Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 3, fișierul 3

roman

Editura BETTA

2021

Trivialitatea în literatură

Democrația este un cuvânt la modă și, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că și tendința aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greșeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanțat. În primul rând, limba nu poate avea o tendință din proprie inițiativă. Ea este influențată din afară, cu sau fără intenții (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puțin bine. Până aici, nimic nou! Acest curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se demodează mai repede de cum a apărut.

O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuși academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 și temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparține limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii civilizației romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizației, cât și al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. Al doilea motiv, și acesta este cu mult mai important, Italia la avut pe Dante. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc din nordul Moldovei, pe care tot el l-a înființat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române și principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, deși termenul de limbistică i s-ar fi potrivit mai bine. (Tot el a făcut parte din comisia care, în 1956, l-a pus la index pe Paul Goma.) Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, și nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. Revenind la subiect, da, este întotdeauna mai ușor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simți la fel ca cel ce o face în limba maternă. (Idiș în cazul lui Graur.)

Mi-am amintit de acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicații cu pretenții culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin „curajul” de a practica un stil vulgar. Expresiile licențioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forță expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacității de exprimare civilizată a autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent. Numai cineva aprioric atașat de acest stil poate renunța la spoiala de educație căpătată ulterior și crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică.

Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare ne vorbește despre dragoste. Vorbește foarte bine românește, chiar prea bine. Confundă însă vulgaritatea cu arta și, deși îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licențioase scuipate de ea asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că autoarea a depășit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecințe asupra modului său de gândire. (Ea însăși ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neștiință de cauză, își scuipă peste noi refulările inevitabile unei atitudini greșite față de viață. (Nu cultivi flori cu buldozerul.)

Acum, am devenit mai optimist. Știu că există riscul să fiu etichetat drept un ciudat, dar cu asta deja m-am obișnuit. Ah, n-am spus cum se face că am devenit optimist. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numește, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosință să fie citită cel puțin din două motive: este amuzantă și este despre noi. Nu despre noi cei frumoși, inteligenți, buni la suflet, ospitalieri și foarte educați, așa cum am învățat la școală că am fi, ci despre noi cei adevărați, adică așa cum suntem. Nu spun cum; o spune autorul. În aparență, se citește ușor, pentru că, așa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât la conținutul capitolelor cât și la cititor, și anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea activități. Cel mai important mi se pare faptul că vorbește despre noi. Se spune că trebuie să știi de unde vii, pentru ca să știi încotro te îndrepți. Corect, dar prea cunoscut și scolastic. Nu ni se potrivește nouă, românilor de azi. Aș zice de aceea că mai întâi trebuie să știi unde te afli. Sigur, pe axa timpului, asta este doar o poziție definită de către trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-și studieze trecutul, iar atunci când o face reține doar explicații ale eșecurile sale de care întotdeauna sunt vinovați alții. A ști unde te afli înseamnă să te compari cu ceilalți, să știi ce poziție ocupi printre ei, prin ce te asemeni și prin ce ești diferit față de ei. Abia atunci vei ști ce ai de făcut pentru ca să-ți îmbunătățești poziția. Acest proces de auto-cunoaștere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănușă. În materie de glume, se știe, suntem experți – nu-i așa? – cu observația că cei ironizați sunt întotdeauna alții și nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă. Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaște pe noi înșine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar și plasarea unor cuvinte licențioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deși excesul lor către sfârșit devine iritant. Pentru calitățile ei, însă, merită toată lauda.

Am făcut mai devreme o disjuncție între cele două exemple de la care am plecat. Explicația este lipsa mesajului în primul și, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea.

Al doilea caz ne atrage atenția asupra tendinței de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale. Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educație trebuie să cobori la nivelul celor pe care dorești să-i educi și să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei și care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinșilor educatori că literatura este unică. Nu, ea este diversificată corespunzător diversității societății, pe care nu face decât să o reflecte.

Așa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica ușoară, populară, manele, de cartier, jaz etc., există și muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista și mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează „oameni de litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi și „oameni de cultură”, pentru că așa au fost și înaintașii lor pe vremea când doar o elită știa să scrie și să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea științei de carte este de așteptat ca și literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerințelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne decât să recunoaștem că literatura chiar face acest lucru și că genurile existente în muzică - democratizată din naștere - există și în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparținem uneia sau alteia dintre aceste categorii. Diferența este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute și recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiți, astfel încât pot coexista pașnic.

Rămășițele „centralismului democratic” (poate cea mai ineptă expresie posibilă) se mențin în mentalitatea multor „activiști” din sfera culturii, deși ei înșiși aparțin unor categorii diferite și, de aici, și amestecul de genuri cu pretenții de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii de cartier în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparține genului literar „de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-un cartier periferic într-unul rezidențial, pe căi numai de el știute.

Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puțin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înțelepții noștri – cei adevărați - ce șanse are literatura română să intre în marea cultură universală. Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează.

De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificației lor imediate, unele cuvinte au și o încărcătură emoțională, mai ales în cazul denumirilor anumitor părți ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulți termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanță, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv. Cur, fund, popou, poponeață, fese, buci și altele asemenea definesc aceeași parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului față de ea.

Același lucru se întâmplă și în cazul jargoanelor. Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forțată a unor cuvinte dintr-un jargon într-altul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele își vor pierde caracteristicile inițiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.

De ce, totuși, nu se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române are drept cauză o anumită tendință (asta ca să mă exprim eufemistic), începută în anii comunismului și – din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulți de a-și impune voința celor puțini, încercare provenită din neputința primilor de a se adapta la cerințele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura față de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat.

O limbă nu se dezvoltă prin vulgarizare, ci prin creșterea capacității de exprimare. Acesta este sensul în care se dezvoltă cu adevărat o limbă. Întrebarea este încotro?

Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare și până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Știm deja că limbajul și gândirea se formează împreună. Există studii celebre și recunoscute în acest sens. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, și nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînțeles în limba sau limbile pe care le cunoaștem.

Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, ușor inteligibilă de către cititorul obișnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină și nu putem exprima în limba română? Rămân totuși la credința că limba română este, chiar dacă nu în vârf, dar destul de aproape de el. Problema este: „încotro o ducem?”.

Zidul CB

- Ar trebui să te îmbraci. Peste o oră începe spectacolul.

- Stai să mă mai odihnesc un pic, că de când m-am sculat muncesc . . . să mă trezesc.

- Te-a obosit aniversarea de ieri a colegului tău.

- La aniversări, se sting atâtea lumânări câți ani a împlinit aniversatul. Nu știu de ce însă, după ce mori, ți se aprinde o lumânare. Numai una.

- Asta știu eu.

- De ce?

