Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 3, fișierul 5

roman

Editura BETTA

2021

În excursie

- Unde mergem mâine?

- La Sucevița.

- Și ce știm despre ea?

- Mitropolitul Gheorghe Movila a construit în 1581 actuala biserică, pe ruinele uneia mai vechi. Domnitor al Moldovei între 1595 și 1606, Ieremia Movilă construise această casă pentru familia lui. În 1620, un cutremur puternic a distrus casa domnească și chiliile călugărilor. Simion Movilă, succesor la domnie între 1606-1607, este reprezentat ci însemnele voievodale: capul de zimbru, încadrat de soare și lună, și vulturul ținând crucea în cioc. Ieremia este reprezentat cu familia lui: soția, Elisabeta, și cei șapte copii ai lor. Cele patru fiice s-au căsătorit cu nobili polonezi foarte bogați. Domnița Chiajna a devenit chiar regina Poloniei, prin căsătoria cu Mihail Vișnoviețchi, iar nepotul lor, Mihail Coribut, a fost rege al Poloniei între 1769 și 1773. O mențiune interesantă: minunile săvârșite de Sf. Nicolae sunt reprezentate aici.

- Bun! Detalii aflăm și acolo. Acum, hai să ne culcăm. Sunt obosit.

- Și eu.

Bolovanul

Omul e mai religios decât bănuiește uneori el însuși. Dacă nu mai poate crede în zei, în Iisus, Mahomed sau chiar în Dumnezeu, atunci își imaginează, dacă nu alți idoli, măcar ceva ca un țel suprem, la care vrea să ajungă nu doar el, ci toată omenirea, precum comunismul. Geneza nu mai e la modă, interesează însă apocalipsa, care se află în plină desfășurare.

Pe de altă parte, intelectualul modern tinde să fie laic, antinaționalist, însetat de aer curat și adept al justiției sociale.

Este greșeala preoților, pentru că din ignoranță, interpretează Geneza bibilică ad litteram și nu raportată la istoria reală. Una posibilă este următoarea:

Civilizația sumeriană, despre care oamenii au aflat relativ recent, le era bine cunoscută evreilor. Nu se putea să nu le fi fost cunoscută! De ce nu este pomenită în Biblie deloc? Ba este pomenită, dar într-o formă metaforică, iar încercarea de a o transforma într-o cosmogonie a fost o naivitate. Să aruncăm o privire în Geneza 2: 10, 14. „Un râu ieșea din Eden... și se făceau patru brațe”. „Numele celui de al 3-lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”. Poziționare mai exactă a Sumerului nici că se putea găsi. Edenul poate fi deci identificat cu Sumerul. Iar mai departe, în paragraful 15, aflăm că „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească.” Omul nu stătea degeaba acolo. El muncea! Identificăm astfel prin Dumnezeu un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul său un trib al evreilor, în schimbul efectuării unor lucrări. Cum ei nu și-au respectat „contractul de muncă” și au gustat din pomul cunoașterii, adică au țintit mai sus decât le era permis, au fost expulzați. Mai mult, în Geneza 3,22, după ce Dumnezeu constată păcatul săvârșit de Adam și Eva, el spune: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci Dumnezeu nu era singur. El vorbea în numele conducerii Sumerului și îi acuza pe evrei că și-au depășit drepturile de angajați, infiltrându-se printre angajatori și, probabil, erijându-se în șefi. Iar dacă mergem puțin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Și Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului....”. Nu din pământ umed, care să poată fi modelat, ci din țărână. Iar traducerea engleză este mai directă. Ei spun „dust”, adică praf. Interpretarea poate fi una singură: evreii erau ca praful: purtați de vânt, în mod evident cu un grad de civilizație mult inferior sumerienilor, lucru, de altfel, dovedit. Dumnezeu, adică regele sumerian, i-a făcut oameni în sens figurat, acceptându-i în țara lui. Iar de când au fost alungați din cauza incorectitudinii lor, evreii speră ca Dumnezeu să-i ierte și să fie acceptați din nou în împărăția sa. Această relatare metaforică a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformată în cosmogonie, atunci când preoții și-au propus să transforme Biblia în document al religiei lor. Asta nu înseamnă deloc că Biblia n-ar fi decât o colecție de povestioare. Dimpotrivă, ea este prima carte de filosofie care merită să fie luată în seamă, dar trebuie interpretată inteligent, și mai ales adaptată timpului. Probabil că pentru multă lume n-am spus nimic nou, dar trebuia s-o spun, ca să ne înțelegem limpede. Dacă Iudaismul este o religie națională, a fost rândul Apostolului Pavel, ideologul Creștinismului, să ridice această limită și să fondeze o religie universală. S-a născut astfel credința într-un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, o credință a oamenilor sărmani, pentru care viața de apoi era singura mângâiere. Le-a trebuit aproape 400 de ani politicienilor să realizeze că toleranța propovăduită de doctrina creștină poate fi folosită pentru a manevra mai bine oamenii. N-a fost greu deloc, deoarece chiar Biblia este plină de contradicții firești, fiind o carte scrisă în perioade de timp diferite și de către mai mulți autori. Alături de un Dumnezeu iertător, aflăm și reminiscențe ale unuia răzbunător, iar Apocalipsa distruge tot ce se clădise până atunci. Este evident că asemenea capitole nu mai sunt de inspirație divină, ci de una foarte lumească, mai exact, preoțească. Sensul doctrinei creștine fusese inversat, iar Dumnezeu se transformase într-un zbir.

Încă înainte de creștinare, românii au afirmat că lumea are un singur creatori, care este Dumnezeu.

* *

*

- Uite că, în timp ce noi ne-am băut cafeaua de dimineață, soarele și-a luat și el porția de rouă.

- E foarte frumoasă lumina asta a dimineții.

- Când soarele rumenește satul.

- Foarte frumos. Acum ți-a venit ideea?

- Nu mi-a venit mie, ci lui Octavian Goga.

• •

•

- E cam sâsâit preotul ăsta. La examenul de admitere la seminar nu se fac și asemenea testări?

- Ba, se fac, dar contează mai mult alte criterii. Sâsâiala se poate vindeca.

- Dar el, părinții lui, nu s-au gândit că profesiunea de preot nu i se potrivește?

- Da, ai dreptate, sâsâiala se poate corecta atunci când individul se concentrează în timpul unui discurs. Dar preotul este preot tot timpul, nu numai în cele câteva ore când slujește. Mai ales un preot dintr-o localitate modestă, unde este în contact aproape permanent cu enoriașii.

- Ai dreptate, dar și aici funcționează și alte criterii.

- Înțeleg unde bați: banii. Preoția este o meserie bănoasă. Deci rentează în orice condiții. Eu mai am însă și o altă ipoteză.

- Care?

- Când era foarte mic, de fiecare dată când trebuia să pronunțe cuvântul „acru”, din gura lui ieșea „sacru”. Amuzându-se, cei din jur au făcut legătura și au emis tot felul de glumițe, pe care el nu le-a înțeles – fiind prea mic – dar i-a intrat în cap ideea să se facă preot.

- Se vede că nu prea ești dus la biserică.

- Asta nu înseamnă că sunt total necredincios.

- Ce vrei să spui? Crezi sau nu crezi în Dumnezeu?

- În primul rând, întrebarea nu este corectă. Fiecare persoană crede într-un Dumnezeu al său. Chiar și un hoț spune: „Dă Doamne să nu mă prindă”.

- În felul acesta, da, chiar și ateii sunt credincioși. Deci tu ești un ateu credincios?

- Eu văd patru lucruri diferite: credința, religia, biserica și clerul. Credința este imanentă oamenilor. Toți oamenii simt nevoia să creadă în ceva. Religia este o doctrină inventată de preoți, pentru a-i determina pe oameni să se comporte într-un anumit mod. Biserica este o organizație socială, iar preoții sunt persoane în slujba acestei organizați.

- Înțeleg. Și oameni fiind, au fiecare calitățile și păcatele lor.

- Corect. Ei bine, vorbind despre creștinism, care are la bază biblia, cred că marele păcat al clerului e faptul că nu au ținut seama de evoluția societății și nu au actualizat acest document

- Ar fi trebuit s-o facă permanent.

- Nu au făcut-o, fiindcă nu au fost corecți. Nu s-au pus în slujba obiectivului principal al menirii bisericii, ci – căpătând putere politică – i-a interesat câștigul material imediat.

- Te-am înțeles și sunt de acord cu tine. Acum însă, pentru că pledoaria ta a devenit prea serioasă, dă-mi voie să te completez cu un exemplu mai nostim și foarte concret.

- Mă faci curios.

- Porunca a șaptea spune să nu preacurvești.

- Și nu e bine?

