Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 3, fișierul 4

roman

Editura BETTA

2021

În vacanță, pe litoral

- Parcă e mai plăcut seara pe malul mării, decât ziua. Ne place soarele, pentru el am venit, dar este și obositor.

- De asta apreciezi liniștea serii și briza mării.

- Ziua mă mai enervează și mulțimea kitschurilor.

- Suprem rafinament al prostului gust. Fă-te că nu le vezi.

- N-am încotro

. . .

- Uite norul acela mic. E schimbător ca viața noastră. Cel puțin a mea. A fost alb în timpul zilei, a devenit roz spre seară și este gri închis acum. A fost frumos la un moment dat, dar a devenit amenințător mai târziu.

- Ești nostalgică acum și asta nu-mi place. Gândește-te că l-ai fi văzut prima dată noaptea și, spre dimineață a devenit roz. Fii mai optimistă! Zilele întunecate au trecut pentru tine.

- Așa să fie! Dă Doamne!

. . .

- Au apărut deja câțiva norișori.

- O noapte senină a fost deja prea mult.

- Cred că i s-a făcut rușine soarelui să apară nud. Și-a pus frunza de decență.

- Pot crede că ieri i-a fost frig, fiindcă se ascunsese după o plapumă de nori?

- A dispărut și Luceafărul – steaua dimineții. Ce i-o fi venit lui Eminescu s-o aleagă pentru una dintre cele mai frumoase poezii ale lui? Dimineața te trezești, nu visezi. Mai bine alegea luna.

- E prea rece.

- Nu e vina lui. E vina ei. Ar fi putut și ea să fie mai ... îmbujorată.

- Adică să aibă bujori în obraji? Nu știu cum ar veni asta.

- Să aibă obrajii trandafirii.

- Ei, da, așa mai merge, deși există și trandafiri galbeni.

- Or fi avut gălbinare! Se poate trata! Ei, uite, de asta nu am devenit eu poet.

- Păcat !!

- Eu nu am asemenea talente, dar tu ai putea să intri în orchestra simfonică a medicilor. Cânți foarte frumos la vioară, după opinia mea de neofit.

- I-am admirat întotdeauna pe medici pentru valențele lor culturale. Înainte să devin eu însămi medic, mă gândeam că, deși sunt dedicați cu totul profesiunii, găsesc timp și pentru cultură, cu toate că sunt foarte ocupați.

- Și acum?

- Acum nu mă mai mir. Deși sunt ocupată până peste cap, simt nevoia de cultură, cu toate că nu am timp deloc.

- Vei găsi. Aș putea emite un dicton: știință multă, cultură multă.

- Știință puțină, cultură puțină.

- Propunerea mea cu orchestra simfonică a medicilor e încă în picioare.

- Nu îndrăznesc.

- Ești prea timidă. Eu sunt prieten cu mulți dintre membrii orchestrei, dar cel mai bine e să vorbesc cu Victor, primul violonist. Ceilalți pot fi suspicioși, când e vorba de un diletant.

- Diletanți sunt și ei, din moment ce au altă profesiune.

- Da, dar au studiat muzica din copilărie.

- Mă faci să zâmbesc amar. La noi în familie, toată lumea știe să cânte cel puțin la un instrument și măcar odată pe lună se organizau mici serate muzicale la noi acasă sau la alți prieteni. Am luat lecții de mic copil și n-a lipsit mult să-mi aleg această carieră.

- Și de ce nu ai făcut-o.

- Pentru că am înțeles că, în viață, contează și banii. Puțini studenți la conservator ajung soliști celebri. Majoritatea devin instrumentiști într-o orchestră, cu muncă multă și bani puțini.

- Îi mobilizează pasiunea, presupun.

- Da, dar nu suficient.

- Cred că de vină este termenul diletant. Ca și cel de amator, de altfel. Primul are o nuanță peiorativă, iar al doilea spune doar că celui în cauză îi place muzica sau pictura, dar nu este profesionist.

- Ca și cel de profesionist, care nu spune nimic despre performanță, ci doar că își câștigă existența în acel mod.

- Ai dreptate. Marea majoritate a scriitorilor talentați nu sunt profesioniști.

- Și a pictorilor.

- Francezii au un termen mai potrivit: „pictor de duminică”. Pentru a-și câștiga existența, practică o meserie oarecare în zilele lucrătoare, și se dedică pasiunii sale când are timp liber, adică duminica.

- Mi se pare o idee bună.

- Uite, acum ai posibilitatea să le îmbini pe cele două. Adică trei: o profesiune, bani și pasiune.

- Ar fi prea frumos să fie adevărat.

- Va fi. Îl voi invita pe Victor la noi, pentru o șuetă. Cu siguranță într-una dintre primele duminici, după ce ajungem acasă, dacă e liber. Acum însă, dacă tot am vorbit despre muzică, am și eu o întrebare de neofit. De ce muzica modernă nu mai este la fel de armonioasă ca cea din trecut? Eu ascult multă muzică pentru relaxare, dar prefer să-i ascult pe compozitorii din trecut, chiar și pe cei preclasici, decât pe cei moderni.

- E un viciu ce îi paște pe toți specialiștii. Devin robi ale mecanismelor specifice domeniului în care lucrează. Cu cât aprofundează mai mult subiectul, găsesc tehnici tot mai fine, se îndrăgostesc de ele și uită ansamblu.

- Așa mi se pare și mie. Dacă în trecut erau preocupați de armonie, în ultimul timp, compozitorii caută metode de redare a sunetelor din natură. Inclusiv scârțâitul unei uși, dacă se află în program.

- Invers ca în pictură, unde în trecut redau cu cât mai multă fidelitate ceea ce se vedea cu ochiul liber, după apariția fotografiei vor să realizeze imagini abstracte, care să redea sentimente umane.

- Se adresează intelectului și nu simțurilor.