- Pentru ca sufletul tău să nu rămână în întuneric.

- Pe lumea cealaltă nu există lumină?

- Așa se pare.

- Înseamnă că așa trebuie.

- De ce?

- Probabil pentru ca să nu vezi ce nu trebuie văzut.

- Asta mă face să cred că noi, pe pământ, greșim fiindcă avem prea multă lumină.

- S-ar putea. Eu mă gândeam însă la celălalt obicei: de ce stingi lumânări la aniversări?

- Ca să uiți greșelile ce le-ai făcut.

- Tu ai mania greșelilor. Te apasă vreuna? Dar cred că ai ceva dreptate. Făcând tabula rasa te consideri îndreptățit să faci alte greșeli.

- Acesta este motivul pentru care credincioșii merg duminicile la biserică.

- Ei se roagă pentru iertarea păcatelor.

- Păcatul nu este o greșeală?

- Un anumit fel de greșeală.

- Pentru celelalte nu există iertare?

- Nu.

- Iată un motiv pentru care ateii urăsc biserica. De ce unii să fie iertați și alții nu?

- Nu o urăsc, ci doar o disprețuiesc. Nerecunoscându-l pe Dumnezeu, consideră că este nedrept ca unii să fie absolviți de vină și alții nu.

- Și dacă iertarea nu există . . .

• •

•

- Știai că azi e Ziua Mondială a Scriitorilor (PEN) și m-ai dotat cu o frunză de laur?

- Care frunză?

- De ce te faci că nu știi? Asta din zacuscă.

- Păi, zacusca n-am făcut-o eu. E din borcan, de la nu-știu-ce fabrică. Dar mă bucur că te bucuri că ai primit un trofeu de ziua voastră.

- Și eu mă bucur că tu te bucuri că mă bucur, deși eu nu sunt scriitor profesionist. Profesiunea de profesor îmi ajunge.

- Ei, nu te da modestă, că acum toată lumea te știe de scriitoare, așa că îți meriți frunza de laur, cu atât mai mult cu cât nu ți-am pus-o eu în zacuscă.

- Ești drăguț!

- Dar acum, că tot am ajuns aici, la frunza asta, de ce îi spune de laur? Toate gospodinele îi spun frunză de dafin.

- E o legendă din mitologie. Daphne era o fată drăguță, fiica am-uitat-cui, de care se îndrăgostise un tânăr și focos zeu. Am uitat care: Apollo pare-mi-se. Disperată, fată cere ajutor protectorul ei, care o transformă în laur. Cum nu avea ce să facă cu o plantă, îndrăgostitul a rămas fără „obiectul muncii” și fata a scăpat. De atunci, laurul se numește și dafin.

- Morala: dacă nu știi să profiți de momentele favorabile, rămâi o plantă.

- Bună!

- Așa că nu te mai culca pe laurii vestejiți ai profesoratului și apucă-te de scris.

- De scris m-am apucat demult, dar asta nu înseamnă că sunt scriitor profesionist și scriu la comandă. Adevărul e că această Zi Mondială debutat ca English Pen Club și s-a internaționalizat. Clubul și-a propus să faciliteze legăturile între cei ce doreau să corespondeze, a prietenilor de condei (pen), să le zicem așa, dar nu se cunosc. Prin intermediul Clubului, primeau adresele celor cu caracteristici și preocupări asemănătoare. Așa am început și eu o mini-corespondența internațională.

- Și ai devenit scriitor de scrisori.

- Exact.

• •

•

- Mă întreb dacă termenul sofism vine de la poeta Safo.

- N-o cunosc. Cine e?

- Mă faci să râd. Te cred că n-o cunoști, A trăit în insula Lesbos, acum câteva mii de ani.

- Dacă vrei să râzi, îți dau eu motive. Sofism vine de la sofa. E ceva ce te face să dormi.

- Să știi că ai dreptate, dar cred că e invers. Sofa vine de la sofism.

- Să nu te-audă cineva, că s-ar putea să creadă.

• •

•

- Te văd cam abătută azi. Nu te simți bine?

- Mă simt precum copilul din poemul într-un vers Păstorul mării, al lui Ion Pillat: „Copilul gol mai cântă din fluier la delfini”.

- Nu prea înțeleg vorbele astea . . . nici nu știu cum să le zic.

- Nici nu mă așteptam. Adică mă simt fără apărare – nudă – și chem în ajutor pe cineva, care nu vine. Așa că, „Din tot ce știu, din tot ce fac, / Îmi place cel mai mult ... să tac.”

- Acum faci și poezii?

- Nu eu. Este a unui poet brașovean. Eugen Moga se numește.

- Brașovenii ăștia sunt cam visători. Se vede că pe acolo plouă des.

- Poate! Dar nu uita:

Cuvântul te ridică,

Cuvântul te coboară,

Cuvântul ți-e prieten

Și tot el te doboară.

Cuvântul, cum „se spune”

De-i bun, sau de e rău,

El este „o oglindă”

A sufetului tău!

- Văd că ești dusă complet.

- Eh! „Mai am și eu ceva defecte / Și nici acelea nu-s perfecte.”

- Pe asta sigur ai inventat-o tu.

- Nu, toate sunt de Eugen Moga. Sunt dintr-o carte a lui.

- Se pare că nu am ce să-ți fac!

- Asta ar mai lipsi!

• •

•

- Astăzi a fost înnourat la negru, dar ...

- Gri fonce.

- Fie și cum spui tu, dar nu a căzut nici un strop de ploaie.

- Uite că se întâmplă și la București.

- Că la Brașovul tău plouă și când e senin.

- Nu râde, că mi s-a întâmplat.

- Cum așa?

- Era într-o zi foarte frumoasă de toamnă târzie, undeva în Bucegi, pe lângă Vârful cu Dor și, pe un cer albastru, fără nici cea mai mică urmă de nori, au început să cadă fulgi. Dar ce fulgi? Era viscol. Ce-i drept, acolo sus bătea un vânt foarte puternic.

- Ninsoare din senin.

- Exact.

- Păi, dacă plouă din senin, de ce nu ar ninge din senin?

- Un fenomen ca acela eu nu am mai pomenit, deși mă consider om de munte.

• •

•

- Azi noapte n-am închis un ochi.

- Care ochi?

• •

•

- Băutura scurtează viața.

- Ai dreptate. Săptămâna trecută mi-am tratat gripa și n-am pus picătură de alcool în gură. Fiecare zi mi s-a părut infernal de lungă.

• •

•

- Profesorul ăsta al tău, între Gog și Magog, el a ales să fie demagog.

- Și, mă rog, cine sunt cei doi, pe care îi bagi în discuție?

- I-ai văzut la Londra.

- Unde?

- Tu ar trebui să știi, că ai fost acolo. Eu n-am fost.