- Ba da! Ce este mai curios e că, deși ea are un caracter general, precizările ulterioare se referă la bărbați. Unele texte chiar precizează „să nu râvnești la nevasta altuia”, sau ceva de genul acesta.

- Era o recomandare, adresată bărbaților, fiindcă femeile adultere erau omorâte fără alte comentarii.

- Așa e! Astăzi însă, situația s-a schimbat. Femeile sunt egale cu bărbații.

- În lumea creștină.

- Despre creștinism vorbim.

- De ce propovăduitorii acestei religii nu au actualizat porunca? Femeilor nu li se poruncește să nu râvnească la bărbatul altei femei?

- Interesant că tocmai tu, o femeie, spui asta.

- Ca dovadă că există și femei deștepte.

Bolovanul

Este falsă alegația conform căreia vechile religii au apărut din dorința oamenilor de a-și explica fenomenele naturii. Minciună propagandistică. Creștinismul și islamismul, spre exemplu, sunt religii târzii, când oamenii nu mai aveau nevoie de asemenea „explicații”. Primele religii au apărut din necesități de conducere, de convingere și mobilizare a oamenilor, în vederea atingerii unor scopuri, a unor interese comune. Cel mai ușor de imaginat este vânătoare animalelor mari. Nu era chiar o invenție a oamenilor. O fac și unele animale, deși nu știu să vorbească, dar asta nu înseamnă că nu comunică. O fac și încă foarte bine. O formă superioară a fost cea a emiterii unor povești și crearea pe baza lor a tradiției, în scopul realizării unor activități folositoare societății. Îngroparea sau arderea cadavrelor, spre exemplu, nu s-ar efectua, dacă ar fi lăsată la aprecierea indivizilor. E ușor să ne imaginăm că, după mentalitatea unora, cadavrele ar fi aruncate în curtea vecinului sau – în cazul orașelor, la container. Tradiția înmormântărilor este necesară din motive de igienă.

În Grecia antică, principalele ritualuri aveau legătură cu agricultura, deci cu viața. Dobândirea de către preoți a puterii politice a condus la pierderea obiectivului original. Creștinismul a înlocuit semnificația ritualurilor antice, punând sfinți în locul zeilor, dar păstrând unele momente. Lenin a încercat să înlocuiască creștinismul cu marxismul, pe care îl dorea o nouă religie. La indicațiile lui Stalin, s-au inventat noi sărbători, fără nici o utilitate socială: ziua minerului, ziua pompierului și altele de felul acesta.

Acum, oamenii își doresc ca anul întreg să fie o sărbătoare continuă. Probabil că religia viitorului va fi una opusă.

Generalizez poate prea mult, plecând de la o constare minoră. Întrebare multora este: De ce dispar civilizațiile?

Una dintre puținele constatări certe ale istoriei este faptul că orice imperiu, oricât de strălucitor și puternic a fost un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, a dispărut. Motivele nu contează și nu vreau să intru în detalii. Până la prăbușire însă, mai întotdeauna au existat inițiative sau măcar sugestii de remediere a slăbiciunilor interne, care ar di putut salva imperiul, cel puțin pentru o vreme. Ele nu au fost însă luate în seamă și, de cele mai multe ori, inițiatorii înlăturați, mai ales dacă au fost prea stânjenitori pentru conducători. Se știe, nu? Se pare că este în firea noastră, a oamenilor, nu numai a celor din vârf, să ne comportăm așa. De ce? Explicații sunt multiple.

Zidul AE

- Stau și mă întreb: de ce Moldova de Nord a avut o evoluție remarcabilă și Transilvania de nord nu?

- Pentru că . . .

- Nu, nu-mi fă comparația cu Muntenia. Asta îmi este clară. Mă interesează comparația cu Transilvania.

- Tocmai asta voiam să-ți spun. După 1700, austriecii au ocupat Transilvania, dar au lăsat-o pe mâna ungurilor din zonă, niște boiernași nu tocmai erudiți și deloc interesați în cultura poporului român. Bucovina, în schimb, au ocupat-o și s-au ocupat de ea fără intermediari. De altfel, însuși cuvântul Bucovina le aparține. S-a numit Herzogtum Bukowina (Ducatul Bucovinei), Buchenland însemnând Țara fagilor.

• •

•

- Stilul arhitectonic al acestor bisericuțe din nordul Moldovei ar fi meritat un nume distinct, precum „gotic” sau „baroc”. Este prea frumos și e păcat să rămână anonim.

- Este o dovadă a simțului estetic al meșterilor populari din această zonă.

- Și nu numai a lor, fiindcă nu a fost doar unul, ci mai mulți, iar stilul a dăinuit vreme îndelungată.

- Am putea spune că aparține poporului.

- Exact. Eu l-aș pune alături de creația lui Brâncuși.

- Presupun că te gândești la monumentele de la Târgu Jiu: Coloana infinitului și celelalte. Opera lui este cea a unui țăran cultivat. Este puternic intelectualizată, în timp ce meșterii acestor biserici erau oameni simpli.

- Aici am serioase dubii. S-a făcut prea mult caz de talentul oamenilor simpli, care s-au ridicat din popor în mod spontan și au creat capodopere. Este o rămășiță a propagandei proletcultistă. Nu știm cât de educați sau needucați erau acești meșteșugari. Probabil că nu-l citiseră pe Shakespeare și sigur nici pe Marin Preda, dar sunt sigur că, în meseria lor, erau foarte educați.

Observația Bolovanului

Dorința omului de a se înălța – dincolo de grotescă ambiție de a fi mai marele semenilor – este înălțarea la Cer. Asemenea unei plante, care se ridică din pământ și urcă atât de sus cât poate, omul religios, conștient că își are rădăcinile în pământ vrea să ajungă în Rai, fiindcă se consideră o creația a divinității.

Pagodele arhitecturii din Extremul Orient redau perfect această idee. La multe dintre ele, aceeași formă se repetă pe toată înălțimea construcției, sugerând repetarea evenimentelor, idee împrumutată din natură și observabilă cel mai direct în succesiunea anotimpurilor.

Asocierea acestei idei cu monumentul Coloana Infinitului al lui Brâncuși este imediată. Din patriotism rural, se mai sugerează stâlpii de susținere din pridvoarele vechilor case țărănești, ca sursă a inspirației brâncușiene, dar aceștia au în primul rând un rol practic, și numai în al doilea rând unul estetic, în măsura în care realizatorii au avut această înclinație. Cât privește încercările de a face legătura cu sacralitatea, cred că sunt simple speculații. Coloana Infinitului, în schimb, are în mod cert această semnificație sacră. Dovezi sunt caracteristicile sale originale:

- se ridică direct din pământ, fără soclu;

- se înalță atât de sus cât i-au permis materialele;

- formele elementare ce se repetă sunt simple, stilizate – la fel ca întreagă creație a lui Brâncuși – pentru a reda esențialul, eliminând orice adaus ce ar putea da naștere la interpretări nedorite.

• •

•

- Dacă religia a creat pentru om istoria, omul vrea să creeze și el istorie, dar nu pentru omenire, ci pentru el personal.

- Așa cum, cu nobilă suficiență, a remarcat colegul nostru la simpozionul de ieri, istoria propovăduită de religie este o creație a omului, deci o ficțiune. Rezultă că toate consecințele ce decurg de aici sunt imaginare. Mitul eternei reîntoarceri a grecilor este mai optimist decât amenințarea unui sfârșit catastrofal, eschatologic.

- Să recunoaștem totuși că această preocupare pentru istorie a creat civilizația europeană.

- Și cursa exacerbată a înarmărilor ține tot de civilizația europeană. Miturile grecilor nu creează neapărat o civilizație mai bună. Mai înțeleaptă poate. Ele nu sunt însă singurele. Unele sunt chiar preluate de la egipteni și din Orientul Apropiat. Mă gândesc la cele legate de ciclul anual al naturii, care fundamentează cultura și mentalitatea oamenilor dependenți de agricultură. Toate conțin momente neplăcute, unele groaznice, dar care se estompează în perioada următoare, când natura renaște. Această filosofie ajută omul să treacă peste dificultăți, fiindcă știe că n-a venit apocalipsa și soarta lui se va îmbunătăți. Evident, nu fără efort. Suferința și durerea devin astfel suportabile. Este o filosofie optimistă.

Foile

Mama lui Costel, disperată că nu reușește să dea de urma fiului ei nici cu ajutorul fostei lui soții, a apelat la Elena, cu rugămintea să-i înmâneze o scrisoarea, menită să-l trezească la realitate. Adresa ei a găsit-o printre agendele lui. Cum nici ea nu l-a găsit, scrisoarea se află într-un dosar de la poliție, solicitată să să-l caute. Iată scrisoarea:

Dragul mamei,

Știu că nu pui mare preț pe sfaturile mele, anihilate aproape total de tatăl tău, dar nu uita că – totuși – sunt mama ta, cea care te-a născut și care în mod sigur te iubește în mod dezinteresat și îți vrea binele fără nici o altă conotație.