Seara

- A fost o zi frumoasă.

- Splendidă!

- Uite, soarele încă zăbovește în coroana unui pom, de parca și lui îi este greu să se despartă de aceasta zi.

• •

•

- E ceață. Nu putem merge la plajă azi.

- Putem merge în schimb la Muzeul de arheologie.

- Bună idee! Și poate se ridică și ceața între timp. După mărșăluitul prin muzeu, ne-ar prinde bine să stăm întinși pe nisip, la soare.

- Posibil. Dacă e ceață, și nu sunt nori, până la prânz se va ridica. Așa se întâmplă se obicei. Uneori însă, nu în aceeași zi.

- Nu cobi!

• •

•

- Despre Statele Unite nu mi-ai povestit niciodată. Nu ți-a plăcut?

- Oh, ba da. Chiar foarte mult, dar n-aș vrea să-ți spun banalități pe care le-ai mai auzit sau constatări personale fără importanță. Să-ți spun totuși ceva ce m-a frapat atunci și la care mă gândesc acum, că se construiesc autostrăzi și în România.

- Bănuiesc că acolo sunt ca o plasă de păianjen.

- Nu chiar, fiindcă teritoriul este imens și localitățile rare. În drum spre Chicago, venind din Dallas, șoseaua a trecut la un moment dat prin mijlocul unui sat. M-am mirat, bineînțeles, și mă gândeam că foștii vecini nu se mai puteau vedea decât cu un ocol de câțiva kilometri, peste sigurul pod peste autostradă, ce unea cele două jumătăți ale satului.

- Ciudat! De obicei, autostrăzile moderne evită localitățile.

- Așa gândeam și eu atunci. Mai târziu, am emis însă și altă ipoteză. Localitatea a fost cea care a apărut mai târziu.

- Cum așa?

- Se află într-o zonă de șes, unde principala ocupație este agricultura. Fermierii au fost cei care și-au construit case în apropiere de o arteră principală de comunicație. Cei care se află acum de o parte și de alta a șoselei nu au fost niciodată vecini.

- Interesant. Cred că ipoteza ta este cea adevărată.

• •

•

- Știi ce mă gândeam?

- Sunt curioasă.

- Ce-ar fi să facem o excursie la mânăstirile din nordul Moldovei.

- Vrei să-ți rodezi mașina cea nouă?

- În primul rând, mașinile nu se mai rodează de pe vremea bunicului. Ele vin gata rodate chimic din fabrică. În al doilea rând, într-o astfel de excursie prefer să mergem cu mașina veche. Nu vreau să dorm cu grijă și să mă uit dimineața în parcare să văd dacă mai e acolo și are toate roțile. Vreau să văd și eu acele biserici, despre care vorbește atât de mult. Vin străinii să le viziteze, dar eu nu le-am văzut niciodată.

- Eu nici atât.

- Mai puțin decât deloc nu se poate. Ce zici? Te tentează?

- Mănânci, calule, ovăz? Sigur că mi-aș dori, dar nu îndrăzneam să-ți propun.

- Îndrăznește. În afară de plimbarea într-o zonă despre care se spune că este foarte frumoasă, ar fi un act de cultură.

- Pentru asta trebuie să ne documentăm și, la invitația ta, mă ofer eu s-o fac. Nu pentru că aș avea mai mult timp liber, fiindcă am de învățat, dar sunt mai puțin solicitată decât tine.

- E adevărat că eu sunt solicitat și atunci când nu-mi doresc, dar la învățătură suntem egali. Amândoi învățăm cât trăim, fiindcă așa ne cere profesiunea.

- Și așa ne este firea, că altfel ne alegeam altă meserie.

Bolovanul

Încet dar sigur, relația Elena-Costel s-a răcit până dincolo de limita înghețului. El era din ce în ce mai nervos și secretos. Niciunul dintre subiectele puse în discuție de Elena nu-l interesau, iar pe ale lui nu voia să le abordeze. Nimic nu-i plăcea și fiecare întâlnire se termina în doi peri. Nu se certau, fiindcă Elena se retrăgea înainte ca vreunul dintre ei să rostească cuvinte dure. Așa se face că și vizitele lui au devenit tot mai rare, până au dispărut de tot. Nu mai erau dorite de niciunul dintre ei.

În amintirea tuturor cunoștințelor lui, s-a îndepărtat stând pe loc. Nu mai comunică aproape cu nimeni, dar tăcerea lui spune mai mult decât vorbele ce le-ar putea rosti.

Uneori omul recunoaște că a greșit. Soluția poate fi o nouă greșeală, dacă încercă să repare eroarea în mod superficial. Pentru cel ce a mers măcar odată pe munte, își dă seama că ar fi extrem de riscant, de-a dreptul sinucigaș, să încerce o traversare către ceea ce bănuiește el că ar fi fost poteca corectă. Singura soluție cuminte este întoarcerea la locul în care a greșit drumul. Dar și mai evidentă este situația unui automobilist, care n-ar putea trece de pe o sosea pe alta, printr-o translație aeriană. Întoarcerea este obligatorie. În viață însă, timpul nu poate fi întors. Feedbackul nu este posibil. Și atunci ce-i de făcut?

Aceasta este dilema lui Costel și nu are nici o rezolvare. Viața lui a ajuns într-o fundătură.

Sunt Zidul AE

Ca orice zid civilizat, trebuie să mă prezint, deși ne cunoaștem din vedere. Sunt vecinul Garsonierei.

Cum era de prevăzut, încet-încet, Florin s-a mutat la Elena. La început, au făcut-o atunci când au vrut să discute singuri, nu în Clinică, împreună cu alți colegi, apoi din dorința de a avea o clipă de intimitate și, după ce asemenea momente au devenit tot mai dorite, Florin și-a adus puținele lucruri personale pe care le avea și a renunțat la vechea lui locuință de student, în care continua să stea și ca medic, fiindcă majoritatea timpului și-l petrecea în clinică. Locuința era doar pentru dormit, atunci când nu era de gardă.