- Habar n-am!

- Am citit că e pe undeva o statuie. Ei sunt menționați în Biblie, dar nu mă întreba mai mult, fiindcă nu știu.

Bolovanul

Gog si Magog apar pe scară largă în mitologie și în folclor. Cei doi ar fi fost odată un singur uriaș Gogmagog, fiind rupt în două, după ce a fost aruncat în mare, lângă Plymouth, de către Corineus, un invadator roman. Asemenea statui există în Londra, unde se spune că marii uriași Gog și Magog au fost forțați să slujească în chip de ușieri regali.

Zidul CB

- Patriotismul românilor? Unde l-ai văzut?

- Peste tot.

- „Ține țață curul zvelt!”

- Ce-i asta?

- Ar trebui să știi, că doar ești bucureștean.

- Nu prea cunosc vocabularul de mahala.

- Dar de Maria Tănase, ai auzit?

- Bineînțeles!

- Păi, ea a spus asta. Mai exact a cântat-o, și nu oriunde, ci în Statele Unite.

- Nu când am fost eu acolo.

- Nici nu te născuseși atunci.

- Și atunci, cum să știu?

- Tu știi numai ce ai trăit? Era în turneu în Statele Unite, pe când Roosevelt era președinte.

- Ha, ha! Ține țață cu Roosevelt. Bună poanta!

- Foarte bună, dar a costat-o, fiindcă au obligat-o să-și întreruptă turneul

- Cum așa? Cu siguranță că Roosevelt ar fi apreciat gluma.

- Dacă ar fi știut limba română. O știau însă „patrioții” români, care și-au zis că fac un serviciu Statelor Unite.

- Și tu, de unde știi asta?

- M-am documentat.

- Ce ți-e și cu profesorii de azi?

- Ți-ar fi plăcut mai mult cei de ieri?

Clinica

Sunt Zidul Ic și adăpostesc Clinica Institutului de Medicină, dar ca să nu-i încurc pe ceilalți cu asemenea denumiri codificate, Bolovanul mi-a indicat să mă prezint simplu: Clinica. Aici, Elena și Florin se întâlnesc din când în când la o cafea. Nu sunt premeditate, dar se întâmplă destul de des, atunci când se nimerește ca Elena să fie în practică și Florin liber, între două operații.

- Știi vechea zicală: să mănânci singur dimineața, să-ți împarți mâncarea cu prietenii la prânz și seara să dai mâncarea la dușmani.

- O știu, numai că cine a născocit prostia asta n-a muncit niciodată și nu precizează cui se adresează.

- Înțeleg că nu ești de acord cu această recomandare din bătrâni.

- Bătrânii chinezi, dacă nu mă înșel. Sunt de acord că seara trebuie să mănânci puțin, dacă se poate chiar deloc, dar nu sunt de acord că dimineața trebuie să te umpli cu mâncare. Dacă mănânci prea mult, nu poți să muncești. Ți se face somn.

- Încep să înțeleg. Dimineața trebuie să mănânci puțin, dar concentrat, pentru ca să ai energia necesară.

- Deci masa de prânz este cea mai importantă.

- Da, dar înainte de orice, trebuie să plecăm de la programul de lucru. Dacă iei micul dejun la ora 8, prânzul la 12 și cina la 9 seara, atunci trebuie să înserez și ceaiul englezesc de la ora 5. Intervalul dintre mese trebuie să fie de 4 – 5 ore. Deci trei mese pe zi nu sunt suficiente. Este de preferat să mănânci puțin și des în loc de mult și rar.

- Și dacă ai opt ore de serviciu?

- Ai început să cobori cu picioarele pe pământ. Atunci te adaptezi societății în care trăiești și încerci să respecți principiul de care ți-am spus: mese lejere dar dese.

Bolovanul

Au mai trecut anii și Costel s-a integrat perfect în atmosfera Ministerului. Nu se poate spune că s-a împrietenit cu colegii de serviciu, pentru că nu există așa ceva în mediul lor. Există doar interese și comportarea lor este întotdeauna adecvată. Se aliază atunci când interesele sunt comune și se fac că nu știu unii de ceilalți, atunci când interesele nu sunt comune. Dacă sunt divergente, preferă să nu vorbească până când acțiunea sursă nu mai este de actualitate. Orice dușmănie se poate transforma în camaraderie și invers.

Cu Anca, problemele sunt mai complicate. Au preocupări total diferite. Contrar mentalității generale, relația dintre noră și soacră este foarte bună. Mama lui Costel vede în Anca femeia capabilă să facă din el un om serios. Mai puțin apropiată este relația tatălui cu nora. El nu dorește ca soția fiului său să-i știrbească autoritatea. Ca să nu sară scântei, aproape că nu-și vorbesc. Nu ar trebui să-și facă probleme, fiindcă Anca și-a dat repede seama că nu ar avea nici o șansă. Pe de altă parte, se află în București, ceea ce e ceva, dar încă nu știe cum să se descurce. „Iubitul” socru nu este dispus să-și pună relațiile în mișcare pentru nora lui. Ajunge că a adus-o în București, fie și ca profesoară la o școală periferică. Merge cu tramvaiul, deși ceilalți trei au mașinile, potrivită rangului, plus una mai mare, pentru deplasări comune, în special în excursii.

Cu educația administrată de tatăl său și influențat de mediul în care lucra, intrarea lui Costel în politică era de așteptat. Persoanele cu care se înțelege cel mai bine sunt deja politicieni și, prin ei, are acces la cei mai în vârstă, versați în hățișurile „meseriei”. De altfel, chiar ei i-au propus să intre în politică. Nu din cumsecădenie, ci tot din interes. Au nevoie că câți mai mulți trepăduși, pentru rezolvarea numeroaselor probleme. El speră că această etapă va trece repede și va deveni și el unul din marii mahări.

În toamna următoare urmau să aibă loc alegeri parlamentare, așa că a avut de lucru mai mult decât își dorea. Era trimis peste tot în provincie, pentru tot felul de sarcini. Printre ele și Brașovul, ceea ce l-a atras, fiindcă avea posibilitatea să se întâlnească cu Elena.

Până acum, Costel a dovedit că este foarte bun la cursele cu obstacolele ale vieții. Speră să se descurce în continuare.

Cofetăria

După ani de zile, Elena și Costel au venit din nou la cofetărie. Bucuria lor este mare. În conversația lor, amintirile din anul întâi de facultate se împletesc cu informări reciproce despre evenimente mai recente. Cele triste nu sunt amintite. Nu merită. Bucuria întâlnirii nu trebuie umbrită. Acum, doar buna dispoziție trebuie menținută. Exuberanța lui Costel este fără margini. Dragostea dintâi nu se uită.