Din aceste considerente, nu îți reproșez nimic, deși așa avea multe. Ca mamă, singurul lucru care mă interesează este binele tău.

Te rog doar atât:

1. Nu decide nimic în următoarele săptămâni. Știu că ești un băiat deștept și nu vei face greșeli majore. Iartă-mă că îți spun încă băiat, dar pentru mine tu vei fi băiatul meu și la bătrânețe. Presupun că te-ai retras undeva, unde dorești să fii singur, să-ți aduni gândurile. Este exact ceea ce ți-aș fi recomandat și eu să faci. Este o etapă necesară și sper să treci bine prin ea. Este momentul în care îți propui să afli cine ești, de fapt. Multe persoane cred că știu deja cine sunt. Este însă necesar un moment de cotitură, ca cel în care te afli tu acum, pentru ca această întrebare să capete un răspuns corect. Înainte de a afla cine ești tu cu adevărat, nu cel pe care ți-ai imaginat că ești, trebuie să știi în primul rând de unde vii. Deci, prima întrebare este cine suntem noi, cei din familia din care te tragi. Ei bine, lumea ne consideră – și trebuie să recunoaștem – că suntem niște parveniți. Eu eram o profesoară modestă, iar tatăl tău nici măcar atât. A știut însă să se descurce în viață, astfel că am trăit cu toții „pe picior mare”, cum se spune. Tu ai fost educat să-i devii urmaș. După părerea mea, poți mai mult. Eu îți cunosc sufletul și știu că poți să devii un om cu adevărat important, dar nu „descurcându-te”, ci unul onest, recunoscut pentru valoare lui reală. Nu este doar opinia unei mame care își iubește odrasla, ci o apreciere – sper – obiectivă. Sunt profesoară, repet, și sunt obișnuită să apreciez calitățile și defectele elevilor ce mi-au trecut prin mână. Pe scurt, consider retragerea ta temporară din activitățile curente ca una utilă pentru viitorul tău. Urmează deci etapa a doua.
2. După ce apreciezi că te-ai liniștit complet și ești cât se poate de calm, analizează-ți trecutul și încearcă să stabilești unde ai greșit. Toți oamenii greșesc. Nu trage însă nici o concluzie. Mai lasă-ți timp ca gândurile să se așeze și întâmplările trecute să fie ceva de domeniul istoriei, ceva care parcă au aparținut altora, nu ție. În ceea ce te privește, mare parte din greșeli nici nu îți aparțin. Ele ți-au fost induse din dorința tatălui tău de a face din tine ceea ce nu ești. Tu ești un om onest și nu o secătură. Când crezi că ai mintea limpede, amintește-ți că orice om deștept – și tu nu ești prost – știe să se ridice de unde a căzut și să meargă mai departe. Cum? Sunt convinsă că vei găsi tu o cale. Totul depinde de conjunctură, dar în primul rând de posibilitățile tale reale și de cerințele societății în care trăiești.

Eu sunt sigură că vei reuși să găsești calea corectă.

Cu drag,

mama ta, care te iubește.

Bolovanul

Educația este individuală și vrea să facă omul mai bun decât s-a născut. În realitate, ca orice ființă vie, el este rău. Devine bun doar în societate. Ea îl obligă să țină seama de ceilalți și devine astfel civilizat.

Societatea însă nu este azi mai bună decât a fost în trecut. Rezultatul este opus dorinței:. oamenii educați, care și-au însușit cu sinceritate educația, devin victime ai celor ne-educați sau necinstiți. Omenirea n-a găsit soluția pentru ca societatea să fie un cadru de civilizație.

Educația eșuează pentru că pleacă de la premise nerealiste.

La școală, elevii primesc note. Ca urmare, se produce o ierarhizare. Unii sunt mai buni, alții mai puțini buni. Consecința firească este competiția, din păcate încurajată de profesori și părinți, ceea ce este o greșeală gravă. Copilul este astfel învățat să fie egocentric, necooperant. Cum fruntașul clasei este unul singur, ceilalți devin invidioși și – dacă apreciază că nu au nici o șansă să ajungă în frunte – își caută satisfacția pe alte căi, de obicei dintre cele mai nedorite. Evident, atribuirea notelor dovedește caracterul nefast al celor care le-au inventat. Calificarea promovat/nepromovat ar fi suficientă.

De asemenea, testarea aptitudinilor tinerilor ar trebui să fie o preocupare serioasă și prin mijloace adecvate. Ea ar trebui să înceapă chiar cu profesorii, fiindcă nu ar trebui să existe dascăli care nu-și iubesc meseria.

Între egoismul extrem și altruismul extrem, omul real își găsește calea lui proprie în funcție de personalitate, mediu, educație și multe altele. Dintre cele două, egoismul este natural. „Elanul vital” al lui Bergson, „voința” ca sursă de viață la Schopenhauer și alte idei asemănătoare reflectă ceea ce natura face în orice moment, începând cu cea mai mică celulă și terminând cu cele mai mari și complexe sisteme biologice: vrea să se dezvolte pe seama mediului înconjurător. Altruismul, în schimb, chiar dacă există în mod natural, nu atinge valori îngrijorătoare. Viața este cea care îl învață pe om să tină seama de ceilalți, devenind astfel altruist într-o măsură mai mare sau mai mică. „Dușmanul te ajută pentru că te limitează, îți dă formă și te întemeiază” (Antoine de Saint-Exupéry, Citadela).

Logic ar fi ca, prin educație, omul să învețe calea cea bună, rezonabilă, evitând erorile cauzate de exagerări într-o extremă sau alta. În majoritatea cazurilor însă, prin educație, ei sunt dirijați către extrema opusă celei naturale, în speranța că vor găsi drumul corect. Religia, spre exemplu, vorbește despre omul bun, care, atunci când primește o palmă, oferă și celălalt obraz pentru încă una. În politică, deși proprietatea este sursa progresului, pretindem că doresc o societate democrată, cu oameni egali între ei. Ipocrizie mai mare nu cred să existe.

Concluzia firească pe care o trage orice tânăr este că educația de acest fel nu-i folosește în viață, mai ales că această concluzie vine după ce a aflat că nu barza este cea care aduce copiii pe lume, Moș Crăciun nu vine cu renii de departe, și așa mai departe. Urmează deci că el este cel care va trebui să-și găsească singur drumul, ceea ce și face, dar nu se știe cu ce rezultate, pentru că între timp și-a pierdut încrederea în educatori.

Zidul AE

- Astăzi, după masa de prânz, am băut puțin coniac. Nu-mi trebuia, dar era o marcă renumită și ar fi fost păcat să ratez ocazia. Deși a fost puțin – chiar prea puțin – am simțit că mi se cam muiaseră picioarele. Capul era parcă mai bun ca oricând.

- Oare?

- Senzația era – bineînțeles – pe cât de clasică, pe atât de greșită. E drept că, în asemenea situații, îmi vin cele mai năstrușnice idei, dar nu pentru că aș fi mai deștept, ci pentru că anumite inhibiții îmi sunt anulate.

- Deci inhibiția nu este bună. De ce nu o înlăturăm? De unde apare?

- Ar fi grav s-o înlăturăm.

- Am glumit.

Cofetăria

Surpriză! Mare surpriză. De-a lungul anilor, mi-au trecut pragul sute, poate mii de studenți, în special cei anul întâi. Azi însă, au apărut două foste studente, pe care nu am fost capabilă să le recunosc. Că s-au maturizat e puțin spus. Sunt femei în toată firea. Una pare să fie gravidă, dar nu sunt sigură. Dacă da, e în primele luni. Mi-am dat seama cine sunt din discuția lor. Sunt Elena, cea care a fost studentă un an, după care a avut un ghinion, de care nu-mi amintesc acum, dar știu că, după o pauză de câțiva ani a urmat medicina. Este deci medic. Nu a mai venit pe aici decât extrem de rar. Sunt câțiva ani buni de când nu a mai venit deloc. Cealaltă se numește Anca. Din conversația lor am înțeles că a fost și ea studentă, dar nu mi-o amintesc.

