Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 3, fișierul 2

roman

Editura BETTA

2021

Bolovanul

N-a fost să fie de la geografie, este de la filologie. E chiar mai bine, fiindcă filologia este mai utilă decât geografia, pe care o poate învăța și singur. Așa gândea Costel, când a cunoscut mai îndeaproape o studentă de la această facultate. Dorința lui de a-și îmbunătăți cunoștințele de cultură generala este încă activă. Fata se numește Anca.

Frunza

Costel vine destul de des la bibliotecă, dar cu alte fete. Dacă la început, în anul întâi, citea din jurnalul răposatei Elena, bătrâna doamnă, fondatoare a Universității, jurnalul în care mă aflu eu, acum nu mai citește aproape nimic. Chiar mă temeam că răsfoitul lui ar putea să mă afecteze, dar a fost mai mult decât atent. M-a protejat cu o folie din plastic. Acum, se retrage într-un colț și discută cu fetele. Nu cu toate odată. Doar cu câte una. Fiind de la facultăți diferite, subiectele discutate sunt dintre cele mai surprinzătoare.

- „Pământul e un ou spart, iar lumea, o imensă omletă” O spune Hippolyte Taine, în Viața și opiniile filosofice ale unei pisici.

- Eu nu am sagacitatea unei pisici, așa că încerc să aprofundez subiectul cu modestele mele mijloace intelectuale.

- Într-adevăr, majoritatea religiilor avansează câte o cosmogonie. În cele orientale, Universul primar poate fi privit ca un ou, din care, printr-un mic orificiu, se scurge puțin din conținutul lui, care ia forma lumii în care ne aflăm și noi. Ideea că ne vom întoarce acolo este – evident – o speranță naivă.

- În religia iudaică și cele ce au urmat-o, nu oul, ci haosul este primordial, din care Dumnezeu a izolat oul, ce trebuia să fie casa noastră. Din păcate, cineva l-a spart și astfel a apărut omleta, lumea noastră. Speranța întoarcerii repetă aceeași idee naivă. Oul este distrus. Soluția ar fi refacerea lui prin recuperarea fragmentelor de coajă.

Bolovanul

Elena a vândut casa părinților din București și a cumpărat în Brașov un apartament și o garsonieră alăturate. Apartamentul îl închiriază la studenți, iar în garsonieră locuiește ea. Nu va mai trebui să plătească chirie, are propria ei garsonieră și, cu banii obținuți din închirierea apartamentului are o oarecare libertate financiară. Se poate gândi la viitor.

Planul este ca, atunci când va termina facultatea și, poate, se va mărita, să le unească pe cele două într-un apartament foarte mare. Iar când copilul – că va avea măcar unul – va avea garsoniera lui, cu intrare separată.

Pe de altă parte, rolul terapeutic exercitat de fosta colegă de cameră asupra moralului Elenei era continuu și din ce în ce mai eficace. Încă de la început, ea îi sugerase să urmeze o altă facultate, dar – evident – fără succes. Ambiția ei de a deveni un profesionist adevărat încă o marca, motiv pentru care obținerea diplome formale în vederea ocupării unei slujbe de funcționar fără vocație într-un domeniu care n-o interesa ar fi fost nu doar un abandon, ci decăderea totală. Mai bine sinuciderea. Sau totul, sau nimic! De aceea, pentru moment, se mulțumea „să-și lingă rănile”.

Ca de obicei în asemenea situații, intervine un moment de cotitură radicală. Pentru Elena, el a venit sub forma unui student, am putea să-i spunem fost student, fiindcă terminase facultatea de medicină și tocmai i se propusese să rămână asistent la catedra unuia dintre foștii lui profesori. Emoționat, dar nedorind să-și etaleze sentimentele în fața foștilor colegi, a preferat cofetăria de lângă Universitatea particulară, unde veneau cunoscuți și prieteni cu alte preocupări. Printre ei, s-a nimerit și Elena, care se simțea ușor handicapată. Era cu câțiva ani mai tânără decât grupul format în jurul medicinistului, ceea ce nu ar fost o tragedie, dar nu mai era nici măcar studentă, și ea știa asta. Probabil că tocmai modestia ei, care stătea puțin retrasă, și exuberanța lui a făcut ca încrucișarea privirilor să lase urme. Teoretic, atunci s-au cunoscut, dar nu au comunicat.

Ceea ce trebuia să se întâmple a fost câteva zile mai târziu, în aceeași cofetărie, când s-a nimerit să fie doar ei doi. Studenții erau la cursuri. Discuția lor s-ar putea numi o cozerie. Aveau preocupări prea diferite și nu au găsit nici un subiect comun pentru o conversație serioasă. Ea nu și-a deconspirat ocupația actuală și este de presupus că el a crezut că este studentă la Universitatea aceea particulară, de lângă cofetărie. Nu putem ști dacă informația i-ar fi schimbat sentimentele. Probabil că nu, fiindcă a aflat curând toată scurta, dar teribila ei biografie și asta nu i-a îndepărtat. Dimpotrivă, parcă s-a atașat și mai mult de ea.

Momentul a fost important pentru Elena, dar nu în legătură cu băiatul, ci pentru ideea ce i-a venit atunci în minte. Băieții nu o interesau în acea perioadă. Orice altceva ar fi preocupat-o mai mult decât băieții, indiferent cine ar fi fost. Ideea era însă strălucitoare: ar putea să urmeze și ea medicina. Ar fi chiar o profesiune care ar putea-o pasiona.

La naiba cu finanțele! Medic va deveni! Trebuie însă să se pregătească. A pierdut însă un an, de fapt doi, dacă ia în calcul și următorul, fiindcă pregătirea va dura și nu se poate prezenta la concursul de admitere în acest an. Acum are un serviciu acceptabil și o locuință, așa că traseul ei viitor a prins deja contur.

Garsoniera

Din jurnalul Elenei

În spatele blocului în care locuiesc, se află un teren de joacă pentru copii sub 12 ani. Asta nu îi împiedică pe câțiva bătrâni să profite de lipsa circulației auto și, așezați pe o bancă, să converseze. Cum nu aud prea bine, discuția lor acoperă uneori țipetele copiilor. Păcat că subiectele lor sunt desuete, iar despre opinii . . . mai bine nu vorbesc.

Dar, altceva doream să spun. Fetițele se joacă silențios, însă țipă foarte tare atunci când vor să-și manifeste emoțiile. Băieții, în schimb, se joacă foarte zgomotos, uneori vulgar. Emoții nu au.

Deși spuneam că nu doresc să scriu despre subiectele abordate de către bătrâni, o fac totuși, dar din alt motiv. Domeniul preferat al discuțiilor lor este, bineînțeles, politica. Nu pentru că s-ar pricepe la așa ceva. Dimpotrivă! Gradul lor de înțelegere este foarte limitat, iar cultura la un nivel sub mediocru. Se obicei, pleacă de la un eveniment recent, dar se evocă imediat situația de dinainte de 1989, cu aceleași argumente repetate aproape zilnic. Deși opiniile lor sunt radical diferite, discuția este întotdeauna calmă. Fiecare spune ce i se pare a fi singura opinie corectă, celălalt ascultă calm și procedează la fel la rândul lui. Sunt deci politicoși. Ce îi unește? S-ar părea că dorința de comunicare, deși ei nu comunică. Vorbesc în paralel, fiecare cu speechul lui, fără să-i pese că între ei nu circulă nici o idee, nu este nici o dezbatere. Da, am folosit greșit expresia „dorința de comunicare”. Dorința de socializare este mai adecvată. Ei simt nevoia să fie împreună și o fac, cu toate că opiniile lor sunt ireconciliabile. Asta mi se pare interesant. Cei doi o fac, dovadă că se poate. Deși oameni simpli sunt civilizați, civilizație însemnând dacă nu respect, măcar toleranță reciprocă.

