum așa?
-
Nu am inventat nimic, ci am descoperit.
-
Chiar îmi place diferența între a inventa
și a descoperi. În ceea ce mă privește, mă pot lăuda
cu ce am descoperit în lucrările altora, dar nu că aș fi
inventat ceva nou.
-
Lasă asta! Ai inventat tu destule, nu te da
modest acum tocmai față de mine, care știu bine ce ai făcut
în cariera ta, că nu degeaba se învârt toți în jurul tău, ca
fluturii după lumină.
-
Eu zic totuși să-mi spui ce ai
descoperit.
-
Am descoperit cât de mici sunt unii dintre cei
mari și cât de mari sunt unii dintre cei mici, ignorați de cei mari, dar
de fapt mai mari decât cei care se ocupă cu etichetarea altora.
-
Fii mai explicită, te rog.
-
Gigi este cel care mi-a atras atenția
că cel despre care vorbea Anca în termeni elogioși dar numai din
punct de vedere literar, este de fapt un personaj cu mult mai complex.
-
Despre cine este vorba.
-
Despre cel care a creat revista „Între Chetri”.
-
O știu. Am și văzut câteva
exemplare pe Internet. O mini-revistă modestă, imprimată în
format A4, pe la începutul secolului.
-
Așa pare. Ar fi vrut Dimitrie Gusti să
fi realizat așa ceva cu echipele lui de ciraci în ale sociologiei.
-
Vorbești despre Dimitrie Gusti, cel care a
încercat să formeze o școală românească de sociologie
înainte de al doilea război mondial, dar l-au temperat sovieticii?
-
Da. A fost doar o comparație. Eugen Moga,
cel despre care vreau să-ți vorbesc, s-a născut cu mult mai
târziu. Sociologia pe care încercase Dimitrie Gusti s-o creeze, fusese deja
desființată și reînființată apoi ca instrument de
propagandă politică a partidului comunist. Eugen Moga a fost doar un
om talentat. Atâta tot.
-
Talentat în ce?
-
Ei, aici e cheia. După părerea mea, un
om talentat este de fapt o persoană superdotată. În ce anume se va
manifesta, depinde de conjunctură.
-
Îmi amintești de „Violon d’Ingres”.
-
Da, în măsura în care cel despre care vorbim
are mai multe inclinații artistice. Ingres a greșit insistând spre
cea care nu i-a adus celebritatea. Nu e cazul omului nostru. El a
pășit liniștit prin toate.
-
Ce a fost el, de fapt?
-
A fost profesor de biologie, dar nu a profesat.
-
De ce?
-
Fiindcă a avut pasiuni mai puternice. Era
bine dotat fizic și l-a atras cascadoria. Este primul domeniu în care s-a
remarcat și din care și-a câștigat existența. Adevărul
este însă că primul domeniu a fost cu totul altul.
-
M-ai făcut curios.
-
Colegii din timpul studenției i-au remarcat
talentul la desen și îi copiau desenele de la cursuri. El și l-a
cultivat cu mult mai târziu. Șcheian fiind, avea
în sânge o pasiune pentru ceea ce este autentic zonei sale natale. A început
să deseneze troițele din cartier.
-
Într-adevăr, am remarcat și eu
mulțimea troițelor din Șchei, dar nu
aș fi capabil să spun mare lucru despre acest cartier, decât că
traversarea lui îmi permite să urc pe jos pe Postăvaru.
-
Normal, pentru că ești trocar.
-
Asta ce mai e?
-
Nimic altceva decât că nu ești
născut în Șchei. Ei bine, oamenii
ăștia sunt mai mult decât patrioți. Ei nu doar că își
cunosc valorile, dar și le cultivă. Au și un limbaj al lor, pe
care însă și-l cultivă cu umor. Expresii specifice nu sunt doar
arhaisme sau simple particularități locale, ci mostre de
autenticitate, pe care Eugen Moga s-a străduit să le cultive. Plecând
de la desenele troițelor, a scos mai întâi un album, apoi cărți
după cărți despre tot ceea ce i s-a părut interesant, ceva
ce a crezut că merită să afle și alții despre acest
cartier originar al României.
-
Realizez acum că ai dreptate să-l
compari cu urmașii lui Dimitrie Gusti. El a reușit de unul singur
și împotriva curentului oficial să realizeze ceea ce pentru
inițiatorul școlii românești de sociologie ar fi fost un vis.
-
Așa este! A scris și poezie. Nu de
altceva, ci fie și doar pentru a dovedi că șcheienii
au poezia în venele lor.