Bolovanul

E firesc să nu-și amintească. Anca era brașoveancă și, după orele de curs, pleca acasă. Majoritatea celor care treceau pe la cofetărie pentru o prăjitură, o cafea sau – mai ales – pentru o șuetă proveneau din alte localități. După ce s-a despărțit de Costel, a rămas în București, unde era profesoară, chiar dacă la o școală periferică. Cu timpul, și-a îmbunătățit statutul și beneficiază de avantajele capitalei. A făcut chiar o pasiune pentru vestigiile Bucureștiului, pentru istoria lui și monumentele importante. Are chiar discuții aprinse cu bucureștenii get-beget, mult mai puțin interesați de urbea lor și, de aceea, ignoranți în această privință. Din când în când, vine la Brașov să-și vadă părinții și una dintre plăcerile ei este să urce pe jos pe muntele Postăvarul, pe vechea potecă, de fapt vechea șosea, înainte de a se construi cea nouă, peste Warthe. Localnicii îi spun Drumul Poienii, fiindcă duce în Poiana Brașov. În trecut, să fie peste o sută de ani de atunci, pe ea, urcau numai mașini de teren, cu dublă tracțiune.

Într-una dintre excursiile pe Drumul Poienii, l-a întâlnit întâmplător pe Gigi. Ei se cunoscuseră superficial în studenție, învățând la același institut, dar la facultăți diferite. Scânteia s-a aprins la prima revedere. După câteva asemenea excursii însă, a devenit o flacără ce încă avea combustibil de întreținere. S-ar fi căsătorit, dar încă nu rezolvaseră problema distanței. Ea, după o primă reacție de respingere a Bucureștiului – comună majorității ardelenilor – s-a îndrăgostit de el și nu mai vrea să-l părăsească, mai ales după ce i-a cunoscut avantajele. Are și un post mult mai bun acum, cu posibilități de avansare, poate chiar în minister. Gigi a terminat facultatea, și-a dat masteratul tot aici și, după absolvire, a obținut un post la o societate multinațională din Olanda. După câțiva ani, societatea a deschis o sucursală la Brașov, unde este șef. Se poate presupune că s-a întâmplat la sugestia lui, dar nu pot afirma cu certitudine, fiindcă nu am probe. Acum, se bucură de încrederea celor din Olanda și naveta Amsterdam-Brașov chiar îi face plăcere, mai ales că, de cele mai multe ori, deplasarea o face când vrea el.

Acesta este motivul pentru care încă nu s-au căsătorit oficial, dar ei consideră că ar fi în această postură și este doar o chestiune de timp să se așeze la locul lor și în privința navetelor.

Acum, cele două doamne au venit la cofetărie după ce ieri, se întâlniseră pe drumul Poienii: Anca cu Gigi și Elena cu Florin. Cel care a recunoscut-o pe Elena a fost Gigi. EI fuseseră colegi în anul întâi la finanțe. Pentru scurt timp, lui i se aprinseseră călcâiele – cum se spune – după Elena, dar s-a retras când a constatat că relația dintre ea și Costel era prea strânsă.

Cofetăria

Gigi - Eu abia dacă pot spune că l-am cunoscut pe Costel. Am fost doar colegi de an. Nu prea ne-am legat. Mi s-a părut un tip arogant, tupeist, dar inteligent.

Anca - L-am cunoscut eu prea bine, din păcate.

Elena - Eu nu pot spune că l-am cunoscut la fel de bine ca tine, dar suficient.

Anca - La fel ca mine, sigur nu, dar nefiind căsătorită cu el, ești probabil mai obiectivă.

Elena - Presupun că ai dreptate. Eu l-am cunoscut înaintea ta, când eram amândoi studenți în anul întâi și, nu știu dacă știi, mai târziu, când era deja căsătorit cu tine și venea prin Brașov.

Anca - Știu ceva, foarte vag, îți imaginezi că nu-mi spunea mie tot ce avea el pe suflet. Eram deja en froid. Căsătoria noastră a durat de altfel foarte puțin.

Elena - V-ați lămurit repede. În anul întâi eram doar colegi și, cel puțin din punctul meu de vedere, nu era o relație sentimentală. El era foarte insistent iar eu îl acceptam tocmai pentru consecvența cu care aborda anumite subiecte. Abia când ne-am întâlnit în timp ce voi erați căsătoriți mi-am dat seama de caracterul lui. Între timp, se și schimbase foarte mult și devenea din ce în ce mai nervos. În mod evident, avea probleme serioase, dar pe care nu le discuta. Avea tone de secrete.

Anca - Avea și motive. Nu-l avantajau.

Elena - Secretele lui mi-au deschis ochii asupra caracterului. Inițial nu mi-a spus nici măcar că este căsătorit. Nici vorbă despre intrarea lui în politică, afaceri și celelalte, despre care, de fapt nu știu nimic, dar intuiesc că erau serioase, tocmai pentru că le ascundea. Am preferat să răcesc relația cu el, fiindcă – de fapt – nici nu doream să aflu mai mult. Mă lămurisem.

Gigi - Ai avut mirosul fin.

Elena - Se poate spune și așa.

Anca - Eu nu mă pot lăuda cu această calitate. L-am etichetat superficial. Absolvent de finanțe, cu masterat în Statele Unite, funcționar la Minister . . . Iată un om serios, cu perspective, mi-am zis.

Gigi - Clasic!

Anca - Da! Se întâmplă multora. Adevărul e că nici azi nu-l consider pe el cel mai vinovat. A fost oarecum victimă.

Gigi - Asta-i aproape nostim.

Anca - Nu-i nostim deloc. Este victima îndoctrinării din partea tatălui său.

Gigi - Începe să devină interesant.

Anca - Nu poți să judeci un om dacă nu-l cunoști.

Gigi - Asta-i adevărat. Spune mai departe, că m-ai făcut curios.

Anca - Mama lui este o femeie foarte cumsecade, dar supusă soțului ei.

Gigi - Adică tatălui lui Costel.

Anca - Da! Ea l-a acceptat pentru s-au cunoscut când erau foarte tineri și modești. După ce s-au mutat în București, el a intrat în relații cu oameni descurcăreți, el însuși fiind foarte abil din acest punct de vedere, a urcat pe treptele sociale din ce în ce mai sus, iar ea, soția, a devenit un fel de slujnică în casa marelui magnat.

Gigi - Pe românește, sunt niște parveniți.

Anca - Cam dur, dar adevărat.

Elena - Concret, ce funcții a obținut.

Anca - N-aș putea să-ți spun vreuna. Când l-am cunoscut eu se comporta ca un pensionar, deși nu avea vârsta necesară.

Gigi - Bănuiesc eu. Avea funcții în vreun partid.

Anca - Posibil. Cred că cel mai bine îl caracterizează o scenă. Una dintre puținele, dacă nu unica, prin care l-am cunoscut în acțiune. S-a întâmplat imediat după căsătorie, când și-a propus să-mi obțină transferul ca profesoară în București. Am intrat împreună la un tip din Ministerul Educației. Eram atât de naivă și stresată, că nici nu știu exact ce funcție avea tipul. A dat buzna la secretară și a rostit cu ton de mare conducător două propozițiuni, pe care le exersare cu siguranță de multe ori: „Sunt Dinu.” Ăsta e numele lui. A doua a fost: „Șeful e aici?” Și, aproape fără să aștepte răspunsul, fiindcă secretara rămăsese cu gura căscată, a intrat în camera șefului, făcându-mi semn să rămân acolo. Dar ce semn? Mi-a pus palma pe piept, ca să mă oprească. A ieșit după mai puțin de cinci minute, m-a luat de mână fără să-i acorde secretarei nici o atenție și am ieșit împreună din Minister. Nu mi-a spun nici măcar dacă a rezolvat ceva sau nu. După o săptămână însă, am primit telefon de la directorul școlii din Brașov, unde lucram, să-mi spună – mirat și el – că a primit o adresă de transfer pentru mine din Brașov în București. Acesta era omul.

Gigi - Iar Costel a înțeles că așa trebuie să se comporte și el.

Anca - Exact. Așa a fost educat, dar acum i s-a înfundat.

Gigi - Costel a venit în Brașov cu speranța că, în provincie, ar putea să șteargă urmele trecutului și să apară ca un zeu, pur și omnipotent. Dar el nu cunoștea provincia. A fost aici doar ca student și una-i viața de student și alta de cetățean, ceea ce presupune a fi și luptător, fiindcă se știe, O luptă-i viața, deci te luptă.

Anca - Ia uite cine știe poezie!

Gigi - E o poezie? Nici nu știam.

Anca - Bineînțeles. E o poezie de George Coșbuc. Lupta vieții se numește.

Gigi - Te cred, că doar e meseria ta. Revin. El a crescut în capitală. Acolo toți se mănâncă între ei, dar cu grijă.

Anca - De ce?

Gigi - Fiindcă Bucureștiul este ca un arbore mare, cu crengi multe și puternice. Nu se știe niciodată pe ce cracă poate ajunge cel pe care îl critici azi. Dacă va fi chiar cea de deasupra ta? De aceea, mâncătoria dintre bucureșteni este una de operetă.