Bineînțeles că s-au mutat în apartament iar garsoniera o păstrează pentru a-i putea găzdui pe eventualii vizitatori, ceea ce încă nu s-a întâmplat. Le este însă utilă pentru conversații cu diverși solicitanți, evitând astfel să-i primească în apartament. Ați înțeles, desigur, că AE semnifică „Apartamentul Elenei”.

- Ai o admirație deosebită pentru șeful tău, deși este foarte în vârstă și nu-mi dau seama în ce măsură este la curent cu noutățile științifice din medicină, mai ales în domeniul vostru.

- Te înșeli, este foarte la curent cu noutățile, ca dovadă că și conducerea clinicii îl menține, deși a depășit demult vârsta de pensionare. Am două explicații: este dornic să afle.

- Asta bănuiam, dar nu este suficient. Trebuie și să poți. Și a doua?

- Știe să colaboreze cu alți specialiști și chiar cu subalterni ca mine. Imediat ce aflăm o noutate, noi îi spunem mai întâi lui și îi cerem părerea.

- Colaborarea este cheia progresului. Dar parcă prea te-ai atașat de el.

- Este inevitabil. Pe măsură ce îl cunoști îl apreciezi mai mult. Este un tip dedicat profesiunii lui. Altceva nu-l interesează. Seamănă cu tatăl lui.

- L-ai cunoscut?

- Nu l-am prins, dar s-a vorbit mult despre el. La evoluția tatălui lui, te așteptai ca el să îmbrățișeze orice altă meserie decât medicina.

- De ce?

- El a urmat Institutul de Medicină la stat și, pe vremea aceea, absolvenții erau repartizați la sate. De acolo, cu examene, puteau avansa.

- Și cu pile, din câte am auzit.

- Ai auzit bine. A dat sumedenie de examene, pentru că era foarte ambițios, dar și dornic să progreseze. Specialitatea căreia i se dedicase a fost cancerul. Când să intre în spital însă, s-a lovit de o gașcă de medici fantomă, care nu-l doreau, tocmai pentru că era un bun profesionist.

- Spre deosebire de ei.

- Nu numai că erau aut ca profesioniști, dar erau și incorecți. Pentru că boala este neiertătoare, nici nu-i preocupa vindecarea pacienților. Obiectivul lor era să încaseze bani de la rudele pacienților și să țină bolnavii în spital până mureau, fiindcă nu

- erau doriți acasă la ei, printre rude.

- Cumplit. Era un spital de stat, nu?

- Evident!

- Păi, așa cum spui, nu era deloc un exemplu de urmat pentru fiu. De ce să te implici într-o meserie care are îți oferă numai neplăceri?

- Ei, aici e cheia. Pe lângă neplăceri, avea și satisfacții. Ele l-au atras pe fiu.

- Care fiu s-a descurcat mai bine ca tatăl.

- În final, și tatăl s-a descurcat, fiindcă profesionalismul lui a fost recunoscut pe plan internațional și colegii mai în vârstă nu au mai putut să-l persecute.

- Deci fiul a mers pe urmele tatălui, conștient fiind de greutățile ce urma să le întâmpine, dar care erau compensate de satisfacții.

- Da, și a avut dreptate, fiindcă, între timp, condițiile s-au schimbat. Între timp, clinicile particulare au devenit tot mai performante, în timp ce spitalele de stat se ocupă numai cazurile sociale.

• •

•

- Crezi că e sănătos să mănânci atât de multe ouă?

- Dar nu le mănânc pe toate într-o singură zi.

- Bănuiesc, dar nici în prea multe zile, fiindcă se strică. Văd că ai cumpărat o cutie cu treizeci de ouă și Paștele abia a trecut, așa că nu ai de ce să le înroșești. Sau poate le încondeiezi și le vinzi peste un an. Ha-ha! Nu ești tu omul să faci asta.

- Ce te face să crezi?

- În primul rând nu ai avea răbdare. Tu ești o femeie preocupată să faci ceva în carieră, să te dezvolți. Iar în materie de comerț ești . . . Ce să mai vorbim!

- În privința caracterizării, ai cam nimerit-o. În celelalte însă, putem discuta aproape orice afirmație.

- Ca de exemplu.

- Ai pomenit de ouăle roșii. Ele nu se strică la fel de repede ca cele crude, fiindcă sunt fierte un timp mai îndelungat. În plus, se ung pentru frumusețe, dar asta le protejează mai bine, fiindcă împiedică aerul să pătrundă în interior.

- Să nu-mi spui că faci ouă roșii acum, în iunie.

- Eu nu le fac roșii, dar le fierb până devin tari.

- Bine-bine, dar tot multe sunt. Și de ce faci asta?

- Nu le fierb pe toate. Cam jumătate le mănânc ochiuri sau sub altă formă.

- Și cu cele fierte ce faci?

- În fiecare seară mănânc un ou fiert cu un măr.

- Atât?

- Da. Asta am învățat de la o artistă. De fapt, din interviul luat unei artiste, publicat într-o revistă, cu mulți ani în urmă. Ea a fost întrebată cum face să-și păstreze o siluetă de invidiat, deși trecuse bine de cincizeci de ani, dacă nu chiar șaizeci. Răspunsul ei a fost tocmai acesta. Seara mănâncă doar un ou fiert foarte tare.

- Să știi că avea dreptate. Am constatat și eu că dacă mâncam două ouă roșii, peste o oră, cel mult două, mi se făcea foame. În schimb, două ouă ochiuri îmi țin de foame toată dimineața.

- Da. Ouăle moi se digeră mai greu. Dar de ce trebuie să le fierbi pe toate odată? Nu poți să fierbi atâtea câte îți trebuie atunci când îți trebuie.