-
Și pentru a dovedi ceea ce spuneai tu la
început, că un om talentat este universal dotat.
• •
•
-
E drăguță prezentatoarea asta
nouă de la ProTV.
-
Tocmai mă gândeam ce noroc avem cu ea.
-
De ce?
-
Chiar adineaori ne-a informat că
președinții celor două state au discutat despre relațiile
dintre țările lor.
-
Și nu e normal?
-
Ba da. Îmi era însă teamă că au
discutat despre moda de primăvară din acest an.
Florin: Am mai împlinit un an. Sunt același,
ușor diferit, ca o carte într-o ediție adăugită și
revizuită - nu neapărat îmbunătățită - ci doar cu
unele corecturi neimportante.
Elena: O, înger sfânt / Ce mult aș vrea / Să
știu să-ți cânt / Cum ai adus tu / Cerul pe pământ.
Florin: Nu
te știam poetă.
Elena: Nici
nu sunt. Este de Aurelia Stoie Mărginean, o
pictoriță din Brașov. Am o carte-album al ei.
Florin: Cui
i-a dedicat aceste versuri? Sunt frumoase!
Elena: Nu
știu, dar eu vreau să ți le dedic ție.
Florin: Mă
flatezi!
Elena: Meriți!
Bolovanul
Există persoane care
învață ceva în adolescență și trăiesc tot restul
vieții lor valorificând acel ceva. Alții, mai perseverenți,
învață câțiva ani în plus, dar fără ca modul lor de
viață să se schimbe fundamental. Există însă și
persoane care învață cât trăiesc. Aceștia sunt cu
adevărat fericiți.
Sfârșit
Referințe Critice
Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire
profesională, este amprenta pe care o poată lucrările lui
Cristache Gheorghiu. Peste spiritul creativ, dacă așezi eleganța,
stilul, frumusețea exprimărilor și inspirația în alegerea
cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu.... Domnului Cristache
Gheorghiu, îi voi purta veșnic un respect deosebit și mă voi
gândi la dânsul de fiecare dată când viața îmi va cere să
mă ridic mai sus din punct de vedere moral și intelectual.
Dr. Constantin Duguleană,
prorector al Universității „Transilvania”
Mișcând-se cu dezinvoltură într-un areal cultural divers,
autorul e un spadasin neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu
anacronismele și sclerozele sociale, cu încăpățânarea
închistată în menghina obișnuințelor, dar și cu
nerăbdarea frivolă a carierismului oportunist de conjunctură.
Din dialogul cu sinele, a rezultat un fel de tratat de morală,
alcătuit din eseuri, reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori,
având alura unui jurnal al unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar,
o carte de învățătură din propria experiență.
Tranșant, exact și pragmatic, de o sinceritate periculoasă,
Cristache Gheorghiu nu vrea să șocheze, ci, în maniera proprie
eseului, notează, amendează, și stigmatizează, ca într-un
insectar social, metehne românești. O întreprindere curajoasă, ca
lupta unui boxer cu garda jos, în care, pe vremea asta bolnavă, nu
există învingător prin k.o., nici la puncte, nici măcar o
remiză a bunului simț, ci doar dezamăgirea că meciul n-a
mai avut loc.
Doru Munteanu,
președintele filialei Brașov a USR
Pentru cititor, o calitate principală a cărții (WHERE IS MY WAY?) este accesibilitatea
ei. Exprimă concepte avansate, uneori complexe și intelectuale,
într-un stil literar plăcut și foarte comunicativ. Stilul este
important; este calm, nu este certăreț, este persuasiv. Christache a creat o carte care, prin circumstanțe
și amintiri personale, examinează generalitatea. Aceasta scriere,
este parțial autobiografică, parțial comentariu la vremurile
noastre și parțial speculație filosofică. Autorul nu ia o
atitudine polemică. Christache este un umanist
care examinează în special universalitatea mesajului și oferă
cititorului o cale clară către gândirea pozitivă. ... Christache este un scriitor care comunică cu cititorul
în limbajul adevărului și al spiritualității interioarei,
cu eleganță și percepție, și evită clișeele.
Prezintă o distilare poetică intelectuală a multor gânduri
și înțelepciune, într-un cadru contemporan, dar și atemporal.
Există multe în acest volum care vor rămâne la dispoziția
cititorului.
Cărțile care se ocupă de gândire, spiritualitate și
căutarea identității, sufletului și semnificației sunt
citite mult atât în Statele Unite, cât și
în Marea Britanie.