* *

*

Privesc de pe balcon un pisoi, care se joacă în curtea de vizavi. În urmă cu un sfert de oră făcea același lucru. Este fascinant! Stă pe burta, încordat, cu privirea ațintită asupra unei prăzi imaginare. Apoi, dintr-odată, se aruncă asupra ei, se preface că a prins-o și se joacă cu ea. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou; aleargă apoi trei-patru metri într-o direcție oarecare, să prindă din nou aceeași pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Are doar câteva luni, este plin de energie și chef de joacă.

Ceea ce mă impresionează însă este capacitatea lui de a construi scenarii. Rareori am văzut copii capabili să se joace singuri cu atâta imaginație; cât despre cei ce nu știu să se joace singuri, îi evaluăm ca fiind proști.

Imaginația este mai mult decât inteligență iar de aici până la operații cu noțiuni abstracte mai e doar un pas. Pentru pisici.

* *

*

În fața ferestrei de la bucătăria garsonierei mele există un nuc înalt, în care se așază porumbei, câteva coțofene și mai ales vrăbii. De câtva timp, și-au extins „parcul de distracții” pe pervazul și streașina ferestrei, ca și pe burlanele ce ies prin zid de la hota de aerisire a aragazului și centrala termică. Coțofenele sunt tăcute. Vrăbiile, în schimb, secondate de porumbei pe post de bas continuu, întrețin de dimineață până seara o muzică într-un permanent ritm allegro vivace. Cântă? Ași! Discută. Vorbesc serios. Suspicioasă cum sunt, m-am dus pe balconul alăturat, să văd dacă nu cumva își fac cuib pe acolo. Nu! Pe streașină erau aproape permanent trei vrăbiuțe. Altele se așezau și plecau pe celelalte anexe. Lângă cele trei, veneau cu schimbul încă una sau două, așa că numărul lor varia, dar niciodată mai puțin de trei. Le-am urmărit. Nu cântau, ci discutau. Demonstrația clară o făcea cea din mijloc, nu aceeași, care își mișca capul în dreapta și stângă, emițând în același timp un ciripit adresat celei către avea îndreptat capul. Rareori ciripea de două ori la rând către aceeași parteneră. De obicei alterna.

Sunt de acord că oamenii au inventat cuvintele. Nu însă și comunicarea. Unele păsări, ca să nu mai spun de animale, o fac chiar mai bine, fiindcă nu au inventat și minciuna.

Bolovanul

Elena a intrat la medicină. Și nici măcar nu a fost atât de greu pe cât se spune. Evident, dacă știi ceva, iar ea știa, fiindcă învățase. Învățase pe rupte, de parcă se lupta cu cineva pe viață și pe moarte și era firesc să câștige, dacă voia să trăiască.

O replică, a unui profesor examinator, deși laudativă, a deranjat-o: „Ia uite ce știe o cameristă!” Era un reproș indirect adus altor candidați, mai puțin pregătiți, deși veneau direct de pe băncile școlilor, unii supra-școlarizați cu meditații și altele. Spera însă ca timpul să șteargă acest episod din biografia ei.

Cofetăria

Elena se întâlnește din când în când cu proaspătul doctor.

- Mie îmi place să discut cu tine fiindcă ești foarte deștept. Nu vreau să te laud, dar de la tine am multe de învățat.

- Asta îmi aduce aminte de o replică pe care am citit-o undeva. Cică un profesor universitar a fost întrebat: „Dacă ești atât de inteligent, de ce nu ești bogat?”. Iar el a răspuns că nu este inteligent, ci doar cult.

- Tu ești și inteligent și cult.

- Ei, acum chiar mă lauzi și greșești. Nu sunt nici inteligent nici cult. Că nu sunt inteligent este constatarea mea personală. Cât despre cult, nu vreau să-i lezez pe cei ce consideră că fac parte din categoria oamenilor de cultură doar pentru că fac parte dintr-o instituție subordonată Ministerului Culturii, chiar dacă acolo sunt doar funcționari.

- Ești atunci un om instruit?

- Nu-mi place cuvântul. Dacă te referi la ce am învățat în copilărie și adolescență, la școală, atunci, da, sunt un om relativ instruit. Zic relativ, fiindcă n-am fost un elev foarte bun. Doar unul cel mult modest, în nici un caz codaș. Un cuvânt mai potrivit ar fi educat. Instruirea seamănă cu instrucția din armată. Pot spune că sunt un „știutor”.

- Ca ăla care zice „Las’ că-i știu eu pe toți”.

- Deci e om de știință. Știu bancul. Mi-a plăcut. Acela este un tip inteligent, dar incult. Despre mine, eu zic că sunt „știutor”, fiindcă, din curiozitate, am învățat câte ceva pe tot parcursul vieții. Iar profesorul despre care vorbeam, avea ceva dreptate când a afirmat că nu este inteligent. Mai e un cuvânt: deșteptăciunea. Ea are două componente: Inteligența nativă și experiența acumulată de-a lungul vieții.

- Cea care se formează în viață, în contact cu ...

- Exact. Un om instruit, bine școlarizat, care ajunge profesor universitar, este ferit de întâmplări neplăcute, care să-i pună la încercare abilitatea de a răspunde prompt și eficient.

- Asta dacă a ajuns profesor universitar pe drept. Altfel ...

- Altfel, este un om inteligent, care a știut să se folosească de viciile societății și să parvină. Noi vorbim însă despre un om cinstit.

- Asta e teorie.

- Discutăm teoretic. Deci inteligent și cult sunt caracteristici diferite.

- Cred că deștept e cuvântul care ți se potrivește cel mai bine. Inteligent și informat.

- E, poate, mai aproape de adevăr, dar nu vreau să mă auto-flatez.

- Nu te auto-flatezi, pentru că am spus-o eu. Oricum, am înțeles. Deci tu ești un știutor. Las’ că te știu eu mai bine.

Bolovanul

Costel este admis pentru masterat la o Universitate din S.U.A. Una cam obscură, dar acesta este un amănunt nesemnificativ pentru cariera sa viitoare. Titlul de absolvent al masteratului în S.U.A. îi este suficient. Tatăl lui s-a ocupat de formalități și nu se știe dacă numai de ele. El, Costel, nu va vorbi niciodată despre acest subiect și – adevărul este – că nici el nu le știe pe toate. Aripa lui ocrotitoare îi va veghea cariera cât timp va putea. Acum, datorită distanței e mai dificil, dar se descurcă, mai ales că americanii sunt destul de indulgenți. El i-a asigurat că nu dorește să rămână în Statele Unite și se va întoarce în România, unde are deja jobul asigurat.

Legătura cea mai puternică cu țara este Anca. Săptămânal, ea îi trimite câte o scrisoare. Se pare că este activitatea ei în weekend. El îi răspunde de obicei prin emailuri. Să scrie scrisori e mult prea complicat. Fac excepție primele luni, când a scris câteva.