- Ar fi bine, dar în caracterizarea ta ai uitat ceva: eu nu sunt leneșă, dar îmi drămuiesc și timpul.

- D-aia ești și foarte organizată. Fierb mai multe deodată, ca în zilele următoare să le am gata de mâncat. Dar, pentru că tot vorbim despre ouă, în decursul anilor am auzit diverse teorii, însoțite de tot atâtea sfaturi.

- Ceea ce înseamnă că nici una dintre ele nu era corectă.

- Bine zis! Uite că am început să ne înțelegem. Mai mult decât atât. S-a vorbit întotdeauna despre ouă în general, făcând abstracție de faptul că oul se compune din două părți. Albuș și gălbenuș.

- Gălbenușul este viitorul pui iar albușul este hrana puiului, până iese din găoace.

- Exact. Ar trebui ca specialiștii să precizeze ce e bun și ce e rău. Când e bine să mănânci albuș și când nu. La fel și despre gălbenuș.

- Cred că albuș e bine să mănânci oricând. Este o proteină superioară și, dacă e bună pentru pui, e bună și pentru om.

- Cu toate acestea, este preferat gălbenușul, fiindcă e mai gustos.

- Iar despre specialiști, să n-avem vorbe. Aproape în orice dietă, regim etc. ți se interzice tocmai ceea ce ar trebui să-ți recomande.

- Adică? Fii mai explicit.

- S-o luăm cu începutul. În era preistorică, omul mânca ce găsea în natură: fructe, legume, mai rar carne, când reușea să vâneze. Deci aparatul nostru digestiv este specializat în asemenea alimente.

- Inclusiv mere pădurețe, existente și în Rai.

- Cu timpul, mai ales în ultimele secole, alimentația lui s-a diversificat, dar aparatul digestiv nu a reușit să se adapteze perfect la ultimele „cuceriri” ale științei, motiv pentru care, uneori, ne mai îmbolnăvim și apelăm la medic.

- M-am prins. Adevărata cauză este faptul că mâncăm prea mult . . .

- Și din cele care nu trebuie. Ciudat este faptul că medicul nutriționist ne recomandă să renunțăm la alimentele pe care stomacul nostru știe să le macine.

- Ai dreptate. Îmi amintesc un film documentar al unuia care fusese în Africa. Printre altele, s-a întâmplat ca unui bărbat dintr-un trib să i se fi furat sau pierdut copilul. În căutarea lui, tipul a alergat câteva zile doar cu câteva ore de somn în timpul nopții, când, din cauza întunericului, nu putea alerga prin savană. Ce l-a surprins pe reporter a fost faptul că africanul, în toată această perioadă, a mâncat doar câteva boabe uscate: alune și altele similare seara și o cană de zeamă dimineața.

- Da. Mâncăm prea mult și când ne îmbolnăvim sau vrem să slăbim, în loc să ne spună că ar trebui să mâncăm mai puțin, el ne sfătuiește să mâncăm altceva, decât organismul nostru știe să facă.

• •

•

- Orice națiune trebuie să aibă un ideal. Altfel se degradează din cel puțin două motive: externe și interne. Cele externe sunt datorate vecinilor, în timp ce de cele interne se fac vinovate lâncezeala, corupția și altele, bine-cunoscute, dar tolerate de către guvernanții proprii.

În trecut, România a avut un ideal. Nu întotdeauna același, pentru că, în decursul timpului, el s-a schimbat, dar a existat mereu unul: independența, unirea mică, unirea mare, integrarea în civilizația apuseană etc. Nu mai vorbesc despre disputele cu turcii, unde a contat și credința creștină, poate cel mai puternic argument. Toate aveau în vedere integritatea națiunii și mobilizau toată populația, indiferent de starea materială, rangul sau poziția politică.

Astăzi, fiecare român este preocupat doar de parvenirea lui. Țara nu-l interesează. Dacă a emigrat, ar vrea – dacă s-ar putea – să se descotorosească de această „povară”, fiindcă o compară cu o tinichea atârnată de coadă.

- Așa este, dar uiți o idee, pe care tot tu o avansai cândva: ideea că națiunea este relativ nouă.

- Da, dar acesta este alt subiect. E bine totuși că ai deschis discuția. Constituirea statelor pe baza comunității de limbă și interese este într-adevăr nouă. Revoluția franceză a deschis-o.

- Printre multe alte tâmpenii.

- Bine zis! Asta însă nu însemnă că înainte de națiune nu exista nimic. În Franța și multe alte țări exista monarhia ereditară. Nu era cea mai bună soluție, pentru orice rege este înainte de toate om și el poate avea toate defectele și calitățile posibile.

- Avantajul este că, după un rege prost poate veni unul deștept.

- Și invers. Într-o democrație însă, ascensiunea la putere se face pe alte criterii . . .

- Datul din coate, în primul rând.

- . . . care nu au nici o legătură cu fișa postului de șef al statului, adică de administrator.

- Cu asta sunt de acord. Dar unde plasăm hoardele barbare?

- Aici te încurcă cuvântul „hoarde”. El are o semnificație peiorativă doar pentru noi. „Hoarda de aur” a tătarilor era un stat centralizat în toată puterea cuvântului. Unul chiar puternic și foarte organizat.

- Am înțeles! Dar de ce pe teritoriul României nu a existat o monarhie ereditară ca în Apus, pentru că stabilitatea este obligatorie pentru orice evoluție. Oricât de proastă ar fi organizarea, cu timpul se găsesc soluții reparatorii și țara progresează.

- Că dacă nu le găsesc, se produce colapsul. La asta suntem specialiști. N-am apucat. Noi nu am apucat să stabilim o tradiție, domnitorii proveneau dintre boieri, în urma unor dispute și pe baza unor reguli, fie și proaste.

- Totuși, de ce în alte țări s-a putut și la noi nu?