Elena - În provincie, nu e la fel?

Gigi - Nu! Provincia e ca un plop. Doar pe tulpină poți urca. Ramurile laterale sunt prea subțiri ca să susțină greutatea unui om.

Elena - Am înțeles! Deci lupta e pe verticală. Cel de jos îl trage de picioare pe cel de sus, dacă nu cumva cel de sus îl elimină cu un picior în cap.

Gigi - Exact. Lupta e pe viață și pe moarte. În plus, fiecare știe totul despre adversarii lui. Costel și-a făcut iluzii. Bineînțeles că „secretul” lui s-a aflat imediat. Urmarea era de așteptat: cariera compromisă total și definitiv. Șansa lui era – și mai este încă – să se dea la fund o vreme și, după câțiva ani, să descindă în București, nu în Brașov, ca mare specialist cu succese importante în occident, pe care nu le crede nimeni, dar nimănui nu-i pasă.

Anca - Poate că ai dreptate. În capitală, totul e posibil.

Elena - În cazul lui însă, e o problemă. Reușita depinde de tatăl lui, iar întrebarea e dacă el își va păstra până atunci influența politică.

Gigi - Bună observația! Perfect gândit. Uite un medic deștept. Cum ai ajuns tu medic?

Elena - Te faci că nu știi? M-au respins de la finanțe.

Gigi - Da, știu, Au fost mizerabili. Mi-a părut foarte rău.

Elena - Nu plânge, că nu am de gând să-ți reproșez chiar ție că nu ai luat atitudine. Erai și tu un biet student, care își apăra fundul.

Gig - Recunosc. Ai dreptate. Suntem cu toții niște lași oportuniști și ne dăm mari când nu mai e nimic de făcut.

Anca - Conform principiului După război, mulți viteji se arată.

Gigi - Când ar trebui să ne punem cenușă pe cap.

Bolovanul

Cazul lui Costel poate servi ca exemplu al evoluției sistemelor zise socialiste. Tatăl lui a plecat de la convingerea că democrația îi permite și lui, ca atâtor altora, să se lanseze la cele mai înalte niveluri, deși îi lipsea nu doar cunoștințele necesare, dar și educația. A fost un tip deștept și s-a descurcat în hățișul de relații dubioase specifice sistemului. Mândru de succes, și-a educat fiul in acest cult. Spre deosebire de tatăl său – incult – fiul era instruit. Avea o profesiune, care i-ar fi permis să-și câștige un loc în vârful ierarhiei sociale. Nu avea nevoie să apeleze la trucurile tatălui. Tentația a fost însă prea mare, și a greșit.

Democrația este un concept, o creație mentală. Ea nu există în natură. Orice turmă de animale, orice comunitate de viețuitoare se orientează după un lider. Ideea de democrație poate cel mult să țină o societate în echilibru, s-o ferească de exagerări, dar devine un fals atunci când este adoptată ca principiu fundamental de organizare a statului, și tocmai acest fals ni se întâmplă nouă astăzi. Afirmarea principiilor democratice într-o societate ce nu este câtuși de puțin democratică este perfidia ridicată pe cele mai înalte trepte. Liderii sunt obligați să manipuleze masele, pentru a le obține voturile, iar pentru aceasta perfidia este prima condiție necesară. Ipocrizia este următoarea pe listă, dacă nu cumva considerăm cele două cuvinte ca fiind sinonime. Oricum, pentru celelalte zece „calități” necesare unui lider politic din zilele noastre, va trebui să găsim tot atâtea sinonime. Cât despre onestitate și altele asemenea, mă tem că lista calităților-defecte este tot atât de lungă cât lista adjectivelor limbii române ce pot fi atribuite oricăror sălbăticiuni. Iată un exemplu: după al doilea război mondial, țările din Europa liberă, inclusiv Grecia, au primit ajutor financiar prin Planul Marshall. Dacă Germania, aproape complet distrusă, a folosit banii pentru refacere și investiții, liderii greci i-au dat oamenilor, pentru a le câștiga voturile. Germania a ajuns o mare putere economică, în timp ce Grecia a rămas săracă și, ceea ce este mai grav, populația s-a învățat miloagă.

Comunismul este idealul democrației, adică societatea în care democrația este principiul de bază, societatea unde poporul (demos) este propriul său conducător (kratein). Colapsul comunismului în fostul URSS și țările din Europa de Est au dovedit imposibilitatea existenței practice a unei astfel de societăți. Această experiență – deși cumplită pentru popoarele care au fost obligate s-o suporte – a rămas din păcate fără învățăminte pentru ceilalți. Apusul, pentru a proteja termenul ‘socialist’ – prezent pe sigla multor partide la putere – l-a înlocuit cu cel de ‘dictatura’, ca și cum în toate țările foste „republici democrate si/sau socialiste” ar fi apărut în același timp câte un Alexandru Macedon, Cezar sau Napoleon. Din păcate proverbul „deșteptul învață din experiența altuia, în timp ce prostul nici dintr-a lui” nu le este cunoscut. Nu se poate spune că ar fi cu toții proști, dar e cert că omenirea nu a învățat niciodată din propria ei istorie.

Zidul AE

- Eu nu știu de ce este atât de scump acest medicamente, ESSENTIALE.

- Probabil pentru că este foarte bun, dar se obține greu.

- Tu știi ce e? Este ulei de soia.

- O fi! Și?

- Păi, soia este fasole japoneză.

- Să nu-mi spui că am putea să-l fabricăm și noi, din fasole românească.

- De ce nu? Doar să nu se afle că e făcut de noi.

* *

*

- Mă întreb dacă nu cumva Dalida și-a luat acest nume de scenă de la Dada, căruia a vrut să-i adauge un ‚și’, de la „da și da”, dar nu suna bine nici pe românește nici pe franțuzește și atunci l-a adoptat pe ‚li’.

- Foarte complicată logica ta. Ar trebui să găsești o explicație mai simplă.

- Glumeam și eu.

- Cred că voiai s-o românizezi cu orice preț. Ea era de fapt italiancă, născută însă în Egipt, unde a copilărit. Se numea Iolanda Cristina Gigliotti.

- Cristina îmi sună deja ca un nume românesc.

- Renunță! Înainte de a deveni cântăreață, ea a fost Miss Egipt și actriță. Atunci i s-a sugerat pseudonimul Dalila, ca nume de scenă. A fost propusă să reprezinte Egiptul și ca Miss World, dar ceva n-a funcționat cum trebuie și ea s-a decis să renunțe la Egipt în favoarea Parisului. Acolo, la Paris, n-a reușit ca actriță, dar a avut succes în muzică, iar la propunerea unui impresar și-a schimbat numele de scenă din Dalila în Dalida.

- Mai bine revenea la Gigliotti. Iolanda Gigliotti. Ar fi sunat mai bine.

- Sau Gigliola. Ar fi fost două Gigliola: Gigliola Cinquetti și Iolanda Gigliola

- Nu sună bine. Mai bine Iolanda Gigliotti.

- Sau Cristina Gigliotti.

- Nu te lași! Poate nu știi că a avut și o foarte scurtă relație cu Alain Delon. Prima ei locuință la Paris a fost într-un imobil în care mai locuia și Alain Delon. Așa s-au cunoscut. El însă era total necunoscut pe atunci în lumea artistică, așa că nu prezenta nici un interes pentru ea.

- Văd că te pricepi la muzică.

- La biografia unor cântăreți. A celor care îmi plac. La muzică mai puțin. Nu sunt muzician.

- Ești doar fan.

- Cam așa.

- Spune-mi, despre Enrico Marcias ce știi? Este tot un pseudonim?

- Uite că despre el nu știu mai nimic. Îmi pare rău. Am să mă documentez. Știu doar că s-a născut în Algeria, pe când aceasta era o colonie franceză și presupun că s-a mutat în Franța după independența Algeriei. Sau poate mai devreme. Nu știu.

- Te-am întrebat, fiindcă numele Macias seamănă cu Marsyas.

- De ăsta n-am auzit.

- Ba, poate că ai auzit, dar nu l-ai recunoscut, fiindcă ai rămas fixat în muzica modernă. Este din Mitologie. Tot un cântăreț și mă gândeam că de la numele lui s-a inspirat și el.

- Tot nu știu cine e și ce isprăvi a făcut.

- După ce Apollo a inventat flautul, i l-a făcut cadou Atenei. Ea însă a fost nemulțumită pentru că i se schimonosea fața când trebuia să cânte și la aruncat, blestemându-l. Marsyas, un satyr, l-a luat și a învățat să-l folosească atât de bine, încât l-a provocat la întrecere pe Apollo. În final, deși a câștigat, sau poate tocmai de aceea, Apollo l-a pedepsit.