Elena îi ține hangul, deși este puțin reținută. Costel este totuși căsătorit. În plus, nu a vizitat-o pe Elena în niciuna din vacanțele în care venea în România. Avea deci suficiente motive să fie reticentă, dar – pentru moment – participa la bucuria comună.

Bolovanul

Cuplul Costel-Anca este pe cale să se destrame. Este firesc. Ea era serioasă și el nu. El era inteligent, ea mai puțin. Ea, profesoară, era obișnuită să fie autoritară cu elevii, să pună întrebări, la care elevii trebuie să răspundă, să pară atoateștiutoare în fața copiilor și Doamne ferește s-o contrazici. El era opusul ei. Dacă nimeni nu-l contrazice, nu are ce discuta, iar cozeria era una dintre marile lui plăceri. La un minut după șuetă însă, uită ce discutaseră. Conversația fusese doar un joc al inteligențelor. Ordine nu-i dăduse nici o femeie și îi era aproape imposibil să le accepte tocmai de la soția lui. Se vede „macho”. Pe scurt, se simțeau bine când nu erau împreună.

În timpul șederii lui în Statele Unite, ea era principala lui legătură cu țara și corespondența sugera o viitoare căsnicie normală. Nu întâmplător s-a spus că oamenii au inventat vorbirea, ca să-și ascundă gândurile. Când vorbesc tête à tête, mai au o șansă să realizeze trăirile partenerului de discuție după ochi, mimica feței și alte semne mai mult sau mai puțin discrete, care îi pot trăda adevăratele sentimente. Scrisorile însă nu pot face așa ceva, așa că sunt un foarte bun mijloc de a spune ce vrei să afle celălalt și nu ce gândești tu.

Odată întors acasă, în fața realității, și-au dat seama amândoi că traiul în comun le-ar distruge viețile. Bunele relații cu mama lui nu au ajutat-o, fiindcă și ea, la rândul ei nu avea prea mare influență asupra soțului și nici atât asupra lui Costel, care discuta doar cu tatăl lui. În rest era ca și absent.

Mama lui Costel: Mie îmi place de Anca. Este o fată serioasă. Îi plac lucrurile bine făcute.

Costel: Da, îi trebuie un sfert de oră să se pieptene.

O scrisoare a Ancăi către părinți se încheie astfel:

P.S. Sunt din ce în ce mai sigură că măritișul meu a fost o greșeală.

Cu drag,

Anca

Cofetăria

Vizitele la cofetărie ale cuplului Costel-Elena sunt tot mai dese. Entuziasmul este însă mai temperat. E firesc, dar mai e ceva. Dacă precedentele erau în cursul săptămânii, când Costel era în delegație, cea mai recentă a fost într-o zi de sâmbătă. Face excepție prima vizită, cea mai exuberantă, care a fost într-o duminică. Starea lor de spirit de atunci era firească. Se întâmpla după revenirea în țară a lui Costel din Statele Unite, după masterat.

Zidul CB

- De ce crezi că tu ești cel chemat să te ocupi de treburile țării?

- Crezi că nu sunt destul de deștept?

- Ești deștept. Dar ești încă foarte tânăr. Știi dictonul ăla vechi: Primum vivere deinde philosophari.

- Prea multă filosofie strică.

- Măcar experiență. Este mai mult decât necesară. În primul rând, ar trebui să ai cunoștințe în mult mai multe domenii decât cele economice.

- Și în al doilea rând?

- În al doilea rând, la acest nivel trebuie să ai aptitudini de diplomat, să știi să colaborezi cu ceilalți politicieni, să negocieze, ori tu ești foarte impulsiv. Trebuie să înveți să te temperezi.

- Am să mă temperez. Să-ți spun și eu ceva, ce ție îți scapă. Contează și de unde vii, cine ești. Cercetează puțin istoria. Toți marii conducători au provenit din familii nobile. Cei câțiva sărăntoci, Hitler, Lenin, Stalin, Pol Pot, Fidel Castro, au provocat dezastre.

- E adevărat ce spui, dar tu de unde te tragi?

- Eu sunt fiul lui tata, care e cineva.

- Tatăl tău are calitățile unui politician, dar nu provine dintre-o familie celebră. Și, ca să-ți arăt că se poate, am să-ți dau chiar și un exemplu: Samuel Brukenthal

- Cel cu muzeul din Sibiu?

- Da. Zilele trecute, am discutat cu o colegă, originară din Sibiu, care își lăuda orașul cu un patriotism local demn de o cauză mai bună. De la ea am aflat evoluția lui, care demonstrează că progresul poate fi făurit și de către cei ce nu sunt descendenți ai marilor familii.

- Dar niciodată de către sărăntoci.

- Ba da. De cele mai multe ori, combinația dintre o persoană bogată și una săracă a dat cele mai bune rezultate și Samuel Brukenthal este un exemplu. El a fost un om mărunt, care s-a căsătorit cu o fată bogată, fiica unui mare consilier gubernial din zonă. Samuel era însă un om deștept. Și așa, el, un conțopist, pe deasupra și văduv cu copii mici, un notar oarecare, a reușit să facă lucruri remarcabile.

- Auzi? La câte am eu acuma pe cap, ar fi o imensa greșeala să mă gândesc la ce crezi tu despre mine.

- Eu știu că tu nu-mi spui tot ce gândești și poate că bine faci, dar ar fi și mai bine dacă ai gândi înainte de a-mi spune.

Bolovanul

Căsătoria lui Costel nu era una care să dureze și nici nu a durat. Pentru moment, deoarece nu rezistă bombardamentului verbal al lui Costel, susținut de tatăl lui, Anca a închiriat o garsonieră și s-a mutat acolo. Caută să limiteze discuțiile telefonice, dar îi răspunde prin scrisori, uneori destul de ample, mai ales atunci când îi oferă ocazia să-i dea o lecție. Iată o mostră, care vizează incultura lui cu privire la istoria țării?

Stimabile, (Ha)

Nu vreau să crezi că vreau să-ți predau o lecție de istorie – departe de mine gândul – dar o frază de-a ta mi-a stârnit micul eseu ce urmează, pe care nu mă pot abține să ți-l transmit. Ai spus că „Mi-am adus aminte că primul nostru contact cu occidentul s-a realizat mult înainte de 1848, în vremea Regulamentului  Organic, când, ofițerii ruși, invitați la curțile noastre boierești, vorbind aproape exclusiv în franceză, au transmis domnișoarelor noastre moda, cultura, mofturile, maimuțăreala franțuzească.” Am citat din memorie. Nu cred să fi greșit prea mult. Dacă totuși am făcut-o, te rog să mă ierți. Oricum, nu poate fi vorba decât de mărunțișuri. Ideea principală este cea pe care am redat-o.