- Cred că a contat și cantitatea sângelui vărsat. La noi, boierii învinși fugeau la vecini. La ei nu aveau unde fugi. Politica lor era mai radicală.

Din jurnalul lui Florin

De azi dimineață caut o hârtie pe care am notat ceva și n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare și – chiar și atunci - înainte de a le arunca, fac cel puțin o copie (Smile!). Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunțat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o și alții. Știm cu toții povestea cu Veșnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaș, însă totuși limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Și atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinațiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeași idee, și tot astfel de infinite ori în viitor; și, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleași stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeași idee: Veșnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreață idee, Nietzsche nota cu aroganța-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, și cu mult mai sus de toate lucrurile omenești.” Aș putea nota și eu: „într-o vară, la câțiva pași de mare, deasupra unor lucruri omenești, sub foarte multe altele, așadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că același gând – chiar dacă nu a străbătut mințile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veșnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală.

Idealiști, grecii au introdus și elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene și mai departe, prin orfici și pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) – afirmă că există și două principii fundamentale: Ura și Iubirea, care se succed și ele periodic, viața fiind posibilă numai atunci când ele coexistă.

Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu știu de unde vin cele două, deși ele există în mod evident. Ura și iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieții! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă.

Desigur, noi suntem adepții ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înțelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluție nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluției nu i s-a precizat sensul mișcării: în sus sau în jos. Așadar, nu putem ști azi ce va fi mâine. Și atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinței pe seama cunoașterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiți. Iată o idee pragmatică! Doar că direcția evoluției tot necunoscută rămâne.

Principiul meu seamănă cu cel al lui Lavoisie-Lomonosov: „Nimic nu se pierde; totul se transformă”. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naște din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, omul este un rătăcit, ce urmează să fie găsit și recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el pornește totul. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este Principiul numărul 0. (Dacă şi valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecțiunea.)

Totuși, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor și încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veșnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaște din cenușa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăși. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizației noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-și pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

Poate că, până deseară, îmi găsesc și hârtia.

. . . . . .

Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aș mai găsi câteva, aș putea face un mic templu. S-ar cuveni, bineînțeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuți, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deși au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulțime de sfinți și sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proștilor. I-aș cere favoarea să înlocuiesc coloanele din marmură, care-mi lipsesc, cu unele din lemn, dar știu că sfinții vor biserici nu simple temple.

Să duc coloana la mine acasă? Eventualii vizitatori s-ar întreba ce caută acolo și – știm bine - la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ti s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înțeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură acasă nu mă simt bine.

Poate că cel mai bun loc pentru coloana este s-o las chiar acolo, culcată pe plajă, iar eu să mă întorc pe plajă și mă așez lângă ea.

Zidul AE

- La castel în poartă, oare cine bate?

- Eu sunt dragă doamnă, soțul tău iubit.

- Bine c-ai venit, că dacă m-ai întârziai, nu mă mai găseai.

- De ce? Plecai undeva?

- Nu, dar mi-am adus aminte de o poantă foarte veche, pe care am citit-o undeva, nu-mi amintesc unde. În 1953, sau cam așa ceva, când România a organizat tradiționalul pe atunci Festival al Tineretului, ca să facă față cheltuielilor, regimul impus de sovietici a făcut economii drastice iar românii, glumeți ca de obicei, au emis gluma.

- Înțeleg. Dacă vizitatorii mai întârziau, ei mureau de foame.

- Exact.

- Uite că am și eu o poată: eu n-am venit, pentru că am venit, am venit pentru că n-am venit.

- O cunosc. I-a spus-o Nicolae Bălcescu unei doamne ce locuia la Viena și care îl mai ajuta financiar în timpul emigrării.

- Tot știe. Nu poți să-i ascunzi nimic.

- Tu ce ai de ascuns?

- Nimic.

- Atunci nu-l ascunde.

- Aaa, te documentezi! Acum îmi explic fraza de întâmpinare: la castel în poartă . . . Cetatea Neamțului. . . Interesant, numai că ea nu se află în drumul nostru către mânăstirile din nordul Moldovei.

- Depinde pe unde mergem.

- E mă gândeam la drumul cel mai scurt.

- Eu cred că un mic ocol ar putea fi profitabil.

- Asta depinde și de timpul disponibil, dar ideea ta e bună și se potrivește cu discuția pe care tocmai am avut-o cu șeful. Este de acord să ne prelungim vacanța de Paști cu zilele libere de la gărzile de noapte.

- Ai vorbit la plural. Înțeleg că ai aranjat și pentru mine?

- Bineînțeles.

- Mulțumesc.

- Și acum, că tot te documentezi, ce ai aflat?

- M-am distrat cu o poezie nostimă a lui Coșbuc. Descrie atacul lui Sobiețki asupra Cetății Neamțului. Auzi! Înainte de atac:

Deci, în ceasul dimineții,

Când prânzesc acei ce au,

În cetate-aici erau,

Lângă comandantul pieței,

Toți străjerii și-așteptau,

Povestind și-ntinși pe iarbă,

Chisălița să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă

Mămăliga din ceaun,

Din clopotniță Tăun

Sun-afurisit din goarnă.

Unu-i strigă: - Ești nebun!

Altul: - Ce-ai tu dacă strigă?

I-o fi dor de mămăligă.

- Drăguț, dar cred că poetul s-a încurcat la istorie. Bătălia aia a avut loc prin secolul 17, dacă nu mă înșel și . . .

- Mai exact 1691. Scrie chiar aici.

- Perfect, iar porumbul a apărut în Europa după descoperirea Americii de către Columb, în 1492. Până să ajungă în Moldova a mai durat ceva.

- Îți spun eu. Pe la 1700.

- Deci am dreptate. Bieții străjeri încă nu știau ce-i aia.

- Corect. Să-ți citesc totuși mai departe, fiindcă e amuzantă.