La ea se cunoaște că este profesoară de Limba și Literatura Română, fiindcă nu există scrisoare fără un paragraf consistent care s-ar putea plasa în orice roman. Despre activitatea ei profesională nu-i scrie, pentru că a sesizat că nu-l interesează. Nu se poate abține însă să nu relateze câte ceva din „spațiul zoo”. Ea locuiește cu părinții, într-o casă din Noua, un cartier al Brașovului. În spatele casei există o livadă, dar și câteva cuști cu păsări și animale. Tronează cele două ale lui Lup și Lupa, doi câini ciobănești, acum bătrâni, cumpărați pentru pază, din vremea când au început construcția casei. Pe lângă ei apar și dispar alții, mai „domestici”. Urmează pisicile, pasiunea mamei, care, bineînțeles, nu au cuști. De aceea se află peste tot. Numărul lor este variabil. Când te aștepți mai puțin, apare una nouă, din diverse motive: este drăgălașă, a văzut-o părăsită pe stradă și i-a fost milă de ea și multe altele. Câte una mai dispare, astfel încât „șeptelul” este relativ constant, între cinci și zece. Tatăl, om practic, are grijă de treburile serioase ale gospodăriei: cultivă zarzavaturi, are patru stupi cu albine, dar crește și păsări, dintre care găinile și gâștele sunt nelipsite. Ele au cuști și un spațiu îngrădit, unde își petrec majoritatea timpului. Din când în când, le dă drumul și pe pajiștea de lângă casă, din motive ce îmi scapă, dar cu siguranță că ele există, altfel n-ar face-o.

Dragul meu,

După câteva zile urâte, azi noapte, cerul s-a depilat de nori. Nici unul nu mai exista pe cerul înstelat. Odată cu apariția soarelui însă, au apărut și câțiva norișori. Puțini, dar pe măsură ce soarele se ridica și ei se lățeau. Speram ca, prin dizolvare, să dispară și cerul să devină albastru. Nu s-a întâmplat așa însă. Dimpotrivă, au devenit tot mai denși, astfel că după mai puțin de o oră nu se mai vedea nici soarele. Pe la prânz a început și ploaia, care ne-a abandonat abia spre seară, când cerul a redevenit senin și negru.

Știind că orice pe lumea asta are o cauză, în mod logic pot afirma că ziua strică vremea. Noroc că nu se întâmplă așa în fiecare zi. Sau în fiecare noapte.

După cum vezi, azi sunt puțin tristă. Sau, poate, nu chiar tristă, dar sigur melancolică. O fi din cauza absenței tale?

. . .

Dragă Anca,

Una dintre primele surprize în S.U.A. a fost una de ordin culinar. Curiozitatea mă face să colind nu numai prin New York, ci și prin împrejurimi. În aceste mini-călătorii, am mâncat de mai multe ori prin restaurante de tip fast-food. Ce m-a surprins a fost denumirea „kingsburger”. Mă obișnuisem cu denumiri de genul hamburger, cheeseburger etc. Știam că ‚burger’ înseamnă ‚umplutură’ și am înțeles că interiorul dă completarea denumiri. El este de obicei o tocătură prăjită din carne de vită, condimentată cu diverse mirodenii, dar și brânză, în cazul cheeseburger-ului, sau altele. Hamburger nu avea deci nici o legătură cu orașul Hamburg, din Germania, ci cu ‚ham’, adică șuncă.

Surpriza a fost, cum spuneam, „kingsburger”. Cu tot disprețul americanilor pentru monarhie, nu puteau să aibă pretenția că, în locul cărnii de vită au folosit carnea vreunui rege. Au vrut probabil să spună că produsul este de cea mai bună calitate, așa după cum folosim și noi expresia „xxx regală”. Cu mult mai târziu, după ce am ajuns în California, am citit în Wikipedia că denumirea vine de la un lanț de restaurante de tip fast-food, cu numele Burger King. „Burgerking” era deci o greșeală de dactilografiere sau o interpretare greșită a denumirii.

După ce m-am întors, am căutat pe Internet și am aflat că a existat și o persoană celebră cu acest nume, dar fără nici o legătură cu ‚burger’-ii. Este vorba despre Jean Hamburger, urolog francez, care a realizat în 1962 primul transplant de rinichi. Oricum, nici el – ca evreu născut la Paris, ce nu avea nimic cu orașul Hamburg – și nici nemții cu numele Hamburger nu puteau servi ca materie primă pentru umplutura chiflelor americane.

Mi-am adus aminte că la București citisem o etichetă năstrușnică. Exista deja produsul cu denumirea ‚kaiser’ sau ‚kaizer’ (împărat în germană) pentru o specialitate de șuncă cu slănină. Pentru o varietate mai neaoșă, românii au inventat denumirea „kaizer țărănesc. Ce-i drept, orice țăran ar vrea să fie împărat. Au aspirat mai sus. Asta DA democrație. Să mănânci împărătește, își dorește oricine. Să mănânci împărați, s-ar putea să-ți cadă greu.

Cu drag,

Costel

* *

*

Dragă Costel,

. . .

Dacă îți închipui că animalele nu gândesc, așa cum suntem noi învățați, cum că omul ar fi singura ființă gânditoare, te înșeli. Să-ți descriu o scenă. Uneori, tata dă drumul la păsări, în special la puii de găină și la boboci, pe peluza de lângă casă. Unele pisici, care întâmplător se află prin zonă se reped la micile vietăți să le mănânce. Cine crezi că le apără? Una dintre cățelușe. Cum vede că o pisică se apropie de ele, cum o gonește.

. . .

Cu toată dragostea,

Anca

• •

•

Întâlnire cu mine însumi

Nu te aștepta la un text socratic de genul „Cunoaște-te pe tine însuți”. Nu, eu am făcut-o practic, în realitate și cât se poate de inedit.

După doi sau trei ani de deranj, s-a închis în sfârșit șantierul din centrul Brașovului, ce avea ca obiectiv o clădire cu mai multe etaje și mare încărcătură emoțională printre curioși. „Oare ce va fi acolo”? era întrebarea tuturor. Acum, ne-am lămurit. Nu știu ce destinație au etajele superioare, dar la parter și primul etaj se află un mall. Este mare, frumos, elegant și . . . util, datorită magazinului alimentar foarte bine dotat. Majoritatea vizitatorilor sunt tineri, atrași de mulțimea buticurilor, pline de articole tentante. Majoritatea își păstrează calitatea de vizitator, ceea ce face spectacolul plăcut.

Eu, trebuie să recunosc, sunt atrasă și de magazinul alimentar, dar curiozitatea mă face să nu trec chiar indiferentă pe lângă vitrinele sclipitoare. Așa se face că ieri mi-a atras atenția un coridor, care ducea către o zonă a mall-ului ce nu o văzusem până atunci. Nu am spus că, în partea dreaptă a clădirii se află o mică zonă cu altă destinație, ce urma să se deschidă mai târziu. Am crezut atunci că tocmai s-a deschis și eram bucuroasă să văd despre ce este vorba. Pentru început, pe dreapta și stânga culoarului erau uși către câteva încăperi cu scop utilitar. La capătul lui se zărea însă o zonă puternic luminată și forfota obișnuită a unui magazin. Plină de entuziasm am grăbit pașii. Pe la mijloc, se afla un stâlp ornamental. Pentru că, din față, venea o altă persoană, eu m-am decis să ocolesc stâlpul prin dreapta. Curios însă, și cealaltă se îndrepta în aceeași direcție, fără să țină seama de mine. Mă obișnuisem de câtva timp ca unii oameni să nu mai țină seama de mine. Nu mai e la modă. Îmi schimb deci direcția. Și ea la fel. Eram bine dispusă așa că nu m-am supărat. Când ne-am apropiat la circa doi metri, îi zâmbesc și, cu mâinile, îi fac semne de iertare și că o invit să treacă pe unde vrea. Și ea la fel. Ei, asta e prea de tot, mi-am zis. Mi-au trebuit câteva secunde bune să-mi dau seama că, în fața mea era o oglindă, iar eu schimbam amabilități cu mine însămi. Culoarul se termina acolo, iar ce vedeam eu în depărtare se afla de fapt în spatele meu, în zona din care tocmai plecasem.