Am în vedere o publicare
simultană în Marea Britanie și SUA.)
Mark Sykes, Editor-In-Chief
Oximoronic sau voit ambiguu,
pactul de lectură din titlu (Memoriile
unui cățel adult) dă tonul care face muzica întregului text:
lumea văzută și judecată prin ochii unui cățel.
Spirituală în sensul clasic al termenului și funciar ironică,
dar fără a fi sardonică, scriitura d-lui
Gheorghiu are o veche tradiție (de la Apuleius la Swift și literatura
Luminilor), și e, totuși, nouă pe teren românesc. Cartea se
citește ușor, dar nu e facilă. Deseori apoftegmatic, autorul nu
ne dăscălește, nu are solemnitatea tâmpă a unui guru, nu
vrea să schimbe lumea din temelii – el doar o urnește puțin, cât
să întrezărim mizeria de sub covor. Cățelul emigrant nu se
teme nici de racilele românești, nici de (uneori) găunoasă
trufie americană, întrucât: „Nu se
va ști niciodată cu cât au contribuit câinii, prin credința
și devotamentul lor, la domesticirea oamenilor”, p. 100.
Agreabilă?
Instructivă? Spirituală? Cartea lui Cristache Gheorghiu,
inclasabilă generic, este toate aceste plus încă ceva. În aceste
vremi de „dureroasă literatură”, a spune lucrurilor pe nume (fie
și în descendența lui Murphy) presupune curaj.
Deși scrisă în
răspăr, cartea merită lectura. Sau poate tocmai de aceea.
Virgil Borcan
Scriitorul și pictorul Cristache Gheorghiu și-a
lansat o carte de filosofie la Muzeul de Artă
Tradiție sau
liberul arbitru?
Cristache Gheorghiu precizează, în introducere, că acest nou
volum, tot de eseuri, pornește de la ideea că, între egoismul extrem
și altruismul de aceeași natură, „omul real" își
găsește calea lui proprie, în funcție de „personalitate, mediu,
educație și multe altele".
Din punct de vedere filosofic, Cristache Gheorghiu este un sceptic, în
aproape toate părerile și viziunile sale, el afirmând că operele
și cărțile bune sunt puține și sunt citite de și
mai puțini cititori și că ele nu vor mai fi scrise în limba
română, ci direct în limbi străine, unde și
posibilitățile de răspândire sunt mai mari. În final, Cristache
Gheorghiu consideră că scriitor este doar acela care are ceva de
spus, fiind cu atât mai bun cu cât o face mai bine. $i „Tradiție sau liberul arbitru?" este o carte bine
scrisă, care se citește cu plăcere și care analizează
probleme fundamentale ale umanității noastre pe cale de a fi
distrusă într-o zi rea.
Iulian Cătălui
America After America este o colecție interesantă de
gânduri, impresii și idei despre modul de viață american. Autorul
și-a folosit experiențele personale de călătorie pentru a
contrasta stilul de viață american cu viața din Europa. Observația atentă a lui Chrstache
Gheorghiu asupra oamenilor care își desfășurau
activitățile de zi cu zi, precum și asocierile și
reacțiile sale de liberă gândire au constituit fundamentul unui
studiu comparativ distractiv și perspicace. Combinând descrieri
fermecătoare ale peisajului american cu interacțiunea socială a
oamenilor din aeroporturi, stații de autobuz și din numeroasele sate și
orașe pe care le-a vizitat, autorul a găsit materiale excelente
pentru cartea sa și a descoperit o țară plină de
contradicție și surpriză. . Călătoriile și
oamenii sunt întotdeauna ingrediente excelente pentru povestiri; în
această lucrare Gheorghiu le-a amestecat cu pricepere și o bună
înțelegere a condiției umane.
James Crawshaw, Editor review
Când treci cu privirea peste pânze, nu este greu să auzi sunetele
unei plimbări prin pădure: foşnetele
iscate atunci când piciorul întâlneşte
pământul, iarba, frunze ori ramuri, să auzi susurul apelor, ori
să simţi zăpuşeala
unei zile la Atena, în care urci dealul spre „oraşul
de sus” (Acropole) „Cel care cântă nu este întotdeauna fericit” spunea
Pierre Bonnard. Deşi picturile lui Cristache
Gheorghiu nu rareori portretizează o Arcadie
fericită, există acolo nuanţe de
umbră şi melancolie.
Dorina Brânduşa Ladén (Suedia),
în revista Itaca nr. 10, Dublin, 2015
De același autor
Sfârșitul romanului