Leși erau. Sobiesky-vodă

Rătăci pe-aici prin văi,

Căci pe-atunci era la modă

Vara, când plecau la băi,

Regii meșteri în bătăi

Să-și ia drumul încotrova

Totdeauna prin Moldova.

Și plecau fără merinde,

Căci așa era bonton,

Să mănânce tot plocon,

Ce puteau ici-colo prinde.

Sărim un pic și, mai departe . . .

Și-au bătut o săptămână

Leșii-n zi; dar zidul, prost,

Sta pe loc, precum a fost.

Însuși riga, într-o mână

C-un pistol, din adăpost

Da pe Ștefan la toți dracii

Și-mpușca la rând . . . copacii.

- Bravo! Continuă să te documentezi, că-mi place.

* *

*

- Ți-am ascultat sfatul și am consultat harta. Ai avut dreptate. Decât să mergem pe ruta bine-cunoscută spre Moldova, prin pasul Oituz, putem merge din Brașov spre nord până la Gheorghieni și, de acolo traversăm munții spre Bicaz, vizităm și lacul de acumulare, Piatra Neamț, și Târgu Neamț, cu Cetatea Neamțului.

- E aproape bine, dar nu perfect! M-am uitat și eu pe hartă. Drumul cel mai scurt către mânăstirile din nordul Moldovei nu e prin Oituz, ci tot prin Gheorghieni, doar că, de la Bicaz, urci pe lângă lacul de acumulare și, în continuare, ajungi la Vatra Dornei. Dezavantajul e că nu mai trecem prin Roman, și eu tocmai asta făcusem. Mă documentasem asupra unuia dintre cele mai vechi orașe din Moldova.

- Atunci, uite cum facem, ca să împăcăm și capra și varza. Mergem așa cum ai zis și, la întoarcere, trecem prin Suceava, Târgu Neam, Roman și, dacă mai avem timp și energie ne abatem și prin Iași.

- Oho! Să vizităm Iașul. . . Ar fi grozav, dar poate că e prea mult.

- Depinde de timp. Dacă nu acum, îl vom vizita cu siguranță cu altă ocazie. Dar ai spus că te-ai documentat pentru Roman. Spune-mi și mie, te rog, ce ai găsit.

- Păi . . . numele i se trage de la Roman Mușat, care i-a acordat o atenție deosebită și a construit aici o cetate. La biserica Sfânta Vineri se află înmormântată soția lui, precum și mama lui Alexandru cel Bun. Ca primă atestare documentară este considerat uricul din 30 martie 1392, deși numele „Târgul lui Roman pe Moldova” se află pe o listă a orașelor alcătuită prin 1388-91. În privința localității însă, ea este cu mult mai veche. Unii o consideră fondată de romani, numind-o „Forum Romanorum”, alții că datează din timpul lui Caracalla, dar se știe că, în trecut, a purtat și numele Sânmedru. Cert este că, în apropiere, se afla cetatea Smirodava, căreia Romanul îi păstrează doar numele, atribuit unei străzi. Terminația „dava” spune mai mult decât orice document, fiind denumirea clasică a unei așezări dacice dezvoltate, ca Buridava, Capidava, Sucidava, . .

- Sau Rumidava, din Țara Bârsei, cunoscută acum ca Cetatea Rupea și multe altele.

- Bravo! Alexandru cel Bun ridică biserica la rangul de episcopie. Pentru scurt timp, orașul a fost și reședință domnească, în vremea lui Gheorghe Ștefan. Din punct de vedere cultural, doar Iașul îl întrece ca număr de celebrități: Anastasie Crimca, Miron Costin, Veniamin Costache, Ion Ionescu de la Brad, George Radu Melidon, Melchisedec Ștefănescu, Vasile Alecsandri, Garabet Ibrăileanu, Cezar Petrescu, Ion Agârbicanu, Sergiu Celibidache, Mihail Jora, ca să spicuiesc doar câteva nume ce i-am marcat istoria. Pentru vizitatorul de azi, Palatul Episcopal, cu turnul de la intrare merită o atenție deosebită. Pe lângă el, există numeroase biserici vechi bine păstrate, Romanul fiind cotat ca având unul dintre cele mai mari procente de biserici vechi pe cap de locuitor. Episcopia din Roman este mai veche decât Bucureștiul.

- Decât cea a Bucureștiului.

- Nu! Decât a Bucureștiului însuși. Vorbesc despre orașul București, nu despre Cetatea lui Bucur.

- Când zici că a fost înființată episcopia din Roman?

- Istoricii i-o atribuie lui Alexandru cel Bun, biserica fiind însă mult mai veche.

- L-ai menționat pe Vasile Alecsandri.

- Da. Casa memorială și mormântul se află în afara orașului, la câțiva kilometri. Tot în apropiere merită vizitat Castelul de la Miclăușeni, construit de G. Sturza.

- M-ai impresionat. Felicitări. Vei fi un excelent ghid.

- Sunt multe de spus, dar nu pot să-ți țin acum o lecție. Îmi notez și, când vom fi acolo, vom stabili ce merită vizitat și ce nu.

- Bineînțeles, pe lângă obiectivele clasice, pentru orice oraș: muzeul de istorie, de artă etc.

Bolovanul

Costel a dispărut. A început noul an școlar și nimeni nu știe nimic despre el. Elena rupsese demult relațiile cu el, iar printre colegi nu are pe nimeni apropiat, care să poată da informații despre el. A plecat în vacanță, dar nu se știe unde. Să fi plecat în străinătate? Ar fi trebuit să spună măcar părinților lui. Să fi căzut pe munte în vreo văgăună? Pentru brașoveni există întotdeauna această întrebare, dar nimeni nu știe ca el să fi urcat vreodată pe munte. Nu avea această pasiune. Să se fi sinucis? Sinucigașii sunt de două categorii: sunt bolnavi psihic, sau regretă faptele lor și hotărăsc să-și facă un harakiri adaptat condițiilor locale. Prima ipoteză iese din calcul, fiindcă acești bolnavi sunt ușor de identificat și, în general, cunoscuți. Pentru cea de a doua ipoteză, cel în cauză trebuie să aibă atât curaj cât și onestitate, ea fiind cea care îl macină, ori Costel nu este cunoscut pentru niciuna dintre ele, dar mite pentru amândouă.