Eu îmi amintesc următoarele:

În primul rând, Regulamentul Organic a fost promulgat în 1831-1832, deci nu cu foarte mult timp înainte de 1848, oricum prea puțin pentru ca ofițerașii ruși să influențeze cultura română prin intermediul domnișoarelor de la curțile boierești. O primă observație: Rusia a început să-și deschidă ochii către Occident odată cu Petru cel Mare, deci după 1700. Din punct de vedere cultural, evoluția a fost ceva mai lentă. Primul poet rus recunoscut a fost Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, refugiat în Rusia după înfrângerea acesteia de către turci în bătălia de la Stănilești.

Mergând înapoi în timp, recunoaștem că, în Evul Mediu românesc – care a durat mai mult decât în occident – boierii români (cu câteva excepții) erau departe de a putea fi etichetați monumente de cultură. Dar cine altfel? Carol cel Mare fusese analfabet. De unde și când a venit cultura pe capul lor? Pentru asta trebuie să ne amintim de antichitate. În Egipt, viitorii faraoni erau educați din fragedă copilărie. Grecii au preluat ștafeta. Să ne amintim nu doar despre Atena, dar și despre filosofii din Milet și mulți alții. După Alexandru Macedon a urmat Epoca Elenistică, prin care cultura lor s-a răspândit în unele dintre teritoriile ocupate, în special în nordul Africii. Parte din ea a fost preluată mai întâi de către romani și apoi de către arabi. Una dintre cele mai vechi universități este cea din Maroc, înființată de Fatima al-Fihri în anul 858. Copiii protipendadei romane erau educați de sclavi recrutați dintre intelectuali greci. Nero a fost un artist, chiar dacă nebun. Renașterea, care a început în Italia, are această explicație. Ea s-a răspândit apoi în Occident, astfel că Regele Soare și-a făcut un titlu de glorie din exprimarea frumoasă. Se întâmplă tot prin jur de 1700.

Ce s-a întâmplat în Țările Române? După asediul nereușit al Vienei, a început slăbirea Imperiului Otoman și extinderea celui Habsburgic. La 1700 a fost ocupată și Transilvania. Dorind să impună biserica romano-catolică în fața celei ortodoxe (soldată cu un compromis: biserica greco-catolică) românii au constatat asemănare limbii române cu latina, ceea ce a condus la celebra Școală Ardeleană, cu Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și ceilalți. Nu cred că aveau rușii asemenea intelectuali la vremea aceea.

Slăbirea puterii Imperiului Otoman i-a dat speranțe lui Dimitrie Cantemir și explică decizia lui de a lupta împreună cu Rusia împotriva turcilor. A fost însă prea devreme. După eșec, pentru Țările Române, mai întâi în Moldova și în scurt timp și în Țara Românească a urmat epoca fanariotă. Mult bârfită de propaganda românească din toate timpurile, ea a avut însă un rol esențial pentru cultura română. Grecii din Fanar erau intelectuali de prima mărime, folosiți de turci în relații diplomatice și nu numai. Turcii înșiși nu erau doar ieniceri. La vremea lor, asemenea marilor imperii, aveau intelectuali remarcabili, iar grecii din Fanar erau renumiți. Așa se face că cei veniți în Țările Române – dintre care unii s-au împământenit – au stimulat cultura și orientarea către Occident. Ne putem imagina că, pe lângă soții, aveau și ibovnice și nu vom ști niciodată câți copii s-au născut din asemenea relații. Și cum orice părinte își iubește odraslele, ne putem de asemenea imagina că – fie și în secret – le-au dat sfaturi înțelepte. Atunci și datorită lor a început exodul tinerilor trimiși la studii în Occident. Așa s-au format intelectualii de la 1800, eroii care au generat revoluția de la 1848, Unirea, Independența și celelalte.

Anca

Din fericire, divorțul s-a produs înainte ca situația să se agraveze.

Ar fi ajuns neck and neck, cum ar spune americanii, sau gata să se ia de gât între ei, cum spun românii, dacă Anca nu și-ar fi adus aminte de la lecțiile de pedagogie că, în situații dificile, o profesoară trebuie să-și păstreze calmul și să procedeze cu tact.

Bolovanul

Intrarea lui Costel în politică s-a produs repede, iar ascensiunea poate prea repede. Înainte de a căpăta suficientă experiență, a intrat și în afaceri, bineînțeles necurate. Și în acest domeniu totul a mers foarte bine, până la un punct. Și-a folosit influența asupra șefului, pentru a facilita câștigarea licitației unui om de afaceri, pe care însă îl cunoștea prea puțin. Bineînțeles că pentru asta a primit mită. Mișmașul a ieșit la iveală și el a devenit țapul ispășitor. Toți ceilalți s-a eschivat. Procesul și condamnarea nu au putut fi evitate. A constatat cu amărăciune că cei pe care îi considera prieteni sau măcar apropiați lui s-au dat deoparte, imediat ce au aflat de încurcătura lui. Și nu doar cei implicați în afacere, ci toți. El era țapul ispășitor și nimic mai mult. Singurul. Nu știa vorba prietenului nostru Ovidiu, cel din Tomisul ospitalier (φιλόξενος αφιλόξενος), deși la vremea lui se numea inospitalier (αφιλόξενος): „Cât timp vei fi ferice amicii te’mpresoară, / De se’nnourează vremea, tot singur o să fii.” (Ovidiu, Tristele, Cartea întâia, IX. Cât timp vei fi ferice, 5-6.)

A fost exclus din partid cu surle și trâmbițe, iar la serviciu i s-a explicat că e mai bine pentru el să-și dea demisia imediat, pentru a nu fi demis în aceeași zi.

Din fericire, condamnarea a fost fără executare. S-a ținut seama că era la prima lui infracțiune. (De celelalte nu se știa, iar zicala „Hoțul neprins e negustor cinstit” funcționează încă în România.)

Deși dezamăgit, tatăl a mai făcut un ultim efort: a intervenit pe lângă un membru influent din senatul unei universități bucureștene ca fiul său să devină cadru didactic și imediat transferat la o altă universitate din provincie, că să se i se spele biografia. Nu a fost ușor, dar a mers. Iar când s-a pus problema transferului, Costel a sugerat Brașov. Ce va face acolo, pentru moment nu avea nici o importanță. Poate va fi reprimit în partid. Iar dacă nu în cel care a fost, în oricare altul. Asta chiar nu are nici o importanță.

Bolovanul

Costel i-a ascuns Elenei faptul că a fost condamnat. Ea știe doar că nu mai lucrează la Ministerul Finanțelor, că s-a retras din politică, ceea ce este foarte bine și că a reușit să intre în învățământul superior, ceea ce este excelent. Deocamdată este doar lector la catedra de economie la Facultatea de Sociologie a Universității de Stat, dar are promisiunea că va fi avansat curând. Finanțele nu erau potrivite pentru nivelul sociologilor, așa că au ales împreună economia, Costel imaginându-și că se va descurca, iar șeful de catedră crezând că, dacă tânărul știe finanțe, în mod implicit, știe și economie.