- Normal.

- Dar, dacă e francez, de ce muzica lui e orientală?

- Nu e orientală. E arabo-andaluză și nu era francez sadea, ci evreu-francez.

- Asta explică multe. Are și un cântec în care spune ceva de métèque, adică de străin, în sens jignitor.

- Ha, ha, e ceva, dar puțin pe-alături.

- Adică?

- L-ai confundat pe Enrico Marcias cu Georges Moustaki. Tot evreu din Egipt, dar care avea și ceva grecesc în el, dovadă numele Moustaki și versurile de care vorbeai: Avec ma gueule de métèque. De Juif errant, de pâtre grec (Cu fața mea de străin. De evreu rătăcitor, de tată grec).

- Prenumele Georges l-a împrumutat probabil în Franța. Dar despre Toto Cutugno ce știi?

- Știu! Cutugno este chiar numele lui, iar Toto este diminutivul de la Salvatore, prenumele său.

- Bravo! Văd că știi multe, dar te iert pentru moment. Asta pentru că am de gând să te mai descos cu altă ocazie.

- Oricând, cu plăcere să-mi etalez cunoștințele.

Cofetăria

Anca și Gigi au devenit clienți fideli de duminică. Vi-i amintiți? Au fost colegi la Universitate, deși la facultăți diferite. Este a patra oară când se întâlnesc aici. Se pare că unul dintre ei, dacă nu amândoi, a fost plecat din localitate timp de mai mulți ani. La primele lor conversații au avut ce discuta. După atâția ani în care nu au știut unul de altul, subiectele erau multiple. Acum însă, se joacă, amuzându-se de orice trăsnaie.

Se leagă o nouă idilă? Vom vedea!

- Ce a fost mai întâi: fulgul sau vulgul?

- Oul sau găina?

- Asta se știe: ADN-ul.

- Și cu vulgul cum rămâne?

- Vulgul nu mă interesează.

- Și atunci, tu ce preocupări ai?

- Ce a fost mai întâi: fulgul sau vulgul?

- Întrebările inutile?

- Tocmai ăsta e dichisul: nu se știe niciodată ce răspunsuri poți afla.

- Mai ai puțin și-l depășești pe Kant.

- Pe Kant l-au depășit alții. Eu aș vrea să aflu care a fost dilema lui Socrate.

- La care n-a găsit răspuns nici el.

- Noi nu am aflat nici măcar ce dileme avea el. De unde să știm și răspunsurile?

- Că dacă aflam, ce mai discutam?

- Ce a fost mai întâi: fulgul sau vulgul?

O întâlnire neașteptată

Elena, cu gândul la o pacientă pe care nu știe dacă o va putea salva, era cât pe ce să se lovească de un grup de trei persoane, care se uitau la ornamentele unei clădiri, fără să vadă pe unde mergeau.

- Pardon.

- Pardon.

Nu știau care dintre ei era mai vinovat.

- Elena, tu ești?

- Așa mă cheamă. Dar dumnea... tu? Tu ești...

- Sofia.

Au urmat îmbrățișările de rigoare, emoții, cuvinte rostite pe jumătate și toate celelalte. Au trecut secunde bune, aproape stânjenitoare pentru cei doi însoțitori ai Sofiei, până când Elena s-a trezit la realitatea și i-a cerut prietenei sale să-i prezinte.

- Soțul meu, Mircea și fiul meu, Mircică.

- Fiul tău, sau al vostru?

- Al meu, împreună cu Sile, despre care ți-am povestit.

- Prietenul tău din anul întâi.

- Întâi și următorii. Cu el m-am măritat încă din timpul studenției. Părinții lui se despărțiseră, s-au recăsătorit fiecare cu altcineva și nu mai știau cine trebuia să-i plătească cheltuielile de întreținere. Atunci și-a luat un serviciu part-time în București, dar studenția a început să scârțâie. Eu îl mai ajutam cum puteam, dar era greu pentru el. Atunci ne-am căsătorit. În felul acesta, fiind mai mult timp împreună, puteam să-l ajut mai bine.

- Și?

- Și, după un an a venit copilul, Mircea, și eu a trebuit să renunț la facultate.

- Și?

- Sile a terminat și cu germana lui s-a angajat la o firmă germană de turism, din care s-a format o filială română cu el șef, după care și-a făcut propria lui firmă. I-a mers atât de bine, încât ne uita deseori pe mine și copil. Ne-am despărțit. Acum, am redevenit studentă, grație lui Mircea senior, care m-a înțeles și cu care formăm o familie unită. Am constatat că iubirea juvenilă și dragostea adevărată sunt două lucruri foarte deferite.

- Mie îmi spui?

Bolovanul

- Înțelepciunea (Σοφία) a funcționat în cazul Sofiei, fie și cu oarecare întârziere.

- Nu se poate vorbi de întârziere și în cazul Elenei. Deși soarta a fost crudă cu ea încă din tinerețe, nu a îngenunchiat-o. A avut tăria să rămână dreaptă și să găsească soluții adecvate momentului, pentru ieșirea din impas. Și nu a fost unul singur și nici ușor. Nu și-a dezamăgit zeița protectoare, Elena. Scutul, coiful și lancea nu i-ar fi fost de folos, așa că a trebuit să se descurce fără ele. A avut, în schimb, dotarea intelectuală necesară.

Cofetăria

Anca: Eu sunt adepta proverbului chinezesc: Să mănânci dimineața singur, să-ți împarți la prânz mâncarea cu prietenii și s-o dai la dușmani seara.

Gigi: Adică dimineața să te îndopi cât poți, la prânz să mănânci ponderat și seara deloc. Simplist, dacă nu ar conține și prostii.

Anca: Prostii? Cum așa?

Gigi: În primul rând, nu ține seama de activitatea individului, de zona geografică, de anotimp și multe altele. Este prea superficială. Păi, dacă mănânci dimineața prea mult, nu mai ești apt de muncă. După o astfel de masă ți se face somn. Probabil că nici nu este chinezesc proverbul. Eu cred că este arab. Îmi imaginez o caravană prin deșert. Fiecare individ mănâncă bine dimineața, singur în cortul lui. După aia se urcă pe cămilă și își face siesta legănându-se în ritmul mersului lin al animalului. Pe la prânz, când soarele arde prea tare, fac cu toții pauza cuvenită. Atunci mănâncă cu toții împreună. Fiecare pune la mijloc ce are în traistă și se înfruptă din produsele celorlalți. Deci este valabilă afirmația: împarte-ți mâncarea cu prietenii, doar că și ei fac la fel, deci mănâncă și din ce îi oferă ceilalți. După masă, mai dorm puțin, până se răcorește. Seara nu mai mănâncă, fiindcă a constatat că la masa de prânz a cam depășit normă și i-a rămas cam puțină mâncare pentru restul zilelor.

Anca: Da, e nostimă prezentarea ta și, poate, are și o mică doză de adevăr.

Gigi: Poate chiar mai mare.

Anca: Te-ai fixat doar pe arabii din deșert.

Gigi: China este o țară foarte întinsă, cu relief variat și climă diferită. Ei trebuie să țină seama de asta, pentru că ceea ce se potrivește unora este inoperant pentru alții. Una e să trăiești la munte și alta la câmpie. Într-un fel te comporți în zilele de vară și altfel iarna, când ziua e scurtă. Vara mănânci de cinici ori pe zi, nu de trei ori.

Anca: Înclin să cred că ai dreptate. Se pare că ai studiat mult fenomenul.

Gigi: Nu l-am studiat, dar e suficient să compar modul meu de viață în timpul vacanțelor cu cel din timpul serviciului. Uite, chiar îmi amintesc de un concediu petrecut în Bucegi, în luna decembrie. Eram schior începător și încercam să mă perfecționez. Stăteam la cabana de la cota 1500, urcam la Vârful cu Dor, unde schiam toată ziuă și coboram seara la cabană. Mâncam dimineața două ouă ochiuri cu cașcaval. În principiu, dimineața trebuie să mănânci puțin, dar concentrat și ușor digerabil, fiindcă ai nevoie de energie.

Anca: Și ouăle cu cașcaval erau ideale, fiindcă aveai nevoie de energie pentru o zi întreagă de muncit în frig.

Gigi: Nu știu dacă era soluția ideală, dar era singura ofertă a cabanei. Adevărul e că îmi ținea de foame până mă întorceam. Mâncam doar de două ori pe zi. Ce-i drept, în decembrie ziua este scurtă. Plecam pe la opt și mă întorceam la patru. Se înnopta devreme, nu numai pentru mine, ci și pentru turiști. După masă mă mai distram puțin cu ei, dar mă culcam devreme, fiindcă eram obosit și picam de somn.