Foile

- În mod evident, Costel a greșit. Se spune însă că, citez, Greșeala este locul de unde te ridici să mergi mai departe.

- Teoretic, așa. Dar Costel nu este la prima greșeală. El a călcat permanent strâmb încă din copilărie.

- Iar cea mai mare greșeală a fost încercarea de a-și ascunde trecutul, și dobândirea unei noi identități. Așa ceva nu mai este posibil în societatea modernă, unde totul este înregistrat.

- Adevărat! Și mai e ceva: greșeala trebuie asumată, nu ascunsă. Numai așa poți merge mai departe cu capul sus. Altfel vei avea toată viața conștiința încărcată și nu se știe când vei ceda din punct de vedre psihic.

- Ceea ce se pare că i s-a întâmplat lui Costel.

- Mă îndoiesc. Nu conștiința îl apasă pe Costel, ci faptul că își dă seama că se află într-o fundătură. Încercarea de a-și ascunde trecutul a eșuat. Secretul lui a fost dezvăluit și acum nu știe încotro să apuce.

-

Frunza

N-am vrut să mă amestec în gâlceava foilor, fiindcă prea erau prinse în discuție și vor continua să comenteze multă vreme pe această temă, mai exact până va interveni un alt eveniment.

Eu mi-am amintit însă de câteva evenimente, pe care tot de la ele le-am aflat. Într-na dintre cărți, spre exemplu, scria că eroul principal nu se putea întoarce în satul natal, pentru că, în anchetarea unui caz la care fusese martor, îl căutase politia. În consecință, vecinii îl etichetaseră un paria, deși el nu avusese nici o vină. Se întâmpla în Anglia, la începutul secolului 20.

Într-un film, un imigrant italian în Elveția a fost dat afara din serviciu pentru că l-a căutat poliția să depună mărturie într-un caz în care nu avea nici o implicare. Filmul l-am văzut eu, în timp ce bătrâna Elena – domnișoară pe atunci (Dumnezeu s-o ierte) – se uita la film, iar jurnalul intim, în care mă așezase cu drag rămăsese deschis. Aveam încă ceva sevă în mine pe atunci, iar coloritul era superb, că nu degeaba mă „recoltase” din locul acela sinistru, în care căzusem. Foile nu văzuseră filmul și eu, crezând că le spun ceva nou, am început să-l povestesc. Nu a durat mult și câteva au și sărit la mine: „îl știu, îți pot citi scenariul”, sau „avem o grămadă de comentarii, recenzii și ...”.

Da, aveau dreptate să afirme că acum nu mai poți să-ți schimbi identitatea ca altădată. Sinceră să fiu, nu știu sigur dacă și pe atunci era posibil, sau este doar literatură.

Bolovanul

În construcția oricărui om există trăsături de caracter moștenite de la ambii părinți. Cele ale lui Costel erau foarte diferite. Mama, o femeie blândă, echilibrată, cu bun simț, foarte modestă, s-a supus într-atât voinței soțului, încât și-a anulat orice dorință. Singura ei mângâiere era băiatul, de ale cărui succese se bucura, dar se și temea, fiindcă își dădea seama că drumul lui în viață nu putea fi doar o plimbare pe covorul roșu, ca la decernarea premiilor Oscar.

Tatăl era un om fără scrupule, ambițios, un Dinu Păturică modern. Sub auspiciile lui, Costel s-a comportat conform indicațiilor. Mersul lui a fost lin și glorios, până la un punct. Căderea i-a fost dură. Și înălțimea de la care a căzut a fost mare, dar, ceea ce a contat mai mult, a fost lipsa exercițiului. Nu știa să cadă fără să se lovească prea tare. Sportivii de la judo exact asta învață înainte de orice: să cadă. E drept, în viață nu poți învăța un copil așa ceva. Trebuie însă să-l lași să se descurce singur în anumite situații – desigur, potrivite vârstei – și atunci va învăța. Din eșecuri se învață mai mult decât din reușite. Iar dacă reușitele nu sunt de fapt ale lui, fiindcă i s-a netezit prea mult drumul, atunci lecția se va întoarce asupra lui, mai devreme sau mai târziu.

Și s-a întors. A clacat psihologic.

Frunza

Evoluția de-a lungul anilor a oricărui om normal seamănă cu un arc de cerc, ca o înfășurătoare a evenimentelor. De aceea, arcul evenimentelor este unul ce poate fi trasat printr-o ecuație simplă, care pleacă de la zero și sfârșește tot acolo. Ne așteptăm că ele, evenimentele, să descrie o curbă cu suișuri și coborâșuri, oscilații de la linia principală, dacă se poate cât mai mici. Pentru unii, apogeul este mai aproape de început, pentru alții către sfârșit și, pentru cei mai mulți, undeva pe la mijloc.

Aceasta ar fi evoluția normală. Uneori însă ea poate lua o formă sinusoidală, pentru că poate avea și coborâri sub nivelul zero. Nu este și cazul lui Costel. Geometria existenței lui a avut claritatea unui cristal, până la un punct. A fost punctul maxim, după care însă nu a urmat o coborâre lenta, asemenea celor ce îmbătrânesc și posibilitățile fizice nu-i mai ajută. Dacă ar fi ca viața lui să se sfârșească acum, curba evoluției lui este caracterizată de o linie ascendentă simplă, ce pleacă de la zero și se termină brusc.