Relația cu Elena aproape că s-a refăcut. Cum ea nu mai este o fetiță, care e bine să pară pură în ochii lumii, iar Costel este divorțat, acceptată întâlnirile cu el.

Cofetăria

Costel se confesează Elenei. Deși la o confesiune cel în cauză dorește să afle opinia celuilalt, el pare convins de corectitudinea ideii lui. De ce o face totuși? Poate e doar un exercițiu de expunere.

- Am avut un vis interesant pentru filosofia lui spontană. Construisem un obiect ușor, dintr-un bețișor de brad și o pânză ușoară, pe care l-am lansat în aer. A plutit preț de câteva secunde, poate un minut. Eram fericit de „invenția” mea, fără să realizez pentru moment că era asemănător cu un avion de hârtie, un aeromodel sau un zmeu. Când l-am ridicat de jos după aterizare, s-a transformat într-un miel cu blană bogată, ca de oaie matură, dar totuși miel. De bucurie, cred că l-am sărutat. În clipa aceea mielul mi-a spus: crezi că am fost fericit acolo sus? Nicidecum! M-am simțit singur și neajutorat să plutesc într-o mare de incertitudini, într-o direcție necunoscută și schimbătoare, în voia curenților de aer. Surprins de profunzimea filosofiei unui obiect, m-am trezit.

- Nu mă pricep la vise, dar, dacă te preocupă, poți consulta un psihiatru. Mă întreb dacă tu te recunoști în cel sentimental, care a sărutat mielul, sau ești chiar mielul, cel ce se simțea pierdut și aerian?

• •

•

Costel citește dintr-o publicație frumos colorată, ce pare a fi un ghid turistic.

- Uite ce scrie aici: „Halfmoon Bay este o micuță bucată de paradis, înconjurată de mai mult de 600 insulițe”.

- Half moon bay, adică golful jumătate-de-lună. Și cealaltă jumătate unde e?

- Așa se cheamă. E în Noua Zeelandă.

- Cam departe.

- Lasă asta! Stai să vezi. Hm . . . trecem peste greșelile gramaticale . . . și de ortografie . . . deci: „O lume mirifică uitată de lume, deci ferită de noxe. Aici a fost descoperit în 1977 cel mai mare papagal, kakapo, ceea ce, după afirmațiile oamenilor de știință, constituie o dovadă certă a purității mediului înconjurător”. Aici mi-ar plăcea să trăiesc.

- Ai fi primul poluator, fiindcă fumezi prea mult.

- Acolo m-aș lăsa.

- Am mai auzit asta. Ce-i aia, din care ai citit?

- E o broșură . . .

- Asta văd.

- E un ghid turistic. Greșelile gramaticale le deconspiră ignoranță și fii atent că s-ar putea ca fantezia ortografică să însoțească și fantezia informațiilor. Vezi să nu pățești la fel cum ai citit în ghidul ăla despre Grecia, unde scria despre o peșteră, că acolo și-au ascuns grecii flota, în timpul războiului.

- Îmi amintesc. Ne-am amuzat amândoi. Cred că se referea la vasul amiral, că restul flotei consta din bărcuțele pescarilor.

- Am văzut vasul amiral în Muzeul Marinei din Atena. Este un vas de protocol. Foarte elegant în zona ofițerilor superiori și formală în rest. Are două tunuri foarte mari, care probabil nu au tras niciodată. Erau mai potrivite pentru o zonă de coastă – și nu erau dotate cu nimic pentru o luptă de aproape.

• •

•

- Dacă pământul ar fi fost plat, am fi avut soare tot timpul, nu numai în timpul zilei.

- Și cei de pe partea cealaltă nu ar fi avut soare deloc.

- Cealaltă parte nu ar fi existat. Sau dacă vrei neapărat să-l fi considerat ca o monedă, pe revers nu ar fi locuit nimeni.

- Să zicem că, în loc de monedă, ar fi o medalie.

- Ei, da, desigur, comerțul te degradează. Tu vrei ceva fictiv, ca o medalie, care simbolizează merite pe care nu se știe dacă, într-adevăr, le ai.

- Cred că un cilindru ar fi mai potrivit. Să se învârtă ca la rotisor. Dar să revenim la soare. Recunoaște totuși că ideea sferei a fost mai inteligentă. Ea oferă un echilibru, acordându-ți toate posibilitățile.

- Dar ce te faci cu norii?

- Ce ai cu ei?

- Păi, am! Am, că la Brașov nu văd soarele, decât atunci vor norii.

- E adevărat că noi, cei din Sud, ne bucurăm când, în timpul verii, mai apare câte un nor să facă umbră, în timp ce voi, la Brașov, sunteți sătui de nori. . .

- Și de ploaie. Cel mai tare mă enervează că, de câteva săptămâni, norii eliberează soarele abia către asfințit.

- Păi, nu știi că și șobolanii părăsesc nava pe cale să se scufunde.

- Da, știu că e o zicală pe tema asta, dar uite că, la noi, șobolanii nu au fugit. Au rămas, chiar dacă nu toți. Asta înseamnă că nava nu se scufundă.

- Da, dar nu datorită lor, fiindcă nu ei au creat-o. Alții au construit-o și au menținut-o pe linia de plutire. Ei doar au profitat.

- Ca orice șobolan. Apropo, eu întotdeauna m-am gândit: oare unde fug șobolanii, când nava se scufundă?

- Trebuie să reții doar simbolul, nu și detaliile.

- Desigur, doar că simbolul este abstract, în timp ce șobolanii sunt încă pe noi.

- Deci știi foarte bine la ce se referă zicala, dar faci pe naivul.

- Paul Morand a fost cel care a spus că România este o țară tragică, unde totul se sfârșește comic.

- Cine e acest Paul Morand?

- A fost un scriitor francez . . .

- Se vede că îi cunoștea bine pe români.

- Păi, a fost și ambasador la Franței la București, în timpul celui de al doilea război mondial.

• •

•

- Cred că am probleme cu inima.

- Stai liniștit. Ea o să bată până la sfârșitul vieții tale.

• •

•

- Ai citit sfaturile neurochirurgului din mesajul pe care ți le-am trimis ieri?

- Da.

- Și ce părere ai?

- Păi, nu pot să-l contrazic, fiindcă s-ar supăra stră-stră-bunica.

- Și ea e tot neurochirurg?

- Nu se inventase profesiunea asta la vremea ei.

- Pardon! Mi-a scăpat din vedere cronologia. Dar de ce spui că s-ar supăra?