Ceva asemănător mi se mai întâmplase în Atena, dar nu de o asemenea anvergură. Mă aflam în prima zi în capitala Greciei, frântă de oboseală, după o noapte nedormită și o călătorie cu autocarul de peste 24 de ore. Eram însă prea curioasă să vizitez mult-râvnitul oraș, așa că, după o masă frugală cu ce aveam în pachet, am ieșit din hotel, să văd împrejurimile. După câțiva pași, pe trotuar se afla un chioșc, ce trebuia ocolit prin stânga, în sensul meu de mers. Văd însă o persoană chiar în fața mea, căreia încerc să-i fac loc să treacă. Eram tot eu, într-o oglindă mare, montată pe chioșc. Atunci, eroarea a durat o secundă și eram extrem de obosită. Ieri însă, eram odihnită și, în ciuda timpului mai îndelungat al „conversației” prin semne cu „interlocutoarea”, nu m-am recunoscut, decât foarte târziu. Ce-i drept, purtam mască.

Au fost deci întâlniri de gradul zero, cele obișnuite fiind de gradul unu, cu o altă persoană, de gradul doi cu două persoane și așa mai departe.

Iartă-mi „dizertația” prea lungă, dar nu m-am putut abține.

Cu drag,

Anca

• •

•

Dragă Costel,

Ieri, la scurt timp după ce tata și-a mângâiat cu dragoste motanul preferat, acesta s-a prezentat cu un șoarece în gură. Era foarte mândru de isprava lui, mai ales că șoarecele era unul foarte mare, poate un șobolan. Geloasă, cățelușa Liza a venit tiptil din spate și i-a aplicat o labă bine plasată, astfel că acesta a scăpat din gheare șoarecele, care a rupt-o la fugă.

Nu știu cât de departe a ajuns șoarecele cu burta și spatele sfâșiate de ghearele motanului și mai cred că motanul nu a venit din mândrie, renunțând la un prânz delicios, ci din recunoștință pentru faptul că tata este cel care le asigură animalelor hrana cea de toate zilele. Acum, că a avut ocazia, s-a gândit să facă și el un gest similar. Recunoștința este un sentiment ce se întâlnește frecvent la animale. Ea s-a gândit la sănătatea lui tata și l-a admonestat pe motan: - Ce-ți veni să-i oferi un șoarece? Ce, n-ai minte? Vrei să-l otrăvești?

Bolovanul

A trecut și masteratul. Totul a decurs conform previziunilor, mai puțin distracția, care i-a oferit mai puține posibilități decât se aștepta. Colegii erau prea serioși și localnicii îl țineau la distanță. Simțea chiar un ușor dispreț din partea lor, ceea ce îl enerva teribil. Bineînțeles că el îl atribuia faptului că este român, deși firea lui ușuratică era adevărata cauză.

În drumul spre casă, simțea că ceva a pierdut. Deși era noapte, nu putea să doarmă. În avion se stinseseră luminile principale și rămăseseră doar cele de veghe. După agitația instalării, conversațiile au încetat și, rând pe rând, majoritatea călătorilor dormeau. Doar el era treaz, sau așa credea, fiindcă nu putea să-i vadă pe toți cei peste o sută pasageri. Și nici măcar nu avea un loc la fereastră, deși nu era nimic de văzut în miez de noapte. Luminile New Yorkului rămăseseră demult în spate.

În alte condiții s-ar fi gândit la revederea cu cei de acasă, la distracțiile ce urmau și altele de felul acesta. Acum însă, gândurile îi fugeau în trecut și nu spre viitor. Timpul trecea greu, dar în final se pare că a dormit totuși puțin. Oboseala și-a spus cuvântul, fiindcă s-a trezit când a simțit o oarecare agitație în jur și chiar mici trepidații ale avionului. Ateriza.

Se aștepta ca întâlnirea cu părinții să fie la fel cu celelalte, când venea în vacanță. Mama s-a comportat la fel. Tatăl însă era grăbit, de parcă el s-ar fi întors și se gândea la ce urma să facă a doua zi. Cam așa și era, doar că îl preocupa nu atât ce va face el, ci Costel. Va merge la un interviu, bineînțeles aranjat de el, unde urmează să fie angajat. Nu trebuie să-și facă griji, pentru cel cu care va discuta, viitorul lui șef, este o veche cunoștință a sa. Cu toate acestea, se vedea din agitația lui că, totuși, avea emoții. Tatăl, nu Costel.

- Unde va fi acest interviu? – îndrăznește Costel să întrebe.

- La Ministerul de Finanțe, bineînțeles. Nu pentru asta te-am pregătit? Dar ce? Credeai că te trimit la vreo întreprindere falimentară sau slugă la un patron?

Era prea obosit să-i răspundă. Adevărul este că nu se gândise niciodată ce va face după terminarea studiilor.

Acasă, după o masă mai mult decât îmbelșugată și un somn bun, i-a dat telefon Ancăi, s-o informeze că nu poate veni imediat la Brașov, fiindcă tatăl lui vrea să-i aranjeze ceva și va trebui să stea câteva zile la București. Era de așteptat, de altfel, așa că Anca a înțeles. Se vor vedea cu siguranță peste câteva zile, iar dacă el nu poate veni, se va duce ea la București, mai ales că ere și alte treburi în capitală.

Interviul a fost o formalitate. Pentru angajare, urmează să se pronunțe și o comisie, dar tata l-a asigurat că problema, dacă a era una, a fost interviul. Comisia, ca toate comisiile, votează cum i se spune.

Și așa a fost. Este acum funcționar în Ministerul de Finanțe. Nu știe încă ce urmează să facă, care e „fișa postului”, dar speră că nu mare lucru. Doar nu e fișa prostului, că nu i s-ar potrivi.

În următoarele zile după angajare, Costel a trebuit să se prezinte la locul său de muncă. Și-a cunoscut colegii de serviciu, ceea ce pare să fie important, din moment ce se vor vedea aproape zilnic. I-a cunoscut și nu i-a cunoscut, decât formal, fiindcă păreau cu toții foarte închiși într-o carapace invizibilă. În mod sigur, carapacea va dispărea cu timpul. Pentru moment, are cu totul alte preocupări, printre care o grămadă de întâlniri cu vechi prieteni din copilărie. Cele mai importante au avut loc în weekend, motiv pentru care nu s-a putut duce la Brașov. Spre surpriza lui, În duminica următoare, a venit Anca la București. Și n-a fost doar o întâlnire la o cafenea, pentru că, fără știrea lui, mama a fost cea care a chemat-o pe Anca, evident pentru a-și cunoaște posibila noră. Anca nu a așteptat a doua invitație, așa că planurile lui Costel pentru următorul weekend s-au năruit.

Sunt zidul locuinței lui Costel, din

București (Zidul CB)

La masă, Anca, Costel, mama și tatăl lui discută. Ceea ce contează însă nu sunt cuvintele, ci privirile.

Anca - Grozavă salată!

Tatăl - Nu trebuie să te simți obligată să faci complimente.

Anca - Vă asigur că nu este un compliment gratuit. Este doar o constatare. De altfel, nici nu sunt obișnuită să fac complimente. Sunt profesoară și, de obicei, mi se fac mie complimente. Eu sunt cea care pune note, nu face complimente. Recunosc, este o deformație profesională.

Costel - Ah, notele! O prostie colosală! Este plăcerea profesorilor fără vocație să se dea mari în fața color mici. Din punct de vedere social este o eroare imensă. Stimulează concurența. Dar nu toți elevii pot fi pe locul întâi. Al doilea devine invidios, iar cei din coadă, conștienți că nu au nici o șansă la podium, își caută alte domenii de afirmare: bătaia, hoția și toate celelalte.