Anca: Eu nu aș putea rezista cu doar două mese pe zi. În afară de cele trei clasice, mai ciugulesc ceva și între prânz și cină.

Gigi: Ceaiul englezesc de la ora cinci.

Anca: Celebrul five o’clock.

Gigi: Și dacă tot te gândești trebuie să-i ai în vedere pe cei care lucrează în ture de opt ore. Ei pleacă de acasă cu un sandvici.

Anca: E clar că proverbul trebuie adaptat la lumea modernă. Întrebarea e: cum ar trebui să arate?

Gigi: Ai folosit bine cuvântul „adaptat”, dar nu la lumea modernă, fiindcă lumea e diversă, ci la fiecare categorie socială, și atunci nu mai e proverb, care trebuie să fie valabil pentru toți.

Anca: M-ai lămurit. Acum sunt complet în ceață.

Gigi: Asta e condiția noastră normală de muritori.

Bolovanul

La o anchetă mai amănunțită, desfășurată de poliție la solicitarea părinților lui Costel, într-un buzunar al unei haine aflat în ultima sa locuință cunoscută, s-a găsit un plic nedesfăcut, cu o scrisoare semnată John. Nu știe nimeni cine este acest John. Faptul că el, Costel, nu a avut curiozitatea să citească scrisoarea dovedește că între el și prietenul său au existat suficiente discuții, probabil telefonice, deci îi cunoștea foarte bine opiniile și nu se aștepta să afle ceva nou din scrisoare. Nu se știe însă dacă el și le-a însușit și i-a urmat sau nu sfaturile sau – dimpotrivă – era prea plictisit de ele și le-a ignorat.

Hi,

E limpede că, acum, te afli într-un moment de cumpănă, dar ce a fost a fost. Trecutul nu poate fi întors și, în cazul tău, nici înnodat cu viitorul. Trebuie să iei o decizie și îmi dau seama că nu știi încotro să te îndrepți.

După părerea mea, la care știu că ții, înainte de a lua o decizie majoră, trebuie mai întâi să te așezi, să-ți dobândești liniștea necesară, fiindcă numai așa poți raționa corect, neafectat de gânduri parazite. Nu e bine să judeci ce va trebui să faci în viitor, cât timp ești afectat de evenimente recente, mai ales că unele dintre ele sunt neplăcute. Peste câțiva ani, ele vor deveni istorie și abia dacă ți le vei mai aminti. Tu însă nu poți aștepta atât de mult. Iată de ce îți propun o strategie în două faze, menită să scurteze timpul.

Ia-ți mai întâi o vacanță de cel puțin două săptămâni, în care să fii izolat de mediul actual. Nu-ți recomand să fii singur, ci –dimpotrivă – să fii în contact cvasi-permanent cu cât mai multe persoane, diferite însă de rude sau cunoștințele tale recente. O croazieră pe mare, spre exemplu, ar fi excelentă. Vei reuși astfel să faci într-un timp scurt ceea ce În mod normal se realizează oricum în decurs de câțiva ani.

În a doua fază însă, va trebui să fii singur. Pleacă deci într-un loc izolat, asemenea unui pusnic, și amintește-ți de recomandările anticilor, începând cu Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți”.

În ceea ce mă privește, te asigur că am făcut-o de mai multe ori. Pot spune deci că vorbesc din experiență. Nu sunt un om perfect. Am făcut la viața mea multe erori, pe care însă nu pot să le regret, fiindcă ceea ce sunt eu astăzi este efectul deciziilor pe care le-am luat de-a lungul vieții, indiferent cum au fost ele: bune sau rele. Dacă aș fi hotărât altfel nu aș mai fi cel care sunt ci un altul și nu are nici un rost să-mi bat capul dacă acel altcineva ar fi fost mai bun sau mai rău. Am avut enorm de multe alternative, din care eu a trebuit să aleg.

Am greșit și eu, ai greșit și tu căci – așa cum se spune – omul este supus greșelii. Ce faci în asemenea cazuri? Ce faci când ai greșit drumul? Dacă te afli într-un oraș și cunoști zona, poți corecta eroarea cu ușurință, parcurgând un traseu adecvat. Dacă însă nu cunoști zona, riști să te rătăcești mai rău. Ar fi mai bine să te întorci în locul unde ai greșit. Iar dacă nu te afli într-un oraș, ci ești pe o șosea, atunci chiar nu ai altă posibilitate. Poate că un exemplu mai clar este cazul turismului montan, unde nu sunt șosele, ci doar poteci prin văi, iar trecerea de pe o vale pe alta, peste creasta ce le desparte este imposibilă. E limpede că întoarcerea este obligatorie. Pentru asta însă, trebuie ca mai întâi să-ți dai seama că ai greșit.

Recunoașterea greșelii este primul pas către cunoașterea de sine.

Cu siguranță că, acum, tu îți recunoști ultima greșeală. Este de presupus însă că, în trecut, ai făcut și altele, mai mici. Le-ai identificat? Ești inteligent și o poți face. Totul e să nu te blochezi din punct de vedere psihologic. Va trebui să te întrebi de ce ai procedat așa și nu altfel la fiecare dintre deciziile tale. Evident, ai avut motive. Pentru a decide, ai folosit criterii de evaluare în funcție de datele problemei, dar și de psihicul tău. Au fost de vină criteriile, sau o eroare de logică? După o astfel de analiză vei reuși să te cunoști cu adevărat. Ești un om curajos, sau nu? Ești hotărât în tot ceea ce faci, sau ești ezitant? Ai o personalitate puternică, sau ești ușor influențabil? Dacă da, ce fel de oameni sunt cei care reușesc să te influențeze? Șirul întrebărilor poate continua, dar nu trebuie să ți le pun eu pe toate. Trebuie să le găsești singur și, în funcție de răspunsuri, să poți spune că ai rezolvat recomandarea lui Socrate. Abia atunci vei putea stabili cu capul pe umeri, cu o judecată clară, ce e bine să faci și să nu faci în viitorul apropiat. Să știi nu numai ce ți-ar plăcea să fii și să faci, ci și care îți sunt posibilitățile și limitele. Dacă ai fi practicat vreuna dintre probele sportive individuale, ai fi învățat acest lucru. Așa cum sportul de performanță te învață să-ți cunoști trupul, o analiză serioasă, de genul cele pe care ți-o recomand, te învață să te cunoști pe tine însuți din punct de vedere psihologic, intelectual și poate și altele.

Eu îți doresc succes.

Cu drag, mai vârstnicul tău prieten, John

Deși scrisoarea este semnată John, plicul poartă ștampilele poștei române. S-ar putea să fie un pseudonim, autorul nedorind să-și dezvăluie identitatea. Scrisoarea originală este printată, deci o analiză grafologică nu este posibilă.

Bolovanul

Ei, da, aspectul psihologic poate juca un rol important în asemenea cazuri. ADN-ul lui Costel conține fragmente identice cu ale tatălui său, dar și cu ale mamei. Cele două persoane sunt însă extrem de diferite. El a încercat să-și imite tatăl, dar nu toate acțiunile se potriveau cu acea parte din firea lui, moștenită de la mamă. Tânăr și impulsiv fiind, nu și-a dat seama, iar cei din jur nu l-au ajutat. În general, oamenii sunt toleranți cu tinerii. Un proverb italian spune că „viața începe la 40 de ani”. Copilul mic este ținut în brațe; adolescentului i se trec cu vederea năzbâtiile; tânărului i se iartă micile greșeli, cu argumentul „e tânăr băiatul, o să învețe el ...”. După 40 de ani nu mai există toleranță, iar concurența semenilor face viața din ce în ce mai dificilă, pe măsură ce se înalță pe treptele sociale.

Recunoașterea greșelilor, cunoașterea de sine, sunt esențiale. Altfel, ajuns la capătul unui drum înfundat, se va bloca. Majoritatea celor se ajung în asemenea situații dau vina pe alții sau pe orice altceva în afara propriilor sale greșeli.

Zidul AE

- Știi, după excursia de anul trecut, m-am nărăvit. Mai vreau.

- Nu numai tu. Și eu. Bănuiesc și unde vrei să mergem.

- Așa de bine mă cunoști?

- Nici nu-i greu. Intuiam încă din timpul excursiei din nordul Moldovei. Vrei la Iași.

- Ai ghicit.

- Deci pot să încep documentarea?

- Cum? Încă n-ai început-o? Eu credeam că ai și terminat-o.

- Ei, nici chiar așa. Câte ceva mi-am notat, dar mai am mult de studiat. Iașul îți pune la dispoziție întreaga istorie a culturii română, dacă stai să-l studiezi.