- În primul râd nu trebuie să fii neurochirurg, pentru ca să dai asemenea sfaturi, cunoscute de toată lumea și care orice om cu scaun la cap le aplica cu mii de ani în urmă.

- Văd că nu te-a convins. Și în al doilea rând? Ce ți-a displăcut?

- Afirmația că a efectuat peste 25 de mii de operații pe creier.

- Este un specialist celebru.

- Nu comentez celebritatea lui.

- Dar atunci?

- Aritmetica lui.

- Nu înțeleg.

- Pentru a realiza această performanță, ar fi trebuit să efectueze cel puțin două operații pe zi, fără weekenduri, concedii de odihnă sau boală, participări la congrese, simpozioane și altele. Chiar și așa, ar fi avut nevoie de o viață lungă și să fi început să opereze a doua zi după absolvirea facultății de medicină.

- La absolvire era doar medic generalist. Avea nevoie de specializare pentru a deveni neurochirurg.

- Văd că ai început să gândești. Chiar și așa, admit că putea să facă două operații pe zi, dar nu pe creier. Poate la picioare, pentru bătături.

- Am crezut că ți-am furnizat o informație utilă.

- Accept informații de la oricine, chiar și de la persoane fără studii, cu condiția să fie rezonabilă. Infatuații îmi displac.

• •

•

- Cred că selecția candidaților la Universitate ar trebui să se schimbe.

- Ce-ți veni acum, așa deodată?

- Nu e deodată. Mă gândesc demult la asta. Când ne-am înscris noi, cu ani în urmă, cei mai puțin dotați nici nu îndrăzneau să candideze. Selecția era extrem de severă.

- Și noi am fost primii. Simți acum nevoia să te lauzi? E grav. Înseamnă că, în sinea ta, te simți mic.

- Nu e asta. Constatat însă acum, și nu numai eu, că nivelul studenților de azi este cu mult mai slab.

- Ai și o explicație?

- Am. Am spus chiar adineaori: selecția. În plus, nu doar că examinatorii sunt mai toleranți, dar suspectez și unele fraude, în sensul că se practică mituirea, influențe de tot felul, . . .

- Ar fi păcat să se întâmple așa ceva. Universitatea asta avea un renume bun.

- Nu bun, excelent. Acesta a fost visul bătrânului fondator. Eu i-am citit cu atenție jurnalul. Atunci a pornit de la selecția profesorilor. Bătrânul fondator și asociații săi au câștigat atunci bătălie cu tarele timpului. A fost o bătălie importantă. Foarte importantă și grea. Ar trebui că și noi, astăzi, s-o reluăm, cu tarele timpului nostru, fiindcă timpul a erodat eroismul și dăruirea celor de atunci. Tarele noastre sunt diferite, dar nu mai puțin periculoase.

- Universitatea era nouă. Abia se forma.

- Da, iar între timp s-a aliniat stilului românesc, moștenit din trecut: birocrație, nepotism, corupție . . .

- E foarte grav ce spui. Sper să nu fie chiar așa.

- Ba, uite că e.

- Și ce crezi că ar trebui făcut?

- Să-i spui hoțului „Nu mai fura, că nu-i frumos” ar fi ridicol să crezi că ar avea efect. În primul rând, ar trebui ca, înainte de examinare, să se studieze antecedentele candidatului. Ce școală a absolvit și cu ce note. Nu numai cele finale, care pot fi aranjate, ci și cele din anii anteriori. S-ar putea vedea calitatea tânărului, dar și dacă are sau nu înclinații pentru disciplina care vrea s-o îmbrățișeze.

- Asta depinde și de calitatea profesorilor pe care i-a avut.

- Adevărat, dar analiza antecedentelor nu este o probă eliminatorie. O discuție cu candidatul poate fi revelatorie pentru examinator.

- Văd că te preocupă serios problema.

- Chiar mai mult decât crezi. Uite, am citit în mai multe locuri despre o modalitate practicată la începutul secolului trecut, până să vină rușii cu socialismul lor. Învățătorii de oriunde puteau recomanda școlilor superioare copii valoroși, pe care o comisie îi verifica și, dacă erau într-adevăr buni, îi accepta ca elevi interniști, pe cheltuiala școlii. Așa a fost Liceul Internat din Iași, și altele. Nu le mai țin minte numele. Mulți oameni valoroși a avut atunci România, proveniți din sate de care nu auzise nimeni și ai căror familii erau prea sărace pentru a se gândi la studii superioare pentru copiii lor.

- Și comuniștii nu au procedat la fel?

- În comunism, toate ideile bune erau aplicate cu sens schimbat. Da, promovau copii din zonele sărace, dar nu după capacitate, ci dacă le era util din punct de vedere politic. Grănicerii nu apărau țara de dușmanii externi, ci îi păzea pe români să nu fugă în străinătate.

- Da, asta știu și eu. Dar nu înțeleg de ce te preocupă pe tine toate astea.

- Ai să vezi. Vin alegeri pentru Senatul Universității și pentru noul rector, că cel vechi își termină în curând cele două mandate.

- Și vrei să te implici din nou, așa cum ai făcut-o în anul întâi? Sper să nu o faci. Atunci erai un boboc și lumea este tolerantă cu tinerii. Acum nu cred să te mai ierte. Uneori, am impresia că ți s-a pus un cârcel pe creier. Ai prins cândva o idee, una singură, și nu-i mai dai drumul. În realitate, sunt convinsă că nu ai intenția să te implici. Vrei doar să conversezi. De altfel, nici nu cred că ai fi în stare să faci așa ceva.

- De ce ești atât de convinsă?

- Pentru că asemenea lucruri se fac; nu se spun.

- Mai vedem!

Bolovanul

Costel s-a implicat în politică suficient timp, pentru ca să-și fi pierdut capacitatea de a discerne dintre bine și rău. Cu totul altele sunt acum criteriile lui de evaluare.

Nu e de mirare că, atunci când nu poate face distincția dintre bine și rău, sau alte noțiuni opuse, caută să schimbe subiectul. Așa procedează din ce în ce mai des. Pare inteligent când trece nonșalant de la un subiect la altul, dar este înainte de toate șmecher. Orice discuție cu el devine o simplă cozerie.

Are, în schimb, câteva subiecte pentru care este consecvent, dând impresia că îl pasionează. În realitate, nu are nici cea mai mică intenție de a se implica serios. Știe că, dacă ar face-o, nu ar avea nici o șansă, dar discută pe această temă, pentru a face impresie.

Trăiește într-un prezent continuu. Nu cel din gramatica engleză, ci într-unul al lui personal. Altfel spus, este adeptul dictonului carpe diem (trăiește clipa). Timpul însă nu stă pe loc. Doar el stă ca pasager la masa restaurantului unui tren virtual, așa că – din când în când – se trezește în altă gară, fără ca el să fi făcut ceva în acest sens.