Anca - Cunosc teoria asta a ta. Nu zic că nu ai dreptate. Da, într-adevăr, așa este. Acum însă, suntem la masă și trebuie să recunoști că salata este excepțională.

Costel - Excepțională pentru tine. Eu sunt obișnuit cu ea.

Mama - Poate că ceva mai mulți castraveți murați nu i-ar fi stricat.

Tata - Se face! Imediat!

Costel - E bine să știi că acest gen de salată este specialitatea lui tata.

Anca - Ai moștenit-o și tu?

Mama - A moștenit altele, nu asta.

Anca - Ah, dar acest castravete este picant.

Tata - E același din salată.

Anca - Asta pare să fie o taină a marilor bucătari.

Costel - Chef gourmet, nu chef gurmand, cum am văzut la o reclamă tâmpită pe Internet.

Anca - Eu, trebuie să recunosc, nu sunt specialist în arta culinară, dar am constatat că unele ingrediente sunt dure, uneori chiar neplăcute, în cantitate mare, dar pot da o savoare deosebită mâncărurilor, atunci când sun puse în cantități discrete.

Tata - Corectă observația! Eu am învățat asta în Grecia. Foarte multe mâncăruri de-ale lor au usturoi, dar nici nu-ți dai seama. Cantitatea este foarte mică.

Mama - Costel, spune-mi, te rog, tu ce părere ai despre americani? I-ai cunoscut direct, la ei acasă.

Costel - De multe ori se comportă invers decât românii.

Mama - Adică?

Costel - La prima vedere, noi, românii, suntem necomunicativi și morocănoși, în timp ce americanii sunt comunicativi și veseli. După ce schimbă însă câteva cuvinte, situația se inversează. Românii devin comunicativi și sentimentali, în timp ce americanii devin seci și pragmatici.

Mama - Și cu limba, cum te-ai descurcat? Presupun că bine, fiindcă tu ai învățat engleză încă din liceu.

Costel - Există totuși diferențe între limba literară, cea care se învață în școală și cea vorbită în societate.

Mama - Și dialectele.

Costel - Despre ele nu mai vorbesc. Eu aveam însă un avantaj tocmai din acest punct de vedere. Eram etichetat ca intelectual încă de la primele fraze, indiferent unde mă aflam. Mă pot exprima ușor, dar aveam uneori probleme de înțelegere cu cei ce vorbeau în dialect, mai ales cu afro-americanii. Norocul meu, al nostru, celor ce avem altă limbă maternă, e că americanii folosesc fraze foarte scurte. Dacă te lungești cu fraze gen Sadoveanu, poți constata că interlocutorul nu te mai urmărește.

Anca - Probabil cei de pe stradă, că au și ei scriitori cu fraze lungi.

Bolovanul

Deși cu tact, era evident că se studiau detaliile unei eventuale căsătorii și, cum detalii sunt multe, studiul va mai dura, ceea ce era foarte bine pentru Costel, care nu se gândise niciodată la așa ceva. El se vedea liber de orice obligații cât i-o fi să trăiască.

N-a fost să fie așa cum credea. Soarta lui Costel a fost decisă. Detaliile căsătoriei cu Anca au fost mai puține decât păreau. Hotărârea a fost definitivă, după ce toată trupa s-a deplasat la Brașov, pentru ca cei patru cuscri să se cunoască personal. Tatăl lui Costel a fost extrem de încântat de gospodăria cuscrilor, și i-a surâs construirea unei vile prin apropiere, așa cum se laudă unii prin București că și-au făcut care pe unde au putut, la munte sau la mare. Mamele au tăifăsuit în casă aproape tot timpul, în timp ce tinerii au conversat și ei deși nu prea aveau ce să-și spună. Ce trebuiau să afle știau deja din scrisori și ce nu trebuie să afle nu putea fi discutat.

Următoarele evenimente sunt prea bine cunoscute, pentru a mai fi prezentate. Au fost aceleași ca peste tot. Ah, o precizare este totuși necesară. Anca s-a mutat la București. Deocamdată este în vacanță, dar transferul va fi aranjat de același factotum, care este, bineînțeles, tatăl lui Costel.

Zidul CB

- Vai, ce dezordine e în camera ta! Eu nu știu cum poți să trăiești aici.

- Pare dezordine, dar nu e, fiindcă . . .

- Vorbești de parcă tu ai fi reprezentantul Cosmosului pe Pământ, iar noi niște ființe mărunte, care nu înțelegem mecanismele complexe ale . . .

- Ei, nici chiar așa. Fiecare om înțelege ordinea așa cum o concepe el. Ordinea altuia i se pare dezordine.

Vizitând orașul

Anca și Costel s-au întâlnit în fața Universității, la ceas, după ce Costel a ieșit de la Banca Națională, unde îl trimisese șeful să ducă un document. În drum spre Palatul Regal, Anca a văzut placa de la intersecția străzii Edgar Quinet.

- Cu strada Edgar Quinet știam o glumă veche cu polițiști.

- Care?

- Cică doi polițiști, în timpul rondului de noapte, găsesc un cadavru pe această stradă. Când să întocmească procesul verbal, cel care se chinuia s-o facă întreabă: Cum se scrie acest Edgar Quinet? Cum nici celălalt nu știe, îi spune: Trage-l pe Academiei.

- E strada cu care se intersectează. Bună! Și, mă rog, cine a fost acest Edgar Quinet?

- A fost un scriitor, istoric și om politic francez. Înainte de revoluția de la 1848, a fost profesor la Collège de France, unde i-a avut ca studenți pe mulți dintre „pașoptiștii” români. După moartea primei sale soții, s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica scriitorului român Gheorghe Asachi. A rămas cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat generației de la 1848 din Țările Române.

- Uite, domnule, femeile de altădată....

Zidul CB

- „Străine, când te vei duce acasă, de mine să-ți amintești.”

- Ăsta sună a citat. De unde l-ai scos?

- Odiseea. Nausicaa îi spune la plecare lui Ulise.

- Parcă îmi amintesc ceva din aventurile lui, dar nu și asta. Tu ții minte asemenea versuri? Eu nici n-am reușit să citesc cartea. Am dezarmat de la primele pagini.

- Nu-ți fă iluzii! Nici eu.

- Și atunci?

- Verificam în ce măsură grecii din antichitate erau preocupați de zona noastră, nu numai de litoral, și m-ai prins răsfoind cartea. Tocmai citeam pasajul. Stai să-ți citesc exact. Se află la pagina 171. Uite semnul de carte. „Străine, fii sănătos! Și când te-i duce-n țară, să nu mă uiți, că-ntâi și-ntâi tu mie îmi datorești răsplata pentru viață.”

- Tracii sunt prezentați ca aflându-se în nordul Greciei...

- A orașelor-cetăți, fiindcă nu exista un stat cu acest nume.

- Corect. Termenul este latin și era utilizat de către romani pentru a desemna zona locuită de greci. Grecii foloseau termenul Hellas sau Ellada, ceea ce desemna orice teritoriu pe se aflau greci. Ce voiam eu să spun despre traci este că limita de nord a locuirii lor nu este precizată.

- Unii o plasează până la Dunăre, dar cei care aleg un râu ca frontieră greșesc, fiindcă orice râu era un loc de muncă pentru locuitorii de pe ambele maluri. În trecutul îndepărtat, țările nu aveau frontiere precise, ca acum, păzite de grăniceri. Fluviile și râurile mai mari au devenit frontiere numai după ce dimensiunea oștilor a devenit foarte mare și traversarea lor era o problemă.