- Pentru asta nu vom avea niciodată suficient timp.

- Adevărat, dar câte ceva trebuie să știm, dacă vrem să trecem prin viață altfel decât gâsca pe apă.

- Fără să se ude.

- Cultura românească a început la Iași. Uite ce am găsit pe Internet. Să-ți citesc.

• Prima universitate românească;

• Primul teatru național românesc;

• Prima tipăritură de pe un teritoriu romanesc, un Liturghier (1508), tipărit de ieromonahul Macarie (în prezent expus la Casa Dosoftei);

- Am putea s-o vizităm.

• Prima Grădină Botanică din Principatele Române;

• Primul Muzeu de Istorie Naturală din Principatele Române;

• Primul teatru evreiesc din România și din lume;

- Din lume. Ia uite la ei!

• Prima școală medicală cu caracter universitar, din România, Școala de chirurgie;

• Prima femeie profesor universitar din România, Elena Pușcariu-Densusianu (1875-1966), a organizat și a condus, în calitate de medic, prima Clinică de Oftalmologie (Iași, 1920), fiind totodată, la nivel mondial, prima femeie profesor

universitar la o clinică oftalmologică;

• Prima femeie avocat din România, Ella Negruzzi;

• Primul român membru al Academiei Regale de Științe din Berlin, Dimitrie Cantemir;

• Prima operetă românească, „Baba Hârca” (text, Matei Millo);

- E clar. Chiar dacă am avea timp în această excursie, eu zic să nu ne pripim. Ar fi o vizită superficială. Iașiul merită mai mult.

- În concediu.

- Da. Acesta va fi obiectivul nostru principal în concediu.

- Chiar așa?

- Chiar așa. Nu vom petrece întreg concediul acolo, dar îi vom rezerva mai multe zile.

- Uite ce pune Paleologu despre Iașul de altădată.

- Sper să mai fi rămas ceva, dacă e de bine.

- E de foarte bine. Să-ți citesc:

„Bucureștiul, care după Unire începe să absoarbă foarte repede toată viața politicii și afacerilor, depășește în scurt timp Iașul, care, înainte, îi era superior din punctul de vedere al ambianței urbane. Iașul va păstra încă mult timp (până prin 1932, când mai apărea acolo Viața românească) prestigiul unei vieți intelectuale proprii, de înaltă ținută, dar din ce în ce mai circumscrisă. Chiar din primii ani de după Unire, începe exodul spre București al personalităților care ilustrează viața ieșeană, atrase în capitală de rosturi politice (guvern, Parlament), sau mânate de un temperament impulsiv, cu nevoia unui ritm de viață și activitate mai intens și mai dinamic decât îi permitea climatul de rafinată melancolie al vechii capitale abandonate. Hașdeu, care , venit din Rusia, își începuse activitatea la Iași, Maiorescu, Eminescu, Carp sunt primii care dau semnalul exodului continuat timp de trei sferturi de veac de C. Stere, M. Ralea, frații Teodoreanu, M. Jora, Demostene Botez, G. Călinescu, și last but not least, Mihail Sadoveanu. ... Dacă în Muntenia, în afară de cele câteva familii de boieri mari și bogați, boierimea mijlocie și mică nu constituia o aristocrație, în Moldova, lucrurile nu stau așa. Alături de purtătorii marilor nume, și boierii de mâna a doua, cu nume fără de răsunet, aveau aceeași educație, aceleași obiceiuri și gusturi și făceau parte din aceeași lume. ... În 1852 se constituia la Iași un „Jockey Club”, cerc aristocratic, după modelul celui parizian, iar printre fondatori lui întâlnim amestecate nume istorice cu multe altele, mai mult ori mai puțin obscure, dar aparținând unor oameni distinși și manierați. Toți aceștia erau moșieri, care aveau la țară conace mai mari sau mai mici, dar frumoase, cu parcuri și echipaje, și duceau un trai seniorial foarte asemănător cu ce se vede în Tolstoi sau Turgheniev. În Muntenia, asemenea așezări sunt rare și le au numai marii boieri, și nu toți, celelalte se deosebeau puțin sau de loc de gospodăriile țărănești mai cuprinse. ... Înaintea Bucureștiului, Iașul a avut magazine și localuri, care, mutatis mutandis, după modelul celor pariziene sau vieneze, trebuiau să satisfacă o clientelă subțire și exigentă.... La București, până la Unire, aspectele vieții sociale se resimt de nesiguranța și nestatornicia unor așezări precare, expuse tuturor pârjolurilor și invaziilor.”

- Impresionant, dacă te gândești că „boierul”, cum i se spunea lui Paleologu, era bucureștean.

- Ce carte e aia din care ai citit:

- Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, editura Eminescu, București 1996

- Păcat că rafinata melancolie a boierilor moldoveni a devenit desuetă cu trecerea timpului de după Unirea din 1859 și a dispărut odată cu boierii după 1944.

- Ai dreptate! Și eu sunt bucureșteană, dar apreciez personalitățile culturale ale Moldovei de astă dată.

- Vom merge și la Iași, dar știi ce-ți propun eu?

- Mă faci curioasă.

- Grecia. De mult mi-am dorit s-o vizitez, dar nu am avut timp.

- Excelentă idee. Dar am și eu o dorință: Atena. Nu mă interesează nordul Greciei, unde se duc majoritatea românilor pentru plajă prin insule sau pe litoral.

- De acord. Nu ne rămâne decât să ne planificăm.

- Și documentăm.

Gâlceava foilor

Deși tăcută de obicei, frunza intră și ea uneori în discuție, cel mai adesea cu câte o întrebare. Este suficient să provoace o dezbatere a foilor, care nu se sfârșește decât la apariția altui subiect.

- Se spune că omul, spre deosebire de animale, are conștiința sinelui. Multă vreme m-am întrebat ce înseamnă asta și încă nu sunt sigură că am găsit răspunsul. Cum adică? Animalele nu-și dau seama că există? Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare de viață, dar nu în cel al animalelor evoluate.

- O diferență cred că am dibuit: omul își pune problema originii sale, ceea ce cred că animalele nu o fac.

- Din acest motiv, răspunsul la întrebarea „Cum a apărut omul pe pământ?” este pentru multă lume mai importantă decât cea a existenței conștiinței de sine.

- S-au dat multe răspunsuri până acum. Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă planetă. Din capul locului identificăm ignoranța autorilor aceste ipoteze: planete sunt sateliții soarelui, pe care deja îi cunoaștem și știm că de acolo nu puteau veni. Trecem însă peste acest detaliu și admitem că au venit mai de departe. Răspunsul însă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea: „Bine-bine, și acolo cum au apărut?”.

- Răspunsuri mult mai diversificate dau religiile. Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza că omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinități ale lor, Tepeu și Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenței compoziției sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar acești oameni s-au înmulțit în forme nefaste și au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reușit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat și o mică imperfecțiune: acești bărbați erau prea deștepți. Temându-se ca ei să nu-și dorească să devină zei, le-au întunecat parțial mintea cu un nor de ceață, le-a încețoșat ochii, reducându-le orizontul și apoi, adormindu-i, le creează patru femei. Această versiune pare puțin ciudată, dar pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire așa cum o cunoaștem noi azi.

- Glumeață, ca întotdeauna! Amuzant, totuși. Desigur, noi cunoaștem cel mai bine variata Bibliei. Mai întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul și toate celelalte, constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Și Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”).

- L-a făcut apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul l-a mulțumit. Că n-a fost așa cum și-a dorit a constatat imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluție. N-a fost să fie așa, fiindcă lucrurile s-a agravat din ce în ce mai mult, dar noi nu putem să știm ce le-a fost hărăzit oamenilor; poate că Dumnezeu tocmai asta a vrut.

- Mitologia greacă are altă variantă a Potopului. Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a acționat în urma informației primite de la tatăl său, nimeni altul decât Prometeu.

- Mitologia grecilor este de multe ori mai subtilă și, prin asta, mai apropiată de mentalitatea comună a oamenilor, în comparație cu variantele religioase, mai lineare.

- Există, desigur, și varianta evoluționistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unei diferențe dintre umanitate și animalitate, conștiința sinelui fiind una dintre găselnițe, dar ea nu stabilește cu rigoare sensul evoluției. Unele animale par să aibă sentimente mai umane decât mulți oameni, dar nu doresc acum să aprofundez acest subiect și, dacă că tot nu știm ce ne așteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm să „tăiem firul de păr în patru”.

- Bine faci! Nu de altceva, dar mă gândesc la observația lui Chamfort: „Smulgeți aripile unui fluture și va rămâne un vierme”.

- Iar oamenii nici măcar nu au aripi.

Sfârșitul fișierului 5