Clinica

Fosta colegă de cameră a Elenei, cea care a încurajat-o să urmeze medicina, are o problemă de sănătate și este internată. Acum discută despre Costel.

- Există o mare diferență între tine și el.

- El e bărbat, eu sunt femeie.

- Cine se mai uită azi la sex?

- Și care ziceai că e marea diferență între mine și el, că eu văd mai multe.

- Tu îți cunoști meseria ta. Asta de face să apreciezi și meseria altora. Ai învățat să-ți cunoști poziția socială. Spre deosebire de tine, el nu cunoaște ca lumea nici o meserie. Este caracteristic politicienilor. Asta îl face să nu respecte pe nici un profesionist adevărat. Este un impostor în orice încearcă să facă. Ambiția și aroganța lui nu cunoaște limite. De aceea, pus să rezolve o problemă concretă, se enervează.

- Asta dacă nu reușește să scape de ea.

- Ceea ce presupun că, de obicei, chiar face.

- Din păcate.

- Lipsa de măsură îl încurajează și să aspire la funcții pentru care nu este pregătit.

- Ceea ce îi reușește foarte bine în aparatul de stat.

- Deci nu trebuie să mă mire că el reușește în viață, dar mai și ratează. Este opusul tău. Să nu te mire, dar nici să nu te enervezi. Adevărata reușita în viață este altceva decât succesul temporar. La bătrânețe, tu vei constata că vei fi mulțumită de cum ți-ai trăit viața, în timp ce el își va regreta impostura.

- Așa să fie? Dă Doamne!

Cofetăria

- Ieri după masă, eram obosit și m-am culcat. Doar ce am ațipit un pic și, visând, mă gândeam că am desfăcut punga cu banane, pe care tocmai o cumpărasem, dar nu-mi aminteam s-o fi mâncat. Așa m-am trezit.

- Nu pare chiar atât de grav, după cum povestești.

- Deci să nu mă îngrijorez.

- Nu intră în specialitatea mea, așa că nu mă pronunț, dar – dacă te interesează – pot să întreb o colegă psihiatru.

- Doamne ferește!

Bolovanul

Costel este din ce în ce mai nervos. Nu se confesează nimănui, așa că se pot face numeroase presupuneri, care însă nu interesează pe nimeni. Doar Elenei i-ar fi de folos să știe, dar ea este ocupată cu studiile ei, iar Costel o ferește de orice informația care i-ar putea strica buna impresie ce vrea s-o lase asupra ei.

Un motiv ar fi faptul că promisiunea de a fi avansat în scurt timp nu se realizează. I s-a spus că un cadru didactic universitar trebuie să-și ia doctoratul, dar toți profesorii la care a apelat l-au refuzat cu diverse motivații. Șeful de catedră, primul solicitat și care îi promisese avansarea, s-a fofilat. Ceilalți însă au fost din ce în ce mai categorici, astfel că acum realizează că ceva nu funcționează așa cum fusese obișnuit.

Viața începe la 40 de ani. Ăsta e un proverb italienesc, cu sensul că abia atunci te afli pe picioarele tale. Copil fiind se ocupă alții de tine. Mai târziu, deși ai învățat să mergi, mai dai în gropi, dar lumea te iartă. „Ei, d-ale tinereții valuri; e tânăr băiatul, mai greșește și el... etc. După 40 de ani însă, nu te mai iartă nimeni. Iar lupta pentru existență este cu atât mai dură, cu cât urci mai sus, pe treptele sociale.

Se spune „Cum îți așterni, așa vei dormi”. Nu spune nimeni cu ți se așterne așa vei dormi. Desigur, adulții, părinții în primul rând, îți pot netezi calea, te pot îndruma, te pot propulsa prin tot felul de aranjamente. Va veni însă vremea când va trebui să te descurci singur. Un bun părinte at trebui să se comporte ca un antrenor și nu ca o dădacă.

Bolovanul

Elena a terminat cu brio facultatea și a rămas medic stagiar în clinica Facultății de Medicină. În fapt, viața ei nu s-a schimbat prea mult. Doar că acum nu mai merge la cursuri cu studenții, ci tot la cursuri, dar de perfecționare, împreună cu ceilalți medici din clinică. Ceea ce este însă cu adevărat important, este faptul că are responsabilitatea deciziilor sale, de care este perfect conștientă. Nimeni nu o examinează, dar ea este cea care se duce la medicii în care are încredere și le cere sfatul. Evident, Florin este primul.

Evident, discuțiile lor nu sunt numai profesionale. S-au împrietenit de când s-au văzut. Dacă inițial au existat rețineri din partea ambilor din cauza diferenței sociale – el medic, ea cameristă – ele s-au estompat în timpul studenției Elenei și au dispărut complet după ce ea a devenit medic. Acum sunt colegi. Relația lor poate fi etichetată ca dragoste, fiindcă au depășit demult faza iubirii naive.

Se vor căsători vreodată? Noi nu putem ști. Ei nici atât.

Clinica

Elena și Florin se întâlnesc de fiecare dată la o cafea, atunci când sunt în aceeași tură, cu condiția ca Florin să nu fie în vreo operație mai lungă.

- Ai văzut Musée d'Orsay?

- Da.

- Ai ce părere ai?

- De oboseală, stres, relaxare și plăcere.

- Toate în același timp?

- Oh, nu! Pe rând. De oboseală, fiindcă majoritatea drumurilor le-am făcut pe jos prin Paris; de stres, fiindcă trebuia să merg la toaletă și încă nu găsisem una în drum; de relaxare după ce am reușit să rezolv problema într-un băruleț chiar în apropierea muzeului și de plăcere, după ce am intrat și am avut posibilitatea să privesc atâtea capodopere. Este cea mai mare concentrare de lucrări pe gustul meu.

- Și al meu, din ce am văzut în albume și pe Internet.

- În oricare alt muzeu găsești lucrări diverse, valoroase fără-doar-și-poate din punct de vedere istoric, dar mai puțin plăcute pentru noi, cei de azi.

- Dar pe Olimp, ai urcat? Știu că ai fost în Grecia.

- Dacă te referi la Muntele Olimp, răspunsul este nu.

- De ce? Cred că este ușor accesibil. Din câte am văzut eu în fotografii, nu pare accidentat. E drept că nu știu ce-ai putea găsi acolo.

- Așa și este, dar motivul e altul. Aș avea sentimentul unei profanări. Prefer să-i știu pe zei acolo, cu miturile lor. Olimpul are valoare de simbol și simbolurile nu se vizitează.

- Ai dreptate. Creștinii au mutat Olimpul în cer și uite că, acum, și cerul a devenit vizitabil.

Sfârșitul fișierului 3