- De acord. Rezultă deci că tracii, populau ambele maluri ale Dunării. Evident însă că teritoriile din nordul Eladei erau cu atât mai puțin cunoscute, cu cât se aflau mai departe, dar nu le erau total necunoscute, fiindcă oamenii făceau comerț și porturile de la Marea Neagră erau doar piețe ale schimburilor de mărfuri.

- Mărfuri care se distribuiau în continent și care soseau din continent. Noi, românii, suntem latini nu pentru că ne-a invadat Traian, ci pentru că existau legături comerciale și culturale în întreaga zonă din sud estul Europei.

Bolovanul

Nu știu dacă, în antichitate, grecii aveau ambiția posesiei teritoriale, așa cum se manifestă ea azi, în conștiința europenilor. Poate că da. În acest caz, teritoriul României de azi nu intra în preocupările lor, deși ele nu erau inexistente, dar în alt sens. El era preferatul aventurierilor și a literaților ca spațiu propice pentru amplasat povești imaginare. În Egipt și Orientul Apropiat grecii își găsesc antecedentele culturale. Nordul necunoscut era cu mult mai propice ca teren pentru întâmplări imaginare. În Tomis i s-a tăiat capul lui Absyrtos, fratele mai mic al Medeei, îndrăgostită de Iason. Tot de aici, în sus, pe Dunăre, a navigat Odiseu.

Seamănă puțin și cu ideea lui Stoker, cu Dracula lui, care nu a vizitat niciodată Transilvania, dar pentru care Estul era în secului 19 asemenea Nordului pentru grecii din antichitate.

Zidul CB

Anca: Pentru bărbații din Transilvania, mustața este simbolul maturității, al virilității, al masculinității, în general.

Costel: O fi. Dar tu știi de unde vine? Care îi este originea?

Anca: Nu știu.

Costel: Păi, gândește un pic. Atunci când transpiră, să nu-i curgă sudoarea de pe frunte în ochi. Ar fi dureros și chiar periculos. Așa l-a construit Dumnezeu pe om. Ardelenii au vrut să perfecționeze lucrarea Domnului și au extins ideea puțin mai jos.

Anca: Aaa, m-am prins. Să nu le curgă din nas ceva în gură.

Costel: Se cheamă muci, dar nu te supăra.

Anca: Nu mă supăr. Am învățat de la Montaigne: „Ne fais rien sans gaieté”. Adevărul e că ideea nu le-a aparținut ardelenilor ci ungurilor, care se dădeau mari în timpul ocupației Imperiului Habsburgic.

• •

•

Costel: Culmea ironiei! Deși femeile sunt preocupate de toalete, creatorii de modă celebri sunt bărbați.

Anca: Cunosc teoria asta a voastră că bărbații sunt ași în orice domeniu, iar femeile sunt bune doar la bucătărie.

Costel: Măcar de-ar fi! Chiar și acolo, maeștrii bucătari, chef cuisinier, cum spun francezii, că cică ei se pricep cel mai bine la arta culinară, sunt tot bărbați.

Anca: La plural se spune maîtres cuisiniers, dacă te interesează.

Costel: S’avem pardon! Teoria însă rămâne valabilă.

Anca: Este credința bărbaților misogini. Noroc că nu sunt toți la fel.

Costel: Ai motive să mă contrazici?

Anca: Chiar mai multe.

Costel: Nu c’aș fi curios, dar mi-ar plăcea să aflu ce gândește o femeie despre acest adevăr evident.

Anca: În primul rând, în orice domeniu, bărbații ș-au lansat pe ei înșiși, fiindcă de veacuri au condus societatea. În cazul concret însă, al femeii la bucătărie, ar trebui să te fi gândit mai mult, fiindcă ai și tu o mamă. Încă din adolescență, orice fetiță este învățată că ea va deveni soție și mamă, iar acest statut implică și obligații casnice. De aceea, pentru ele arta culinară nu este un hobby, ci o obligație.

Costel: Înțeleg unde bați. Și, fiind o obligație, face totul ca la serviciu.

Anca: Așa vezi tu serviciul. Chiar și un slujbaș al statului poate fi conștiincios, deși – recunosc – sunt tot mai rari. Ei bine, o bună gospodină dorește ca tot ce face să fie perfect. Atunci însă când își dă seama că nu mai poate face față, caută soluții eficiente. Femeile în gospodărie sunt profesioniste și nu întotdeauna au timp să-și transforme în hobby orice activitate.

Costel: Încep să-ți dau dreptate. E la fel ca la conducerea auto. Piloții de curse nu sunt recrutați dintre camionagii.

Anca: Cam jignitoare pentru mame comparația cu camionagii, dar mă bucur că înțelegi.

Costel: Asta îmi aduce aminte de o glumă. Două femei discutau la ieșirea într-un magazin alimentar.

- Am văzut că ai cumpărat multă margarină. Îți place așa mult?

- Nu se pune problema dacă îmi place mie. Eu – să-ți spun drept – nici nu am gustat-o. Am însă trei copii, care pleacă dimineața toți odată la școală și eu trebuie să le pregătesc sandviciurile. Margarina îmi place fiindcă se întinde ușor.

Anca: Cam trist, dar posibil.

Costel: Se pare că asta este situația profesioniștilor din orice domeniu. Se plafonează.

Anca: A fi profesionist e una și a avea un hobby este cu totul altceva. Profesionistul este rutinier, în timp ce pasiunea te apropie de artă, ceea ce este cu totul altceva.

Costel: Uite că am început să ne înțelegem!

• •

•

Costel: Stilul literar al românilor este încă tributar lui Sadoveanu. Fraze lungi, care se întind uneori pe jumătate de pagină.

Anca: Și Sadoveanu, l-a preluat la rândul lui de la francezi.

Costel: Să nu-mi vorbești de Proust, că mă enervez. Un prost cu bani.

Anca: Asta e părerea ta. Specialiștii îl consideră un pilon al literaturii universale.

Costel: Fac ceva pe acești specialiști. Eu altceva voiam să spun. Americanii nu agreează acest stil. La prima frază prea lungă l-ai pierdut. Dacă e politicos și nu te-a întrerupt, fii sigură că se gândește la altceva.

Anca: La fel ca omul primitiv?

Costel: Dimpotrivă. Americanul este om de acțiune.

Anca: Atunci ascultă o frază tipică: No ni la el, tu, ce be!

Costel: Adică, „uită-te la el ce bea”. Simpatic!. O frază compusă din cuvinte dintr-o singură silabă.

Anca: Ăsta este modul de a vorbi al maramureșenilor.

Costel: La fel ca indienii din America. Rostesc doar începutul cuvintelor. Restul se subînțelege.

• •

•

Anca: Ce se aude afară?

Costel: Cineva taie iarba.

Anca: Care iarbă, iubitule? Suntem în ianuarie. E zăpadă peste tot.

Costel: Atunci tunde zăpada.

Anca: Îți bați joc de mine? Adică, mai știi? O fi colegul ăla al tatălui tău, despre care povestea că, după ce a terminat liceul, l-a angajat primăria la Serviciul Spații Verzi. Taie și el ce găsește, că mașina aia de tăiat iarbă e singura pe care a învățat s-o folosească.

Costel: Greșești, și încă de două ori. Pe atunci, nu exista primărie ci Consiliul Popular.

Anca: Asta e o greșeală, recunosc, dar nu atât de gravă încât să tai zăpada.

Costel: A doua greșeală e că tipul nu știu să fi terminat vreodată liceul. Tara l-a prins din urmă, fiindcă rămăsese repetent și repetent a rămas și după aceea.