Ascensiunea i s-a datorat lui doar în mică măsură, și mai mult tatălui. El nu a făcut nimic altceva decât să se bucure că nu trebuia să riște nici un efort. Iată fericirea! – și-a zis. Doar că fericire fără efort nu există.

Bolovanul

Mergea încet, însoțit de umbra lui. Era Costel. Doar o dâră urât mirositoare îi urma permanent. El gândea. Expresia „Uniți în cuget și simțiri” își afla cea mai bună interpretare la cei trei: el, umbra și mirosul. Gândea cam tot atât cât umbra lui, în timp ce ea, umbra, se străduia să deseneze pe asfalt vibrațiile gândirii sale metafizice. Mirosul era cauză și efect în același timp, rezultat și muză, astfel că întreg procesul se consuma în sine. Acesta explica și lentoarea deplasării. Îi era probabil teamă să nu-i dispară muza. Să nu piardă contactul cu „realitatea” virtuală. Tot el ținea la distanță pe oricine ar fi încercat să le tulbure armonia.

Cât despre zebra de pe trecerea de pietoni, pe care tocmai trecea, ea rămânea impasibilă.

Sic transit gloria mundi!

Gâlceava Foilor

- Acestui Costel i s-a inoculat ideea că el este superior celorlalți, că el este născut nu atât să conducă, cât să-i manipuleze pe cei din jur, el fiind câștigătorul din orice joc, viața fiind asemenea unui joc.

- Există o poezioară care – plecând de la proverbul „Apa trece, pietrele rămân” – îi răstoarnă filosofia și arată că, în timp, apa macină piatra și o transportă ca nisip, iar ceea ce finalmente rămâne este curgerea apei. Deci nu apa, ci curgerea ei. El se vedea ca apa, care trece peste pietre.

- Pe o filosofie similară se bazează și teoriile genetice ale evoluției, și chiar ale existenței.

- Asta îmi amintește de cartea lui Richard Dawkins, „Un râu pornit din Eden”.

- O știu! Mi-a plăcut jocul de cuvinte Eden-ADN.

- Conștiința de simple particule ale unui asemenea râu ar fi deprimantă, dacă n-ar exista și abordări mai optimiste, chiar dacă sunt naive. Cel mai simplu ar fi ca oamenii să nu-și mai pună asemenea probleme.

- Ceea ce omul sănătos, normal și mediocru, face aproape permanent: nu-și pune probleme.

- Și totuși, chiar și astfel de oameni pot avea stări de anormalitate, în care gândesc mai mult decât trebuie. Schopenhauer – pe vremea căruia ADN-ul era încă necunoscut oamenilor de știință, dar era totuși conștient de prioritatea speciei asupra individului, a scris: „Individul moare, specia este indestructibilă. Individul este expresia în timp a speciei care este în afara timpului”. El explică esența vieții prin voința de a trai. „Întregul univers este voință, voința este esența tuturor lucrurilor”.

- Această teorie poate explica viața în general, dar nu mai este satisfăcătoare pentru omul conștient nu numai de propria lui existență, dar și de calitatea ei. Se spune că după moartea lui Mozart – bolnav, sărac și uitat – câinele său, singurul care l-a urmat până la sfârșit, s-a așezat pe mormântul lui și a refuzat să mănânce până ce a decedat și el. Voința lui de a trăi a dispărut, pentru că nu viața în general îl motiva, ci o anume viață, alături de Mozart.

- Așa se explică de ce oamenii sunt atât de diferiți. Fiecare este dotat cu voința de a trăi o anume viață. Nu spun că era predestinat, ci că doar așa câinele a aflat un sens pentru viața lui: alături de Mozart.

- Câinele este un animal inteligent. N-aș zice că oamenii nu sunt, dar de multe ori „calcă în străchini”, cum ei înșiși spun.

Bolovanul

Se spune că evoluția omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziției bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de știință se întreabă încă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped. Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false.

Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări și animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existență, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, știu, cineva mi-a atras atenția asupra existenței legendelor despre cai înaripați, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginației europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniți călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, și asocierea om-cal. Până să învețe ei să călărească, au inventat legende cu cai.)

Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spațiul lor de viețuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor și forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptați către înainte. Și unii și alții au o bună memorie a spațiului în care se află. Porumbeii, spre exemplu, se așază milimetric pe o crenguță subțire, pe care însă nu o văd în acel moment. Calul mă uimește cum reușește să-și controleze picioarele din spate, fără să le vadă. Omul poate privi înainte, dar și în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecință, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârșiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziție verticală de la început.

A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi și va sfârși, probabil, ca parazit pentru el însuși.

Zidul AE

- Alo.

- Da.

- Te-am sunat mai devreme, dar nu ai răspuns.

- Poate că mâncam ceva și, cu gura plină, nu aud prea bine.

- Am vorbit cu șeful pentru minivacanța noastră și acum vreau să fac rezervările la hotel. La hoteluri, de fapt, că sunt mai multe. Rămâne stabilit traseul despre care am discutat?

- Sigur. Dar de ce ai vorbit din nou cu șeful? N-a fost suficientă aprobarea pe care o dăduse atunci?

- În principiu, da, dar nu strica să-i amintesc. Poate, între timp, a intervenit ceva . . . nu se știe niciodată.

- Ai dreptate. Anul trecut te-a chemat din concediu, fiindcă apăruseră mai multe cazuri urgente și avea nevoie de tine.

- Da, dar atunci nu plecasem nicăieri. Eram tot în Brașov și îmi plimbam burta pe cărările munților din zonă.

- Tu și burta ta! Nu știu unde o ascunzi, că eu nu o văd.

O vedeai, dacă nu o plimbam. Deci rămânem înțeleși. Fac rezervările la hotel.

- Mă bucur! Va fi o vacanță cum n-am avut până acum.

- Prima! Sper că vor urma multe altele.

-

Sfârșitul fișierului 4