Anca: Aici greșești tu. Poți presupune că a terminat liceul mai târziu, la seral sau la fără frecvență.

Costel: E posibil, fiindcă am auzit că ajunsese consilier la primărie, dacă nu cumva chiar primar. Nu știu, fiindcă tata a plecat demult din localitate. N-a mai fost pe acolo de peste șaizeci de ani.

Anca: Înseamnă că, dacă nu a murit, a ajuns deputat sau chiar senator. Asta și explică prezența lui în București.

Costel: De data asta să știi că ai dreptate.

Anca: În sfârșit, recunoști și tu că am nimerit-o măcar odată.

Costel: Odată și bine!

Anca: Și mai recunoaște că, deși nu era bun la școală, avea cap bun, din moment ce a ajuns atât de sus.

Costel: Artist trebuia să se fi făcut.

Anca: De ce?

Costel: Ar fi fost excelent în rolul lui Yorick.

Anca: Ei, ce să-i faci? Nu toate merg în viață așa cum ar trebui. În liceu, noi îi ironizam pe cei ca el că numele lui urma să intre în dicționar ca substantiv comun, asemenea acelei familii de irlandezi turbulenți. . .

Anca: Care?

Costel: Hooligans

Anca: Huligani. Și el cum se numea?

Costel: Asta nu știu. Poate mi-a spus tata, dar am uitat.

Anca: Bine ai făcut.

• •

•

Anca: Dă-mi și mie o linguriță, te rog. Ești mai aproape de bufet.

Costel: O guriță ți-aș da cu plăcere, dar pe Li ăsta de unde îl cunoști?

Anca: Ești gelos? Fii atent, să nu-ți muști limba. S-ar putea să te otrăvești.

Bolovanul

Prinsă cu noutățile căsătoriei și ale Bucureștiului, Anca aproape că a uitat de părinți și Brașov. Acum însă, se gândește mai mult la ce a pierdut și le scrie părinților, din ce în ce mai des.

Livada cu duzi

Nu vă gândiți la Cehov. Livada lui cu vișini este doar o tehnică de evitare a adevăratului subiect al piesei. Ar fi putut s-o intituleze „Livada cu ... un fel de oameni”, deși personajele sale nu sunt tocmai „roditoare”, fiind deci mai mult copaci și nu pomi.

Am citit recent că celebra Maria Tănase, cu care se mândrește orice român, s-a născut într-o casă modestă din „Mahalaua Cărămidarilor”, din București. Textele de acest gen mă irită pentru alegația strecurată „pe sub ușă”, conform căreia toți oamenii de cultură români din trecut provin din medii sociale modeste și este doar meritul lor că, în ciuda regimului, s-au afirmat în mod miraculos. Da, știu, este vina mea că mi-a creat acest reflex de cârcotaș, de punere sub semnul întrebării a oricărei afirmații. La o judecată superficială, Mihai Eminescu, spre exemplu, confirmă alegația potrivit căreia el provine dintr-un sat obscur, Ipotești. Nu ni se mai spunea însă că tatăl său se căsătorise cu o fată bogată, fiică de stolnic, că era căminar (un fel de agent fiscal) că, la Ipotești, cumpărase „doar” 500 de hectare și că toți copii lor au fost bine educați. Se mai spune că a prins gustul poeziei hălăduind prin luncile din jur cu cărți de poezie în mână. Într-adevăr făcea acest lucru în vacanțe, spre deosebire de ceilalți copii de vârsta lui, care mergeau cu vaca sau oile pe aceleași meleaguri, dar „cu degetul în gură”.

Așa stând lucrurile, am început să mă documentez și, dacă tot sunt în București, să cercetez locul nașterii Mariei Tănase. Am constatat că informația este corectă și nu prea. Pe mine m-a incitat cuvântul „mahala”, care are astăzi un sens peiorativ. Nu se întâmpla așa însă și în trecut. M-am documentat și am aflat că termenul este de origine arabă, cu sensul de cartier și a ajuns la noi prin intermediul turcilor. Bucureștiul de astăzi se compune dintr-o aglomerare de „mahalale”, pe care însă noi le numim cartiere. Pe lângă cea a cărămidarilor, au mai existat multe altele: Dudescului, a Postăvarilor, Antim, Batiște, Brezoian, Colței, Gorganului, Flămânda etc. O denumire care mi-a atras atenția a fost Mahalaua Calicilor. Aceștia, nu erau bogați, firește, dar nici cerșetori. Erau victime ale numeroaselor războaie, luptători rămași fără o mână, un picior sau ambele, văduvele și orfanii celor decedați, recompensați de către domnitor prin asigurarea unei locuințe și îngrijiri în caz de necesitate. Alți cetățeni nu aveau voie să se așeze acolo. Bucureștiul nu este singurul oraș din lume cu un asemenea cartier. Au existat și la Paris, Viena etc. Cel de la Iași este consemnat într-un hrisov al lui Ștefan cel Mare din 1480. În epoca modernă, Peninsula Florida a avut același statul. Înainte de al doilea război mondial era statul american cel mai puțin populat. Mult râvnitul Miami de azi, a devenit oraș în pe data de 28 iulie 1896 cu o populație de numai 300 de oameni. După al doilea război mondial, veteranii au fost încurajați să se stabilească aici, primind – evident – nu doar sfaturi, ci și importante avantaje materiale, astfel că, în deceniul 1850-1960, populația a crescut cu 78,7 la sută.

Adevărul este că puține orașe s-au dezvoltat prin extindere, asemenea apei pe o suprafață plană. Multe s-au format prin comasarea mai multor așezări mici. Este cazul Parisului, dar probabil și a Bucureștiului.

Vorbim despre originea orașelor prin prisma documentelor de care dispunem dar originea lor adevărată – cu câteva excepții – ne rămâne necunoscută. Excepții sunt, spre exemplu, orașul Alexandria al Egiptului, despre care se spune că a fost creat de Alexandru Macedon, și alte câteva. Chiar și măruntul nostru Onești intră pe această listă, deoarece are o datare precisă și anume anul 1952, când s-a ales acest loc pentru dezvoltarea industrială a zonei, deși numele ne spune că a existat o așezare omenească mai veche. Este vorba despre satul Onești, numit în trecut „Seliștea lui Oană la Trotuș”, atestat documentar în 1458, dar el nu se afla chiar în orașul de azi, ci în vecinătate. Pe de altă parte, săpăturile arheologice au arătat o locuire continuă a zonei încă din paleolitic, dar și din epoca bronzului, a fierului, a Evului Mediu, ca să nu mai vorbim de epoca contemporană.

Despre București se cunoaște hrisovul lui Vlad Țepeș din 1459, dar istoria lui este atestată arheologic din paleolitic, iar logica ne obligă să mergem chiar mai departe în trecut.

Pentru a stabili vechimea unei așezări umane, ar trebui să combinăm istoria presupunerilor cu realitățile geografice. În trecut, oamenii își construiau locuințele în apropierea surselor de apă, dar nu chiar lângă albia râurilor, ci mai sus, pe înălțimi, pentru a fi protejați de furia apelor dezlănțuite la inundații. Construcția caselor chiar pe malul râurilor a început mai târziu. (Se știe că Dumnezeu a distribuit inteligența pe pământ în mod uniform, dar – prin înmulțire necontrolată – densitatea populației este prea mare în unele zone. Glumesc, desigur!) Bucureștiul se află într-o zonă brăzdată de mai multe râuri, dar în care se ridică și câteva dealuri, cândva mai mari, dar erodate de timp, ajutat de mâna omului. Acolo s-au aflat primele așezări. Celebrele versuri „Dâmboviță, apă dulce, / Cin-te-o bea nu se mai duce” poate avea două interpretări:

- cea pesimistă: cine bea apa poluată a Dâmboviței acolo își sfârșește zilele;

- cea optimistă: cine bea apă curată din izvoarele Dâmboviței se îndrăgostește de aceste meleaguri.

O altă cale de formare a localităților este dată de necesitatea comunicării. Cum calul era principalul mijloc de locomoție, s-au creat stații de schimbare a cailor, asemenea stațiilor de benzină de azi. În jurul lor, au apărut hanuri, așezări ale personalului, și – în timp – adevărate localități. Așa se explică amplasarea lor la 50-60 de kilometri, adică atât cât putea fi folosit un cal în timpul unei zile. (Mă amuză scenele din unele filme, în care caii pleacă în galop, deși urmează să parcurgă un drum lung, ca și bătălii din antichitate, cu săbii din oțelul încă neinventat.)

Ca să mă lămuresc în privința locului nașterii lui Maria Tănase, am săpat mai adânc și am aflat că evenimentul s-a produs pe strada Livada cu Duzi, la numărul 13. Strada există și azi, dar cartierul se numește al Tineretului. Acum sunt blocuri acolo, așa că nu putem afla cât de modestă era casa. Tot pe acolo a făcut ucenicie și Nicolae Grigorescu. În afara documentelor oficiale – cel mai sigur mijloc de informare – avem la dispoziție și relatărilor unor persoane particulare, autohtoni sau călători străini – care, cu bâta în mână pentru a se apăra de căini, și nu cu bastonul, ca Arghezi, și-au așternut pe hârtie impresiile și constatările ce ne sunt utile astăzi pentru stabilirea adevărului.

Denumire străzilor, a cartierelor și uneori chiar a localităților, nu sunt întâmplătoare. Mai ales a celor din trecut. Pentru istorici, ele pot sugera importante izvoare de informații. Toponimia este aproape o știință.

Dar ce căutau duzii în Mahalaua Cărămidarilor? Ar trebui să-l întrebăm pe Grigore I. Ghica (1672-1673), care a poruncit să fie plantată în Mahalaua Cărămidarilor o grădină mare de duzi, cu ale căror frunze urmau să se hrănească viermii de mătase, la mare preț înainte de apariția firelor sintetice. Despre el, Nicolae Iorga scrie în Istoria lui Mihai Viteazul că era un mare iubitor de femei, „având nu o soție, ci zece-douăsprezece femei”. Este ușor de presupus că influența lor concura serios cu Sfatul Boierilor. Se mai știe că vizita frecvent țări occidentale – probabil tot datorită femeilor – și ne explicăm atunci preocuparea pentru mătase, nelipsită în toaleta femeilor elegante din acele timpuri. El, Grigore I. Ghica, este cel care a poruncit să se facă acolo „Levedea cu duzi”.

Dacă am lămurit originea denumirii străzii, ne rămâne s-o aflăm pe cea a cartierului. Mahalaua Cărămidarilor ne poate induce gândul unei activități primitive, desfășurate de oameni sărmani, care făceau cărămizi rudimentare din lutul de pe malul gârlei, arse la soarele dâmbovițean. Fals! În primul rând, să nu uitam că unele materiale de construcții realizate în antichitate rezistă și în zilele noastre. Cele ale romanilor sunt celebre. Aici, la marginea Bucureștiului, se fabricau cărămizi pentru casele boierilor de pe dealurile învecinate și chiar ale domnitorilor. Ele erau deci de foarte bună calitate, produse după metode știute de meșteri ai timpului. De unde își însușiseră ei acest meșteșug? Există mai multe surse posibile, dar cea mai celebră poartă numele lui Emanuel de Gomez. Acesta a fost un arhitect spaniol, alungat de Inchiziție din țara lui, refugiat mai întâi în Orientul Apropiat și racolat în Țara Românească de Neagoe Basarab. N-a fost primul, dar este cel mai celebru. Fapt e că, în zonă, au existat nu doar cărămidari, ci și o breaslă de zidari, organizată după toate regulile breslelor din apus, cu un statut compus din 40 de articole, ce trebuia respectat de către toți membrii.

Ideea breslelor nu era tocmai nouă. Dorind să stăvilească expansiunea venețiană, Imperiul Otoman încerca să-și dezvolte flota. În acest scop, a solicitat Țării Românești să-i furnizeze țesături pentru pânzele corăbiilor, postavuri, pături etc. Pentru a-și îndeplini sarcina, domnitorul Pătrașcu cel Bun (1554-1557) a solicitat meșteri pricepuți din Transilvania, care au înființat o breaslă asemenea celei din Ghimbav, localitatea de lângă Brașov, de unde proveneau. Nu pentru asta a fost etichetat domnitorul ca fiind „cel Bun”, ci prin comparație cu predecesorul său, Mircea Ciobanul, considerat prea sângeros. Adevărul este că a avut și alte inițiative benefice, în afară de cea cu textilele.

Acum, ce să facem și noi? Evoluăm, nu? Limba evoluează și ea. Nu mai avem mahalale, avem cartiere. Există însă două forme de evoluție a limbii: prin cultură și prin incultură:

- prin cultură se creează sau împrumută cuvinte ce definesc idei noi sau mai vechi, dar cu semnificații îmbunătățite;

- prin incultură se schimbă sensul unor cuvinte vechi, datorită necunoașterii celui original, sau se împrumută cuvinte străine, creând ambiguități, precum „determinat”, preluat din engleză (determinated), dar folosit în loc de românescul „hotărât” (decis să facă ceva), așa că nu mai știi dacă subiectul pus în discuție (obiect sau idee) este așa cum este prin hotărârea cuiva sau determinat experimental.

Maria Tănase s-a născut la 25 septembrie 1913. Trecuseră câteva secole de când cuvântul „mahala” își schimbase sensul. Strada Livada cu Duzi se află la doi pași de Catedrala Patriarhiei, construită între 1654 și 1658 și vis-a-vis de Palatul Național al Copiilor din Parcul Tineretului. Nici vorbă de vreo mahala sordidă. Propaganda politică nu ține seama însă de asemenea detalii. Marea majoritate a cititorilor nu au curiozitatea să consulte o hartă și, în consecință, mesajul denigrator funcționează.

Dragii mei,

. . .

Doresc să mă adapteze în București, așa că mă documentez cât pot. Printre altele, găsesc și chestii nostime. Iată una: La marginea Bucureștiului de altă dată, exista o stradă, numită Calea Osândiților (actuala Calea Moșilor), pentru că ducea la locul de execuție a condamnaților la moarte. Strada era plină de cârciumi. În drumul lor prin fața cârciumilor, condamnaților li se oferea câte un pahar de vin, astfel că, la final, erau suficient de beți pentru a nu le mai păsa de ce li se întâmplă. Iată un semn al toleranței românești.

Sau o alta: Șoseaua Viilor este un bulevard ce se termină la Cimitirul Bellu. Evident, numele „Viilor” vine de la faptul că pe aici se aflau probabil culturi de viță de vie. Acum sunt blocuri, în care locuiesc oameni, încă vii.

. . . .

Dragii mei,

Dialogul meu cu Costel a devenit destul de searbăd în ultimul timp și de multe ori, după ce rămân singură, încep să cuget de una singură la subiectele ce au rămas nefinalizate. Pentru că și vocabularul nostru este destul de diferit, ca să nu mai vorbesc despre preocupările literare. Am început să notez ceea ce nu pot discuta. Cum nu știu care este viitorul meu aici, vă voi trimite vouă unele texte, fiindcă știu că acolo sunt în siguranță. Ceea ce urmează este primul.

• •

•

Sfârșitul fișierului 2